Introducere la Epistolele Sfântului

Clement Romanul către Corinteni

27 November 2012

Introducere la Epistola I către Corinteni

1. Prima carte pe care o întâlnim în seria scrierilor patristice este o epistolă a Sfântului Clement,
episcopul Romei, pe care acesta a adresat-o Bisericii din Corint. Despre acest Sfânt Părinte nu
cunoaștem prea multe. Se spune că a fost împreună lucrător cu Sfântul Apostol Pavel (v. Flp. 4,3).
Și mai spune încă Sinaxarul vieții sale că a fost exilat de împăratul Traian dincolo de Pontul Euxin
iar, după ce a pătimit multe chinuri, în cele din urmă l-au aruncat în mare, cu o ancoră de fier
legată de gât. Îl prăznuim pe 24 noiembrie.

2. În vremea Sfântului Clement, al acestui episcop al Romei, s-a iscat în Biserica din Corint o
criză. Ascultați, iubiții mei, ce s-a întâmplat. Unii creștini, mireni, din Corint, ce treceau drept
„zeloși”, dar erau „gâlcevitori” (45,1), adică oameni iubitori de certuri, voiau să schimbe rânduiala
bisericească în ținutul lor, să îi alunge pe slujitorii Bisericii și să îi pună pe alții în locul lor, pe care
ei îi credeau mai buni. Această mișcare a produs o mare tulburare, de aceea și Sfântul Clement a
fost nevoit să trimită din Roma, unde se afla, o epistolă către Biserica din Corint. În această
epistolă a sa, dă o soluție problemei pe care o creaseră acele câteva persoane ce treceau drept
zeloase, dar pe care sfântul le caracterizează ca „obraznice” și „îndrăznețe”. Soluția este
următoarea: Statutul episcopilor în Biserică este permanent și nu depinde de voința anumitor
creștini. Iar statutul episcopilor este permanent în Biserică, deoarece aceștia au „succesiune
apostolică”. Pe slujitorii pe care i-au rânduit Apostolii și succesorii acestora nu îi poate înlocui
nimeni! Nu sunt adică, frați creștini, episcopii și toți slujitorii Bisericii precum funcționarii statului,
așa încât oricine să îi poată înlătura oricând dorește. Această poziție a Sfântului Clement,
Episcopul Romei, a fost o cheie de aur pentru a rezolva problema bisericească din Corint și
pentru a stinge tulburarea ce se crease în Biserica sa.

3. Întreaga Epistolă I a Sfântului Clement cuprinde șaizeci și cinci de capitole și este structurată în
două părți. În prima parte (cap. 1-36), Sfântul se adresează creștinilor din Corint și mai cu seamă
celor care pricinuiseră tulburarea și le spune să se pocăiască, să aibă smerenie și să nu ceară,
mireni fiind, să călăuzească ei turma lui Hristos (16,1). Le mai spune, încă, să fie ascultători,
precum soarele și stelele, care își urmează hotarele puse lor de Dumnezeu (20,3). În partea a
doua a Epistolei (cap. 37-61), Sfântul Clement spune despre creștini că nu trebuie să se certe și
să pricinuiască tulburări în Biserică. Cine face aceasta, spune el, păcătuiește față de Trupul lui
Hristos, pentru că Acesta este Biserica. „Pentru ce să despărțim și să sfâșiem mădularele lui
Hristos, pentru ce să ne răzvrătim împotriva propriului nostru trup?” [trad. rom. în Scrierile
Părinților Apostolici, 1, Pr. D. Fecioru] (46,7).

În continuare, frații mei, vreau să vă spun câteva aspecte definitorii pe care le găsim doar în
Epistola Sfântului Clement.

4. Această epistolă se încheie cu o frumoasă rugăciune (cap. 59-61), care se pare că era rostită
de creștinii din Roma în cadrul cultului comun și al rugăciunilor lor personale. Această rugăciune
este însemnată, fiindcă afirmă cu tărie, din vechime, credința în dumnezeirea lui Iisus Hristos, pe
Care Îl numește „iubitul Fiu al Tatălui” (59,2) și „Arhiereul și apărătorul sufletelor noastre” (61,3).
Dar și în general textul epistolei noastre face des referire la Iisus Hristos și cu trimiteri la Vechiul
Testament vorbește despre Sângele Său mântuitor (49,6. 12,7).

5. Scrierea pe care o studiem spune multe despre învierea morților (cap. 24-25). Ziua și noaptea
vestesc învierea. Noaptea este moartea, dar soarele răsare și avem apoi zi. Avem înviere! Când
aruncăm semințele pământului este ca și cum am îngropa un mort. Dar din aceste semințe
îngropate odrăslesc iarăși arbuști și pomi. Aceste semințe vestesc învierea! Cât despre înviere,
Sfântul Clement vorbește despre o pasăre ce se numește Phoenix (Fenix, trad. rom.). Când
pasărea moare și îi putrezește trupul, ia naștere un viermișor, ce se hrănește din trupul acesta
putrezit. Iar hrănit fiind, îi cresc aripi și devine precum pasărea ce fusese înainte. Acest fapt
neobișnuit, potrivit Sfântului Clement, dar și altor Părinți, vestește învierea morților (cap. 24).

6. Anii în care este scrisă Epistola Sfântului Clement sunt apropiați epocii Sfinților Apostoli. Pe
atunci, iubiții mei, Dumnezeiasca Liturghie era săvârșită numai de Episcop. De aceea, prescura și
vinul, care sunt de trebuință pentru Dumnezeiasca Liturghie, sunt numite în această Epistolă a
Sfântului, „daruri ale vredniciei episcopale” (44, 4). Le numește astfel întrucât, o spunem din nou,
aceste daruri erau aduse lui Dumnezeu prin intermediul Episcopului, deoarece pe atunci doar
Episcopul săvârșea Dumnezeiasca Liturghie.

7. În Epistola sa către Romani, Sfântul Apostol Pavel (v. Rom. 15, 24) vorbește de dorința sa de a
merge și până în Spania pentru a propovădui Evanghelia! Întrebăm: S-a împlinit această dorință a
sa? Da, s-a împlinit! Citim aceasta în Epistola Sfântului Clement pe care o studiem (v. 5, 7).

8. În sfârșit, ca să trec cu vederea celelalte, am să vă spun, frații mei creștini, că acest prim text
patristic, Epistola Sfântului Clement, este invocată de papistașii franco-latini pentru a întări
primatul Papei. „Vedeți”, spun ei, „dintru acele timpuri stăpânea Episcopul Romei, din moment ce
un Episcop din vechime al acesteia, Clement, a trimis epistolă care poruncește Bisericii
Corintului”. Domnii papistași, cât un grăunte au mintea! Această Epistolă a Sfântului Clement al
Romei către Corinteni nu arată primatul puterii, ci primatul adevărului! Fiecare Episcop răspunde
nu doar de eparhia sa, ci și de întreaga Biserică. Și este firesc și logic ca un Episcop cu un adânc
simț al Ortodoxiei sale și cu un caracter puternic, să vrea să controleze relele constatate și în
celelalte Biserici locale, fără însă ca aceasta să însemne că vrea să își exercite stăpânirea asupra
acestor Biserici.

9. Încheind, iubiții mei, vă scriu două cuvinte frumoase din Epistola Sfântului Clement, care îmi
plac în mod deosebit. Primul este: „să nu ne abatem [cf. trad. rom., în original «Μη λιποτακτείν»
– „să nu ne facă să dezertăm”] de la voința Lui [Dumnezeu]” (21,4)! Adică, să nu devenim
dezertori de unde Dumnezeu ne-a pus să fim. Iar al doilea cuvânt frumos, pe care vreau să vi-l
citez din Epistola pe care o studiem, este cel care constituie și soluția pentru problema Bisericii
din Corint: tema generică a Epistolei este unitatea în Biserică! Unitate înseamnă să fim toți cu
iubire unii față de alții, deoarece toți avem nevoie unii de alții; și cei mici de cei mari, dar și cei
mari de cei mici. Starea de lucruri în viață în general, dar în special în Biserică, cere să nu existe
despărțiri și dispute încrâncenate, ci toți să mergem împreună pe cale cu dragoste, fiecare
primindu-l pe celălalt. Spune, așadar, Sfântul Clement: „Cei mari nu pot fi fără cei mici și nici cei
mici fără cei mari; este o legătură între toți și sunt de folos unul altuia” (37,4) [trad. rom.].
Introducere la Epistola a II-a către Corinteni

1. După Epistola I către Corinteni a Sfântului Clement, Episcopul Romei, iubiții mei ascultători, pe
care am prezentat-o în cuvântarea noastră precedentă, astăzi vă voi vorbi, iarăși la modul
general, despre așa-numita a Doua Epistolă a Sfântului Clement. Am spus „așa-numita”, întrucât
în realitate scrierea aceasta nu aparține Sfântului Clement, ci unui alt autor, necunoscut nouă. I-a
fost atribuită, însă, Sfântului Clement, întrucât s-a găsit în același manuscris în care a fost
consemnată prima sa Epistolă canonică către Corinteni. Și iarăși, în realitate, scrierea aceasta nu
este o epistolă, ci o predică, prima predică pe care o cunoaștem, și trebuie să o citim toți, dar mai
cu seamă trebuie să o citim noi, predicatorii, ca să învățăm care trebuie să fie conținutul predicii
celei cu dreaptă rânduială. Deoarece multe dintre predicile pe care le auzim astăzi nu au un
conținut corect, nu sunt predici ortodoxe.

2. Tema acestei predici, a celei de a Doua Epistole a Sfântului Clement, după cum o numim, este
în genere pocăința. Cel care ține această predică face adeseori referire la cea de A Doua Venire a
lui Hristos și îi cheamă pe ascultătorii săi la pocăință. Judecata și pocăința, aceasta este tema
generală a acestei scrieri pe care o vom cerceta. Trebuie să ne gândim adeseori, spune această
omilie, că într-o zi vom fi judecați de Dumnezeu și trebuie să ne gândim cu frământare la această
zi. Viața noastră în lumea de aici este de câțiva ani, în timp ce în Împărăția lui Dumnezeu vom
avea odihnă veșnică (5,5). Bunurile pământești să le considerăm „nimic”, ca străine; așadar, să nu
le dorim (5,6), ci să ne luptăm să dobândim bunurile cele veșnice. În lupta noastră pentru
dobândirea bunurilor celor veșnice să-i luăm pildă pe luptătorii de la întrecerile sportive. Cât se
ostenesc aceștia pentru a fi încununați (7,3)! De desfătarea cu bunurile cele veșnice, spune
această Omilie, nu se va împărtăși doar sufletul, ci și trupul nostru (9,5). Așadar, trebuie să fim cu
luare aminte să ne păstrăm trupul neîntinat, ca templu al lui Dumnezeu, pentru că și pe acesta îl
așteaptă slava odată cu învierea noastră din morți (9,1-4. 14,5). Și Omilia sfătuiește în continuare
la înfrânare și curăție a trupului, ca virtuți de trebuință pentru intrarea noastră în Împărăția lui
Dumnezeu (8,4 ș.urm).

3. În legătură cu vremea celei de A Doua Veniri a lui Hristos citim în această Omilie ceva foarte
frumos. Cineva L-a întrebat pe Iisus Hristos când va fi cea de A Doua Venire a Sa. Iar Domnul i-a
răspuns că va veni când curăția creștinilor va fi foarte mare; atât de mare, încât tinerii și tinerele,
bărbații și femeile, să aibă între ei legături cu multă nevinovăție, fără ca bărbatul să cugete ceva
viclean despre femeie, nici femeia să gândească cu viclenie despre bărbat (12,2-5). Aceasta este
din cuvintele nescrise ale lui Hristos. Însă în Sfintele Evanghelii (v. Mt 24, 27-29) citim că A Doua
Venire a lui Hristos va avea loc când și păcatul oamenilor va spori și se va face foarte mare.
Aceste două tendințe există, frații mei creștini: virtutea și păcatul. Pe măsură ce veacurile trec,
cresc și cele două. Adică, și păcatul sporește, dar și virtutea oamenilor, la rândul ei, sporește.
Aceasta s-a întâmplat și înainte de prima Venire a lui Hristos, după cum ne spune Omilia pe care
o studiem, dar după cum ne spune și cartea Apocalipsei lui Ioan (22,11). Drept semn al marii
virtuți a oamenilor din vremurile din urmă, potrivit Omiliei noastre, va fi curăția, curăție și a
minții.

4. Venirea Împărăției lui Dumnezeu, iubiții mei, potrivit Omiliei patristice pe care o studiem, va
pune capăt problemei justiției divine (theodikia). „Justiție divină” înseamnă în ce măsură
Dumnezeu este drept, din moment ce vedem atâta nedreptate în jurul nostru, din moment ce
vedem că cei credincioși o duc greu, iar cei necredincioși trăiesc în huzur. Dar nu trebuie să ne
tulburăm pentru aceasta, frați creștini, deoarece știm că după viața aceasta este și cealaltă viață,
veșnicia cea nesfârșită. În cealaltă viață este răsplata pentru faptele bune pe care le-am făcut, în
timp ce în această viață sunt luptele pentru aceste fapte. Să ascultăm ce frumos vorbește Omilia
despre această temă: dacă pentru orice faptă bună, spune, ne-am cere de îndată plata pe acest
pământ, atunci credința noastră s-ar asemăna cu o „neguțătorie”, și nu ar fi cinstire de
Dumnezeu. Ar părea că facem binele nu pentru a-I bineplăcea lui Dumnezeu, ci pentru un câștig
material (20,3-4). Dar și o frumoasă pildă citim în această Omilie a noastră, așa-numită a Doua
Epistolă a Sfântului Clement: Vița de vie, pentru a da struguri dulci, trece și ea prin „necazuri” de
mulți ani, să spunem. Este săpată, este tăiată, face întâi aguridă iar apoi dă strugurele cel dulce.
Așa și poporul lui Dumnezeu: va trebui să treacă mai întâi prin necazuri în această „vale a
plângerii” (Ps. 83,5) și apoi să se desfăteze de Împărăția lui Dumnezeu. Să nu obosim așadar în
lupta noastră și să nu ne pierdem credința din cauza greutăților și necazurilor vieții. Să nu uităm
pilda viței de vie. Mai întâi „trece prin necazuri”, iar pe urmă dă strugurele cel dulce, dar și acesta
mai apoi „este zdrobit”, pentru a da vinul cel dulce (11,3 ș.urm.).

5. Spune și multe altele, multe și frumoase, scrierea pe care o cercetăm, frați creștini. Spune
despre predicatori că trebuie să fie smeriți, din moment ce și însuși autorul Omiliei se numește
pe sine „cu totul păcătos (18,2) [trad. rom.]. Și în sfârșit, Omilia aceasta ne îndeamnă pe toți să ne
îngrijim și de mântuirea necredincioșilor închinători la idoli. Dar dacă, spune, trebuie să ne
îngrijim de mântuirea necredincioșilor, cât de mult trebuie să purtăm grijă să nu se piardă un
suflet ce L-a cunoscut deja pe Dumnezeu (17,1)? Fiindcă se întâmplă să avem râvnă pentru
mântuirea oamenilor din afara Bisericii și să-i lăsăm să se înece pe frații noștri creștini, pentru
care se prea poate ca noi înșine să ne fi ostenit să îi aducem lângă Hristos.

Cu multe binecuvântări,

† Ieremias, Mitropolit de Gortynos și Megalopolis