Sunteți pe pagina 1din 32

Tulburările de personalitate.

Intervenţiile psihoterapiei cognitiv-


comportamentale

Conform definiţiei dată de Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S., 1993)


„ Tulburările personalităţii reprezintă modele de comportament stabile şi profund înrădăcinate în
structura psihică a persoanei, care se manifestă ca nişte răspunsuri rigide declanşate într-o
serie de situaţii sociale şi personale. Acestea constituie deviaţii extreme şi importante de la
modul în care individul mediu din cadrul unei culturi date percepe, simte, gândeşte şi
stabileşte relaţii cu ceilalţi. Respectivele modele de comportament tind să fie stabile şi să se
manifeste în numeroase situaţii care implică funcţionarea psihologică şi comportamentală".
O tulburare de personalitate apare atunci când un ansamblu de trăsături convergente (corelate)
determină prin modul lor de funcţionare perturbări semnificative în sfera trăirilor personale şi în cea a
relaţiilor profesionale şi sociale. Tulburările de personalitate se exprimă prin ansambluri de
comportamente disfuncţionale, care se manifestă stereotip în ciuda consecinţelor negative, evidente, în
planul adaptării. De fapt, la baza distorsionării comportamentului se află ansambluri de trăsături de
personalitate caracterizate prin rigiditate şi dezadaptare, ce modifică negativ anumite arii
comportamentale şi generează suferinţă interioară.
Stereotipia este un comportament care constă în reluarea, sub presiunea unei situaţii frustrante, a aceloraşi
modalităţi de reacţie / acţionale, neschimbate deşi ele se dovedesc ineficiente. Stereotipia are consecinţe predominant
dezadaptative deoarece adaptarea, în cele mai multe cazuri, presupune flexibilitate cognitivă şi comportamentală. Din
cauza stereotipiei, în situaţii care permit alternative de răspuns, fixaţia comportamentală a individului anulează
realitatea psihologică a acestora. Conduitele stereotipe au însă şi efecte adaptative în măsura în care, fiind bazate pe
matriţe funcţionale, ele pot fi activate rapid pentru a realiza un montaj cognitiv–acţional. Pe de altă parte, conduita
stereotipă reduce uneori anxietatea pentru că intervenţia asupra sursei de frustrare, fie şi parţial adecvată, micşorează
presiunea unor probleme pentru care subiectul nu are încă soluţii şi-i demonstrează acestuia cel puţin că se poate
mobiliza acţional. Devenit permanent, refugiul în stereotipie constituie o fixitate funcţională care poate genera maniere
compulsive de răspuns.
O tulburare de personalitate este diagnosticată în urma analizei unor comportamente actuale, dar, în
mod necesar, şi pe baza prezenţei respectivelor tipuri de comportament în trecutul persoanei.
Definiţiile tulburărilor de personalitate pun în evidenţă o serie de caracteristici evidenţiate de
diverşii autori:
- Schneider (1923) – subiecţii cu tulburări ale personalităţii suferă din cauza caracterului lor
anormal şi îi fac şi pe alţii să sufere ; Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) este
mai puţin categorică în acest sens - tulburările de personalitate sunt frecvent, dar nu
întotdeauna asociate cu diverse grade de disconfort subiectiv şi cu probleme în ceea ce
priveşte funcţionarea socială a individului; (confortul – disconfortul subiectiv ţin de tipul de
tulburare şi de gradul în care un subiect este conştient de aceasta; de exemplu, o tulburare de
personalitate de tip depresiv, obsesional sau evitant...... determină un grad de disconfort psihic mai
mare decât cel resimţit de o personalitate paranoică sau schizoidă);
- Tyrer (1988) - tulburarea de personalitate reprezintă o anomalie persistentă a funcţionării
personale şi sociale independentă de integritatea mentala;
- D.S.M IV (1994) - tulburările de personalitate reprezintă modele durabile de percepţie,
relaţionare şi gândire in raport cu propria persoană şi cu mediul înconjurător, care se manifestă
în contexte sociale şi personale extrem de variate; doar atunci când trăsăturile personalităţii
sunt rigide şi dezadaptative şj când provoacă o alterare în funcţionarea individului sau o
suferinţă subiectivă importantă putem vorbi de tulburări de personalitate.
Criteriile generale de diagnosticare a tulburărilor de personalitate (după D.S.M. IV)
Criteriul A: Trăsăturile de personalitate reprezintă o deviaţie importantă faţă de ceea ce normele
din cultura de provenienţă a individului aşteaptă de la el,iar aceste trăsături deviante se manifestă în cel
puţin două din următoarele patru domenii de funcţionare: cogniţie, afectivitate, relaţii interpersonale,
controlul impulsurilor.
Criteriul B: Trăsăturile de personalitate sunt rigide şi se manifestă într-o diversitate de situaţii.
Criteriul C: Trăsăturile rigide conduc la perturbări în domeniul relaţiilor sociale şi profesionale.
Criteriul D: Modelul de comportament este rigid şi poate fi identificat încă din adolescentă sau în
pragul vârstei adulte.
1
Criteriul E: Trăsăturile deviante de la norme nu rezultă în urma vreunei afecţiuni psihiatrice.
Criteriul F: Aceste trăsături nu sunt secundare unui abuz sau unei dependenţe de
substanţe, sau unei afecţiuni somatice. (ex. Alzheimer).
Observaţie: criteriile de mai sus, şi în special criteriile D şi B, permit diferenţierea dintre
tulburările de personalitate şi tulburările emoţionale care sunt tulburări ale dispoziţiei (depresii,
stări de anxietate, atacuri de panică, reacţii de doliu, conflicte interioare, frustrare, disfuncţiile
produse de stres, .......................simptomatologia nevrotică, în general).
Tulburările de personalitate au prevalentă mai mare în rândul bărbăţilor tineri din mediul
urban.
Tulburările de pers onalitate se asociază frecvent între ele, după cum există şi asocieri
între acestea şi alcoolism, diverse tulburări anxioase sau tentative de suicid. În mod special, tulburarea de
personalitate borderline se asociază frecvent cu tulburarea histrionică sau narcisică, cu alcoolismul, toxi-
comania, tabagismul, fobiile, tentativele de suicid şi chiar cu schizofrenia.
Tulburarea de personalitate antisocială are o incidenţă crescută printre deţinuţii de drept
comun (20% până la 70% sunt personalităţi antisociale); personalitatea antisocială este singura
tulburare de personalitate asociată în mod evident cu factori de natură genetică.
Clasificarea tulburărilor de personalitate
Cele mai interesante sub aspect clinic sunt: clasificarea tulburărilor de personalitate făcută de Kurt
Schneider (1923), cea propusă în I.C.D.-10 de către O.M.S. (1992) şi cea cuprinsă în D.S.M. IV (1994).
1. Clasificarea Schneider
Schneider a realizat prima tipologie modernă bazată pe observaţii clinice. El considera drept
personalităţi anormale sau psihopate acei subiecţi care suferă din cauza caracterului lor anormal şi „fac
să sufere şi societatea". Autorul era de părere că psihopatiile nu sunt boli psihice în adevăratul sens al
cuvântului, ci doar devieri de la structura personalităţii normale, „normalitate” apreciată prin
raportare la normele şi valorile medii ale colectivităţii din care face parte subiectul.
Schneider clasifică personalităţile psihopate astfel (după Cottraux şi Blackburn, 1995, p. 36):
Psihopaţi Caracteristici principale
1. Hipertimici Bună dispoziţie exagerată; hipomanie
2. Depresivi Dispoziţie tristă; distimie
3. Îngrijoraţi (senzitivi sau Sentimente de inferioritate
obsesio
obsesionali)
4. Fanatici (paranoizi) Valorizarea exagerată a propriei persoane,a propriilor idei, agresivitate,
egocentrism sau integrare în comunităţi marginalizate (secte, gr. teroriste)
5. Narcisici Nevoia exagerată de a face o impresie bună, asociată cu o autoper-
cepere a insuficienţelor proprii
6. Instabili Comportamente antisociale
7. Explozivi Violenţă; crize de furie
8. Apatici Lipsă de afectivitate, amoralitate, retragere socială, schizoidie
9. Abulici Lipsa voinţei, influenţabilitate
10. Astenici Anxietate, ipohondrie, depresie, neurastenie

2
2. Clasificarea DSM IV
Milton (1990) a delimitat 8 domenii clinice pe baza cărora pot fi apreciate tulburările de personalitate:
- acţiunile expresive – prezente în comportamentul observabil;
- conduitele interpersonale – vizibile în modul de relaţionare cu ceilalţi;
- stilul cognitiv – anumite caracteristici de recepţionare, prelucrare, comunicare ale
informaţiilor;
- mecanismele reglatorii – modalităţile conştiente sau inconştiente de autoreglare
rezultate în urma unor experienţe timpurii;
- dispoziţia / temperamentul – vizibile prin intermediul trăirilor şi dinamicii emoţionale;
- imaginea de sine – conţinutul autopercepţiei;
- reprezentările obiectuale – caracteristicile de conţinut ale unor amintiri, atitudini şi
imagini care determină modul actual în care subiectul percepe şi reacţionează la
experienţele vieţii curente;
- organizarea strategiilor de a face faţă solicitărilor – vizibilă la nivelul mecanismelor
psihologice de apărare şi adaptare utilizate.
În funcţie de aceste opt domenii sunt determinate tipurile de tulburări ale personalităţii, descrise pe
Axa a II-a din D.S.M. IV.
Grupa A: personalităţi excentrice şi bizare
Personalitatea paranoidă: individul se caracterizează prin tendinţa generalizată şi nejustificată,
manifestă în diverse contexte, de a interpreta acţiunile altor persoane ca fiind orientate în mod deliberat
pentru a-l umili şi ameninţa.
Personalitatea schizoidă: se remarcă printr-o detaşare exagerată de interacţiunile sociale şi printr-
o limitare a exprimării afectivităţii şi a trăirii unor experienţe afective.
Personalitatea schizotipală: este o formă accentuată a personalităţii schizoide, care ajunge până
la inadecvare în relaţiile interpersonale, la distorsionări cognitive şi perceptive, la un comportament
excentric.
Grupa B: personalităţi emoţionale şi dramatice
Personalitatea antisocială: se caracterizează prin dispreţul faţă de norme şi încălcarea
drepturilor celorlalţi, acte delictuale, sadice, violente, iritabilitate şi agresivitate, trăsături care se
manifestă adesea înainte de vârsta de 15 ani.
Personalitatea n borderline"(sau marginală): se caracterizează printr-o instabilitate a
dispoziţiei, a relaţiilor interpersonale, prin fluctuaţii la nivelul imaginii de sine şi prin stări afective cu caracter
impulsiv. |
Personalitatea histrionică: se mai numeşte şi personalitate teatrală sau isterică şi se
caracterizează prin reacţii emoţionale exagerate şi prin încercări permanente de a atrage atenţia
celor din jur.
Personalitatea narcisică: este proprie unui subiect care resimte o nevoie patologică de admiraţie
din partea celorlalţi, faţă de care nu manifestă simpatie (empatie).
Grupa C: personalităţi anxioase şi ineficiente
Personalitatea evitantă: se caracterizează prin inhibiţie socailă, sentimente de inferioritate,
sensibilitate exagerată la evaluările negative ale celorlalţi.
Personalitatea dependentă: se caracterizează prin tendinţa subiectului de a se agăţa de
ceilalţi, însoţită de supunere şi de o nevoie excesivă de a fi protejat de cei din jur.
Personalitatea obsesiv-compulsivă: se caracterizează printr-o conduită perfecţionistă, rigiditate,
dependenţă exagerată de reguli şi valori stricte („ori-ori”; „şi-şi” este exclus); relaţiile interpersonale sunt
dominate de răceală afectivă.
Tulburări de personalitate non-specifice (sau mixte)
Aceste tulburări cuprind trăsături care aparţin mai multor tipuri de personalitate din cele descrise
mai sus, fară a fi însă suficiente pentru a permite încadrarea într-un tip anume, clar definit, de

3
tulburare a personalităţii. Cu toate acestea, indivizii aparţinând acestei categorii au probleme de adaptare
socială şi prezintă trăiri subiective cu conţinut negativ.
Personalitatea depresivă: este definită ca o structură difuză de cogniţii şi comportamente
depresive, ce se manifestă în afara unui episod depresiv major şi nu poate fi explicată prin intermediul
unor tulburări distimice. Akiskal (1995) este de părere că trebuie să avem în vedere trei tipuri
temperamentale: ciclotimie, hipertimic (maniacal) şi depresiv. Autorul subliniază faptul că adesea,
subiecţii aparţinând celei de-a treia categorii sunt diagnosticaţi eronat ca fiind narcisici, pasiv-agresivi
sau ineficienţi.
Personalitatea pasiv-agresivă sau negativistă: această tulburare de personalitate a figurat în
D.S.M. III R (1987), dar a fost invalidată de studiile care au stat la baza elaborării DSM IV. Cu toate acestea,
experienţa clinică evidenţiază subiecţi încadrabili într-un asemenea tip de tulburare. Indivizii manifestă
permanent o rezistenţă pasivă la orice solicitare socială sau profesională, fiind opoziţionişti, negativişti şi
sabotori mascaţi. Acest model funcţionează în afara unor episoade depresive majore şi nu poate fi
explicat prin intermediul unei tulburări distimice.
Personalitatea sadică şi personalitatea înclinată spre eşec: ambele au fost eliminate din D.S.M.
IV, dar practica medicală le-a demonstrat viabilitatea.
D.S.M. IV (1994) conţine şi o categorie adiţională de structuri de personalitate, numite tipuri
adaptative de personalitate. Acestea sunt expresia directă a unor stiluri adaptative şi se află în relaţie
cu starea de sănătate a individului, putând duce la afectarea ei. Deoarece psihiatria şi psihologia
ultimelor decenii analizează adaptarea în contextul binomului „stres-adaptare” (adaptare versus stres),
aceste tipuri de personalitate reprezintă stiluri de a reacţiona la stres, fiind legate de maniera în care
subiecţii îşi asumă şi răspund solicitărilor, ca şi de modul în care fac faţă stresului generat de ele.
Tipurile de personalitate A şi B au fost descrise de Friedman şi Rosenman (1959), şi
ele reprezintă modalităţi de a reacţiona la stres.
Tipul A (descris de Friedman şi Rosenman, 1959): caracterizează indivizii luptători;
tensionaţi de la nivelul somatic (muscular) până la cel psihic; ostili faţă de cei din jur, pe care îi percep
ca fiind-le concurenţi; nerăbdători; cu tonul vocii dur şi imperativ; cu ritm accelerat în vorbire şi
acţiune. Subiecţii sunt agresivi, cinici şi rareori anxioşi pentru că datorită stilului lor perfecţionist
reuşesc să ţină sub control stresul şi anxietatea. Unele studii au confirmat legătura dintre acest tip de
personalitate şi bolile cardiovasculare, altele au infirmat-o (Gottraux şi Blackburn, 1995).
Tipul B (descris de Friedman şi Rosenman, 1959): se găseşte la extrema cealaltă a axei ce are
la un capăt subiecţii angajaţi în lupta permanentă pentru avantaje materiale, poziţie şi recunoaştere
socială (personalităţile de tip A), iar la celălalt capăt subiecţii senini, relaxaţi, care nu resimt o
presiune permanentă a timpului şi care reacţionează minimal (cu un stres redus) la situaţiile
neaşteptate sau incontrolabile (personalităţile de tip B).
Tipul C: este un tip situat între A şi B, caracterizat prin predispoziţia spre cancer. De fapt
studiile au pornit în sens invers, de la evaluarea persoanelor suferinde de cancer ajungându-se la
evidenţierea unor trăsături psihice caracteristice: depresie până la disperare şi neputinţă, suport social
slab şi cu tendinţă de reducere permanentă, emotivitate negativă slabă, de fapt slabe manifestări
(exteriorizări) ale trăirilor negative mergând până la absenţa capacităţii de exprimare a
emoţiilor. Elementul central al acestei personalităţi îl constituie incapacitatea de exprimare a furiei şi
a sentimentelor negative – persoana exteriorizează doar trăiri pozitive, optimiste sau indiferente faţă
de ceilalţi, la bază fiind de fapt o depresie mascată – aceasta contribuie la alterarea sistemului
imunologic al organismului, fapt ce favorizează apariţia bolii canceroase. Studiile nu sunt totuşi
suficient de concludente.
3. Clasificarea l.C.D. 10 (International Clasification of Disorders) - O.M.S.
Această clasificare se remarcă prin absenţa tulburărilor de personalitate schizotipală şi narcisică şi
includerea unei noi tulburări:
Tulburarea de personalitate impulsivă: caracterizată prin incapacitatea individului de a-şi calma,
consola mânia, de a gândi şi a planifica înainte de a acţiona, printr-o dispoziţie imprevizibilă şi
prin comportamente generatoare de conflicte.

4
Teorii explicative ale tulburărilor de personalitate din perspectiva psihologiei / psihoterapiilor
cognitive
1. Modelul cognitiv al tulburărilor personalităţii realizat de Beck şi colaboratorii
Rolul convingerilor şi atitudinilor disfuncţionale, al „schemelor cognitive eronate”, a fost evidenţiat
mai întâi la subiecţii cu tulburări emoţionale, în primul rând în cadrul studiilor asupra depresiei (Beck,
1967; Blackburn şi Cottraux, 1988) şi anxietăţii (Beck şi colab., 1985).
Schemele cognitive reprezintă structuri cognitive profunde care înmagazinează
cunoştinţele şi experienţa individului într-un anumit domeniu şi sunt determinate genetic.
Schemele cognitive se referă la ceea ce ştie individul despre sine însuşi, despre ceilalţi şi despre lume
în general. Schemele cognitive se aplică unor aspecte legate de propria persoană, de familie, cultură,
religie, sex-roluri, profesie etc. Schemele cognitive pot avea un conţinut general sau restrâns, Beck
utilizând termenul de schemă într-un sens foarte larg, pentru a desemna atitudini şi credinţe fundamentale,
postulate şi reguli generale de conduită.
Schemele cognitive prezintă următoarele funcţii:
 funcţia de cunoaştere, ele fiind implicate în gândire (în toate operaţiile ei), interpretare,
evocare, memorie (în toate formele ei);
 funcţia afectivă, generând o serie de reacţii emoţionale;
 funcţia motivaţională, declanşând trebuinţele;
 funcţia instrumentală, pregătind acţiunea;
 funcţia evaluativă, inhibând sau direcţionând acţiunile, şi autoevaluativă.
Schemele cognitive pot fi flexibile sau rigide, active sau latente.
Disfuncţionalitatea schemelor derivă din caracterul lor rigid, exclusivist şi absolutist. Mai mult
decât atât, schemele disfuncţionale (ca şi cele funcţionale de altfel) nu se manifestă izolat – ele
realizează grupări de scheme care orientează subiectul într-o anumită direcţie, în detrimentul alteia,
determinându-1 pe acesta să opteze pentru soluţii nefavorabile şi ilogice.
Cognitiviştii disting două tipuri de convingeri disfuncţionale:
 convingeri condiţionale, exprimate sub forma „dacă......atunci" („Dacă nu mă voi strădui
permanent să le fac pe plac celorlalţi, atunci ei nu mă vor iubi.")
 convingeri necondiţionale, care sunt riguros definite şi seamănă cu nişte imperative
categorice („Nu sunt suficient de bun pentru a fi iubit.")
Numeroşi adepţi ai cognitivismului consideră că la baza tulburărilor emoţionale stau convingerile
condiţionale, în timp ce tulburările de personalitate sunt produse de convingerile necondiţionale, care
devin absolut caracteristice pentru indivizii respectivi. Beck nu este atât de tranşant, apreciind că
tulburările de personalitate sunt dominate de convingeri necondiţionale, dar ele includ şi convingeri
condiţionale. Distincţia este importantă pentru demersul psihoterapeutic, convingerile necondiţionale fiind
mai greu de restructurat decât cele condiţionale, implicit, tulburările de personalitate fiind mai greu de
tratat decât tulburările emoţionale.
Convingerile necondiţionale reprezintă credinţe cu caracter central şi stau la baza unui
ansamblu complex de scheme cognitive, care au un caracter mai stabil decât cele care se întâlnesc în
cazul tulburărilor emoţionale.
Ele fac parte din structura obişnuită a subiectului şi pot fi activate cu uşurinţă de diverse situaţii din
viaţa cotidiană. Activarea constantă produsă de situaţiile de viaţă, care inevitabil se repetă, va confirma
„validitatea” respectivelor scheme cognitive şi va conduce la un mod rigid de manifestare a
personalităţii. Aceste moduri pot fi: narcisic, ostil, depresiv, dependent, temător, bazat pe supraevaluarea
ego-ului sau teatral.
Specialiştii mai atrag atenţia asupra unui mecanism care generează convingeri disfuncţionale. El
constă în perpetuarea unor modalităţi comportamentale adaptative într-o anumită perioadă a existenţei,
dar care devin dezadaptative prin persistenţă. (De exemplu, dependenţa de ceilalţi poate reprezenta un
comportament adaptat pentru un copil, dar nu şi pentru un adult; în cazul în care adultul va continua să
utilizeze această strategie într-o manieră persistentă şi rigidă - „sunt o persoană slabă, sunt ca un copil şi

5
am tot timpul nevoie de protecţie" - ea va constitui scenariul de viaţă al unei personalităţi dependente.)
Spre deosebire de tulburările emoţionale, schemele cognitive necondiţionale care stau la baza
tulburărilor personalităţii au un caracter:
 generalizat - se aplică la un număr mult mai mare de situaţii;
 permanent -sunt active aproape tot timpul;
 rigid - pacientul nu se îndoieşte nici un moment de validitatea lor;
 impenetrabil la contraargumentare;
 au aproape întotdeauna un conţinut negativ, indiferent de tulburarea de personalitate
pe care o prezintă pacientul; ceea ce diferenţiază tulburările personalităţii una de alta
sunt strategiile cognitive, emoţionale şi comportamentale adoptate de pacient pentru a
face faţă schemei sale;
 se formează foarte timpuriu, în copilărie, pe baza interacţiunii traumatizante cu părinţii sau
cu alte persoane adulte, ele ajungând să distorsioneze imaginea de sine a subiectului,
imaginea despre ceilalţi, ca şi despre realitate în general.
Caracteristicile de mai sus fac ca schemele cognitive eronate din tulburările de personalitate să fie
mult mai dificil de modificat decât cele din cazul tulburărilor emoţionale.
Ca urmare, în cadrul psihoterapiei cognitive este importantă nu doar identificarea convingerilor
disfuncţionale, ci şi a comportamentelor persoanei: ce face aceasta, dacă şi cum solicită ajutor, cum îşi
controlează trebuinţele, cum interacţionează cu cei din jur. Toate aceste aspecte ridică problema controlului,
în legătură cu care Beck şi colaboratorii disting două forme:
 controlul intern, care implică autoevaluare, supoziţii şi predicţii legate de propria persoană;
 controlul extern, care guvernează interacţiunile sociale.
Cele două forme sunt interdependente funcţional: de exemplu, un subiect cu tulburare de
personalitate evitantă va dezvolta un control intern bazat pe scheme cognitive ca: „lor nu le pasă de
mine"; „ei mă consideră slab şi neajutorat"; „dacă le cer din nou să mă ajute, se vor sătura de mine", şi, în
consecinţă, va manifesta la nivelul controlului extern o tot mai mare închidere în sine şi o tot mai
accentuată proastă dispoziţie.
Teoria lui Beck are la bază un punct de vedere evoluţionist şi genetic asupra personalităţii, aceasta
postulând faptul că tipurile de personalitate reprezintă strategii adaptative, selecţionate în decursul
evoluţiei individului pentru a asigura supravieţuirea speciei. Există însă şi anumite variante extreme ale
acestor strategii şi ele pot fi observate în cadrul sindroamelor anxioase sau depresive, precum şi la nivelul
tulburărilor de personalitate.
Adoptarea unei variante corecte (= adaptativă) sau a uneia incorecte (= dezadaptativă) ţine de
maniera în care este evaluată cognitiv o situaţie. Modul în care este procesată informaţia generează reacţii
afective de un tip sau de altul care, la rândul lor, determină activarea strategiilor comportamentale de
reacţie, ereditare sau dobândite, ce pot avea un caracter adaptativ sau dezadaptativ. Aşadar,
evaluarea unei situaţii, şi tot ce urmează după aceasta, depinde de prezenţa şi conţinutul acelor
constructe mentale relativ stabile, denumite scheme cognitive.
Beck realizează un model privind rolul schemei cognitive în tulburările de personalitate:
Situaţie..........Evaluare (prin intermediul schemelor cognitive).......Reacţii afective şi
motivaţionale..........Selecţionarea şi aplicarea strategiilor adaptative dobândite filogenetic şi
modificate în urma experienţelor personale: Dependenţă, Agresivitate, Retragere, Aroganţă.
Trăsăturile de personalitate reprezintă, conform acestei teorii, expresii vizibile ale unor scheme
cognitive. În cazul tulburărilor de personalitate schemele disfuncţionale şi strategiile dezadaptative
determină vulnerabilitatea individului la o gamă largă de stimuli şi situaţii, fapt ce va duce la o
permanentă întărire a schemelor respective: schemele vor amplifica vulnerabilitatea,
vulnerabilitatea va întări schemele – reacţie circulară, ce duce la stabilizarea manierei
respective de reacţie, deci la transformarea ei în trăsătură stabilă, de personalitate. Astfel, o
personalitate dependentă va fi vulnerabilă la ideea pierderii afecţiunii şi a suportului din partea tuturor
celorlalţi, o personalitate narcisică va fi vulnerabilă la toate situaţiile care par că ar putea conduce la
diminuarea (auto)stimei, în timp ce o personalitate evitantă se va simţi traumatizată în toate situaţiile
sociale sau profesionale în care i se cere să se afirme sau să ia decizii.

6
Beck (Beck, Freeman şi colab.,1990) ia în consideraţie, pe lângă anumite condiţionări ereditare,
influenţa hotărâtoare a mediului asupra comportamentului uman. Ei acceptă ideea că există unele
elemente înnăscute care acţionează ca predispoziţii pentru comportamentele viitoare, dar acestea sunt
accentuate sau diminuate sub influenţa experienţelor trăite în decursul vieţii. De exemplu, un copil
sensibil va reacţiona mai puternic decât alţii la situaţiile în care i se reprimă dorinţele, este lăsat să
se descurce singur în anumite situaţii, este pedepsit....... Acesta va dezvolta o schemă cognitivă referi-
toare la sine ca o persoană nedemnă de afecţiune, precum şi un comportament evitant. Totuşi, schemele
disfuncţionale elaborate de copil se permanentizează sau se modifică sub influenţa experienţelor personale
trăite de-a lungul vieţii.
Concluzionând, Beck apreciază că tulburările de personalitate sunt rezultatul unui proces ce
include mai multe etape.
1. În contextul unor evenimente de viaţă se structurează anumite convingeri condiţionale şi
necondiţionale care generează o serie de scheme cognitive disfuncţionale, la rândul lor
condiţionale şi necondiţionale.
2. Schemele cognitive eronate se grupează în constelaţii cognitive, fapt ce le întăreşte forţa ele
sprijinindu-se reciproc.
3. Constelaţiile cognitive determină, la rândul lor: modurile cognitive de abordare a realităţii;
perceţia propriei persoane şi a celorlalţi; strategiile interpersonale disfuncţionale, supradezvoltate
şi subdezvoltate (v. pag. 8).
4. Cele de mai sus stau la baza comportamentelor, emoţiilor şi cogniţiilor manifestate în diversele
situaţii de viaţă.
Reluând ideeea că schemele disfuncţionale construite în copilărie se pot modifica ulterior, sub
influenţa unor noi experienţe personale care să le contrazică, autorii afirmă că o experienţă personală
care poate să modifice schemele cognitive eronate este chiar psihoterapia. Ca urmare, rolul
terapeutului constă în a-1 învăţa pe individ să-şi identifice gândurile, afectele şi comportamentele pe
care el însuşi şi le generează, urmând ca în final să-l ajute să-şi modifice cogniţiile disfuncţionale ce
conduc la comportamentele dezadaptative.
Beck şi colab. pornind de la tulburările de personalitate aşa cum sunt ele clasificate în D.S.M.,
descriu principalele strategii comportamentale asociate lor, precum şi schemele cognitive care stau la
baza acestora:

Tulburarea personalităţii Strategia Schema cognitivă


comportamentală
Paranoidă A fi permanent în gardă Toţi oamenii sunt adversari potenţiali

Schizoidă Izolare Am nevoie de mult spaţiu personal


Schizotipală Comport. bizar, neîncredere Lucrurile nu sunt ceea par să fie
Antisocială Atac Ceilalţi se află aici pt. ca eu să profit de ei
„Borderline" Impulsivitate Nu pot să mă controlez
Histrionică Comportament teatral Trebuie neapărat să fac impresie
Narcisică Inflaţia Ego-ului Sunt o persoană excepţională
Evitantă Evitare Ceilalţi ar putea să mă lovească
Dependentă Ataşament Nu pot să fac nimic de unul singur
Obsesiv-compulsivă Perfecţionism Orice greşeală reprezintă o catastrofă

Personalităţile schizotipală şi „borderline" nu sunt incluse în tabelul iniţial, ele fiind adăugate
ulterior, autorii considerând că:
- pacienţii „borderline" utilizează strategii şi scheme comune mai multor tulburări de
personalitate;

7
- pacienţii schizotipali se caracterizează mai ales prin comportament bizar, şi mai puţin prin
prezenţa unor scheme cognitive.
Beck, Freeman şi colab.(1990), reluând studiile lui Karen Horney (1950), definesc tulburările
personalităţii şi în termenii unor strategii interpersonale care au un caracter disfuncţional pentru că
generează:
 probleme care îl fac să sufere pe individul în cauză (ca în cazul personalităţii dependente);
 dificultăţi în relaţiile cu ceilalţi sau cu societatea în general (personalitatea antisocială).
Strategiile interpersonale disfuncţionale constau în comportamente supradezvoltate sau,
dimpotrivă, în comportamente subdezvoltate şi în egală măsură intervenţia terapeutică trebuie să le
corecteze, urmărind reducerea celor supradezvoltate şi stimularea celor slab exprimate.
Grupa A - Personalităţi excentrice şi bizare
Personalitatea paranoidă
Comportamente supradezvoltate: hipervigilenţă, neîncredre, suspiciune
Comportamente subdezvoltate: seninătate, încredere, acceptare
Personalitatea schizoidă
Comportamente supradezvoltate: autonomie, izolare
Comportamente subdezvoltate: intimitate, reciprocitate
Personalitatea schizotipală
Comportamente supradezvoltate: evitare socială, comportament excentric, gândire magică
Comportamente subdezvoltate: conformism, gândire logică, bunăvoinţă
Grupa B - Personalităţi dramatice, emoţionale, dezorganizate
Personalitatea antisocială
Comportamente supradezvoltate: agresivitate, exploatare, atacare
Comportamente subdezvoltate: empatie, reciprocitate, sensibilitate
Personalitatea „borderline”
Comportamente supradezvoltate: hiperactivitate emoţională, impulsivitate
Comportamente subdezvoltate: autocontrol, ataşamente durabile
Personalitatea histrionică
Comportamente supradezvoltate: exhibiţionism, impulsivitate, expresivitate
Comportamente subdezvoltate: controlul impulsurilor, organizare, comportament ponderat
Personalitatea narcisică
Comportamente supradezvoltate: supradimensionarea Eului (Egoului), competitivitate
Comportamente subdezvoltate: împărţirea bunurilor, identificarea cu grupul
Grupa C - Personalităţi anxioase şi ineficiente
Personalitatea evitantă
Comportamente supradezvoltate: vulnerabilitate socială, evitare, inhibiţie
Comportamente subdezvoltate: asertivitate, spirit gregar
Personalitatea dependentă
Comportamente supradezvoltate: nevoie de suport, ataşament
Comportamente subdezvoltate: autonomie, mobilitate
Personalitatea obsesiv-compulsivă
Comportamente supradezvoltate: control exagerat, responsabilitate, perfecţionism
Comportamente subdezvoltate: spontaneitate, frivolitate, comportament ludic, căldură afectivă
Beck subliniază faptul că strategiile interpersonale intervin pentru a compensa o schemă
cognitivă negativă: de exemplu, o personalitate narcisică va dezvolta strategii de tip narcisic pentru a-şi
reprima sentimentul de inferioritate, în timp ce un individ obsesiv-compulsiv va dezvolta strategii de tip
perfecţionist pentru a combate regimul de viaţă haotic în care a fost crescut.

8
2. Modelul cognitiv al tulburărilor personalităţii realizat de Cottraux şi Blackburn
Cottraux şi Blackburn (1995) consideră că schemele cognitive care stau la baza tulburărilor de
personalitate îşi perpetuează dominaţia prin chiar modul cum funcţionează ele, odată ce s-au format în
copilărie. Faptul că acestea deja există duce la selectarea informaţiile negative, în timp ce informaţiile
neutre sunt transformate în informaţii negative, iar informaţiile pozitive sunt blocate sau transformate şi ele
în informaţii negative.
Cei doi autori, plecând tot de la clasificarea tulburărilor personalitate din D.S.M. IV, analizează într-
o manieră complexă schemele cognitive disfuncţionale specifice lor, apreciind că în tulburările de
personalitate intervin atât scheme cognitive condiţionale, cît şi necondiţionale. Această apreciere este
foarte importantă pentru că identificarea distinctă a celor două categorii de scheme permite un prim
succes terapeutic prin atacul şi modificarea mai uşor de obţinut a unor scheme condiţionale.
Imbunătăţirea existenţei ca urmare a acestui prim pas, motivează subiectul şi deschide o cale spre
corectarea, cel puţin parţială, a schemelor necondiţionale.
Personalitatea paranoidă
Este caracterizată prin suspiciune şi neîncredere: subiecţii se simt în permanenţă prost trataţi; nu au
încredere în ceilalţi, considerâdu-i surse de pericol; se simt în permanenţă insultaţi, atacaţi; etichetează drept lipsă
de loialitate fapte care nu au nici o legătură cu aceasta.
Există circumstanţe în care neîncrederea reprezintă o atitudine dezirabilă, dar în cazul
persoanelor paranoide aceasta devine o strategie permanentă, rigidă şi globală, fapt ce o face
dezadaptativă.
Credinţe fundamentale (schemele necondiţionale): „Sunt vulnerabil”, „Nu poţi avea încredere în
ceilalţi”.
Atitudini de bază (schemele condiţionale): „Dacă nu sunt suspicios, ceilalţi mă vor exploata”,
„Dacă oamenii par amabili, înseamnă că doresc să mă păcălească”.
Inferenţe (raţionamentele pe care se bazează controlul): „Să nu ai niciodată încredere în nimeni”,
„Caută întotdeauna motivele ascunse”.
Stări afective: mânie; anxietate.
Gânduri automate: „Ei încearcă să mă umilească", „Ei aşteaptă să le fac confidenţe pentru a
profita de pe urma mea", „Acest coleg este prea amabil şi asta înseamnă că ascunde ceva".
Personalitatea schizoidă
Principalele criterii de diagnostic sunt detaşarea faţă de ceilalţi şi inhibiţia emoţională: schizoidul
se teme de faptul că ceilalţi îi vor invada teritoriul; este indiferent faţă de relaţiile sociale; evită
intimitatea şi nu admite încălcări ale libertăţii personale; nivelul său de autonomie este excesiv de ridicat.
Credinţe fundamentale (schemele necondiţionale): „Nu sunt la fel ca ceilalţi”; „Raporturile
strânse cu alţi oameni nu fac decât să-ţi creeze probleme”.
Atitudini de bază (schemele condiţionale): „Dacă îi las pe oameni să se apropie prea mult, viaţa
mea va deveni insuportabilă”.
Inferenţe (raţionamentele pe care se bazează controlul): „Fă toate lucrurile de unul singur,
„Păstrează distanţa”.
Stări afective: lipsă de rezonanţă emoţională; stânjeneală, jenă, disconfort în contextele sociale.
Gânduri automate: „Nu mă simt bine împreună cu ceilalţi", „Oamenii trebuie să mă lase singur",
„Nu sunt interesat de ceilalţi", „Nu înţeleg de ce oamenii sunt atât de fericiţi atunci când se află împreună".
Personalitatea schizotipală
Subiectul prezintă carenţe serioase în ceea ce priveşte relaţiile personale sociale, la fel ca şi individul
schizoid, de care însă se deosebeşte prin distorsionări cognitive mai ample şi prin conduite excentrice,
bizare; emite adesea unele idei de tip paranoid; întreaga concepţie de viaţă are un caracter ciudat,
individul văzând permanent semne magice şi misterioase.
Credinţe fundamentale (schemele necondiţionale): „Trebuie să te îndoieşti de ceilalţi”, „Sunt altfel
decât ceilalţi.....am puteri speciale, forţe paranormale, capacităţi telepatice, vizionare”.
Atitudini de bază (schemele condiţionale): „Dacă le spun oamenilor ceea ce gândesc, ei nu mă
vor înţelege”, „Oamenii vor crede că sunt ....un ciudat, un monstru...... şi mă vor respinge”.
9
Inferenţe (raţionamentele pe care se bazează controlul): „Fii atent la toate detaliile pentru că pot fi
semne importante”, „Ceilalţi cred că sunt supersitiţii, dar eu ştiu mai multe decât ei”, „Evită această
persoană pentru că poartă ghinion......îţi absoarbe energia”.
Stări afective: anxietate în relaţiile sociale; inconsecvenţă.
Gânduri automate: „Oare ei mă supraveghează?", „Eu ştiu ce gândesc ei", „Nu pot suporta să fiu
împreună cu alţi oameni", „Nu trebuie să-i vorbesc pentru că mi se va întâmpla o nenorocire".
Personalitatea antisocială
Se caracterizează prin lipsă totală de respect pentru drepturile celorlalţi; rezistenţă activă faţă de
orice regulă socială; înclinaţie spre înşelarea şi exploatarea celorlalţi; impulsivitate; incapacitate de a duce
la bun sfârşit proiecte pe termen lung.
Credinţe fundamentale (schemele necondiţionale): „Am dreptul să obţin ceea ce doresc”,
„Oamenii sunt făcuţi pentru a fi exploataţi de mine”.
Atitudini de bază (schemele condiţionale): „Dacă nu profit de ei, vor profita ei de mine”, „Dacă
doresc ceva, voi obţine.
Inferenţe (raţionamentele pe care se bazează controlul): „Doreşti acel lucru, obţine-1”, „Dacă el te
supără, loveşte-1”.
Stări afective: irascibilitate; indiferenţă.
Gânduri automate: „Sunt foarte abil, ei nu vor şti niciodată ce intenţii am", „Îmi bat joc de ceea ce
gândesc ei", „O să vadă ei cine este mai puternic", „Dacă sunt furios, trebuie să reacţionez ca atare".
Personalitatea „borderline"
Se caracterizează prin instabilitate extremă a dispoziţiei, a relaţiilor interpersonale şi a imaginii
de sine; impulsivitate foarte accentuată; reacţii emoţionale negative; rezistenţă foarte scăzuta la
frustrare.
Credinţe fundamentale (schemele necondiţionale): „Nu deţin controlul asupra mea”, „Nimeni nu
mă înţelege”.
Atitudini de bază (schemele condiţionale): „Dacă nu voi face ceea ce doresc ceilalţi de la mine, ei
mă vor abandona”, „Nimeni nu va dori să fie cu mine dacă mă va cunoaşte cu adevărat”, „Dacă nu îmi
voi putea controla emoţiile se va declanşa o catastrofă”.
Inferenţe (raţionamentele pe care se bazează controlul): „Fă-ţi un rău pentru a simţi ceva”, „Nu-ţi
face prieteni, ei te vor lovi”, „Eşti o persoană rea, pedepseşte-te”.
Stări afective: anxietate; depresie; mânie.
Gânduri automate: „Voi fi întotdeauna singur", „Suferinţa pe care o resimt este intolerabilă", „Am
făcut rău că m-am încrezut în această persoană pentru că acum mă dispreţuieşte".
Personalitatea histrionică
Se caracterizează prin reacţii emoţionale excesive; tendinţă permanentă de a capta atenţia celorlalţi;
egocentrism; dramatizarea relaţiilor; nevoie de ceilalţi; tendinţă accentuată de a se lăsa influenţaţi.
Credinţe fundamentale (schemele necondiţionale): „Sunt incapabil să-mi organizez existenţa”,
„Ştiu să farmec oamenii pentru ca ei să mă ajute şi să mă iubească”.
Atitudini de bază (schemele condiţionale): „Dacă nu mă voi face remarcat, nu voi plăcea”,
„Pentru a obţine ceea ce doresc, trebuie să-i fascinez sau să-i distrez pe ceilalţi”.
Inferenţe (raţionamentele pe care se bazează controlul): „Fă-te remarcat”, „Caută să placi,
cochetează”, „Poartă haine care ies din comun”.
Stări afective: plictiseală instalată rapid; deprimare; veselie.
Gânduri automate: „Ceilalţi mă consideră irezistibil", „Sunt o persoană fermecătoare şi
amuzantă", „Ceilalţi nu mă remarcă suficient".
Personalitatea narcisică
Particularitatea principală o constituie supradimensionarea („inflaţia”) Ego-ului exprimată în nevoia
de a fi admirat, concomitent cu o lipsă totală de empatie; exagerarea reuşitelor şi talentelor;
convingerea de a fi persoane excepţionale, deci cărora li se cuvine un tratament de excepţie.
Credinţe fundamentale (schemele necondiţionale): „Sunt o persoană excepţională”, „Ceilalţi îmi

10
sunt inferiori şi îmi datorează respect”.
Atitudini de bază (schemele condiţionale): „Dacă sunt superior celorlalţi, trebuie să fiu tratat
ca atare”, „Dacă oameni nu îmi acordă respectul cuvenit, ei trebuie pedepsiţi”, „Dacă nu sunt admirat şi
nu mi se fac complimente înseamnă că nu sunt apreciat la justa mea valoare”.
Inferenţe (raţionamentele pe care se bazează controlul): „Povesteşte-le tot ce ai realizat”, „Nu te
preocupa de reguli, ele nu sunt pentru tine”, „Ceilalţi trebuie să-ţi cedeze locul, pentru că le eşti
superior”.
Stări afective: depresie; mânie.
Gânduri automate: „Ei nu ştiu cu cine au de-a face", „Nevoile mele sunt mai importante decât ale
celorlalţi", „Eu nu trebuie să stau la rând", „Ceilalţi sunt nişte nulităţi".
Personalitatea evitantă
Subiecţii sunt inhibaţi în relaţiile sociale; lipsiţi de încredere în ei înşişi; hipersensibili la critică sau la
remarcile ce le sunt defavorabile; se simt stânjeniţi, jenaţi în diferitele situaţii sociale; sunt anxioşi dacă
li se evaluează activitatea; evită să-şi asume riscuri.
Credinţe fundamentale (schemele necondiţionale): „Sunt o persoană lipsită de valoare, nu pot să
plac”, „Ceilalţi oameni îmi sunt superiori”.
Atitudini de bază (schemele condiţionale): „Dacă ceilalţi mă vor cunoaşte cu adevărat, ei mă
vor respinge”, „Dacă voi întreprinde vreo acţiune, voi deveni ridicol”.
Inferenţe (raţionamentele pe care se bazează controlul): „Nu trebuie să-ţi asumi riscuri.”, „Nu
trebuie să trăieşti emoţii puternice, pentru că nu le-ai putea suporta”.
Stări afective: anxietate; tensiune pishică; depresie.
Gânduri automate: „Voi eşua cu siguranţă", „Ceilalţi nu mă iubesc", „Sunt o persoană slabă".
Personalitatea dependentă
Subiecţii se caracterizează printr-o nevoie exagerată de protecţie, ajutor şi încurajare. Sunt supuşi, se
agaţă de ceilalţi şi trăiesc permanent cu teama că vor fi abandonaţi. Au dificultăţi în luarea deciziilor, sunt
lipsiţi de iniţiativă şi nu îşi asumă responsabilităţi. Se tem de singurătate şi ar face orice pentru a câştiga
afecţiunea şi suportul celorlalţi.
Credinţe fundamentale (schemele necondiţionale): „Sunt slab şi incapabil să mă descurc singur”,
„Ceilalţi sunt mai puternici şi pot să mă ajute”.
Atitudini de bază (schemele condiţionale): „Dacă nu voi fi iubit, mă voi simţi în permanenţă nefericit”,
„Dacă nu va exista o persoană puternică să mă sprijine, voi fi pierdut”, „Dacă nu mă ajută cineva ori de
câte ori am nevoie, mă voi prăbuşi”.
Inferenţe (raţionamentele pe care se bazează controlul): „Nu contrazice pe nimeni pentru că ai
nevoie de oameni”, „Fă tot ce îţi cer ceilalţi, chiar dacă este dificil”, „Nu lua niciodată decizii de unul
singur”.
Stări afective: anxietate; depresie.
Gânduri automate: „Nu pot să fac nimic de unul singur ", „Nu pot suporta să fiu abandonat",
„Ceilalţi s-au plictisit de mine".
Personalitatea obsesiv-compulsivă
Subiecţii se caracterizează printr-o dorinţă exagerată de ordine şi perfecţiune; rigiditatea
autocontrolului şi a relaţiilor interpersonale; inflexibilitate în consecinţa căreia aplică diversele reguli ad
literam, fapt ce le reduce eficienţa personală deşi munca se află pentru ei pe primul loc, comparativ cu
toate celelalte aspecte ale vieţii.
Credinţe fundamentale (schemele necondiţionale): „ Eu singur sunt responsabil pentru mine, dar
şi pentru alţii”, „Ceilalţi oameni nu sunt demni de încredere şi nu tepoţi baza pe ei”.
Atitudini de bază (schemele condiţionale): „Dacă ceva nu-mi reuşeşte în proporţie 100%,
aceasta înseamnă un eşec total”, „Dacă nu-mi voi îndeplini datoria în mod precis şi sistematic, se va
întrona haosul”, „Ceilalţi oameni trebuie să fie întotdeauna punctuali şi să-şi ţină promisiunile”.
Inferenţe (raţionamentele pe care se bazează controlul): „Trebuie să prevezi cele mai mici detalii”,
„Realizează totul prefect pentru că altfel ceea ce faci nu are valoare”, „Trebuie să menţii permanent cel

11
mai înalt standard de performanţă”.
Stări afective: anxietate; depresie; stres.
Gânduri automate: „Nu trebuie să comit nici o eroare", „Dacă greşesc, va fi o catastrofă", „Trebuie
să fac totul singur pentru că altfel se va strecura o greşeală", „Ar trebui să fac ceva util, în loc să mă
relaxez....... în loc să citesc acest roman........”.
3. Modelul cognitiv al tulburărilor personalităţii realizat de Young
Concepţia lui Young (1990) este centrată pe conceptul de schemă cognitivă dezaptativă specifică
perioadei copilăriei. Această concepţie se deosebeşte de cea a lui Beck sub următoarele aspecte:
- importanţa deosebită atribuită schemelor cognitive dezadaptative timpurii;
- importanţa proceselor care contribuie la menţinerea schemelor;
- ignorarea criteriilor stabilite de D.S.M. III şi D.S.M. IV cu privire la diagnosticarea diferitelor
tulburări de personalitate - schemele cognitive dezadaptative sunt analizate oarecum
independent de tulburările de personalitate pe care le determină;
- analiza istoriei vieţii pacientului pentru a explica modul de formare a schemelor disfuncţionale şi
utilizarea în cadrul demersului psihoterapeutic a datelor astfel obţinute;
- aprecierea laturii afective ca avînd un rol însemnat în cursul terapiei.
Plecând de la modelul cognitiv preconizat de Beck şi colaboratorii, Young insistă pe două aspecte
fundamentale pentru explicarea apariţiei tulburărilor de personalitate:
a) formarea timpurie a schemelor cognitive dezadaptative;
b) procesul de menţinere a schemelor cognitive dezadaptative timpurii.
a). Schemele dezadaptative timpurii au în concepţia lui Young un sens asemănător cu cel
atribuit şi de Beck, ele reprezentând structuri organizate, formate din elemente apărute în urma experienţelor şi
reacţiilor trecute. Aceste elemente alcătuiesc un ansamblu coerent de cunoştinţe, relativ durabile, capabile să
ghideze modul de percepere şi evaluare a datelor realităţii. Schemele dezadaptative timpurii reprezintă
astfel de structuri profunde, formate încă din copilărie şi care vor servi drept cadru pentru
interpretarea experienţelor ulterioare, având următoarele caracteristici:
- reprezintă pentru individ realităţi esenţiale, incontestabile şi absolute - plecând de la
modelul unor scheme condiţionale („dacă......atunci”) se formează treptat schemele
necondiţionale ce funcţionează ca imperative categorice, de necombătut: („eu va trebui
să..."; „trebuie ca ei să......");
- au tendinţa de a se perpetua şi sunt dificil de modificat - formate la o vârstă timpurie,
reprezentând adevăruri absolute referitoare la propria persoană, la ceilalţi şi la viaţă în
general, având un caracter habitual şi familiar, orice modificare a acestor scheme constituie o ame-
ninţare pentru subiect, el făcând un efort permanent de a proteja integritatea acestor constructe
mentale;
- pot conduce la apariţia unor disfuncţii nevrotice, precum şi a unor tulburări de personalitate;
- sunt activate de evenimente de viaţă care au legătură cu conţinutul lor - de exemplu, un eşec
real ori perceput ca atare, sau criticile din partea celorlalţi vor activa schema legată de
competenţă şi individul se va simţi ameninţat; o respingere reală sau doar estimată va activa
schema de abandon;
- activarea unei scheme cognitive timpurii în timpul psihoterapiei îi va declanşa pacientului o
stare emoţională intensă (mânie, ruşine, culpabilitate etc.);
- sunt rezultatul unor experienţe repetitive sau habituale din copilărie.
Părinţii au un rol hotărâtor în formarea acestor scheme, deşi există şi alte persoane care pot contribui
la acest proces: fraţi, alţi copii, adulţi semnificativi (învăţători, profesori), atitudinile lor conducând la
formarea şi dezvoltarea unor convingeri fundamentale ale subiectului referitoare la propria persoană.
b) Menţinere a schemelor cognitive dezadaptative timpurii se produce prin intermediul a trei
procese: distorsionarea informaţiilor (b.1.); evitarea punerii la îndoială a schemelor deja formate (b.2.);
activarea unor mecanisme compensatorii (b.3.).
b.1. Menţinerea schemelor cognitive prin distorsionarea informaţiilor

12
In tendinţa sa de a-şi conserva schemele cognitive timpurii, subiectul va distorsiona informaţiile
provenite din lumea externă – informaţiile care confirmă schema vor fi reţinute, amplificate,
suprageneralizate şi personalizate, în timp ce acelea care infirmă schema vor fi minimalizate, ignorate,
respinse.
Atunci când validitatea (adevărul) schemelor cognitive este pusă în discuţie de către terapeut,
rezistenţele pacientului se activează pentru că acesta are tendinţa conştientă sau inconştientă de a
percepe şi evalua doar acele informaţii care îi confirmă convingerile. Comportamentele corespunzătoare
schemelor disfuncţionale timpurii, care au fost utile atunci când s-au format, dar care persistă în viaţa adultă,
sunt foarte dificil de modificat, pacientul fiind foarte rezistent la schimbare. Aşa se explică de ce mulţi
oameni repetă permanent acelaşi tip de greşeli.
b.2. Menţinerea schemelor cognitive prin intermediul evitării
Intensitatea emoţiilor negative asociată cu activarea schemelor formate timpuriu determină
pacientul să pună în aplicare procedee, conştiente sau inconştiente, pentru a bloca şi evita orice elemente
legate de schema respectivă. Procesele sunt oarecum similare mecanismelor de apărare a Eului descrise
de psihanaliză. Faptul că aceste procese sunt însă mai complexe, având la bază strategii învăţate şi nu simple
reacţii cu declanşare inconştientă ca în cazul mecanismelor de apărare proprii Eului, permite
psihoterapeutului să-1 înveţe pe pacient să pună sub semnul îndoielii schema cognitivă.
Strategiile de evitare pot fi:
- cognitive, ce presupun un proces de blocare voluntară sau automată a gândurilor, amintirilor sau
imaginilor, pacientul afirmând că nu doreşte să se gândească la un anumit subiect sau că a uitat
despre ce este vorba; refuzul sau incapacitatea de a se concentra asupra unei probleme
reprezintă un obstacol serios în calea psihoterapiei;
- afective, care constituie bariere mai greu de depăşit decât primele, pacientul descriindu-se pe sine
ca fiind golit de sentimente, incapabil să resimtă tristeţe, teamă sau mânie; (in extremis, un
pacient cu tulburare de personalitate de tip „borderline" poate să se automutileze fără a simţi
durere);
- comportamentale, mai evidente şi mai uşor controlabile, subiectul evitând să se implice acţional
/ atitudinal în situaţiile care contribuie la activarea unor scheme disfuncţionale ce îi provoacă stări
afective negative; de exemplu, evenimentele sociale vor fi evitate de către subiecţii cu tulburare
de personalitate evitantă, care se cred lipsiţi de valoare, neinteresanţi, antipatici.
Aceste strategii de evitare au drept consecinţă faptul că subiectul nu se confruntă cu schema sa
cognitivă, nu îi poate pune la îndoială validitatea şi nu adună date care să conducă la infirmarea acesteia.
b.3.Menţinerea schemelor cognitive disfuncţionale prin intermediul unor mecanisme
compensatorii
Conceptul de compensare utilizat de Young (1990) se suprapune oarecum peste cel de formaţiune
reacţională din psihanaliză.
Formaţiunea reacţională este un mecanism psihic prin care Eul înlocuieşte tendinţele inacceptabile cu tendinţe opuse, ce
devin permanente şi se manifestă ca nişte contra-forţe în calea primelor; de exemplu, înlocuirea cruzimii cu compasiunea, a
egoismului cu altruismul.
Astfel, o persoană cu tulburare de personalitate dependentă se va apăra adoptând un comportament
exagerat de autonom, neaaceptând nici un fel de sprijin din partea celorlalţi, nici un sfat şi nepermiţându-le
acestora să-i devină prea apropiaţi. Sau, un subiect care se subestimează şi a cărui schemă cognitivă
timpurie are la bază lipsa de afecţiune poate dezvolta un comportament specific unei personalităţi
narcisice, iar un individ care se crede incapabil poate deveni perfecţionist.
Compensarea reprezintă o modalitate de depăşire a unei scheme disfuncţionale, fapt ce poate avea
până la un punct un caracter adaptativ, cu condiţia să nu genereze o structură rigidă şi persistentă. În
cazul tulburărilor de personalitate fenomenele compensatorii maschează însă punctele slabe ale
personalităţii, făcându-le dificil de abordat şi modificat. Pacientul devine excesiv de vulnerabil sub
aspect emoţional atunci când schema sa cognitivă disfuncţională este evidenţiată.
Psihoterapia cognitivă în cazul pacienţilor cu tulburări de personalitate
De la conceptul de schemă cognitivă dezadaptativă / disfuncţională pleacă mai multe tehnici de

13
intervenţie psihoterapeutică: tehnici cognitive, comportamentale, experienţiale, interpersonale. Toate aceste
tehnici, ce pot fi aplicate tulburărilor emoţionale sau tulburărilor personalităţii, au şi alte câteva elemente
comune:
- utilizarea într-o mai mare măsură a relaţiei pacient-terapeut ca instrument al schimbării;
- acordarea unei atenţii sporite experienţelor emoţionale timpurii şi rolului pe care îl joacă
acestea în etiologia unor tulburări psihice;
- declanşarea unor stări afective în timpul şedinţelor de psihoterapie prin intermediul tehnicii
imaginaţiei dirijate şi a jocului de rol;
- durata mai mare a demersului psihoterapeutic atunci când sunt abordaţi pacienţi cu tulburări de
personalitate.
Orice model terapeutic centrat pe ideea de schemă cognitivă dezadaptativă pleacă de la
cunoaşterea / acceptarea câtorva aspecte în funcţie de care se va orienta intervenţia.
1. Definirea schemele cognitive dezadaptative timpurii
2. Contextele în funcţie de care se structurează schemele cognitive dezadaptative şi
conţinutul acestor scheme
3. Modalităţile cognitive, rezultat al acţiunii schemelor cognitive asupra Eului
1. Definirea schemelor cognitive dezadaptative timpurii
Sunt structuri organizate de elemente, provenite din experienţe şi reacţii din trecutul individului şi
care constituie un set coerent şi persistent de cunoştinţe ce-l ghidează în perceperea şi evaluarea
datelor realităţii. Formate şi fixate în copilărie, aceste scheme sunt modelate şi întărite sub influenţa
comportamentului părinţilor, şi se amplifică ulterior pe măsură ce individul înaintează în vârstă.
Schemele dezadaptative timpurii reprezintă nivelul cel mai profund al cogniţiei şi afectelor, fiind
fundamental implicate în problemele individului. Aceste scheme formate din convingeri referitoare la
propria persoană şi la relaţiile cu ceilalţi sunt nu doar profunde, ci şi persistente, sunt consolidate de-a
lungul vieţii şi au un pronunţat caracter disfuncţional.
2. Contextele în funcţie de care se structurează schemele cognitive dezadaptative timpurii
şi conţinutul acestor scheme
a) Răceală afectiva şi respingere
Familia din care provine copilul se caracterizează prin detaşare, răceală afectivă, respingere, tendinţe
de izolare sau comportamente imprevizibile, explozive, abuzive.
Schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt generate de nesatisfacerea trebuinţelor de
securitate, stabilitate, ocrotire, rezonanţă emoţională, acceptare, respect, intimitate şi împărtăşire a
sentimentelor.
Conţinutul ideativ al acestor scheme se referă la următoarele aspecte:
- instabilitate şi abandon - subiectul dezvoltă convingerea că persoanele semnificative din
viaţa sa nu pot (şi nu vor putea) să-i acorde protecţie şi sprijin afectiv pentru că ele sunt
imprevizibile, instabile emoţional, nu pot prezenta încredere – fie că vor muri (în cazul copiilor
orfani), fie că vor abandona subiectul (la propriu sau la figurat) pentru a acorda atenţie unei
persoane mai valoroase;
- neîncredere şi abuz - subiectul nutreşte convingerea că ceilalţi îl vor răni, umili, că vor
abuza de el, îl vor minţi, manipula sau vor urmări doar să obţină avantaje de pe urma sa;
- deprivare emoţională - convingerea că dorinţa normală de a beneficia de suport afectiv
nu va fi satisfăcută, subiectul aşteptându-se să nu primească afecţiune, atenţie, înţelegere sau
protecţie din partea celorlalţi;
- existenţa unor defecte şi ruşine - persoana consideră că este inferioară celorlalţi, lipsită
de calităţi, rea şi că din aceste motive nu poate fi iubită de persoanele semnificative; ca
urmare, ea devine hipersensibilă la critică, respingere sau blamare şi se simte permanent
nesigură atunci când se confruntă cu cei din jur;
- izolare socială - subiectul dezvoltă convingerea că este diferit de alţi oameni şi, ca urmare,
izolat, că nu poate face parte din nici un grup sau comunitate.
b) Autonomie şi performanţă
14
Familia de origine este, fie excesiv de critică - subminând încrederea în sine a copilului,
fie excesiv de protectoare - nereuşind să stimuleze şi întărească performanţele realizate în afara cadrului
familial.
Conţinutul ideativ al schemelor dezadaptative formate timpuriu se referă la următoarele aspecte:
- dependenţă şi incompetenţă - subiectul dezvoltă convingerea că nu va fi capabil să facă faţă
responsabilităţilor existenţei fără sprijin din partea celorlalţi (se consideră neajutorat);
- vulnerabilitate la boală şi stres - temeri exagerate privind posibilitatea de a deveni
victimă a numeroase catastrofe de neevitat: boli somatice grave, nebunie, diverse
calamităţi sau dezastre;
- dependenţa emoţională excesivă - subiectul dezvoltă convingerea că nu va putea supravieţui sau
că nu va fi fericit fără sprijinul permanent din partea altor persoane de care este legată excesiv
(insuficienta dezvoltare a Eului);
- eşec - convingerea subiectului că a eşuat ori va eşua în mod inevitabil, sau că va avea mai puţin
succes comparativ cu ceilalţi în privinţa performanţele şcolare, profesionale, materiale,
sociale, datorită lipsei de calităţi, individul considerându-se ignorant, cu o inteligenţă
redusă, lipsit de voinţă, puţin activ.......... .
c) Anumite particularităţi interne ale subiectului
Familia de origine este excesiv de permisivă, indulgentă, fără direcţii clare de acţiune, cu atitudini
laudative excesive privind superioritatea (nejustificată) a subiectului.
Schemele dezadaptative dezvoltate timpuriu de către copil se referă la dificultatea acestuia
de a respecta drepturile celorlalţi, de a coopera cu aceştia sau de a-şi stabili obiective personale realiste.
Conţinutul schemelor cognitive eronate se referă la următoarele aspecte:
- tendinţă spre grandoare - subiectul dezvoltă convingerea că este superior celorlalţi, că are
drepturi speciale astfel încât nu trebuie să respecte anumite reguli în cadrul interacţiunilor
sociale, că poate face tot ceea ce doreşte, indiferent dacă acest lucru este realist sau nu şi fără să
ţină seama de ce cred ceilalţi sau de dezavantajele pe care comportamentul său le provoacă acestora;
subiectul are tendinţa de a obţine puterea şi controlul asupra celorlalţi, este excesiv de
competitiv şi nu manifestă simpatie şi grijă faţă de cei din jur;
- lipsă de disciplină şi de autocontrol - subiectul are convingerea că nu poate / nu este cazul să se
controleze deoarece are o rezistenţă scăzută la frustrare şi asta îl scuză pentru manifestările
sale impulsive; în cazul unor scheme cognitive din această arie, dar mai puţin grave, lipsa de
disciplină şi incapacitatea de a-şi controla (gestiona) propria viaţă se manifestă prin tendinţa
exagerata de a evita orice disconfort, conflict, confruntare sau responsabilitate, toate acestea în
dauna performanţelor şi realizării personale.
d) Centrarea exagerată asupra celorlalţi
Familia de origine se caracterizează prin acceptarea condiţionată a copilului, în funcţie de
capacitatea lui de a-şi reprima tendinţele fireşti. Copilul trebuie să-şi reprime trebuinţele, dorinţele
proprii vârstei (de ex., de joc) sau structurii sale (de ex., aptitudinea pt. sport) în favoarea învăţării a ceva
apreciat de adult (de ex., a unui instrument) sau în favoarea unor munci proprii adultului, toate
acestea pentru a obţine aprobare, dragoste şi atenţie. Cu timpul, subiectul îşi reprimă trebuinţele
personale şi ostilitatea ce decurge din aceaste reprimări, şi se centrează excesiv asupra nevoilor,
sentimentelor şi reacţiilor celorlalţi. El face asta în detrimentul propriilor trebuinţe, urmărind ca
astfel să câştige aprobarea / dragostea celor din jur, să-şi satisfacă nevoia de apartenenţă şi să evite
izolarea.
Conţinutul schemelor cognitive eronate se referă la următoarele aspecte:
- supunere - subiectul consideră că din perspectiva celorlalţi, propriile dorinţe, opinii şi
sentimente sunt lipsite de importanţă şi, în consecinţă, se supune controlului acestora pentru
a evita abandonul, conflictele sau rejectarea, reprimându-şi deciziile, dorinţele, preferinţele,
precum şi exprimarea liberă a emoţiilor, mai ales a ostilităţii; individul manifestă o supunere
excesivă, rămânând însă hipersensibil la orice constrângere - ca urmare, ostilitatea
reprimată se va manifesta sub forma unui comportament pasiv-agresiv, cu izbucniri necontrolate de

15
furie, simptome psihosomatice sau consum exagerat de alcool ori droguri;
- tendinţă spre sacrificiu - subiectul dezvoltă convingerea că trebuie să vină în
întâmpinarea nevoilor celorlalţi în dauna propriilor plăceri şi satisfacţii, ferindu-se să
le provoace suferinţă (aceasta, ca un mijloc de a evita sentimentele de culpabilitate ce ar
rezulta din „egoismul personal"); el este excesiv de sensibil la problemele semenilor săi, dar
adesea ajunge să nutrească resentimente faţă de cei cărora le poartă de grijă,
considerându-i nerecunoscători;
- căutarea recunoaşterii şi aprobării - subiectul manifestă convingerea că trebuie să
câştige aprobarea, recunoaşterea sau atenţia celor din jur în detrimentul dezvoltării propriei
personalităţi, fiind hipersensibil la respingere; în concepţia sa, stima de sine depinde în primul
rând de reacţia celorlalţi şi nu de satisfacerea propriilor înclinaţii, deciziile majore de viaţă
fiind lipsite de autenticitate; în consecinţă, subiectul va fi lipsit de consistenţă interioară,
punând un accent exagerat pe statutul social, pe modul în care se prezintă şi este perceput de
ceilalţi, pe valorile materiale sau pe alte tipuri de realizări menite să-i aducă aprobarea, stima
şi admiraţia celor din jur.
e) Hipervigilenţă şi inhibiţie
În familia de origine nu este valorizată bucuria şi relaxarea, accentul punându-se pe datorie,
performanţă, perfecţionism, reguli şi norme stricte. Modelul de interacţiune cu copilul este unul
punitiv, care îi generează acestuia anxietate şi pesimism legate de faptul că lucrurile vor lua o întorsătură
proastă dacă nu va fi în permanenţă grijuliu şi vigilent.
Schemele cognitive dezadaptative dezvoltate de către copil conţin convingeri privind atât nevoia
reprimării şi controlului stărilor afective spontane, a impulsurilor sau a deciziilor personale din teama de a nu
greşi, cât şi nevoia de a-şi construi reguli şi aşteptări interioare rigide, referitoare la
performanţele proprii ori la comportamentul moral. Aceaste scheme cognitive disfuncţionale conduc
la inhibarea capacităţii de a fi relaxat, fericit, de a se exprima liber, de a avea relaţii apropiate, uneori cu
consecinţe grave în planul sănătăţii individului.
Conţinutul schemelor cognitive eronate se referă la următoarele aspecte:
- concentrare asupra negativului şi vulnerabilitate exagerată la erori -subiectul se centrează mai ales
asupra aspectelor negative ale existenţei: greşeli sau lucruri care merg prost, pierderi,
dezamăgiri, conflicte, resentimente, vinovăţie, durere, moarte; el manifestă o frică exagerată de
a nu comite erori care ar putea genera catastrofe în plan interpersonal, financiar, profesional,
conducând la pierderi, umilinţe sau la căderea în diverse capcane (dacă are aşteptări mari în
domeniile profesional, financiar sau interpersonal, va considera că lucrurile trebuie controlate
numai în mod direct, temându-se permanent că se va întâmpla ceva rău dacă slăbeşte controlul);
toate acestea vor genera tendinţe de autovictimizare, tensiune interioară, anxietate şi îngrijorare
cronica, stres şi uzură interioară, pesimism, hipervigilenţă, indecizie sau decizii luate cu efort;
-autocontrol excesiv şi inhibiţie emoţională - subiectul consideră că trebuie să-şi inhibe acţiunile
spontane, stările afective, comunicarea deschisă, drept condiţii ale dobândirii sentimentului de
securitate, precum şi pentru pentru a evita greşelile personale, pierderea controlului,
dezaprobarea, dezordinea şi haosul; tendinţa exagerată spre autocontrol se manifestă prin:
inhibarea furiei şi agresivităţii, tendinţa compulsivă către ordine şi planificare, reprimarea
impulsurilor pozitive (bucurie, afecţiune, satisfacţie sexuală etc), aderenţa excesivă faţă de
activităţile rutiniere şi ritualizate, dificultăţi în manifestarea vulnerabilităţilor şi în a
comunica deschis cu privire la sentimentele şi nevoile proprii, acordarea unei importanţe
exagerate raţionalităţii în detrimentul satisfacerii nevoilor emoţionale; în majoritatea cazurilor
controlul excesiv este extins şi asupra persoanelor apropiate din anturaj;
-tendinţa de a-şi fixa standarde nerealiste şi de a fi hiper critic - subiectul este
convins de necesitatea de a-şi stabili standarde ridicate în ceea ce priveşte conduita şi
performanţa, pentru a evita astfel critica; el se simte mereu presat, dar este incapabil
să încetinească ritmul din cauza hipercriticismului la adresa propriei persoane şi a celorlalţi;
aceste tendinţe se manifestă prin: atenţie exagerată acordată detaliilor şi perfecţionism,
preocupări exagerate referitoare la timp şi eficienţă astfel încât să poată fi realizate cât mai

16
multe lucruri, compararea permanentă a propriilor performanţe cu cele obţinute de ceilalţi,
autoimpunerea unor norme rigide şi nerealiste referitoare la comportamentul moral,
valorile culturale, religioase;
-punitivitate exagerată -.manifestarea convingerii că oamenii trebuie să fie sancţionaţi sever
pentru greşelile lor duce la tendinţa de a fi intolerant, supărat, pedepsitor, lipsit de răbdare faţă de
propria persoană şi faţă de cei care nu răspund aşteptărilor; subiectul iartă cu greu greşelile proprii
sau pe ale celorlalţi.

3. Modalităţile cognitive, rezultat al acţiunii schemelor cognitive asupra Eului


Schemele cognitive, adecvate realităţii sau eronate, se organizează, cu timpul, în
modalităţi cognitive adaptative sau dezadaptative, în funcţie de schemele pe care le includ.
În ceea ce priveşte schemele cognitive disfuncţionale, unele au un caracter latent, în timp ce
altele devin active şi constituie aşa-numitele modalităţi cognitive dezadaptative . Un individ
poate trece de la o modalitate la alta, odată cu aceasta activându-se un alt grup de scheme
disfuncţionale şi procese cognitive, care se aflaseră până atunci în stare latentă.
Young şi Behary (1998) definesc modalităţile cognitive dezadaptative ca fiind un grup de
scheme şi procese cognitive cu caracter activ, care se manifestă sub forma unor stiluri
adaptative rigide ce domină viaţa şi activitatea subiectului, fiind caracteristice pentru
personalitatea acestuia. În concepţia autorilor, o modalitate cognitivă dezadaptativă (ca şi una
adaptativă, de altfel) ajunge să constituie un fel de parte a Eu-lui, fapt care explică de ce un individ
cu o asemenea tulburare nu se autopercepe ca având probleme psihice, ca având o suferinţă psihică
propriu-zisă. Pe de altă parte, autorii sunt de acord că această parte disfuncţională a Eu-lui este într-
o oarecare măsură desprinsă sau disociată de celelalte faţete ale personalităţii, care au registre de
funcţionare în limite fireşti, situaţie care explică de ce şi cei din jur îl percep extrem de rar pe
individul respectiv ca fiind un om cu probleme psihice. (Pentru simţul comun tulburările de
personalitate nu intră în conceptul empiric de „boală”.)
Young şi First (1996) identifică următoarele modalităţi cogni tive, dezadaptative şi
adaptative, care funcţionează ca adevărate părţi ale Ego-ului:
a) Modalităţi cognitive dezadaptative specifice copilăriei
- copilul vulnerabil – este copilul care se simte singur, izolat, trist, neînţeles, lipsit de sprijin,
defensiv, depăşit de situaţie, incompetent, nea jutorat, lipsit de speranţă, anxios, lipsit de
valoare, victimizat, exclus, pesimist, lipsit de dragoste, învins;
- copilul furios – este copilul supărat, furios, frustrat, nerăbdător, toate acestea
decurgând din faptul că nevoile emoţionale sau fiziologice ale copilului vul nerabil nu au
fost satisfăcute;
- copilul impulsiv şi indisciplinat – este copilul răsfăţat, care dă curs dorinţelor şi impulsurilor
personale într-o manieră necontrolată şi egoistă, cu dificultăţi în amânarea gratificaţiilor pe
termen scurt, care se simte furios, frustrat şi nerăbdător atunci când impulsurile şi dorinţele
sale, chiar dacă nu au caracter bazal, nu sunt satisfăcute;
b) Modalităţi cognitive dezadaptative specifice adultului, în general şi ca părinte
- complezentul – subiectul se comportă într-o manieră pasivă şi supusă cautând mereu aprobarea
celorlalţi, se subapreciază de teama conflictelor sau a respingerii, tolerează abuzurile celor din
jur şi nu-şi exprimă dorinţele; îşi alege partenerii şi cola boratorii din categoria celor care îi
permit să utilizeze o schemă autodefensivă de relaţionare;
- supracompensatul – subiectul se comportă dominator şi agresiv, este competitiv şi arogant, îi priveşte
pe ceilalţi de sus, este supracontrolat şi are tendinţa de a-i controla, manipula şi exploata pe ceilalţi;
caută să atragă atenţia asupra sa şi urmăreşte să obţină poziţii sociale înalte; aceste atitudini şi
comportamente au la bază trebuinţa de a-şi satisface sau compensa nevoile de bază nesatisfăcute;
- protectorul detaşat – subiectul îşi inhibă dorinţele şi sentimentele, este detaşat emoţional de
ceilalţi şi le refuză ajutorul, se simte nerezonant şi neimplicat, plictisit, depersonalizat;

17
desfăşoară în mod compulsiv şi în exces activităţi cu caracter stimulator (agitat) şi adoptă
atitudine cinică sau pesimistă pentru a evita ataşamentul real faţă de persoane sau activităţi;
- părintele punitiv – subiectul consideră că el însuşi şi ceilalţi merită pedepse, este hipercritic şi
abuziv cu propria persoană şi cu cei din jur, pune accent mai ales pe aspectul formal al
regulilor şi mai puţin pe conţinutul lor;
- părintele hiperexigent – subiectul urmăreşte obţinerea de performanţe înalte în activitate,
doreşte să fie perfect, caută să menţină ordinea, aspiră la un statut social ridicat, este
eficient, evită să piardă timpul şi pune pe primul plan ceea ce consideră el că ar fi nevoile şi
dorinţele celorlalţi; apreciază că este greşit să acţioneze spontan şi să-şi expri me sentimentele,
are standarde înalte şi reguli interioare rigide.
c) Modalităţi cognitive adaptative, specifice copilului şi adultului
- copilul fericit – este copilul care se simte satisfăcut, acceptat, iubit şi protejat, înţeles şi
valorizat, puternic şi competent, manifestând încredere în sine, spontaneitate,
independenţă, optimism şi adaptare;
- adultul echilibrat – este adultul care a fost un copil fericit pentru că a reuşit să înţeleagă şi să
acorde protecţie „copilului vulnerabil" din sine, a reuşit să stabilească restricţii „copilului furios” şi
„copilului impulsiv", după cum a reuşit să neutralizeze şi să înlocuiască modalităţile cogni tive
dezadaptative de tip parental; echilibrul astfel dobândit asigură o funcţionare psihică ce permite
implicarea într-o activitate profesională, asumarea diverselor responsabilităţii – inclusiv pe aceea
legată de îngrijirea şi educarea propriilor copii, precum şi dezvoltarea unor interese culturale,
estetice, sportive, o existenţă biologică (de exemplu, sexualitate, alimentaţie....) şi socială conforme
normelor; trăirile emoţionale (furie, tristeţe, teamă, bucurie etc.) sunt supuse autocontrolului.
Young consideră că pacienţii cu tulburări de personalitate manifestă reacţii dispro porţionate,
caracteristice pentru o modalitate cognitivă dezadaptativă sau alta (v.categoriile a şi b).
De exemplu, arată autorul, o pacientă cu tulburare a personalităţii de tip borderline descrie plângând în
hohote, stările de disperare şi teamă specifice instanţei „copilul vulnerabil"', atunci când a fost părăsită de
prietenul ei. Cantonată în această modalitate cognitivă, ea este dominată de teama de a nu fi abandonată,
se simte lipsită de valoare şi vulnerabilă, trece prin stări de depresie accentuată şi lipsă de speranţă
însoţite de o anxietate accentuată. Simţindu-se victimizată, pacienta poate adopta mai multe comportamente
patologice pentru anihilarea fricii de abandon:
- poate să recurgă la tentative de suicid;
- poate trece la modalitatea „protectorul detaşat", situaţie în care priveşte în gol şi afirmă că a
devenit insensibilă la suferinţă şi că nu-i mai pasă de faptul că şi-a pierdut partene rul;
comportamentul adoptat este unul de evitare, pacienta simţindu-se depersonalizată şi trăind
sentimente de plictiseală şi vid interior;
- poate adopta modalitatea de „părinte punitiv”, considerând că a făcut ceva rău sau că este o persoană
rea, murdară, negativă, aspecte pentru care a meritat pedeapsa de a fi părăsită, trăind totodată
sentimente intense de vinovăţie, furie şi ură îndreptate împotriva propriei persoane; apare
posibilitatea ca pacienta să se pedepsească prin comportamente de automutilare;
- poate adopta, ca o alternativă, şi modalitatea de „copil furios”, deoarece „copilul abandonat" şi
„protectorul detaşat" declanşează puternice sentimente de furie, ambele presupunând reprimarea
unor reacţii emoţionale şi a unor trebuinţe; ca urmare, furia se acumulează şi nu mai poate fi
controlată, persoana trecând la modalitatea „copilului furios" prin care emoţiile şi sentimentele
reprimate scapă de sub control şi pacienta devine agresivă, manipulativă şi abuzivă în raport cu
ceilalţi; ea işi va afirma drepturile într-un mod distructiv, prin conduite impulsive, agresivitate
verbală, refugiu în promiscuitate sau va face tentative de suicid.
In timpul psihoterapiei centrate pe schemele / modalităţile cognitive dezadaptative, terapeutul va
întruchipa modelul „adultul sănătos", urmărind ca pacientul să-l interiorizeze treptat . Pentru aceasta
pacientul va fi ajutat să-şi conştientizeze schemele / modalităţile cognitive disfuncţionale şi să-şi
însuşească unele adaptative, în vederea ameliorării tulburărilor sale. Astfel, acesta va învăţa să lupte
împotriva celorlalte modalităţi, să le resemnifice şi reformuleze pentru a deveni o persoană cu o bună
funcţionare psihică, mulţumită de sine şi de existenţă.

18
Majoritatea psihoterapeuţilor consideră că pacienţii cu tulburări de personalitate sunt netratabili şi
că în cazurile raportate ca rezolvate este vorba fie de persoane cărora li s-a pus în mod greşit
diagnosticul de tulburare de personalitate, fie cu persoane care au simulat pentru o perioadă tulburările.
Chiar dacă acest mod de a vedea lucrurile suportă discuţii, este evident că aceşti pacienţi sunt mai greu de
tratat decât cei cu tulburări emoţionale, din cauza rigidităţii şi persistenţei trăsăturilor lor patologice. Ei
prezintă probleme care se repercutează asupra tuturor sectoarelor vieţii: dispoziţie afectivă, relaţii
interpersonale, profesie. Problemele lor sunt de lungă durată şi pacienţii nu sunt motivaţi să se schimbe, ei
înşişi fiind convinşi, de cele mai multe ori, că schimbarea „firii” lor este puţin probabilă sau chiar
imposibilă.
Căutarea unor strategii de intervenţie este foarte importantă din cauza frecvenţei tulburărilor de
personalitate. Se apreciază că aproximativ 50% dintre pacienţii trataţi în clinicile de psihiatrie prezintă
(şi) tulburări de personalitate (Iwipkat şi Maisto, 1985), astfel încât deşi ei sunt trataţi iniţial pentru pro-
bleme emoţionale, ulterior terapeuţii ajung să-şi dea seama că au de-a face cu aspecte mult mai profunde,
specifice tulburărilor de personalitate.
Cercetările din ultimii ani au adus dovezi în sprijinul eficienţei psihoterapiei cognitiv-
comportamentale în tratarea tulburărilor personalităţii. Beck şi colaboratorii au pus la punct o serie de
strategii cognitiv-comportamentale pentru această categorie de pacienţi, strategii care reprezintă o
extensie a celor utilizate în cazul tulburărilor emoţionale. Pretzer şi Fleming au elaborat un ghid practic
de terapie cognitiv-comporta-mentală pentru pacienţii cu tulburări de personalitate, iar studiile şi
aplicaţiile practice .ale lui Young bazate pe schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt recunoscute pentru
valoarea lor. De asemenea, Turktt şi colaboratorii au propus un plan terapeutic detaliat pentru subiecţi cu
tulburări de personalitate, pornind de la analiza funcţională a fiecărui caz individual pe baza căreia se
realizează o conceptualizare a tuturor problemelor şi se stabilesc ipotezele de lucru care sunt verificate pe
parcursul demersului terapeutic – succesele confirmă ipotezele formulate, în timp ce eşecurile impun
stabilirea unor noi ipoteze. Diversele contribuţii scot în evidenţă câteva elemente esenţiale pentru
succesul intervenţiei psihoterapeutice:
1. Atitudinea terapeutică;
2. Formularea obiectivelor intervenţiei terapeutice;
3. Identificarea practică a schemelor cognitive;
4. Structura generală a intervenţiei;
5. Tehnicile de intervenţie

1. Atitudinea terapeutică în cazul tratării persoanelor cu tulburări de personalitate


Psihoterapeutul care tratează pacienţii cu tulburări emoţionale trebuie să-şi formuleze aşteptări
pozitive pentru a nu răspunde prin atitudini ostile negativismului crescut al acestora. În cazul în care
terapeutul se aşteaptă încă de la început la eşec, el va fi mai puţin motivat să lucreze, se va simţi obosit de
pacient şi va manifesta tendinţa de a-l trimite altor colegi. Atitudinea sa, comunicată pacientului prin
intermediul limbajului verbal şi nonverbal, va confirma şi întări sentimentele de neputinţă ale acestuia.
Ţinând seama de specificul tulburărilor de personalitate – rigiditatea schemelor cognitive, tendinţa
de evitare a schimbării, dificultăţile ce apar în relaţiile interpersonale – terapeutul va trebui să anticipeze
faptul că modificările vor avea un caracter mai lent, terapia putând dura un an sau chiar doi ani.
Freeman şi Jackson (1980) au evidenţiat o serie de factori care îngreuiază demersul terapeutic la
pacienţii cu tulburări de personalitate.
a) Factorii ce ţin de client şi care determină dificultăţi suplimentare în intervenţia terapeutică
a.1. Complexitatea şi profunzimea simptomelor.
a.2. Absenţa capacităţilor de a se conforma cerinţelor psihoterapeutului – fiind vorba de tulburări ale
personalităţii, deci de anumite defecte cronice în structura ei, pacienţii prezintă deficienţe în a răspunde unor
solicitări legate tocmai de respectivele defecte.
a..3. Experienţe negative legate de încercări terapeutice anterioare eşuate.
a.4. Convingerile unor pacienţi că dacă se vor schimba, se vor îndepărta de cei apropiaţi sau îi vor face
să sufere (de exemplu, dependenţii, evitanţii).
a.5. Existenţa pentru pacienţi a unor beneficii secundare de pe urma menţinerii tulburărilor.

19
a.6. Prezenţa unor temeri privind schimbarea, în conformitate cu ideea că un rău cunoscut este
preferabil unui avantaj pe care nu îl cunoşti.
a.7. Absenţa motivaţiei, pacientul nefiind convins că va obţine suficiente avantaje ca urmare a terapiei,
astfel încât să merite eforturile solicitate de aceasta.
a.8. Convingerile unor pacienţi că urmarea unei terapii le certifică un status social inferior, urmând să
fie catalogaţi de cei din jur drept „bolnavi”, „dezechilibraţi”, „nebuni”.
a.9. Manifestarea unor abilităţi reduse în privinţa automonitorizării gândurilor, trăirilor emoţionale şi
comportamentelor, fapt ce îngreunează progresul terapiei.
a.10. Manifestarea unor dificultăţi în observarea şi înţelegerea comportamentului celorlalţi, indivizii cu
tulburări de personalitate ignorând ceea ce pentru alte persoane este evident şi important.
a.11. Adoptarea de către subiecţi a unor atitudini de blamare a celorlalţi, pe considerentul că problemele
cu care ei se confruntă sunt cauzate de cei din jur, şi nu de structura propriei lor personalităţi.
a.12. Prezenţa în structura pacienţilor cu tulburări de personalitate a unor modificări patologice:
- rigiditatea psihică şi nevoia de a menţine lucrurile neschimbate;
- existenţa unor probleme medicale supraadăugate;
- dificultăţi în perceperea adevărului obiectiv şi în abandonarea „adevărurilor” personale;
- impulsivitatea sau nevoia excesivă de independenţă şi autonomie specifice pacienţilor cu
anumite tipuri de tulburări ale personalităţii;
- dependenţa excesivă ce poate conduce la menţinerea simptomelor în cazul unor clienţi care se tem de a nu fi
abandonaţi de terapeut;
- apariţia în cursul terapiei a unor stări de confuzie la unii pacienţi, mai ales la cei schizotipali şi
„borderline";
- comportamentul disociativ, caracteristic mai ales tulburării de personalitate de tip „borderline";
- abilităţile cognitive limitate în cazul unor pacienţi cu tulburări de personalitate cărora li se
asociază deficienţa mintală, sechelele posttraumatice (traumatisme cranio-cerebrale),
toxicodependenţa (alcool sau droguri), stările depresive cronice;
- tendinţa de autodevalorizare, comună mai ales depresivilor, dar şi personalităţilor dependente şi
evitante;
- lipsa energiei vitale, specifică depresivilor, schizoizilor şi schizotipalilor, care împiedică
angajarea susţinută a pacientului în demersurile necesare schimbării.
b) Factorii contextuali care generează dificultăţi suplimentare în demersul terapeutic
b.1. Existenţa unor situaţii stresante în mediul profesional, familial, social care împiedică
pacientul să participe la terapie.
b.2. Acţiunile deschise sau indirecte ale unor persoane semnificative din anturajul pacientului,
care obstrucţionează terapia (de exemplu, subminând prestigiul terapeutului) pentru a nu-şi pierde
poziţia de influenţă pe lângă acesta.
b.3. Pericolul pierderii unor avantaje materiale care decurg din starea de sănătate problematică a
clientului (de exemplu, pierderea programului redus de lucru, pierderea pensiei medicale).
b.4. Atitudinea ostilă a unor grupări religioase, sectare care încearcă să controleze viaţa membrilor lor.
b.5. Adaptarea sistemul familial la un mod de funcţionare patologic, ce a integrat deja tulburarea
unui membru al său într-un „echilibru” paradoxal, ameninţat să fie perturbat de posibila schimbare a
clientului ca urmare a psihoterapiei.
b.6. Existenţa unei patologii colective în familie, situaţie care face extrem de dificilă,
chiar imposibilă, schimbarea în bine a clientului.
c) Factorii ce ţin de terapeut şi care determină dificultăţi suplimentare în intervenţia terapeutică
c.1. Insuficienta abilitate şi experienţă a terapeutului în tratarea pacienţilor cu tulburări de
personalitate, care se numără printre cei mai dificili subiecţi.
c.2. Atitudinea rezervată / sceptică asupra rezultatelor intervenţiei manifestată atât de
terapeut, cât şi de client, acesta fiind neîncrezător în şansele sale de vindecare, fapt aprobat de terapeut
în mod implicit.
c.3. Incapacitatea terapeutului de a-i explica pacientului principiile şi utilitatea intervenţiei.
c.4. Nereuşita privind stabilirea unei alianţe terapeutice reale, care să mobilizeze şi să implice cu

20
adevărat clientul într-un efort terapeutic comun cu cel al specialistului.
c.5. Lipsa de informaţii suficiente asupra problemelor clientului şi, ca urmare, stabilirea planului
de intervenţie prin tatonări succesive.
c.6. Încrederea excesivă a terapeutului în abilitatea şi puterea sa („narcisismul” terapeutului), fapt
ce-l determină să stabilească obiective imposibil de atins pentru pacient, urmate de eşecuri puse pe seama
acestuia din urmă.
c.7. Lipsa acordului terapeut-client privind obiectivele terapiei şi strategiile de intervenţie.
c.8. Planificarea defectuoasă a timpului afectat terapiei: în cazul tulburărilor de personalitate durata
intervenţiei este de 1-2 ani (chiar dacă ne aflăm pe terenul terapiei cognitiv-comportamentale), preferabil
fiind un interval mai mare între şedinţe – o şedinţă de 40-60 de minute la două săptămâni sau chiar la o
lună; excepţie fac tulburările de personalitate evitantă şi dependentă unde frecvenţa mai mare a şedinţelor -
una la 10 zile - este impusă de nevoia crescută de suport afectiv resimţită de aceşti subiecţi.
c.9. Formularea unor obiective terapeutice insuficient precizate, vagi sau nerealiste.
Pentru a diminua aceste dificultăţi, Freeman şi Jackson (1998) au introdus câteva norme specifice
demersului psihoterapeutic cognitiv-comportamental în cazul pacienţilor cu tulburări de
personalitate.
1. Conceptualizarea fiecărui caz în parte înainte de a stabili strategiile terapeutice.
2. Stabilirea unui program de colaborare cu obiective precis formulate, asupra cărora
terapeutul şi clientul să fie pe deplin de acord.
3. Focalizarea demersului terapeutic asupra identificării şi modificării schemelor cognitive
disfuncţionale de bază.
4. Stabilitatea şi parcurgerea consecventă a strategiilor de intervenţie psihoterapeutică.
5. Utilizarea unor tehnici de reducere a anxietăţii provocate de schimbare şi pentru motivarea pacientului.
6. Mobilizarea suplimentară a terapeutului în cursul şedinţelor de psihoterapie, comparativ cu
intervenţiile în alte tipuri de probleme.
7. Creşterea capacităţii terapeutului de a tolera transferul negativ, mult mai intens în cazul
acestor pacienţi.
8. Acordarea unei atenţii sporite gestionării contratransferului care apare frecvent în lucrul
cu această categorie de clienţi.
9. Stabilitatea unei legături între acţiunile pacientului şi stările sale emoţionale.
10. Utilizarea unor strategii menite să reducă efectului gratificant al unor conduite autodistructive.
11. Blocarea comportamentelor de tip demonstrativ, teatral.
12. Focalizarea interpretărilor şi clarificărilor, în primul rând, asupra manifestărilor, reacţiilor,
atitudinilor prezente „aici şi acum”.
2. Formularea obiectivelor intervenţiei terapeutice
Problemele pacienţilor se datorează schemelor cognitive necondiţionale şi condiţionale care
distorsionează modul lor de a percepe şi interpreta realitatea şi, în consecinţă, perturbă emoţiile şi
comportamentul.
Obiectul psihoterapiei îl reprezintă modificarea acestor scheme cognitive disfuncţionale, dar el
nu poate fi atins decât după rezolvarea problemelor asociate, cum sunt tulburările emoţionale, clienţii
prezentând adesea, depresii, anxietate, atacuri de panică, agorafobii, tulburări obsesiv-compulsive etc.
În toate aceste situaţii tulburările emoţionale trebuie abordate la începutul terapiei şi abia după reducerea
acestora se va trece la abordarea schemelor cognitive disfuncţionale.
Beck, Freeman şi colaboratorii (1990) descriu următoarele procedee de modificare a schemelor
cognitive disfuncţionale:
a) Înlocuirea schemelor
Înlocuirea unei scheme disfuncţionale presupune reconstrucţia totală a respectivei scheme
cognitive, adică înlocuirea celei disfuncţionale cu una nouă.
Obiectivul este unul ambiţios, urmărit în primul rând de psihanalişti, ei propunându-şi restructurarea
profundă a personalităţii. Acest lucru este foarte dificil de realizat, dacă nu chiar imposibil, având în
vedere timpul şi energia limitate de care dispun pacientul şi psihoterapeutul. (Chiar şi pentru psihanaliză
un asemenea obiectiv este greu de atins şi el presupune o durată foarte mare a intervenţiei terapeutice.)

21
b) Modificarea schemelor
Reprezintă un obiectiv mult mai accesibil şi presupune schimbarea doar a unor aspecte ale
schemei pentru a o face mai adaptată. De exemplu, un subiect paranoid va învăţa să aibă
încredere în câteva persoane, chiar dacă nu în toată lumea, iar obsesivul să tolereze anumite
imperfecţiuni, chiar dacă nu pe toate.
c) Readaptarea schemelor
Readaptarea constă de fapt în orientarea unor scheme profund înrădăcinate, pe care subiectul
nu şi le poate modifica, doar spre anumite situaţii. Soluţia readaptării schemelor poate să apară în
tratarea unor cazuri dificile în care, de exemplu, vârsta mai înaintată a subiectului a creat un lung
istoric de funcţionare / stabilizare a schemelor sau contextul vieţii individului îl confruntă inevitabil
şi în mod frecvent cu situaţii care activează / stabilizează prin repetare schemele disfuncţionale.
Terapeutul îl va ajuta pe pacient să-şi conştientizeze clar schemele dezadaptative şi le utilizeze
doar în situaţiile în care acestea i-ar putea aduce cât de cât un beneficiu. Un subiect obsesiv ar putea
profita de pe urma perfecţionismului său alegându-şi o profesie în care se acordă atenţie detaliilor,
fără a fi presat de timp, cum ar fi contabilitatea, munca de arhivă, biblioteconomia.
d) Camuflarea schemelor
Se recurge la acest procedeu atunci când schema disfuncţională nu poate fi nici reconstruită,
nici modificată, nici readaptată. În astfel de cazuri, pacientul este învăţat să aplice modele
comportamentale care să mascheze schema disfuncţională. De exmplu, un pacient schizoid poate
părea mai sociabil dacă îşi modifică unele comportamente: îi va saluta pe ceilalţi, îi va privi în
ochi, le va vorbi etc.
În toate situaţiile de mai sus apare problema rezistenţelor la modificarea terapeutică
deoarece contestarea validităţii (adevărului) schemelor utilizate până atunci provoacă anxietate
şi chiar ostilitate clienţilor. Terapeutul îi va preveni pe aceştia în legătură cu fenomenul
rezistenţei, explicându-le că este normal să reacţioneze astfel (v. terapia psihanalitică –
rezistenţa şi lucrul cu rezistenţele).
3. Identificarea practică a schemelor cognitive
a) Identificare schemelor cognitive disfuncţionale de către terapeut
Blackburn şi Cottreaux enumeră câteva metode cognitiv-comportamentale prin care terapeutul
ajunge să identifice schemelor cognitive disfuncţionale:
a.1. generalizarea pe baza exemplelor concrete – pe baza unor situaţii concrete povestite de client şi
în funţie de reacţiile acestuia în contextele respective, terapeutul ajunge prin generalizare să înţeleagă
modul cum gândeşte acesta şi identifică erorile pe care le conţine respectivul mod de a gândi;
a.2. verbalizarea sensurilor implicite care apar în cadrul comunicării – terapeutul „traduce” în
cuvinte, deci exprimă explicit, anumite sensuri implicite ce apar în relatările clientului;
a.3. identificarea regulilor personale de viaţă care rezultă din gândurile (raţionamentele) automate pe
care le prezintă clientul;
a.4. analiza funcţională – se referă la funcţia relaţională, la manifestările individului în plan
interpersonal; analiza urmează o succesiune de paşi: 1. terapeutul porneşte de la analiza comportamentelor
relaţionale care apar în cadrul intercţiunii terapeut-client şi în planul interacţiunilor client-alte persoane
(din relatarea unor situaţii); 2. pe baza acestora terapeutul înţelege modul în care clientul se percepe pe
sine şi pe ceilalţi; 3. pe această cale va înţelege modul de funcţionare cognitivă a clientului şi tipul
tulburării sale de personalitate; 4. terapeutul poate identifica acum convingerile condiţionale şi
necondiţionale ale clientului; 5. ulterior va fi identificată schema cognitivă necondiţională centrală, care le
grupează în jurul său pe celelalte bază; analiza funcţională este absolut necesară în decursul primelor 3-4
şedinţe, dar metoda mai poate fi aplicată şi ulterior, dacă este cazul.
Blackburn şi Cottreaux apreciază că o sursă esenţială pentru identificarea schemelor cognitive
disfuncţionale, în special a celor structurate timpuriu, o reprezintă anumite aspecte delicate ale copilăriei
clientului. Spre deosebire de terapia cognitivă de scurtă durată, centrată pe simptome, în cazul
abordării persoanelor cu tulburări de personalitate se va insista în mod special asupra traumelor
din stadiile infantile. Terapeutul va evoca experienţe timpurii din copilărie, care se referă la relaţiile
pacientului cu părinţii, cu alţi adulţi consideraţi persoane semnificative, precum şi cu alţi copii (fraţi,
22
tovarăşi de joacă).
În opinia celor doi autori schemele dezadaptative precoce s-au format în mare măsură înainte de
dezvoltarea capacităţii de a verbaliza, ele fiind stocate în memorie sub formă de senzaţii sau imagini
mentale. Din acest motiv, terapeutul va cere pacientului să se imagineze pe sine copil şi să descrie tot ceea ce vede
„cu ochii minţii". Astfel se vor putea obţine informaţii relevante, imposibil de accesat direct prin intermediul
mecanismelor verbale.
În contextul acestei etape de identificare de către terapeut a schemelor cognitive disfuncţionale este
necesar să se precizeze, pe lângă gândurile automate – trăirile emoţionale asociate lor – comportamentele
specifice pe care le declanşează – situaţiile traumatice care au generat cândva cogniţiile eronate, şi
situaţiilele actuale care le reactivează, factorii din mediu care contribuie la menţinerea schemelor
disfuncţionale, precum şi factorii ce contribuie la eventualele perioade de remisiune, ultimele două
aspecte oferind indicaţii despre etapele în care schemele cognitive disfuncţionale sunt active sau latente.
În momentul în care din analiză se prefigurează posibilitatea unei formulări coerente, terapeutul o va
prezenta clientului, demonstrându-i totodată cercul vicios care există între: 1. emoţii-gânduri automate-
comportamente; 2. situaţiile ce le declanşează; 3. factorii din mediu care contribuie la menţinerea lor; 4.
schemele condiţionale pe care se întemeiază gândurile automate; 5. schemele necondiţionale care stau la
baza celor condiţionale; 6. diversele situaţii de viaţă care devin declanşatoare ale întregului ciclu deoarece
sunt percepute şi interpretate prin intermediul schemelor 5 şi 4.
Exemplu: tulburare de personalitate evitantă: femeie, studii superioare, necăsătorită, un copil.
Emoţii: depresie, mânie.
Gânduri automate: „Nu ştiu prea bine cine sunt eu”, „Nu sunt o persoană sinceră”, „Nu am o
identitate bine precizată”.
Comportament: succes profesional, îşi ajută cunoscuţii să-şi rezolve problemele neputând să-i
refuze chiar dacă acest lucru o suprasolicită, nu are curaj să stabilească relaţii de prietenie apropiate,
întreţine relaţii sexuale fără viitor.
Evenimente traumatice din copilărie: abuzată la vârsta de 11 ani de un prieten al familiei, nu a spus
nimic părinţilor pentru că ţineau mult la persoana respectivă şi ar fi putut să o considere pe ea ca fiind de
vină.
Convingeri condiţionale: „Dacă cei din jur m-ar cunoaşte cu adevărat, şi-ar da seama că nu sunt o
persoană valoroasă, demnă de stimă”, „Dacă nu sunt o persoană valoroasă şi dacă nici nu voi face ce-mi
cer ceilalţi, voi rămâne singură pentru că ei mă vor părăsi”.
Scheme de bază, necondiţionale: „Sunt o persoană rea” (pentru că mi s-a putut întâmpla aşa ceva şi
pentru că acum trăiesc în disimulare şi minciună); „Nu am nici o valoare”, „”Eu nu pot fi iubită”.
Factori declanşatori: (numeroase situaţii): tendinţa de apropiere manifestată de o persoană sau alta
din jur, invitaţia de a cunoaşte persoane noi, invitaţia de a participa la eveniment sau la un concurs pentru
ocuparea unei funcţii, primirea de laude sau recompense (consideră că nu le merită şi nu se poate bucura
de ele).....
Factori de menţinere: repetarea (inevitabilă în context social) a factorilor declanşatori menţionaţi,
selectarea şi generalizarea atitudinii unor persoane care din diverse motive o apreciază mai puţin, toate
acestea urmate de reactivarea permanentă a gândurilor automate.
Pentru a obţine date în legătură cu schemele cognitive de bază, ca şi în cazul abordării psihanalitice,
terapeutul va analiza şi comportamentul pacientului în cadrul şedinţelor de psihoterapie (De exemplu,
tendinţa exagerată de a primi aprobare din partea terapeutului ar putea indica o personalitate
dependentă; refuzul de a discuta anumite aspecte sau divagaţiile de la subiect ar putea indica o
personalitate evitantă.)
Pentru a pune în evidenţă conţinutul schemelor condiţionale şi necondiţionale, terapeutul trebuie
să recurgă la un demers gradual, bazat pe încercări şi erori. Tot acest demers evaluativ se va încheia cu o
conceptualizare coerentă a problematicii pacientului.
Parsons (1989) adaugă alte câteva recomandări. Autorul consideră că fiecare caz clinic prezintă o
problematică structurată la două niveluri:
- nivelul manifest, care se referă la sindroame (depresie, panică etc.) şi la exprimarea
psihologică a acestora prin cogniţii, emoţii şi comportamente;

23
- nivelul profund, care conţine mecanismele aflate la baza aspectelor manifeste, schemele sau
structuri psihologice care le generează pe cele dintâi.
Încă de la primele şedinţe se va urmări surprinderea mecanismele psihologice care conferă coerenţă
fiecărui caz clinic: convingerile, regulile personale, atitudinile, schemele cognitive condiţionale şi
necondiţionale, scheme dezadaptative timpurii, terapeutul trebuind să-şi pună următoarele întrebări:
„Ce au în comun toate problemele pe care le prezintă pacientul?"
„Ce fel de convingeri nutreşte o persoană care se comportă astfel?"
„Care sunt temele ce apar în conţinutul gândurilor negative automate?"
„Ce semnificaţie are problema principală?"
„Care sunt antecedentele şi consecinţele problemei-simptom?"
Verificarea răspunsului la aceste întrebări se realizează pe parcursul întregului demers
psihoterapeutic.
Stabilirea mecanismele psihologice care particularizează şi conferă coerenţă unui anume caz
clinic, în fapt, stabilirea problemelor sale reprezintă conceptualizarea cazului respectiv. Young
(1990) consideră că aceasta se bazează pe identificarea punctelor-„cheie” care stau la baza
problematicii clientului şi realizarea unei sinteze asupra acesteia.
Reacţia pacientului faţă de conceptualizarea problemelor sale constituie un test de validitate
deoarece o conceptualizare corectă declanşează reacţii emoţionale de mare amploare (într-un anume
sens, psihanaliza ar numi aceasta „producerea nevrozei de transfer”).
b) Identificarea schemelor cognitive disfuncţionale de către client
Identificarea schemelor cognitive eronate de către client, în cadrul unui efort comun cu terapeutul,
este esenţială pentru procesul schimbării, în măsura în care conştientizarea problemelor asigură rezolvarea
lor. De altfel, însuşi demersul terapeutului în această direcţie nu poate desfăşura decât pe baza relatărilor
făcute de client.
Pentru ca pacientul să-şi identifice mai uşor schemele cognitive se pot utiliza formulare de
completare a unor fraze, de tipul (Blackburn şi Cottraux):
A. Eu însumi:
Eu sunt...
Ceilalţi cred că eu sunt...
X consideră despre mine.....
În situaţia X eu.....
B. Ceilalţi:
Oamenii sunt...
Familia mea.......
În copilărie, relaţiile mele cu........
Relaţiile mele cu ceilalţi...
C. Lumea:
Lumea este ...
Viaţa mea este ...
În viaţă trebuie să.....
Padesky (1990) consideră că este dificil a-i solicita unui om, la începutul terapiei, să-şi analizeze
„schemele cognitive disfuncţionale.....timpurii....”. Mai pe înţelesul său ar fi să-i vorbim despre
„prejudecăţi”, termen mult mai cunoscut, considerarea schemelor cognitive timpurii drept un fel de
prejudecăţi fiind foarte utilă în comunicarea cu clientul. Oricum, apreciază autorul, această analiză a
„prejudecăţilor” trebuie să înceapă după ce clientul s-a familiarizat cu anumite strategii ale terapiei
cognitive: identificarea trăirilor emoţionale proprii; punerea lor în legătură cu evenimentul declanşator;
identificarea gândurilor automate care generează respectivele trăiri; identificarea modificărilor fiziologice
(somatizări) produse de trăirile emoţionale.
În procesul de identificare a schemelor disfuncţionale pacientul va fi susţinut motivaţional prin
repetarea de către terapeut a ideii că rezolvarea problemelor sale emoţionale ţine de înlocuirea gândurilor
automate cu unele mai raţionale, iar pentru aceasta trebuie identificate „prejudecăţile” (schemele
cognitive disfuncţionale).

24
Deoarece schemele disfuncţionale de bază se structurează în copilărie, când structurile verbal-
logice nu sunt încă bine consolidate, metaforele terapeutice sunt foarte utile în a-l ajuta pe client să le
identifice, să înţeleagă modul lor de formare şi funcţionare, ca şi în a-l ajuta să le modifice.
- Metaforele trebuie alese în funcţie de structura psihică a clientului, de istoria vieţii lui, de
nivelul său de cultură. Terapeutul trebuie să-şi aleagă cu atenţie termenii pentru a nu trezi anxietatea
pacientului şi pentru a nu-i întări acestuia ideea că este o persoană anormală.
Exemple de metafore terapeutice:
- o schemă cognitivă disfuncţională seamănă cu „nişte ochelari care deformează realitatea";
- o schemă cognitivă timpurie poate fi comparată cu „un virus care se activează din când în când”,
terapeutului revenindu-i rolul de a-1 ajuta pe pacient să obţină imunitatea (Young, 1990)
- modificarea unei scheme dezadaptative seamănă cu „vizitarea unei ţări străine, unde oamenii
gândesc şi acţionează altfel".
O altă modalitate de abordare a pacientului cu tulburări de personalitate pentru a-l mobiliza în efortul
de identificare a schemelor şi de schimbare constă în explicarea faptului că modul său de comportament a
fost util şi adaptativ în copilărie, dar la vârsta adultă această utilitate a dispărut (de exemplu, faptul că în
copilărie clientul, abuzat de părinţi, a învăţat să nu aibă încredere în oameni şi să evite contactele sociale a
fost un comportament adaptativ, dar acum comportamentul a devenit dezadaptativ).
4. Structura generală a intevenţiei terapeutice
Psihoterapia are caracterul unui program educaţional, cu desfăşurare în etape succesive ce au obiective
concrete şi modificabile pe parcurs. Terapeutul va trebui să structureze foarte precis intervenţia pe baza unui
plan şi a unei ordine de zi pentru fiecare şedinţă, pentru a putea gestiona multitudinea şi complexitatea
problemelor pe care le au pacienţii cu tulburări de personalitate.
Dincolo de inevitabilele aspectele particulare impuse de personalizarea intervenţiei în raport cu
specificul fiecărui caz, structura de principiu a intervenţiei terapeutice este următoarea (după Cottraux şi
Blackburn, 1995):
1. Identificarea problemelor şi simptomelor în cursul şedinţelor de evaluare.
2. Explicarea principiilor intervenţiei terapeutice, insistându-se în mod special asupra conceptului
de schemă cognitivă.
3. Activarea schemelor (confruntarea cu ele, conştientizarea lor şi eforturi de a le modifica ) în
timpul şedinţelor de terapie şi în afara acestora prin:
- tehnica imaginaţiei dirijate;
- discutarea modului în care au acţionat evenimentele perturbatoare în trecut şi în prezent;
- analizarea unor aspecte specifice ale relaţiei psihoterapeutice;
- trasarea unor sarcini pentru acasă.
4. Încercarea de a clasifica schemele cognitive în scheme primare (necondiţionale - „sunt o
persoană lipsită de calităţi”), secundare (condiţionale - „dacă nu am calităţi, nu am nici o valoare
personală”) şi asociate (derivate din cele anterioare - „eu nu pot fi iubită” ).
5. Identificarea gândurilor, atitudinilor, comportamentelor de menţinere, evitare sau compensare a
schemelor cognitive disfuncţionale.
6. Integrarea informaţiilor obţinute într-o conceptualizare coerentă prin conectarea
experienţelor din copilărie cu cele actuale, cu stările emoţionale şi cu elementele care rezultă din
relaţia terapeutică.
7. Stabilirea unui plan concret de intervenţie terapeutică.
5. Tehnicile de intervenţie
Tehnicile utilizate se adresează cogniţiei, trăirilor afective, relaţiilor interpersonale şi
comportamentelor.
a) Tehnici adresate cogniţiei
Sunt asemănătoare celor utilizate în cadrul terapiei cognitiv-comportamentale de scurtă durată, dar
adaptate în funcţie de specificul schemelor cognitive proprii pacienţilor cu tulburări de personalitate (rigiditate,
persistenţă, caracter generalizat).
Tehnica argumentării. Terapeutul şi pacientul analizează datele pe care se bazează opinia
25
clientului despre el însuşi. Acesta poate prezenta numeroase situaţii, dar cel mai adesea convingerile
sale s-au format doar pe baza unora dintre ele, care trebuie selectate pentru a se lucra asupra lor. După
listarea argumentelor care susţin schema eronată se trece la identificarea celor care o vor infirma,
terapeutul conducând discuţia astfel încât să-l convingă pe client că a nesocotit argumentele care sunt
împotriva schemei sale cognitive disfuncţionale; în context, terapeutul va folosi tehnica definirii
termenilor, analizând cu clientul semnificaţia unor noţiuni ca: „incapabil”, „care nu merită afecţiune”,
„bun”, „rău", „dominator”, „cooperant”, „sociabil”..... (practic, noţiunile se aleg în legătură cu
conţinutul schemelor eronate). Odată ce au fost formulate definiţii cât mai exacte, se vor reanaliza
argumentele pro şi contra şi se va demonstra modul în care schemele cognitive distorsionate contribuie la
filtrarea eronată a informaţiilor.
Tehnica evaluării pe scale gradate. După ce s-au definit conţinuturile caracteristicilor de interes
pentru clientul analizat, terapeutul îi cere acestuia să-şi stabilească locul pe care crede că îl ocupă pe o
scală de la 0 la 100, din perspectiva fiecărei caracteristici. De exemplu:

Bunătate

Foarte rău Foarte bun

0 50 100

Valoare personală

Complet lipsit de valoare Foarte valoros

0 50 100

Echilibru emoţional

Foarte nervos Foarte calm

0 50 100;

Ulterior, terapeutul descompune fiecare caracteristică în aspectele concrete valabile pentru clientul
respectiv: de exemplu, subiectul se plasează pe scala „Bunătate” la gradaţia 20, deci în zona polului
„Foarte rău”, iar aceasta pentru că se consideră: agresiv, impulsiv, sarcastic, cu resentimente faţă de
părinţi. Terapeutul solicită clientului să se reevalueze plasându-se din nou pe scale gradate, dar din
perspectiva fiecărui aspect concret menţionat: agresivitate ... sarcasm .... resentimente. De regulă, la
această a doua evaluare, analitică, subiectul se plasează mai bine (la gradaţii mai ridicate) faţă de
evaluarea globală, deoarece estimările cu caracter global ţin dominant de aspectele emoţionale şi mai
puţin de cele logice. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât schemele disfuncţionale timpurii se formează într-
o perioadă în care capacităţile intelectuale ale copilului sunt insuficient structurate. Toate aceste aspecte
trebuie explicate clientului.
În sprijinul unei autoevaluări mai corecte şi pentru modificarea schemelor negative despre sine,
clientul poate fi pus să facă analize comparative, evaluând cu ajutorul aceloraşi scale diverse persoane
cunoscute, dar şi anumite personaje istorice emblematice pentru o caracteristică sau alta. (De exemplu, a-i
solicita unui client care se percepe ca fiind foarte rău, să-l analizeze pe Hitler, poate schimba cu mult
perspectiva asupra propriei sale persoane !)
Tehnica evaluării pe scale gradate este una deosebit de eficientă pentru că prin exersare ajută
clientul să ajungă la judecăţi de valoare mai nuanţate, referitoare la sine şi la ceilalţi.
Reinterpretarea unor experienţe din copilărie. Situaţiile care au contribuit la structurarea
schemelor dezadaptative timpurii vor fi invalidate în urma reanalizării lor prin prisma actualului adult,

26
noile perspectiveasupra lor urmând să le înlocuiască pe cele ale copilului de altădată. Clientul ajunge astfel
la concluzia că, de exemplu, cerinţele stabilite cândva de părinţi sau de alte persoane semnificative nu
sunt universal valabile. Împreună cu subiectul, terapeutul va reanaliza atitudinile şi comportamentele
membrilor familiei sale, determinându-l pe acesta să-şi formeze o viziune mai realistă referitoare la
interacţiunile din copilărie. Este important ca terapeutul să nu blameze pe nimeni, ci doar să-1 ajute pe
pacient să înţeleagă faptele petrecute şi să adopte o atitudine mai tolerantă care să conducă la ameliorarea
relaţiilor sale cu membrii familiei.
Utilizarea unor fişe care să-i amintească permanent clientului problemele sale şi ce are de
făcut. Clientul este pus să întocmească asemenea fişe mai ales atunci când demersul psihotetrapeutic
pare să intre în impas. O astfel de fişă poate avea următorul conţinut:
Identificarea stărilor emoţionale: „Mă simt foarte vinovată pentru că i-am rănit pe prietenii mei."
(Pacienta va nota evenimentul declanşator.)
Identificarea schemei disfuncţionale: „Sunt conştientă de faptul că s-a activat vechea mea schemă
„sunt o persoană rea”, ceea ce îmi întăreşte convingerea neîntemeiată că am făcut ceva rău."
Testarea realităţii (capacitatea de a distinge ceea ce se petrece în propria minte de ceea ce se întâmplă
în realitate): „Chiar dacă mă simt foarte vinovat (în minte), nu am făcut nimic îngrozitor (în realitate)";
„părinţii şi prietenii mei s-au simţit decepţionaţi (în mintea lor) pentru că mi-am luat soarta în propriile
mâini şi am refuzat să mă mai las ajutat (în realitatea obiectivă)". .
Raţionamente cu efecte asupra comportamentului: „Ideile mele de a-mi lua viaţa arată că nu am
reflectat suficient asupra datoriei de a face ceva în viaţă".
Aceste fişe pot avea şi un conţinut mai simplu, care să cuprindă autocomenzi menite să-l ajute
pe subiect să se distanţeze de o anumită situaţie: „Mă gândesc că nu am nici o valoare personală. Ştiu că
acest lucru nu este adevărat pentru că în ultimele trei săptămâni am alcătuit o listă cu acţiunile utile şi
valoroase pe care le-am tot realizat".
b) Tehnicile adresate trăirilor afective
Aceste tehnici urmăresc modificarea schemelor cognitive disfuncţionale pornind de la abordarea
unor aspecte de natură emoţională. Ele sunt împrumutate din Gestalt-terapie şi din terapia
comportamentală, şi presupun jocuri de rol inspirate de situaţii prezente sau trecute în cadrul cărora se
poartă conversaţii imaginare cu părinţii sau cu alte persoane semnificative din viaţa pacientului.
Jocul de rol cu caracter imploziv asupra trecutului. Termenul de implozie desemnează o
cufundare imaginară în stimuli aversivi, anxiogeni.
Gândurile pe care pacientul le atribuie părinţilor săi pot să nu fie adevărate, după cum pot avea
şi o bază reală în cazul în care aceştia şi-au exprimat clar atitudinea faţă de el. Terapeutul îi va cere
pacientului să joace în plan mental, în stare de relaxare, scene semnificative din viaţa de
familie. Terapeutul va juca rolul părintelui, iar pacientul pe cel de copil, după care rolurile se
inversează de mai multe ori până când clientul este în stare să joace cu suficientă autenticitate rolul de
adult-copil.
Jocurile de rol directe şi inversate se repetă până când clientul este satisfăcut de modul în care şi-
a exprimat punctul de vedere şi de faptul că a înţeles ceea ce se petrece. Exerciţiul trebuie să se încheie
cu terapeutul în rolul unuia dintre părinţi şi pacientul în ipostaza de copil, de data aceasta un copil
„înţelept” care percepe şi integrează corect realitatea.
Metoda este utilă mai ales în cazul subiecţilor care au suferit psihotraume în copilărie şi care
prezintă dificultăţi în exprimarea deschisă a stărilor emoţionale. Deoarece jocul de rol inspirat din trecut
poate declanşa emoţii deosebit de puternice, metoda nu este recomandată pentru pacienţii cu tulburare de
personalitate de tip „borderline", caracterizaţi prin hiperactivitate emoţională.
Diagrama cauzelor unor situaţii şi responsabilitatea persoanelor. Este o tehnică de testare a
realităţii, utilizabilă în cazul clienţilor care se autoculpabilizează ca urmare a unor scheme cognitive
eronate privind anumite situaţii de viaţă şi rolul lor nefast în declanşarea şi menţinerea respectivelor
situaţii.
Terapeutul analizează împreună cu clientul situaţiile şi îi demonstrează acestuia că le percepe greşit
deoarece orice situaţie implică un complex de factori şi cel puţin doi participanţi direcţi, ambii având
contribuţia lor în derularea faptelor.
27
De exemplu – o pacientă se simte profund vinovată de nefericirea mamei deoarece aceasta i-a
spus în repetate rânduri că a rămas căsătorită cu actualul soţ numai pentru că a apărut pe lume ea. Pe
baza datelor obţinute în urma analizei, terapeutul alcătuieşte împreună cu pacienta o diagramă ce
conţine cauzele nefericirii mamei sale, , exprimate procentual. Să presupunem că rezultă: 1-5%
comportamentul fiicei; 2-35% alcoolismul soţului; 3 - 20% condiţiile socio-economice dificile; 4-
5% căsătoria încheiată împotriva voinţei părinţilor; 5-15% şomajul soţului 6-20% trăsăturile
depresive ale mamei. Desigur că o asemenea diagramă poate funcţiona şi în sens invers arătând, de
exemplu, unei persoane conflictuale care îi culpabilizează pe ceilalţi, partea sa de vină.
Pe baza unor asemenea diagrame, clientul îşi conştientizează mai bine responsabilitatea în
diversele situaţii şi îşi reconsideră stima de sine.
În continuare, terapeutul poate conduce jocuri de rol în cadrul cărora clienţii vor purta dialoguri
imaginare cu coparticipanţii la diversele situaţii clarificând astfel lucrurile, după cum vor compune şi
modalităţi de reacţie / comprtamente corecte, adecvate.
Observaţie – diagramele pot deveni fişe care să-i amintească permanent clientului problemele
sale şi ce are de făcut.
Tehnica avocatului „ schemei cognitive ". După utilizarea unor metode de evidenţiere şi
modificare a schemelor cognitive disfuncţionale, terapeutul va utiliza o tehnică pentru a verifica dacă
modificările au avut loc cu adevărat. El va juca rolul de „avocat al diavolului", „diavolul” fiind schema
cognitivă eronată. Terapeutul aduce argumente în favoarea acesteia, iar pacientul va trebui să-şi apere cât
mai puternic noile convingeri cu caracter adaptativ. În legătură cu exemplu dat mai sus, clienta va trebui să
formuleze cât mai multe contraargumente la afirmaţii făcute de terapeut, cum ar fi: „nu trebuia să te naşti”,
„aduci numai necazuri mamei tale şi nimeni nu are nevoie de tine”.
Tehnica declanşează reacţii emoţionale foarte ample, adesea pacientul blocându-se şi neputând
găsi contraargumentele solicitate. Dacă se produce acest fenomen, se vor inversa rolurile şi terapeutul
va fi cel care va aduce argumente în favoarea schemei cognitive corecte.
Uneori în timpul jocurilor de rol pacientul poate exprima sentimente de ostilitate împotriva vechilor
scheme disfuncţionale care i-au transformat existenţa într-un calvar. Această distanţare este considerată
benefică deoarece îl ajută pe pacient să-şi considere schema ca pe o convingere eronată, care nu-i aparţine şi
împotriva căreia trebuie să lupte pentru a o depăşi.
c) Tehnici adresate relaţiilor interpersonale
Tehnica relaţiei psihoterapeutice. Este una dintre tehnicile cele mai eficiente de modificare a
schemelor cognitive disfuncţionale timpurii.
Precizare preliminară. Sintetizând, putem spune că din perspectiva terapiilor cognitive intervenţia
terapeutică este o luptă împotriva schemelor cognitive disfuncţionale. Acestea sunt identificate
analizând relatările făcute de client despre ce simte, ce gândeşte, cum reacţionează comportamental într-
o serie de situaţii. Dar schemele cognitive eronate se pot manifesta şi în mod direct observabil, chiar în
contextul şedinţelor de terapie, şi lor li se adresează tehnica relaţiei terapeutice. De exemplu, schema
cognitivă necondiţională a unei personaliăţi histrionice - „ştiu să farmec oamenii pentru ca ei să mă
iubescă”, dedusă din situaţii povestite de client, poate fi sesizată şi în mod direct din atitudinea
demonstrativă, provocatoare a acestuia faţă de terapeut.
În timpul şedinţelor terapeutul va trebui să observe cu atenţie semnele care evidenţiază procesul de
declanşare a unor scheme cognitive eronate:
- apariţia unor stări emoţionale foarte puternice – acestea pot fi un indicator al declanşării unor
gânduri negative automate referitoare la aspectele discutate;
- dependenţa excesivă de terapeut, căruia clientul îi cere să ia decizii în locul lui în probleme
care au sau nu legătură cu terapia – este de presupus că în legătură cu acele probleme clientul
şi-a format scheme cognitive eronate pe care evită să le înfrunte; (fenomenul este similar cu cel
al rezistenţelor teoretizate de psihanaliză, iar soluţia este cea de forţare a rezistenţelor);
- absenţele sau întârzierile de la şedinţele de terapie – pot fi indicatori ai unor scheme de tip
evitant;
- insistenţa exagerată asupra succeselor personale – pot indica o personalitate narcisică.
Este evident că pentru a surprinde schemele cognitive disfuncţionale specifice diverselor tipuri
28
de tulburări ale personalităţii (ca în ultimii doi indicatori ai enumerării de mai sus), trebuie cunoscute
foarte bine sub aspect teoretic respectivele tulburări.
În cazul în care o schemă cognitivă disfuncţională se manifestă în cadrul unei şedinţe de
psihoterapie, terapeutul o va analiza şi va pune în discuţie gradul ei de veridicitate. Revenind la
exemplul clientului cu personalitate histrionică, terapeutul va ataca în mod direct schema fixând limite
clare în relaţiile cu pacientul, menţinând o atitudine profesională, obiectivă, interogativă şi directivă. De fapt
această atitudine trebuie exprimată în cazul oricărui tip de tulburare a personalităţii, cu atât mai mult cu cât
clienţii tind să-şi manipuleze terapeutul, să-l atragă de parte lor, să-l convingă de îndreptăţirea lor de a fi
aşa cum sunt (ceilalţi sunt cauza problemelor, nu ei).
Psihoterapia de grup. Aceasta este deosebit de utilă, mai ales în cazul clienţilor cu deficienţe în
sfera relaţiilor interpersonale, dar constituie un domeniu separat de intervenţie terapeutică, cu reguli şi
modalităţi de lucru specifice. Dintre acestea se pot menţiona:
- antrenarea comportamentului eficient în relaţiile interpersonale: antrenamentul asertivităţii,
managementul conflictelor;
- autocontrolul emoţiilor;
- autocontrolul reacţiilor dezadaptative la situaţii stresante: abuz de alcool, droguri, comportamente
parasuicidare;
- dezvoltarea autoobservaţiei, prin observarea celorlalţi.
Manevrarea terapeutică a grupului se învaţă, nefiind vorba de o simplă translaţie a tehnicilor terapiei
cognitive de la cazul individual, la nivel de grup.
Cu toate acestea, fără a fi vorba de grupul terapeutic clasic (cuprinzător), deoarece clienţii cu
tulburări de personalitate au adesea relaţii interpersonale dificile, instabile şi conflictuale, este necesar ca
terapeutul să lucreze nu doar cu pacientul în cauză ci şi cu una sau mai multe persoane semnificative din
anturajul acestuia, caz în care managementul conflictelor constituie un punct de plecare.
d) Tehnici adresate comportamentului
Intervenţia terapeutului asupra comportamentului constă, pe de-o parte, în analiza sistematică şi
repetată a unor conduite în scopul invalidării schemelor cognitive eronate care stau la baza lor. Pe de
altă parte, terapeutul trebuie să se asigure că cele discutate ajung să fie transpuse în plan real, că acele
comportamente care perpetuează schemele cognitive eronate au fost înlocuite cu conduite mai adaptate,
fapt demonstrat de modul în care clientul efectuează sarcinile pentru acasă.
Tehnica sarcinilor comportamentale gradate. Sarcinile pe care clientul trebuie să le
îndeplinească acasă sunt esenţiale pentru verificarea funcţionării noilor scheme cognitive adaptative.
Ele au un conţinut concret care decurge din problemele specifice clientului şi urmăresc contrazicerea
practică a schemelor negative, urmată de analiza consecinţelor acestei contraziceri.
Exemple:
- o persoană care evită să-şi facă prieteni de teamă că va fi supusă unor evaluări negative, va
primi sarcini care să o determine să adopte un comportament mai sociabil – să petreacă o seară
împreună cu nişte cunoscuţi pentru a verifica modul în care este tratată de aceştia;
- o persoană dependentă care se teme să spună „nu" şi îşi asumă responsabilităţi excesive pentru a
nu fi abandonată ca urmare a unor refuzuri, va primi sarcini prin care va învăţa treptat să refuze,
urmând să verifice dacă ceilalţi o resping total din acest motiv;
- o persoană perfecţionistă va primi sarcini legate de alocarea unor intervale de timp precise, cu
durate tot mai raţionale, pentru executarea şi verificare unor activităţi (lucrări de serviciu,
curăţenie în casă....), concomitent cu stabilirea unor programe de activităţi relaxante,
distractive; şi ea va analiza avantajele acestui tip de comportament pentru sine şi pentru cei din
jur.
Clientul va trebui să-şi automonitorizeze sarcinile pentru acasă pe baza unor fişe de notare, mai
mult sau mai puţin ample, care în principiu conţin rubrici de tipul celor de mai jos.
Exemplul 1.

Durata Grad de Manifestări Manifestări Gânduri negative Gânduri Grad de


Data Sarcina

29
sarcinii dificultate fiziologice emoţionale (interpretări (contraziceri dificultate
anticipat eronate) ) raţionale real
(pe o scară alternative resimţit
1-10 (pe o
scară 1-
10)
Să cer Solicitare 9 Înroşirea Ruşine; „Dacă cer ajutor „Este tmpul 6
16ian. unui coleg a s-a făcut feţei; stânjeneală; voi fi considerată să înţeleagă
să preia pe palpitaţii, nelinişte proastă,incapabilă şi alţii că mi
una din parcursul transpiraţie , leneşă”. (schemă se dă prea
sarcinile unei , dificultăţi condiţională) mult de
mele de convorbiri respiraţie, „Sunt incapabilă lucru”.
serviciu de 20 gol în să duc lucrurile la „Colegul
min. stomac, bun sfârşit”, „Nu meu ar putea
tremurul sunt în stare considera
picioarelor, niciodată să-mi solicitarea
tremurul organizez munca” ajutorului
vocii (scheme drept o
necondiţionale) recunoaştere
a
competenţei
sale”
...... ......... ....... ......... ........ .......... ........... ......... ........
...... ........ ....... ......... ........ ......... ........... ........ ........
6april Să solicit Solicitare 8 Înroşirea Stânjeneală „Dacă cer acest „Şeful se va 6
. şefului de a s-a făcut feţei; , nelinişte lucru voi fi gândi în
secţie să pe respiraţie considerată primul rând
mă parcursul accelerată, obraznică, la activităţile
degreveze unei tremurul incapabilă ” mele de
de o convorbiri vocii (schemă succes”,
categorie de 12 condiţională „Probabil că
de sarcini min. modificată) şeful a
de „Sunt unele observat şi el
serviciu sarcini pe care nu că am mult
pot să le duc la de lucru”
bun sfârşit” „Pot să-i
(schemă explic că
necondiţională unele sarcini
modificată) sunt sub
nivelul meu
de pregătire
şi-mi ocupă
timpul
inutil”.

Precizări:
- în funcţie de capacitatea intelectuală a clientului, se poate evalua intensitatea trăirilor emoţionale,
gândurilor negative, gândurilor raţionale, pe scale 0-10;
- evaluarea intensităţilor se poate face şi pe scale 0-100, manieră de lucru mai dificilă pentru subiect;
- toate elementele fişei de automonitorizare se analizează de către terapeut împreună cu clientul;

Exemplul 2 (după Irina Holdevici)

Situaţia Predicţia Obstacolele potenţiale Strategii de depăşire a Rezultatul obţinut


obstacolelor

30
Să-i vorbesc mamei Nu voi fi capabil să fac E greu de discutat cu Voi vorbi cu mama I-am spus mamei ce
despre consumul meu asta dacă nu beau ceva mama pentru că nu marţi dimineaţa când simt şi ea m-a ascultat
excesiv de alcool. înainte. este niciodată singură, este acasă şi ca să nu cu atenţie; mi-a promis
iar eu încep să beau fiu ameţit nu voi că vom merge
încă de dimineaţă. cumpăra nimic de băut împreună la un
luni seara. specialist.

Exemplul 3 (după Irina Holdevici)


Temele pentru acasă nu includ doar exersarea unor comportamente în anumite situaţii, ci şi sarcini
intelectuale, de reflectare asupra unor aspecte. Clientului i se poate cere să-şi noteze, timp de o săptămână,
gândurile negative automate.

Situaţia Gândurile automate Argumente în favoarea Argumente în Gânduri alternative


(unde s-a petrecut, cu negative (gândurile gândurilor automate defavoarea gândurilor raţionale
cine era, ce făcea) care i-au venit în minte automate
înainte de a reacţiona)

Exemplul 4 (după Wells)


Se poate da ca temă pentru acasă şi analiza unor convingeri eronate.
Temă: „Analizaţi-vă următoarea convingere: „Din cauza stărilor intense de frică pe care le resimt,
voi face un infarct”.
Argumente Contraargumente
Frica îmi afectează inima. Stresul (consecinţă a fricii) reprezintă o problemă doar pentru
persoanele care sunt deja bolnave de inimă.
Am auzit spunându-se că se poate muri de frică. Oamenii în situaţii limită (soldaţii pe câmpul de luptă) nu mor
de frică ci, dimpotrivă, frica pare să-i mobilizeze.
Frica face să crescă tensiunea, iar aceasta afectează inima. Frica este în primul rând un mecanism de apărare. Ea produce
o creştere a tensiunii, ca şi exerciţiile fizice, care fac bine
inimii. Doar o tensiune în permanenţă mare cauzează probleme
medicale.
Simt dureri în piept atunci când îmi este frică. Frica produce un surplus de adrenalină, iar aceasta mobilizează
individul, nu îl omoară.

Analizele de tipul celor din exemplul 4 pot fi făcute de persoanele cu o anumită educaţie, dar cu un
nivel de contraargumentare mai simplu se pot descurca şi alţii. Sau, asemenea sarcini se pot realiza în
cadrul şedinţelor de terapie, împreună cu psihologul.
De fapt, orice tip de sarcină pentru acasă este mai întâi exemplificat în cadrul şedinţelor de terapie,
după cum orice sarcină realizată acasă este apoi analizată cu terapeutul.
Tehnica întăririlor. Terapeutul va întări prin feed-back-uri pozitive chiar şi cel mai mic progres
realizat de client în timpul terapiei şi îi va învăţa pe aparţinătorii acestuia să procedeze la fel – să observe,
să laude, să menţioneze şi în faţa altor persoane fiecare schimbare în bine.
Tehnici de consolidare a noilor scheme cognitive adaptative. După ce vechile scheme au fost
identificate, puse în discuţie şi modificate, terapeutul va trebui să lucreze împreună cu pacientul la
consolidarea noilor scheme. Printre cele mai eficiente tehnici se numără: evaluarea continuă, jurnalul
experienţelor pozitive şi tehnica predicţiilor legate de viitor.
- tehnica evaluării continue - este una dintre cele mai eficiente strategii de consolidare a
schimbărilor pentru că obligă clientul la autoobservaţia şi autoanaliza permanentă a unor aspecte, oferind
totodată şi terapeutului un instrument de verificare; se realizează pe baza unor fişe de notare
asemănătoare celor cu sarcini pentru acasă şi se referă atât la conduita în diverse situaţii concrete, cât şi la
evaluarea gândurilor şi trăirilor emoţionale; exemplu de fişă de notare a gândurilor disfuncţionale
specifice tulburării obsesiv-compulsive (după Wells):
Data Situaţia Factorul declanşator Obsesii Stări afective Temeri Răspunsuri Intensitatea

31
(precizarea lui G R I C (notaţi legate raţionale la stărilor
exactă prin â u m o intensitatea de temerile afective
extragerea sa din n m a m lor pe o scală obsesii respective
situaţie) d i g p 0-100)
u n i o
r a n r
i ţ i t
i a
i m
e
n
t
e

- jurnalul experienţelor pozitive – plecând de la constatarea că pacientul şi-a alimentat ani de zile
convingerile selectând doar faptele cu conţinut negativ, terapeutul îi cere acum să procedeze invers: el va
trebui să caute dovezi în sprijinul noilor scheme cognitive adaptative; clientul va nota într-un jurnal
argumente care să suţină convingeri de tipul: „sunt o persoană normală", „sunt la fel ca toţi ceilalţi", „sunt
o persoană care merită să fie stimată”, „ceilalţi ţin la mine"......etc; convingerile şi argumentele pozitive
vor fi examinate pe parcursul mai multor şedinţe, terapeutul asigurându-se că nici un fapt pozitiv nu a fost
ignorat;
- tehnica predicţiilor pentru viitor – terapeutul îl învaţă pe client să formuleze un număr de predicţii
eronate, de tipul „dacă.......atunci", şi să urmărească apoi modul în care realitatea îl va contrazice deoarece ele
nu se vor împlini. Clientul îşi evaluează pe o scală 0-10 sau 0-100 gradul de încredere acordat
convingerilor sale negative, ca şi intensitatea trăirilor produse de ele. Ulterior neîmplinirii aceste
convingeri disfuncţionale vor fi reevaluate, persoana constatând o diminuare a trăirilor şi o reducere a
încrederii în ele.

***
Tehnicile de intervenţie prezentate sunt valabile pentru toate tipurile de tulburări ale personalităţii.
Lor li se adaugă şi celelalte strategii din registrul cuprinzător al terapiilor cognitive, aplicabile în cazul
tulburărilor emoţionale.

32