XVIII

— Ai lăsat uşa deschisă.

— Ţi se pare. Uite. E bine-nchisă.
— Mă refeream la uşa de la baie.
— Da. E deschisă. Şi ce dacă?
— Ţi-am cerut să o ţii mereu închisă.
— Numai că acum tot intru şi tot ies prin ea.
— De ce?
— De aia. Fiindcă m-a lovit dintr-o dată răzbunarea lui Moctezuma, pentru că...
— Minţi. Asta nu vi se-ntîmplă vouă. E rezervată pentru noi.
— Diareea nu ţine seamă nici de frontiere, nici de culturi, dacă vrei să ştii!
— Eşti de o vulgaritate îngrozitoare.
— Ce-ţi pasă dacă uşa de la baie e deschisă sau închisă?
— E doar o favoare pe care ţi-o cer.
— Ce drăguţ. Bine că nu-mi dai ordine. Doar mă aflu în casa ta.
— Nu am spus asta. Te rog doar să respecţi...
— Fixurile tale?
— Nesiguranţa mea, prostule. Sînt foarte sensibilă la ceea ce e deschis sau închis, mi-e frică,
ajută-mă, respectă-mă...
134
— Relaţia noastră o să atîrne de faptul că eu închid sau las deschisă uşa de la baie?
— E un lucru mărunt. Şi, da, te afli la mine acasă...
— Iar tu în ţara mea.
— Mîncînd rahat, e adevărat.
— Am putea să ne întoarcem în Iowa ca să mîncăm gogoşi în celofan, hamburgeri din carne
de cîine, cînd vrei...
— Dacă nu-mi respecţi slăbiciunea, n-ai de-cît să iei pentru tine baia cealaltă şi să mi-o laşi pe
asta doar pentru mine...
— Aş putea să mă şi duc să dorm în altă cameră.
— îţi cer doar o favoare neînsemnată. Ţine uşa de la baie închisă. Mi-e frică de uşile de la
baie deschise, clar?!
— Dar nu te deranjează să dormi cu draperiile de la fereastră desfăcute.
— Asta îmi place.
— Ei bine, mie nu. Intră soarele de la prima oră a dimineţii şi nu mai pot să dorm.
— îţi împrumut o mască de ochi de la American Airlines.
— Tu te trezeşti în zori, e-n regulă. Dar eu rămîn cu o nevralgie cumplită.
— Du-te la farmacie şi cumpără-ţi aspirină.
— Pentru că ţii tu neapărat să dormi cu draperiile deschise?
— Aştept.
— Pe cine? Pe Dracula?
— Nopţile frumoase în care luna umple o încăpere, o transformă şi te transportă în alt moment
al vieţii tale. Poate asta se va-ntîmpla vreodată.
135
— Vreodată?
— Da. Lumina lunii într-o încăpere, într-un amfiteatru, asta transformă lumea, în aşa ceva poţi
să crezi.
— Mi-ai spus să nu cred în biografia ta.
— Doar în imaginile pe care ti le ofer eu treptat.
— Iartă-mă. O să ţin uşa închisă. Ca să nu scape nici o rază de lună.
— Mulţumesc.
— Dacă o să intre vreodată, în vreo noapte.
— O să intre. Viaţa mea depinde de asta.
— Cred că vrei să spui: memoria mea.
— Tu nu-ţi aminteşti de nici o noapte pe care ai vrea s-o recuperezi?
— De multe.
— Nu, nu se poate să fie „multe". Una singură sau nimic.
— Trebuie să mă gîndesc la asta.
— Nu. Să-ţi imaginezi.
— Spune-mi de ce instrumente am nevoie, Duse.
— Nu-ţi bate joc.
— Duse meduse.
— E nevoie de zăpadă.
— Aici?
—Zăpadă tot timpul. Zăpadă în toate cele patru anotimpuri ale anului. Nu-mi pot imagina aşa
ceva fără zăpadă. Zăpadă afară. Un cerc. Un teatru circular. Un amfiteatru. Un luminator.
Noaptea. Eu întinsă pe scenă. Numai noi doi. El deasupra mea. Căutînd cu mîna. Ri-dicîndu-
mi fustiţa.
— Aşa?
136
— Fără grabă, explorînd, ridicîndu-mi fustiţa, băgîndu-mi mîna prin chiloţi, căutînd în-
tunericul...
— Aşa.
— Pînă cînd trece luna şi lumina ne acoperă, lumina lunii luminează prima noapte de iubire,
iubirea mea...
— Aşa, aşa...
— Aşa. Te rog, acum.
— Dar nu e lună. îmi pare rău.
— Ce?
— Luna nu e aici. Va trebui să aşteptăm. Sau dacă vrei cumpăr una de hîrtie şi ţi-o atîrn dea-
supra patului.
— Nu ai imaginaţie, ţi-am mai spus.
— Hai, nu plînge, nu merită.
— Aproape. Aproape că îţi reuşise. Ce păcat.
— Uite.
— Ce faci? Ce-i asta?
— Un cadou. în schimbul pastei de dinţi.
— Mi-ai omorît imaginaţia. Nu ai dreptul să faci asta.
— E deja trei dimineaţa. Trebuie să te scoli foarte devreme. Mai doreşti ceva?
— Ridică-te şi închide uşa de la baie, te rog.
— Noapte bună.