I

Nu există o înrobire mai amară ca speranţa de a fi fericiţi. Dumnezeu ne oferă pe pămînt o

vale a plîngerii. Dar suferinţa asta este, pînă la urmă, trecătoare. Fericirea veşnică vine în viaţa
de apoi. şi îl întrebăm pe Dumnezeu, răzvrătiţi, nemulţumiţi: Oare nu merităm o parcelă de
veşnicie şi în trecerea noastră vremelnică pe pămînt? „Mînăriile" lui Dumnezeu sînt mai
straşnice decît cele ale unui croupier din Las Ve-gas. Ne dă fericirea pentru eternitate şi
suferinţa pe pămînt. Vrem să credem că o cunoaştere profundă a vieţii şi trăirea ei din plin
echivalează cu sfidarea supremă a lui Dumnezeu, de aici, din valea plîngerii pe care ne-a
destinat-o. Iar dacă ne iese, Dumnezeu se răzbună, oricum, pe noi: ne lipseşte de nemurirea
alături de el, ne condamnă la suferinţă veşnică, îndrăznim, contrar oricărei logici, să conferim
logică Divinităţii. Ne spunem: nu poate fi Dumnezeu creatorul mizeriei şi suferinţei, al
cruzimii şi blestemăţiei omeneşti, în orice caz, pe astea nu le-a creat un Dumnezeu bun, ci un
Dumnezeu rău, Dumnezeul fals, un Dumnezeu deghizat, pe care îl putem învinge doar
lichidînd instrumen-
tele răului pe care chiar El le-a creat. Sex, crimă si, mai ales, întruchiparea răului. Nu sînt oare
şi aceste tentaţii tot ale unui Dumnezeu rău? Ne închipuim că doar răpunîndu-l pe acest Dum-
nezeu uzurpator vom ajunge, curaţi la trup, eliberaţi la minte, să îl vedem la faţă pe întîiul
Dumnezeu, pe Bunul Dumnezeu. Dar Marele Crupier are alt as în mînecă. O dată săvîrşite
trupurile, iar sufletele noastre gata să ajungă la El, Dumnezeu ne arată că El nu este altceva
decît ceea ce Nu Este. Despre Dumnezeu putem afla doar ceea ce Dumnezeu nu este. Cine
este Dumnezeu nu au reuşit să afle nici Sfinţii, nici Misticii, nici Părinţii Bisericii; nu ştie nici
măcar Dumnezeu, căci ar cădea străfulgerat de propria înţelegere dacă ar afla. Iluminat, Sân
Juan de la Cruz* este cel care s-a apropiat cel mai mult de înţelegerea lui Dumnezeu, ca să ne
spună în plus doar atît: „Dumnezeu este Nimic, Neantul suprem, şi pentru a ajunge la El tre-
buie să călătoreşti spre Neantul care nu poate fi pipăit sau văzut sau înţeles cu mijloacele
omeneşti", iar spre a descuraja orice speranţă, Sân Juan nu ne lasă altceva decît acest teribil
pasaj: „Fiinţa tuturor celor zămislite, faţă de infinita fiinţă a lui Dumnezeu, nimica este...
Toată frumuseţea celor zămislite, comparată cu ne-
* Mistic spaniol (numele laic Juan de Yepez y Alvarez), poet şi prozator, călugăr carmelit (1542-1591). Fervoarea
contemplativă, gîndirea speculativă, preferinţa pentru antiteză şi metaforă, simbol şi alegorie transpar în poemele sale
şi în proza alcătuită din comentarii la propria creaţie lirică, o culegere de sentinţe Avisos y sentencias espirituales —
Sfaturi şi sentinţe spirituale. (N.t.)
sfîrşita frumuseţe a lui Dumnezeu, este urîţenia întruchipată." Poate că Pascal, sfînt şi cinic
francez, este singurul al cărui pariu salvează atît conştiinţa, cît şi concupiscenţa noastră. Dacă
pariezi pe existenţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic; însă dacă Dum-
nezeu există, ieşi cîştigător în toate.
între Sân Juan şi Pascal, îi acord lui Dumnezeu o valoare nominală, adică de substantiv:
Dumnezeu este tahigrafia comodă care adună la un loc, dintr-o singură îmbrăţişare, începutul
şi sfîrşitul. împăcarea lor reprezintă strădania nesfîrşită a rasei. Dacă alegi doar începutul,
simţi mai întîi o nostalgie lirică, apoi, curînd, totul devine copleşitor. Cînd te dedici exclusiv
finalităţii, ajungi doar la o altă formă de predestinare sau de chiromanţie. Punctul de plecare şi
destinaţia trebuie să fie nedespărţite: amintirea şi dorinţa, pasul vioi prin prezent, viitorul aici
şi acum... Cam acolo aş vrea să o plasez pe Diana Soren, o femeie statornic atinsă de divi-
nitate, între Pascal şi Sân Juan de la Cruz, aş vrea să creez pentru ea o lume mitică, verbală,
care să fie mai aproape de întrebarea imploratoare ce stă cu mîna întinsă între pămînt şi cer:
Dacă iubim pe pămînt mai putem să ajungem apoi în rai? Nu trăind ca nişte penitenţi,
flagelaţi, pustnici sau famelici ai vieţii, ci bucu-rîndu-ne de ea din plin, dobîndind şi bineme-
ritând roadele sale pămînteşti, fără a anula astfel viata veşnică; fără a cere iertare pentru că am
iubit „not wisely but too well"?*
„nechibzuit, însă atît de bine" (în engleză, în text).
Mitologia creştină, care contrapune mila condamnării implacabile din Vechiul Testament, nu
atinge frumoasa ambiguitate a mitologiei păgîne. Marile figuri ale creştinismului rămîn egale
cu sine, nu se schimbă. Pretind un act de credinţă, iar credinţa, spunea Tertulian, este
absurdul: „Este indiscutabil tocmai pentru că este de necrezut." Dar absurdul nu înseamnă
ambiguitate. Măria este fecioară, deşi naşte. Cris-tos reînvie, deşi moare. Dar cine este
Prometeu, cel care fură focul sacru? De ce îşi foloseşte libertatea doar pentru a o pierde? Ar fi
fost oare mai liber dacă nu o folosea sau nu o pierdea, deşi nici nu a dobîndit-o? Poate fi
întrecută libertatea de o altă valoare care să nu fie chiar libertatea? Aici, pe pămînt, nu putem
să iubim decît dacă ne sacrificăm iubirea, dacă pierdem fiinţa iubită ca urmare a ceea ce
facem ori a ceea ce omitem?
Este de preferat ceva în loc de tot sau de nimic? Asta m-am întrebat cînd s-a sfîrşit iubirea
despre care voi povesti aici. Ea mi-a dat tot şi mi-a luat tot. Ei i-am cerut să îmi dea ceva mai
bun decît totul sau nimic. I-am cerut să îmi dea ceva. Acel „ceva" putea fi doar momentul în
care am fost sau am crezut că sîntem fericiţi. De cîte ori nu mi-am spus: voi fi întotdeauna cel
de acum? Rememorez şi scriu pentru a redo-bîndi momentul în care ea va fi, pentru totdeauna,
aşa cum a fost în acea noapte, cu mine. Dar orice amănunt, erotic sau literar, amintire sau
dorinţă, este repede anulat de valul uriaş care ne înconjoară permanent ca un incendiu uscat,
ca un potop arzător. Este de ajuns să ieşim un

minut din pielea noastră ca să aflăm că ne înconjoară un palpit omnipotent, care fiinţează
dinaintea noastră şi va continua după noi, fără să ia în seamă viaţa mea sau a ei: existenţele
noastre.
Iubesc şi scriu ca să obţin o izbîndă trecătoare asupra nemăsuratei şi atotputernicei reticennţe
despre ceea ce se află acolo, dar nu se manifestă... Ştiu că triumful este vremelnic, în schimb,
îmi lasă nealterată propria reticenţă, cea de a întreprinde ceva — în acest moment — care să
nu semene cu restul vieţilor noastre. Imaginaţia şi cuvîntul îmi arată că, pentru ca imaginaţia
să vorbească şi cuvîntul să plăsmuiască, romanul nu trebuie să fie citit aşa cum a fost scris.
Această condiţie se vădeşte extrem de hazardată în cazul unei cronici autobiografice. Autorul
trebuie să combine variaţii pe tema aleasă, să multiplice opţiunile cititorului şi să ocolească
stilul prin stil, prin schimbări constante de gen şi distanţare.
Asta devine o cerinţă majoră atunci cînd protagonista este o actriţă de cinema. Diana Soren.
Se spune că Luchino Visconti, pentru a induce amestecul de uimire şi încîntare din privirea lui
Burt Lancaster în timpul filmării unei scene din Ghepardul, a umplut cu ciorapi de mătase o
pungă ce ar fi trebuit să fie plină cu aur. Aşa era Diana: o surpriză pentru toţi datorită in-
comparabilei sale pieli delicate, dar, mai ales, o surpriză chiar pentru ea, pielea surprinsă de
propria plăcere, uimită că este atrăgătoare, netedă, parfumată. Nu se plăcea, nu se merita pe
sine, voia să fie alta, altcineva, nu se simţea bine în pielea ei? De ce?
Eu, care am trăit cu ea nici două luni, aş vrea să alerg acum să o îmbrăţişez din nou, să o simt
încă o dată şi să o asigur că putea fi iubită, cu pasiune, dar pentru ea însăşi; că pasiunea după
care umbla nu o excludea pe ea... însă ocaziile trec. Părăsim o amantă. Ne întoarcem la o ne-
cunoscută. Erotismul reprezentării plastice constă chiar în iluzia persistenţei carnale. Ca mai
toate din vremea noastră, erotismul plastic s-a accelerat. Un medalion, un tablou erau menite
să înlocuiască, de-a lungul multor secole, absenţa iubitei. Fotografia a accelerat iluzia pre-
zenţei, însă doar imaginea cinematografică ne dă, în acelaşi timp, evocare şi prezenţă instan-
tanee. Aceasta este ea, aşa cum era atunci, dar şi cum este acum, pentru totdeauna...
Este imaginea ei, dar şi vocea ei, mişcarea, frumuseţea şi tinereţea ei nepieritoare. Moartea,
marea maşteră a lui Eros, este învinsă şi justificată în acelaşi timp de regăsirea cu iubita care
nu mai este alături de noi, rupînd marele pact al pasiunii: mereu uniţi, pînă la moarte, tu şi cu
mine, nedespărţiţi...
Cinematograful ne dă doar imaginea reală a persoanei: aşa era ea. Şi, chiar dacă o inter-
pretează pe Regina Cristina, rămîne Greta Gar-bo. Chiar dacă susţine că este Katerina a
Rusiei, rămîne Marlene Dietrich. Călugăriţa Alferez? Nu, este Măria Felix. Literatura, în
schimb, ne eliberează imaginaţia vizuală; în romanul lui Thomas Mann, Aschenbach moare la
Veneţia avînd oricare dintre cele o mie de chipuri pe care imaginaţia noastră le poate forma; în
filmul lui Visconti nu are decît un singur chip, irevocabil,

de neschimbat, fix, cel al actorului Dirk Bo-garde.

Diana, Diana Soren. Numele ei invoca acea ambiguitate străveche. Zeiţă nocturnă, luna care
înseamnă metamorfoză, plină la un moment dat, iute ajunsă la jumătate, apoi ca o seceră de
argint pe cer, acoperită şi moartă în numai cîteva săptămîni... Diana la vînătoare, fiica lui Zeus
şi sora geamănă a lui Apollo, fecioară cu alai de nimfe, dar şi mamă cu o mie de ţîţe în
templul din Efes. Diana alergătoare, care se dă doar bărbatului care aleargă mai repede ca ea.
Diana/Eva oprită din necontenita ei fugă doar de ispita celor trei mere căzute. Diana de la
încrucişarea drumurilor, numită de aceea şi Trivia: Diana adorată la răspântiile din Times
Square, Piccadilly, Champs-Elysees...
Pînă la urmă, jocul creaţiei se învinge pe sine însuşi. Mai întîi pentru că are loc în timp, iar
timpul este un nemernic. Acţiunea romanului se petrece în 1970, cînd iluziile anilor şaizeci
încă refuzau să piară, ucise de sîngele vărsat, dar reînviate tot de el. Prima revoltă împotriva a
ceea ce ar însemna teribila noastră societate de sfîrşit de secol, aşa de scurtă, aşa de iluzorie,
de respingătoare, anii şaizeci şi-au lichidat eroii; saturnalia americană si-a mîncat copiii —
Martin Luther King, fraţii Kennedy, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Malcolm X — şi i-a înscăunat
pe cruzii lor părinţi, Nixon şi Reagan. Jucam cu Diana jocul lui Rip Van Winkle: ce ar spune
el dacă s-ar trezi după o sută de ani şi ar da cu ochii de Statele Unite din 1970, cu un picior pe
lună şi celălalt în jungla din Vietnam? Sărmana
i
Diana. A scăpat de trezirea în zilele noastre ca să vadă o ţară care şi-a pierdut sufletul în doi-
sprezece ani de iluzii contrafăcute, cu banalităţi idiotizante şi meschinărie consfinţită, cu Rea-
gan şi cu Bush. A scăpat să mai vadă violenţa pe care patria ei a dus-o în Vietnam şi Nicara-
gua cu efect de bumerang, pe străzile sacrosancte ale suburbiilor profanate de crimă. A scăpat
de vederea şcolilor primare sufocate de droguri, a celor secundare transformate în terenuri de
luptă iraţională şi gratuită; a scăpat de vederea morţii zilnice, aleatorii, a copiilor asasinaţi din
pură întîmplare doar pentru că se uitau pe fereastră, a clienţilor din restaurante ciuruiţi cu
hamburgerul în gură, de criminalii în serie, de jafurile nepedepsite, de corupţia sacralizată,
fiindcă furtul, înşelătoria, omorul pentru a pune mîna pe putere şi pe glorie făceau parte, de
asemenea, cum să nu, din Visul American. Ce ar fi zis Diana, ce ar fi simţit arcaşa solitară
văzînd copiii din Nicaragua mutilaţi de armele Statelor Unite, negrii bătuţi şi schingiuiţi de
poliţia din Los Angeles, parada marilor mincinoşi ai conspiraţiei Iran-Contra jurînd că spun
adevărul şi autoproclamîndu-se eroi ai libertăţii? Ce ar spune, ea care şi-a pierdut copilul,
despre o ţară unde se discută serios în legătură cu introducerea condamnării la moarte a unor
copii criminali? Ar spune că anii şaizeci au ajuns să fie curăţaţi, albiţi la fel ca Michael
Jackson pentru a-i pedepsi mai bine pe toţi cei care îndrăznesc să aibă culoare. Scriu în 1993.
înainte să se termine secolul, gropile arzînd, rîurile secate, ghetourile pline de noroaie se vor
umple
de culoarea imigrantului mexican, african, al-gerian, a celui musulman şi a celui evreu, iarăşi
şi iarăşi...
Diana, arcaşa solitară. Această povestire încărcată de pasiunile timpului se înfrânge pe sine
pentru că niciodată nu atinge perfecţiunea ideală a ceea ce se poate imagina. Nici nu îşi pro-
pune asta, deoarece dacă vorbele şi realităţile s-ar suprapune, lumea s-ar isprăvi, universul nu
ar mai fi perfectibil, pur şi simplu pentru că ar fi perfect. Literatura este o rană prin care apare
necesarul divorţ dintre cuvinte şi lucruri. şi tot sîngele ni se poate scurge prin acea fisură.
Singuri la sfîrşit, la fel de singuri ca la început, ne amintim de clipele fericite pe care le-am
smuls din latenţa misterioasă a lumii, cerem robia fericirii şi ascultăm doar glasul reticenţei
tăinuite, palpitul nevăzut care apare la final pentru a anunţa adevărul cel mai de temut,
iremediabila săvîrsire a timpului pe pămînt.
Nu am ştiut să iubesc. Am fost incapabil să iubesc.
Spun acum această poveste pentru a-i da dreptate groaznicului oracol al adevărului. Nu am
ştiut să iubesc. Am fost incapabil să iubesc.