XVII

După ce devenise clară prerogativa mea de a rămîne acasă şi de a scrie toată ziua, într-o
dimineaţă, pe neaşteptate, m-am dus pe platoul de filmare. Diana nu s-a supărat că nu am
anunţat-o, m-a primit cu mari gesturi de bucurie, m-a dus şi m-a prezentat tuturor şi m-a
invitat să beau o cafea în rulota ei. Era aceeaşi pe care o folosiserăm în studiourile
Churubusco din Ciudad de Mexico. Acum, zise ea cu o privire şugubeaţă, nu mai trebuie să o
folosim ca atunci. De ce nu? i-am răspuns.
Cînd am ieşit din rulotă, fata de la machiaj şi coafeza o aşteptau nerăbdătoare. Regizorul era
neliniştit. Ziua înnorată începea să se însenineze. El privea către cer printr-un aparat mic,
foarte delicat şi misterios, închizînd un ochi, în-creţindu-şi toată faţa, de parcă ar fi aşteptat in-
strucţiuni de sus pentru a continua filmările şi a mai economisi banii unei companii care fără
îndoială lucra în preajma lui Dumnezeu, avînd binecuvîntarea şi mandatul acestuia.
Peisajul munţilor din Santiago se strică şi se reface după capriciile luminii. Am mers pe podiş
pînă la înălţimile care adunau toată umbra
127
zilei, legănîndu-se ca nişte copaci sub mirajul firmamentului. Nişte copii jucau fotbal pe un
teren improvizat. Spectacolul era comic, fiindcă nici o capră dintre cele cu care veniseră nu
respecta zona demarcată pentru joc şi intrau în ea tot timpul; atunci, băieţii încetau să mai facă
pe micii campioni de fotbal şi reveneau la condiţia lor de îngrijitori de turme. Un grup de oi
placide, cu lîna răsucită asemenea unei peruci murdare de magistrat englez, ajunse deodată pe
teren şi puştiul care le avea în grijă începu să fie fluierat şi înjurat de către jucători. Unul
dintre aceştia sări pe el, îi luă băţul de păstor şi începu să-l bată. Am alergat să-l opresc, i-am
despărţit, l-am certat pe agresor, care era mai înalt decît cel agresat, şi i-am ocărît pe bătăuşii
echipelor care erau gata să se răzbune pe mioarele care le stricau marginile terenului sportiv,
marcîndu-le cu căcăreze.
— Ia mai lăsaţi-l, măi bătăuşilor. Nu-i vina lui.
— Ba-i vina lui, zise cel mai mare. Cine se crede. N-o fi Benito Juârez.
Aluzia asta mi s-a părut atît de insolită că la început am izbucnit în rîs, apoi am devenit curios.
L-am privit cu atenţie pe băiatul agresat. N-avea mai mult de treisprezece ani, înfăţişarea lui
era foarte indigenă, obrajii îi erau ca două vase de lut ars, ochii aveau o tristeţe moştenită,
trecută din secol în secol. Era îmbrăcat cu o cămaşă, nişte izmene mulate, pălărie de paie, san-
dale şi avea, pe deasupra, o turmă în grijă. Era într-adevăr o copie a lui Benito Juărez, care
pînă pe la doisprezece ani nu a vorbit în spaniolă,
128
a fost un păstor analfabet, iar apoi, după cum se ştie, a devenit preşedinte, învingător al împă-
ratului Maximilian şi al francezilor, eroul Ame-ricilor şi specialist în zicale celebre. Silueta lui
impasibilă se află în mii de pieţe din sute de oraşe mexicane. Juărez s-a născut ca să devină
statuie. Băiatul ăsta era originalul.
I-am oferit o coca-cola şi ne-am îndreptat agale spre platoul de filmare.
— De ce te atacă?
— S-au ofticat rău că eu am făcut pe Juârez.
— Povesteşte-mi cum s-a întîmplat. Mi-a spus că în urmă cu un an, o companie
de televiziune engleză fusese pe acolo să bor-neze un film şi că i-au oferit să joace rolul lui
Juârez copil păzindu-şi turma. Tot ce avea de făcut era să treacă prin faţa camerelor cu oile. I-
au dat zece dolari. Ceilalţi băieţi l-au privit cu dispreţ, dar el a cheltuit o parte din bani făcîn-
du-le cinste tuturor cu coca-cola, însă cea mai mare parte din bani i-a dat-o tatălui său. Băieţii
nu s-au liniştit. I-au purtat pică, l-au izolat. El i-a întrebat pe englezi cînd se va da filmul, cînd
va putea să-l vadă. Ei i-au spus că peste un an. Că se va anunţa desigur prin ziare şi în pro-
gramele de televiziune. Le-a spus asta băieţilor, dar ei n-au făcut decît ca să-l insulte şi mai
tare. Cînd o să te vedem la televizor, Benito? Ce, or să te facă vedetă de cinema, Benito? Şi
dacă n-au fost decît nişte gogoşi, Benito?
M-a întrebat dacă ştiam că s-ar fi difuzat filmul şi cînd ar putea fi văzut şi aici, în Santiago,
pentru a le astupa gura tuturor boilor ăstora.
Nu, i-am spus, nu ştiu nimic, nu am auzit niciodată despre filmul ăsta...
129

Puştiul strînse buzele şi lăsă coca-cola pe jumătate băută. îmi ceru voie să plece să-şi vadă de
turmă.
M-am întors pe platou. Stuntman, cascadorul, tocmai realiza o scenă de îmblînzire a unui
mînz sălbatic în faţa camerelor. Era îmbrăcat cu vestimentaţia actorului principal, care îl
privea din scaunul său pliant, sorbind dintr-un pahar cu bloody-mary. Regizorul mai cerea cîte
o împuşcătură, ca să-l agite pe mînz, şi atunci stuntman intra în ţarc să-l mai dreseze. O căuta
din priviri pe Diana, aşezată alături de actor, iar regizorul începea să-l certe, nu avea de ce să
se uite spre actori, nu avea de obţinut încurajările nimănui. Nu îşi dădea seama că era singur
în munţii mexicani îm-blînzind un mînz sălbatic, nu aflase încă despre iluzia scenică prin care
este anulat cel de-al patrulea perete al scenei, cel care se deschide către public, către oraş,
către lume, către magie, devenea tot mai elocvent regizorul, în cuvintele căruia recunoşteam
adeptul artelor lui Stanislavski şi Lee Strasberg, redus (sau mărit, după cum priveai) la acest
post de creator al unei arte unde arta nu trebuie niciodată să se facă simţită. Era în regulă, mi-
am spus. Era un compromis satisfăcător. în mîinile unui Bu-nuel, Ford sau Hitchcock era cel
mai bun compromis: să spui totul cu o artă care fiind atît de înaltă şi de intensă nu se mai
făcea simţită, topindu-se în claritatea execuţiei tehnice. O artă identică privirii.
Stuntman o luă în glumă, rîse şi spuse tare:
130
— Să vină încoace scriitorul mexican să-l domesticesc eu. Se zice că sînt mari călăreţi mexi-
canii ăştia.
— Nu, i-am strigat din mers, eu nu ştiu să călăresc. Dar nici tu nu ştii să scrii o carte.
Nu m-a auzit, sau era prea mărginit, fiindcă tot restul zilei nu făcuse altceva decît o succesiune
de activităţi manuale, mutase rulote, prinsese cabluri, ridicase maşini, stîrnise cai, încercase
puşti şi numărase în gura mare cartuşele trase, de parcă voia să mă impresioneze cu îndemî-
narea lui mecanică, pe mine care nu ştiu să conduc nici măcar un automobil sau să schimb o
roată. Exhibiţionismul său fizic mă liniştea, totuşi. Mai demult, cînd coafeza îmi povestise că
încă din Oregon stuntman umbla după Diana, mi l-am imaginat într-o rulotă cu ea în timp ce
eu rămîneam în Santiago să îmi scriu cu dezamăgire crescîndă strofele chinuite. Iar acum,
văzîndu-i fanfaronadele machiste, m-am convins că nu o atinsese niciodată. Se afişa prea
mult, insista, nu era sigur pe el, nu era un rival...
Pe drumul de întoarcere la Santiago, Diana s-a sprijinit de umărul meu şi a început să se joace
cu unghiile mele, excitîndu-mă. Am trecut cu maşina pe lîngă puştiul care îl jucase pe Juărez
şi i-am relatat Dianei toată povestea.
— Ce i-ai spus?
— Adevărul. Că nu ştiam nimic.
Ea a scos un zgomot gutural pe care şi l-a reprimat imediat, ducîndu-şi mîna la gură, dînd
drumul unghiilor mele.
— Ce rău ai făcut.
— Nu te-nţeleg.
131
— Cum să-nţelegi? Tu eşti un om care găseşte mereu masa pusă, tu nu ştii ce înseamnă să
lupţi, să te smulgi din mizerie...
— Diana...
— Trebuia să-i spui că da, nu-ţi dai seama, trebuia să-i spui că l-ai văzut, că a fost grozav, că
filmul e un succes peste tot, că în curînd va rula şi aici, la Santiago şi că asta o să le închidă
gura prietenilor săi...
— Dar asta e o iluzie...
— Cinematograful e o iluzie! ochii ei strigau mai tare decît glasul.
— Refuz să le dau speranţe false oamenilor ăstora. E mai rău. Te asigur că mai tîrziu se
vădeşte că e mai rău. Prăbuşirea e dezastruoasă.
— Ei bine, eu cred că trebuie să-i întinzi o mînă celui care are nevoie, toţi avem nevoie să ni
se-ntindă o mînă...
— O pomană, vrei să spui...
— OK, aşa, o pomană...
— Ca să nu mai iasă niciodată din starea de pomanagii. Nu pot să sufăr caritatea, filantropia...
Se îndepărtă de mine de parcă aş fi ars-o, îngheţînd la rîndul ei.
— Chiar mîine o să-l caut pe băiatul acela.
— îţi repet că o să-l faci şi mai nefericit.
— O să caut filmul ăla, o să-l aduc aici, o să i-l arăt copilului, familiei, prietenilor...
— Or să-l urască şi mai tare, or să-l invidieze, Diana, şi n-or să fie urmări, nu va exista un alt
film...
— Ce puţină imaginaţie ai, te asigur că eşti lipsit total de imaginaţie, ca şi de milă...
— Pentru tine, toate sînt ca pastele de dinţi italiene...
Ne-am întors spatele, privind cu mare atenţie un peisaj neinteresant, plat, şters.
132