UNIVERITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

COMUNITATEA ECONOMICA
EUROPEANA
 Comunitatea Europeană a fost înființată la Roma sub numele de Comunitatea
Economică Europeană (CEE), la data de 25 martie 1957, de către cele șase state
membre (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Constituirea CE a avut la bază Tratatul
privind constituirea Comunității Europene. Denumirea sa inițială a fost Tratatul privind
constituirea Comunității Economice Europene, actul având însă și alte denumiri uzuale,
cum ar fi „Tratatele de la Roma” sau „Tratatul CEE”. Clauzele tratatului au fost
elaborate în cea mai mare parte în cadrul Conferințelor de la Bilderberg. Concomitent cu
CE s-a constituit și Comunitatea Europeană a Atomului (CEA, astăzi Euratom).
Împreună cu CECO (constituită deja din 1951) au apărut atunci trei comunități, numite
și Comunitățile Europene. Prin Tratatul de fuziune au fost puse bazele unor organe
comune de conducere, printre acestea numărându-se Comisia și Consiliul unic.
Constituită inițial pe o perioadă limitată la 50 de ani, CECO a fost integrată în CE în
anul 2001 prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003). CECO nu mai este deci o
instituție de sine stătătoare.
Odată cu constituirea Uniunii Europene (UE), s-a schimbat și denumirea CEE în
„Comunitatea Europeană”, urmând ca „Tratatul CEE” să devină „Tratatul CE”. Aceste
schimbări au exprimat transformările calitative suferite de CEE de la o simplă
comunitate economică la o uniune politică. Cu toate acestea, existența celor trei
comunități subsidiare (CECO, CEA, CE) nu a avut nimic de suferit în urma acestei noi
denumiri, deoarece aceasta nu presupunea și unificarea formală a celor trei comunități.
În procesul de constituire al UE au fost redenumite și alte organe ale CE:

 Consiliul Comunităților Europene poartă din 8 noiembrie 1993 denumirea

de Consiliul Uniunii Europene.
 Comisia Comunităților Europene s-a transformat în Comisia Europeană.
 Curtea de conturi și-a schimbat denumirea pe 17 ianuarie 1994 în Curtea
Europeană de Conturi. Actele juridice adoptate de aceste organe rămân în continuare
acte juridice ale fiecărei comunități în parte.

Datorită scăderii importanței CECO și al rolului restrâns al EURATOM, CE a

devenit azi nucleul Comunităților Europene, care reprezintă la rândul lor primul și cel
mai important pilon al Uniunii Europene. Obiectivul acestora constă în realizarea unei
piețe comune și – pornind de la aceasta – a unei uniuni economice și monetare. Pe lângă
aceasta, CE răspunde de o serie de alte domenii politice, cum ar fi: transporturile,
protecția socială, cercetarea și tehnologiile moderne, sănătatea, educația, cultura,
protecția consumatorilor, dezvoltarea economică.
În anul 2002, clauzele prevăzute în Tratatul privind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului au fost asimilate în Tratatul CE, deoarece Tratatul CECO expirase
după perioada stabilită de 50 de ani.

Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana pentru

Energia Atomica (CEEA sau Euratom)

1. Momente

Observand atat experienta acumulata in perioada functionarii CECO cat si

avantajele si dezavantajele acestei structuri, dar mai ales, pentru a raspunde situatiei
economice si politice pe plan mondial in acea perioada, statele europene si-au propus
continuarea drumului inceput in conditii care sa permita o reala relansare economica.

La 25 iunie 1950 izbucneste razboiul din Coreea care aduce in discutie interese
legate de aparare; sunt exprimate intentiile blocurilor opuse care pun in lumina
necesitatea crearii anumitor organizatii militare integrate. Statele europene au incercat sa
realizeze o comunitate de aparare de natura economica propunand un tratat de creare a
unei Comunitati de aparare dar era prea recent dupa cel de-al doilea Razboi Mondial si,
ca atare, Franta s-a opus categoric, iar tarile Beneluxului au observat ca intre ele deja
functiona o anumita uniune vamala, care a fost inaugurata pentru a se dezvolta la scara
intregii Europe de Vest. Atunci, tarile Beneluxului au adoptat un proiect olandez care
prevedea crearea unei Piete comune generalizate, unde produsele sa circule liber,
neingradite, desfiintandu-se barierele vamale dintre statele membre.

Deci primul moment de referinta in procesul constituirii CEE l-a constituit

Memorandul tarilor Beneluxului, elaborat la 20 mai 1952, a carui idee principala a
constituit-o faptul ca 'integrarea economica trebuia sa preceada integrarea politica'.

Prin esecul Comunitatii Europene a Apararii, tentativele de unificare europeana

sufereau un puternic recul. Dupa un an de resemnare, in iunie 1955 ministrii de externe
ai statelor membre ale CECO puneau din nou in discutie crearea unei Europe unite,
constienti ca era in interesul tarilor lor ca procesul inceput prin CECO sa fie continuat.
Astfel, pentru Republica Federala Germania participarea la aceasta opera de
unificare echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare in comunitatea natiunilor.
Sub aspect economic, in calitate de tara exportatoare, Germania ramanea (si ramane)
tributara pietelor europene, astfel incat prin crearea unei Comunitati Economice
Europene care sa unifice o buna parte din aceste piete, dependenta Germaniei fata de
exterior devenea mult mai putin preocupanta.
Pentru Franta, integrarea Germaniei era expresia politica a vointei sale de
reconciliere si a aspiratiei pentru o pace durabila in Europa. In ceea ce priveste propria
sa dezvoltare, apartenenta la Comunitatea Economica Europeana ii permitea sa
accelereze acest proces iar aparitia unui vast spatiu economic comun deschidea noi piete
de desfacere pentru produsele sale agricole, de natura sa asigure vitalitatea acestui
sector.
In ceea ce priveste Belgia, dependenta sa economica de comertul exterior o facea
la fel de tributara, ca si Germania, fata de existenta unor piete sigure de
export.Interesul pentru o interpenetrare economica era cu atat mai mare in anii ’50 cu cat
economia belgiana se baza atunci aproape exclusiv pe industria carbunelui si otelului.
Crearea unei piete interne europene avea deci, si pentru aceasta tara, o importanta aparte
nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea si dezvoltarea unor noi sectoare
industriale.
Italia, care facuse deja cu succes eforturi de industrializare, era si ea interesata de
posibilitatile de crestere economica oferite de o piata europeana comuna, sperand
totodata sa poata obtine credite pentru dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud si
sa reduca astfel rata ridicata a somajului.
La randul sau, Olanda realiza ca o participare la opera de unificare Europeana va
da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Avand porturi maritime importante si
o infrastructura corespunzatoare, ea vedea astfel deschizandu-i-se noi posibilitati in
domeniul transporturilor de marfuri in Europa, sector in care detinea deja un loc avansat.
Cat despre Luxemburg, care datorita pozitiei sale geografice suferise de-a lungul
istoriei consecintele rivalitatilor dintre natiunile mari, el vedea in politica de unificare
europeana un mijloc de garantare a intereselor sale politice, economice si sociale.
Avand in vedere multitudinea de interese aflate in joc, era logic ca ministrii de
externe ai celor sase tari fondatoare ale CECO sa opteze pentru continuarea operei de
unificare europeana in domeniul economic, unde pasiunile nationale erau mai putin
intense.

Memorandul tarilor Beneluxului, elaborat la 20 mai 1952, este supus unei analize
aprofundate si a fost discutat la Reuniunea de la Messina 1-3 iunie 1955 (la care au luat
parte ministrii de externe din Italia, Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg). La
reuniune a fost desemnat Paul-Henri Spaak - ministru de externe belgian - sa elaboreze,
cu ajutorul unui Comitet de delegati guvernamentali, un proiect privind posibilitatile de
extindere a integrarii sectoriale in domeniul energiei atomice cat si pentru a crea o piata
comuna generalizata.

Proiectul se justifica sub ambele aspecte, caci, pe de o parte, in domeniul nuclear

era necesara o reglementare aparte datorata specificului sau, pe de alta parte, proiectul
corespundea nevoii de generalizare a integrarii economice si de transformare a pietei
comune intr-o piata interna.

Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda au aprobat, la 29 mai

1956, raportul politicianului belgian, Paul Henri Spaak, pe tema unei uniuni economice
generale si a unei uniuni in domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare. Acest lucru a
dus la semnarea “Tratatelor de la Roma”, la data 25 martie 1957, de catre cele sase tari .
“Tratatele de la Roma” au pus bazele Comunitatii Economice Europene (CEE) si ale
Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). Cele doua tratate au
intrat in vigoare, dupa ce au fost ratificate de cele sase state membre, la 1 ianuarie 1958.

2. Tratatul CEEA

In scopul dezvoltarii cercetarii stiintifice in domeniul energiei atomice si crearii

unei Piete comune a combustibililor nucleari precum si in vederea unui control riguros
in industria atomica s-a convenit constituirea Comunitatii Europene a Energiei Atomice.

Tratatul CEEA cuprinde dispozitii relative la folosirea energiei atomice in

exclusivitate in scopuri civile iar dintre directiile de actiune amintim:

- dezvoltarea cercetarii stiintifice in domeniu si a distribuirii tehnicii de

specialitate;

- stabilirea de norme de securitate comune;

- facilitatea investitiilor in domeniul nuclear;

- crearea unei piete comune pentru materialele si echipamentele nucleare cat si

pentru capitalurile legate de domeniul nuclear.
 Tratatul, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, obliga statele membre sa adopte
masurile care se impun pentru a impiedica orice utilizare ilicita a materiilor nucleare si
pentru a proteja sanatatea populatiei (inregistrarea unor accidente in acest domeniu au
pus in alerta pe liderii europeni si ai celorlalte state ale lumii care au propus si adoptat
reglementari adecvate in cadrul Agentiei Internationale pentru Energia Atomica.

Printre scopurile crearii Comunitatii Europene a Energiei Atomice se numara si:

'contribuirea prin stabilirea conditiilor necesare formarii si cresterii rapide a industriilor
nucleare, la cresterea nivelului de viata in statele membre si dezvoltarea schimburilor cu
alte tari (art. 1)'. E vorba deci, pentru semnatarele tratatului de a asigura cresterea rapida
a industriei nucleare, industrie in care statele membre inregistrau o reala intarziere in
raport cu alte state - mai ales SUA si URSS. Pe de alta parte, Europa, si in particular
Franta, suferea, in privinta formelor de energie traditionala de un dificit care impunea
importul de mijoace energetice (ceea ce punea statele intr-o stare de dependenta fata de
furnizori. Rezulta ca atat ramanerea in urma fata de alte state cat si dificitul de mijloace
traditionale energetice au incitat statele membre sa faca din energia nucleara un mijloc
de independenta energetica. Energia nucleara si dezvoltarea ei a ridicat in fata statelor
membre un obstacol deloc de neglijat: pretul deosebit de ridicat si aceasta, cu atat mai
mult, cu cat in aceasta industrie, in afara de Franta care intreprinsese niste cercetari,
statele europene trebuiau sa porneasca de la zero. De aceea infiintarea CEEA, unirea
statelor membre a dus la depasirea problemelor intampinate de statele izolate.

3. Tratatul CEE

Tratatul include in art. 2 scopul Comunitatii: 'Comunitatea are ca misiune, prin

stabilirea unei piete comune si prin participarea progresiva a politicilor economice ale
statelor membre, de a promova o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in
ansamblul Comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o
crestere accelerata a nivelului de viata si relatii mai stranse intre statele pe care le
reuneste'.

In vederea realizarii acestui scop sunt stabilite (in art. 3) o serie de politici:

- eliminarea in relatiile dintre statele membre a taxelor vamale precum si a

restrictiilor cantitative la importuri si exporturi de bunuri, ca si a oricaror alte masuri cu
efect echivalent acestor restrictii;

- stabilirea unor tarife vamale comune si a unei politici comerciale comune in

relatiile cu terte state nemembre ale Comunitatii;

- inlaturarea in relatiile dintre statele nemembre a obstacolelor in calea liberei

circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor;

- adoptarea unei politici comune in domeniul agriculturii;

- adoptarea unei politici comune in domeniul transportului;

- crearea unei politici comunitare in domeniul concurentei comerciale;

- elaborarea de politici coordonate in domeniul bancar;

 - apropierea legislatiilor nationale;

- constituirea Fondului Social European in vederea imbunatatirii posibilitatilor de

angajare a lucratorilor in Comunitate;

- crearea unei Banci Europene de Investitii.

Pentru atingerea acestor scopuri activitatile statelor membre si ale Comunitatii

cuprind adoptarea unei politici economice bazate pe stransa coordonare a politicilor
statelor membre, pe piata interna si pe definirea obiectivelor comune si dirijate conform
principiului unei economii de piata, deschise, in care concurenta este libera (in acelasi
timp, aceste activitati cuprind fixarea irevocabila a ratelor de schimb, care va conduce la
introducerea unei monede unice, ECU, precum si definirea si promovarea unei politici
monetare si a unei politici de schimb unic, al caror obiectiv principal este mentinerea
stabilitatii preturilor si sustinerea politicilor economice generale in Comunitate (art. 3
Tratatul CEE).

Patru principii fundamentale stau la baza constituirii pietei comune:

- libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor, capitalurilor;

- armonizarea progresiva a politicilor economice ale statelor membre (sau chiar

crearea de politici comune in diferite sectoare);

- crearea unor tarife vamale comune pentru desfasurarea comertului pe teritoriul

Comunitatii si in relatiile cu terte state;

- stabilirea unei politici comerciale comune pentru desfasurarea relatiilor

economice intre Comunitate si terte state.

O piata comuna inseamna o piata unica inclusa pe teritoriul statelor membre si

care prezinta aceleasi caracteristici de piata nationala (ea se realizeaza prin crearea unei
uniuni vamale si o libera circulatie a factorilor de productie dublata de o protectie
externa printr-un tarif vamal comun).

In privinta organelor celor doua Comunitati trebuie subliniata diminuarea

caracterului supranational astfel ca Inalta Autoritate este inlocuita cu o Comisie care desi
reprezinta interesul Comunitatii si-a pierdut caracterul dominant supranational. Deci,
este vorba nu doar de o schimbare a calificarii Inaltei Autoritati cu o calificare mai
neutra (Comisia) dar si de un transfer al puterii de decizie de la o institutie ce reprezinta
interesul Comunitatii la o institutie interguvernamentala, anume Consiliul.

Consiliul de Ministri, Parlamentul si Curtea de Justitie isi mentin caracterul si

atributiile iar sub aspect bugetar noile Comunitati depind de contributia statelor membre,
nemaiavand independenta de care dispunea CECO.

Art.4 stipuleaza ca realizarea sarcinilor incredintate Comunitatii este asigurata de

o Adunare, un Consiliu, o Comisie si o Curte de Justitie.
 Tratatul de la Roma privind C.E.E.A. semnat in acelasi timp cu cel privind C.E.E.(25
martie 1957-Roma) da prioritate dezvoltarii energiei nucleare in scopuri pasnice
urmarindu-se in special :

- transmiterea de cunostinte tehnice;

- construirea de instalatii, realizarea de materiale si echipamente speciale;

- stabilirea normelor de securitate;

- controlul utilizarii produselor;

- exercitarea dreptului de proprietate asupra materialelor fisionabile.

Tratatele europene urmaresc promovarea dezvoltarii economice si ridicarea

nivelului de trai al oamenilor, evitarea razboiului si asigurarea pacii si libertatii; ele au
scopul de a crea o legatura cat mai stransa intre popoarele Europei.
La inceput, Comunitatile – CECO pe de o parte, CEE si Euratom pe de alta parte
– aveau institutii proprii. Ele s-au unit in 1967 si au format actuala Comunitate
Europeana, cunoscuta in prezent sub numele de Uniunea Europeana (UE) de la 1
noiembrie 1993.
Desi o perioada au existat, in paralel, 2 sisteme institutionale internationale, inca
de la intrarea in vigoare a “Tratatelor de la Roma”, in 1958 (de constituire a CEE si
EURATOM) s-a avut in vedere reunirea institutiilor celor 3 Comunitati, in institutii
unice, deci realizarea unui sistem institutional unic. Acest lucru s-a finalizat in anul 1965
prin “Tratatul de la Bruxelles”.
Astfel :
- Inalta Autoritate – devine Comisia Comunitatilor europene;
- Institutia Interguvernamentala – ramane Consiliul de Ministri (fostul Consiliu
Special de Ministri);
- Adunarea Comuna – devine Parlamentul European (care nu se confunda cu
Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei);
- Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene – ramane fost Curte de Justitie, insa,
completata.

Activitatea economica - forma a activitatii umane

Legatura dintre nevoile impuse de viata indivizilor si a societatii si resursele care

sunt disponibile si pot fi utilizate in fiecare etapa data, este realizata de actiunea umana
prin intermediul activitatii economice. Aceasta este o forma specifica a activitatii umane
ce urmareste realizarea unor scopuri precise si anume, satisfacerea nevoilor de consum
ale oamenilor.
Activitatea economica consta din efortul constient al oamenilor de a atrage si
utiliza resursele economice rare in vederea producerii, repartitiei, circulatiei si
consumului de bunuri si servicii corespunzator nevoilor si intereselor oamenilor.
Activitatea economica este o activitate practica, o activitate de creatie prin care
omul, folosind munca sa, transforma natura conform intereselor lui, producand cele
necesare traiului, se transforma pe el, transforma societatea in ansamblul ei. Activitatea
economica se desfasoara pe baza cunoasterii de catre om a naturii, a legilor acesteia, cat
si pe baza punerii in valoare de catre acesta a potentialului lui creativ de a transforma
natura, de a folosi legile ei in interesul lui, de a descoperi noi utilizari ale acestora, de a
crea si utiliza mijloace de actiune cat mai eficiente, etc.
Activitatea economica este ampla si diversificata. Drept urmare, activitatile
economice se pot grupa dupa specificul lor in activitati de productie, de repartitie,
schimb (circulatie) si de consum. Separarea lor pe genuri mari de activitate, ca si in
cadrul fiecarui gen pe diferite categorii de activitati se datoreaza existentei si adancirii
diviziunii sociale a muncii.

Diviziunea sociala a muncii este un proces obiectiv si permanent de desprindere,

diferentiere si separare a diferitelor categorii de munca din ansamblul muncii sociale si
fixarea acestora ca activitati specializate de sine statatoare. Asadar, ca rezultat al
dezvoltarii tehnicii si tehnologiei si pe baza diviziunii sociale a muncii, activitatile
economice se ordoneaza pe categorii si genuri de activitati, care devin preocupari
esentiale pentru anumite sectoare ale economiei, ramuri si subramuri.

Productia cuprinde acele activitati economice ce consta in combinarea factorilor

de productie in vederea obtinerii bunurilor economice si serviciilor necesare existentei
umane. In cadrul productiei oamenii transforma si adapteaza la nevoile lor obiectele din
natura, respectiv natura insusi.

Repartitia include in sfera ei acele activitati economice prin care bunurile si

serviciile create in productie sunt orientate spre destinatiile lor. Mai mult, ea cuprinde si
activitatile de distribuire si redistribuire a veniturilor fundamentale create in societate.

Schimbul (circulatia) se refera la acele activitati economice ce asigura trecerea

bunurilor si serviciilor din sfera productiei in sfera consumului, respectiv trecerea
bunurilor si serviciilor de la o persoana la alta (fizica sau juridica). Activitatile
economice cuprinse in sfera schimbului sunt numeroase, de la actele de vanzare-
cumparare, la deplasarea in spatiu a bunurilor, depozitare, distributie, etc.

Consumul este activitatea economica de utilizare efectiva a bunurilor si

serviciilor. Prin intermediul lui se satisfac necesitatile si dorintele oamenilor si se
verifica utilitatea bunurilor si serviciilor, concordanta dintre ele si necesitatile existente
in societate. Consumul, in functie de destinatia bunurilor, este un consum final, care se
refera la utilizarea bunurilor de consum personal si colectiv si un consum
intermediar (productiv) prin care bunurile economice sunt utilizate in procesul de
productie, deci sunt consumate pentru obtinerea altor bunuri si servicii.

Desigur, activitatile economice cuprinse in cadrul acestor sfere se diversifica si

multiplica la randul lor, ca urmare a dezvoltarii tehnicii si tehnologiei si, pe aceasta baza,
a adancirii diviziunii sociale a muncii. Cu alte cuvinte, activitatile economice din
societate nu pot fi reduse numai la producerea de bunuri si servicii. In cadrul lor se
includ si activitati de cercetare stiintifica, asistenta tehnica, prelucrarea informatiei,
prospectarea pietei, distributia bunurilor, serviciile bancare, financiare, de credit si
asigurari, publicitate, activitati de prospectare geologica, formarea si pregatirea cadrelor,
activitati de protectia si refacerea mediului ambiant, s.a.
 Toata aceasta gama de activitati care privesc productia, repartitia, schimbul si
consumul bunurilor materiale si serviciilor economice, in interdependenta lor,
formeaza economia societatii. Cu alte cuvinte, economia societatii este constituita din
ansamblul activitatilor economice din societate, in interdependenta dintre ele.

Privite in reluarea lor continua, aceste activitati reflecta procesul reproductiei

sociale. Reproductia este o conditie esentiala, obiectiv necesara existentei societatii
omenesti. O societate daca nu consuma inceteaza sa mai existe, iar pentru a-si asigura
consumul trebuie sa produca neincetat, sa asigure repartitia si schimbul bunurilor si
serviciilor produse.

In cadrul activitatilor economice oamenii actioneaza nu numai asupra naturii,

faurind conditiile materiale ale existentei, instrumente de munca si bunuri de consum, ci
si unii asupra altora. Se dezvolta astfel un sistem relational, o anumita structura sociala
care reflecta raporturile de interese ce apar si se dezvolta intre oameni. Cu alte cuvinte,
activitatea economica nu pune in evidenta numai actiunea oamenilor asupra naturii ci si
raporturile care apar intre acestea in cadrul acestei actiuni, care sunt in esenta raporturi
de interese si care dau structura sociala a societatii.

Activitatea economica - asa cum am vazut - privita prin trasatura sa principala, ca

activitate practica, este circumscrisa raportului Nevoi - Resurse. Caracterul limitat al
resurselor pune in evidenta existenta restrictiilor in cadrul activitatii economice si de aici
marea problema pentru societatea umana - incercarea egalizarii dintre Nevoi si Resurse.
Aceasta tendinta de egalizare este reflectata de corelatia dintre Productie si Consum, sau
mai bine zis de modul cum se structureaza ea.

Consumul reflecta nevoile umane in concordanta cu realitatea materiala, el este o

forma de concretizare precisa a nevoilor nelimitate, o reflectare a finalitatii activitatii
economice. Consumul declanseaza si stimuleaza activitatea economica, indeplinind si o
functie de reglare permanenta cantitativa si calitativa a productiei. Din aceste motive,
consumul se prezinta ca element primordial al activitatii economice.

Productia pune in evidenta gradul de atragere si utilizare a resurselor, capacitatea

societatii de a veni in intampinarea nevoilor manifestate. Desigur, intre productie si
consum exista interdependenta si determinari reciproce. De fapt intre consum si
productie se dezvolta multiple raporturi care se vor reflecta in planul concret al
organizarii activitatii economice in cadrul corelatiei dintre cerere si oferta ( C - O ).

Rezumand, principalele corelatii care determina viata economica in toate

timpurile sunt urmatoarele :

N (nevoi) _____ R (resurse)

Cs (consum) _____ P (productie)

C (cerere) _____ O (oferta)

Toate fenomenele si procesele economice din societate sunt strans legate de

aceste corelatii si se desfasoara in cadrul eforturilor facute de oameni cu scopul de a
asigura tendinta de echilibru intre termenii fiecarei corelatii, tendinta de echilibru
necesara unei vieti economice normale.

Organizarea semnarii Tratatul de la Roma, prin care s-au pus bazele

Comunităţii Economice Europene.

Ignoranţa unor femei de serviciu, pierderea în hăţişul birocratic al vagonului de

tren în care se aflau maşinile de scris şi documente importante dar şi multe alte
ghinioane au făcut ca Tratatul de la Roma, prin care s-au pus în 1957 bazele Comunităţii
Economice Europene, precursoarea Uniunii Europene, să fie în final semnat pe o foaie
albă de hârtie.

Organizarea evenimentului de semnare a Tratatului de la Roma a fost până recent

unul dintre cele mai bine păzite secrete din istoria UE, scrie EurActiv. Însă ceremonia de
lansare a unei cărţi despre istoria Comisiei Europene din perioada 1973-1986, găzduită
în clădirea Berlaymont din Bruxelles, i-a oferit lui José Manuel Barroso, preşedintele în
exerciţiu al Comisiei Europene, ocazia să dezvăluie anecdote necunoscute, inclusiv pe
cele legate de semnarea Tratatului de la Roma din 1957.

Karina Auriol, un cercetător al comisiei care s-a ocupat de ”colectarea”

anecdotelor, descrie povestea semnării Tratatului de la Roma.
 Pentru aducerea Tratatului pentru semnare la Roma a fost ales un oficial din
guvernul Belgiei. Termenii acordului fuseseră negociaţi la Castelul Val Duchesse din
Bruxelles, iar după negocieri oficialul a încărcat toate documentele, maşinile de scris şi
maşinile şapirograf (copiatoarele din acea vreme) în tren pentru a le duce în capitala
italiană. Vagonul este sigilat, iar oficialul se urcă în acelaşi tren.

Dar când trenul ajunge la graniţa cu Elveţia, oficialul aude sunetul caracteristic al
unui vagon care este detaşat de restul trenului. El sare pe peron doar pentru a realiza că
este vorba de chiar vagonul cu preţioasele documente. Autorităţile elveţiene au explicat
că un tren care transportă simultan bunuri şi persoane nu poate să circule pe teritoriul
Elveţiei. Oficialul nu are de ales, iar călătoria continuă cu trenuri separate.

Dar când trenul ajunge la graniţa cu Italia, autorităţile îi cer oficialului să prezinte
certificatele de import cu toate ştampilele necesare. În timp ce acesta încearcă să explice
importanţa misiunii sale, iar italienii acceptă în cele din urmă să facă o excepţie, vagonul
se pierde. După o lungă căutare, el reuşeşte să găseasca vagonul şi să-şi continue
călătoria spre Roma, însă în Milano vagonul este pierdut din nou. Când belgianul şi
vagonul „său” ajung la Roma, constată că s-a irosit prea mult timp.

Oficialul întâmpină o altă problemă atunci când ajunge în sala din Roma, unde
urma să aibă loc ceremonia semnării propriu-zise a Tratatului, dar de data aceasta cu
maşinile şapirograf. Sala era decorată cu picturi ale maestrului Rubens, iar maşinile
şapirograf aruncau cerneală în toate direcţiile, astfel că belgianul a fost nevoit să mute
aparatele şi documentele în subsolul clădirii şi să angajeze studenţi italieni care să-l ajute
să recupereze din timpul pierdut. După doar două zile de lucru studenţii italieni intră în
grevă aşa că echipa responsabilă cu organizarea se vede nevoită să aducă secretare din
Luxemburg.

În cele din urmă, după ce aproape totul este pregătit, oficialul „erou” constată că
foile sunt prea ude din cauza umidităţii şi ia decizia să le lase la uscat pe podea o noapte
întreagă. Belgianul s-a dus aşadar la culcare dar dimineaţa are o surpriză de proporţii
atunci când constată că femeile de serviciu au aruncat tot ceea ce ele au crezut că sunt
hârtii de care nu mai este nevoie. Astfel a dispărut Tratatul de la Roma, dar şi şabloanele
originale folosite la scris, fapt ce făcea imposibil crearea de copii.

Oficialul panicat împreună cu echipa sa au început să caute Tratatul în toată

Roma, însă fără succes. Singura soluţie găsită a fost ca şefii de state şi de guverne să
semneze Tratatul pe o singură foaie de hârtie pe care apărea doar numele acestora.

Organizatorii nu au fost îngrijoraţi că oficilităţile semnatare îşi vor da seama de

greşeală şi au presupus că aceştia vor păstra secretul, însă pentru a împiedica jurnaliştii
să vadă documentul, acesta a fost dus imediat după semnare într-o cameră separată.

Karine Auriol a spus că aceste anecdote sunt importante întrucât spulberă mitul
conform căruia intergrarea europeană este astăzi mai dificilă decât era în trecut. Ea
consideră că este nevoie şi de o “umanizare” a mitului referitor la părinţii fondatori şi că
istoria Europei a fost dintotdeauna una de gestionare a crizelor.

Barroso a spus că a făcut deja demersurile necesare pentru începerea scrierii unei
cărţi care să acopere activitatea Comisiei din perioada 1986-2010. El a lăudat autorii
cărţii despre istoria Comisiei Europene din perioada 1973-1986 şi a menţionat că propria
contribuţie a fost să aleagă poza de pe coperta: prima ridicare a steagului UE la 29 mai
1986 în faţa clădirii Berlyamont, în care apare şi fostul preşedinte al Comisiei Europene,
Jacques Dolores.

La lansarea de carte au participat numeroase personalităţi din perioada

postbelică, în care a început procesul de integrare europeană, printre care şi Jean Rabier,
născut în 1919, şeful de personal al lui Jean Monnet, considerat unul dintre “părinţii
fondatori” ai Unităţii Europene.
 BIBLIOGRAFIE

- Uniunea Europeana. Evolutie. Institutii. Mecanisme - Gabriel Liviu ISPAS,

Editura Universul Juridic 2011

- https://ro.wikipedia.org

- www.institutiieuropene.ro

- www.scritub.com

- www.e-scoala.ro

- www.qreferat.com