UNIVERSITATEA ”ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT

ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

INTERZICEREA SCLAVIEI ŞI A
MUNCII FORŢATE
DEFINIŢII ŞI SFERA DE APLICARE

Garantiile prevazute de art. 4 al CvEDO, referitoare la interzicerea sclaviei, a aservirii, a

muncii fortate sau obligatorii, sunt prezente in toate conventiile internationale ale drepturilor
omului cu aplicabilitate generala.

Art. 4 al CvEDO nu defineste notiunea de sclavie, aservire sau munca

fortata. Judecatorul european, la fel ca judecatorul altor sisteme internationale de protectie a
drepturilor omului, se prevaleaza in interpretarea art. 4 de definitiile acordate sclaviei si muncii
fortate de catre conventii internationale specifice.

SCLAVIA SI ASERVIREA

Conventia referitoare la sclavie (1926) defineste sclavia ca fiind "starea sau conditia unui
individ asupra caruia sunt exercitate atributele dreptului de proprietate".

Conventia suplimentara cu privire la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi

si a institutiilor si practicilor analoge sclaviei defineste aservirea unei persoane care se afla in una
sau mai multe din situatiile prevazute la art.7 lit.b):

- aservirea pentru datorii reprezinta starea sau conditia rezultand din faptul ca un debitor
s-a angajat sa furnizeze in garantia unei datorii serviciile sale personale sau cele ale unei alte
persoane asupra careia are autoritate, insa valoarea acestor servicii nu afecteaza lichidarea
datoriei sau durata acestor servicii nu este limitata, iar caracterul lor nu este definit;
- sevajul - conditia persoanei care este obligata prin lege, obicei sau acord, de a trai si
munci pe un pamant apartinand unei alte persoane, facand cateva servicii determinate,
remunerate sau gratuit, fara posibilitatea de a-si schimba conditia;

Este considerata aservire a femeii sau copilului orice practica in virtutea careia:

- femeia este, fara ca ea sa aiba dreptul de a refuza, promisa sau data in casatorie in
schimbul unei despagubiri in bani sau in natura platita parintilor, tutorelui, familiei sau
unei alte persoane sau unui alt grup de persoane;
- femeia este cedata unei alte persoane, cu titlu oneros sau in alt mod de catre sot, familia
sau clanul acestuia;
- femeia care, la moartea sotului, este transmisa prin succesiune unei alte persoane;
- copilul sau adolescentul care are mai putin de 18 ani si este dat, fie de catre parinti sau de
catre unul din ei, fie de tutorele sau unei alte persoane contra unei sume de bani sau nu, in
vederea exploatarii persoanei sau a muncii copilului sau adolescentului.

Interdicţia sclaviei şi a stării de servitute există şi alte convenţii în acest sens, cea mai
importantă fiind Convenţia relativă la abolirea sclaviei şi altor tratamente analoge de la Geneva
din 1956. Deoarece convenţia nu defineşte „sclavia” şi „servitutea”, acest lucru este făcut de
jurisprudenţă. Astfel, sclavia constă din starea sau condiţia unei persoane asupra căreia altcineva
are un drept de proprietate sau anumite elemente ale proprietăţii. Starea de servitute constă din
obligaţia unei persoane de a trăi şi munci pe proprietatea altuia şi de a-i furniza acestuia unele
servicii, remunerate sau nu. Ea nu implică dreptul de proprietate al altuia asupra unei persoane,
dar este tot o formă a sclaviei. Exemplificăm cazul unei tinere togoleze, care a ajuns în Franţa
pentru a munci, prin intermediul unei cunoştinţe, care a încredinţat-o unei familii fără voia ei.
Această familie i-a sechestrat actele şi a determinat-o să locuiască şi să lucreze acolo, timp de
şapte zile pe săptămână, mai mulţi ani, fără plată. Curtea a constatat că reclamantei i-a fost violat
dreptul prevăzut de art. 4, deoarece tânăra respectivă, la început în vârstă de 16 ani, neşcolarizată,
nu a avut de ales, fiind vulnerabilă financiar, izolată, iar familia la care s-a aflat nu i-a acordat
posibilitatea de mişcare, nu i-a dat timp liber şi nu şi-a ţinut promisiunea de a reglementa situaţia
conform legii, astfel că nu avea nici o speranţă de a rămâne în Franţa. Nu s-au constatat cazuri de
sclavie.

Aservirea reprezinta o forma particulara a sclaviei, distingandu-se de aceasta nu prin

natura sa juridica, ci prin nivelul aservirii.

MUNCA FORTATA SAU OBLIGATORIE

In interpretarea alin.2 al art.4 din Conventie, CEDO recurge la definitiile muncii fortate
sau obligatorii prevazute de cele doua conventii internationale specifice, adoptate de Organizatia
Internationala a Muncii (OIM):

Conventia O.I.M. nr. 29 privind munca fortata sau obligatorie si Conventia O.I.M.
nr. 105 privind abolirea muncii fortate.

Art.1 al Conventiei O.I.M. nr.105 subliniaza ca munca fortata sau obligatorie este interzisa:

- ca masura de constrangere sau de educatie politica ori ca sanctiune la adresa persoanelor

care au exprimat sau exprima anumite opinii politice sau isi manifesta opozitia ideologica
fata de ordinea politica, sociala sau economica stabilita;
- ca metoda de mobilizare si de utilizare a mainii de lucru in scopul dezvoltarii economice;
- ca masura de disciplina a muncii;
- ca pedeapsa pentru participarea la greve;
- ca masura de discriminare rasiala, sociala, nationala sau religioasa.

Cazurile in care atat judecatorul european, cat si cel national a recurs la garantiile
prevazute de art.4 din CvEDO au fost foarte rare. Noile modificari sociale impuse de procesul de
globalizare a readus in atentia CEDO interzicerea sclaviei, a aservirii si a muncii fortate sau
obligatorii.

Ca şi definiţie, interzicerea muncii forţate implică trei elemente constitutive, ce trebuie

întrunite cumulativ, şi anume acelea ca persoana să nu fi consimţit anterior la munca ori serviciul
realizate de ea; să fi fost ameninţată cu o sancţiune în caz de nerespectare a obligaţiei impuse,
respectiv obligaţia de muncă impusă să fie injustă sau agresivă sau munca ori serviciul să fie
inutil sau penibil. S-a apreciat că avocatura exercitată din oficiu nu are acest caracter, cum,
dealtfel, s-a hotărât şi în cazul medicului stomatolog care a fost condamnat penal pentru că a
refuzat să lucreze temporar într-o zonă rurală unde statul în cauză avea probleme ce au
determinat incriminarea unei astfel de fapte.

Excepţii de la interzicerea muncii forţate Conform art. 4 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, fac excepţii de la interzicerea muncii forţate:

a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei, în condiţiile
prevăzute de art. 5 din prezenta Convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;

b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul
militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt
serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi, care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;

d. orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

Exemplificăm cazul poliţiştilor care lucrează peste programul de lucru, a persoanelor care
au obligaţia de a proteja un interes public, cum este cazul pompierilor aflaţi în exerciţiul
funcţiunii, a celor care au obligaţia de a asigura asistenţa unei persoane aflate în pericol etc.

SPEŢĂ:

CAZUL KARLHEINZ SCHMIDT contra GERMANIEI - Obligaţia pentru bărbaţi, în Baden-

Wiirtemberg, dar nu şi pentru femei, de a efectua un serviciu de pompier sau, în lipsă, de a plăti
o contribuţie

La 30 aprilie 1982, serviciul competent din oraşul Tettnang, din landul Baden-
Wurtemberg, îi cere dlui Karlheinz Schmidt, născut în 1939, plata unei contribuţii de pompier în
sumă de 75 DM pentru anul 1982. El îşi întemeiază hotărârea pe art. 43 al legii pompierilor
landului, în versiunea din 27 noiembrie1978, şi pe decizia municipală din 5 decembrie 1979. La
20 iulie 1982 autoritatea administrativă Bodenseekreis respinge contestaţia pe care petiţionarul a
făcut-o împotriva deciziei oraşului.

Denunţând o atingere adusă principiului egalităţii sexelor, K. Schmidt sesizează

Tribunalul administrativ din Sigmaringen, care respinge recursul său pe 18 august 1983. Apelul
nu dă nici el rezultat: Curtea administrativă a landului respinge cererea petiţionarului pe 25
martie 1986 şi îi refuză, în acelaşi timp, autorizarea de a face recurs în casaţie. Cel în cauză atacă
în van acest refuz la Curtea administrativă federală. La 31 ianuarie 1987, Curtea Constituţională
Federală respinge, ca neavând suficiente şanse de succes, recursul dlui Schmidt.

În 13 din 16 landuri germane — inclusiv Baden-Wiirtemberg — legea impune

locuitorilor din comune să îndeplinească un serviciu activ în corpurile de pompieri, dacă numărul
de voluntari nu este suficient. Nouă landuri prevăd un asemenea serviciu numai pentru cetăţenii
de sex masculin (în vârstă de la 18 la 50 ani în Baden-Wiirtemberg). în afară de Baden-
Wiirtemberg, în Bavaria, Saxonia şi Turingia există obligaţia de a vărsa o contribuţie corpului de
pompieri sau serviciilor de protecţie împotriva incendiilor. Acolo unde locuitorii de ambele sexe
sunt supuşi serviciului obligatoriu, contribuţia se aplică atât bărbaţilor cât şi femeilor.

La 11 august 1987, K. Schmidt sesizează Comisia; el invocă art. 14 al Convenţiei

combinat cu art. 4 § 3 d) din Convenţie şi art. 1 al Protocolului nr. 1

• Hotărârea din 18 iulie 1994 (Cameră) (seria A nr. 291-B)

Ca şi petiţionarii, Curtea apreciază că serviciul obligatoriu de pompier, aşa cum este

cunoscut în Baden-Wiirtemberg, se numără printre „obligaţiile civile normale“ în sensul art. 4 §
3 d). Ea a ajuns la concluzia că, date fiind legăturile sale strânse cu obligaţia de a servi, obligaţia
de a plăti se încadrează, în egală măsură, în art. 4 § 3 d). în consecinţă, art. 14 combinat cu art. 4
§ 3 d) se aplică (unanimitate).

Acest lucru a fost respectat? Curtea constată că, în Germania, anumite landuri nu impun
în acest domeniu constrângeri diferite în funcţie de sex şi că femeile sunt admise să servească în
corpul pompierilor voluntari chiar şi în Baden-Wiirtemberg. Un element este decisiv în această
speţă, independent de problema de a şti dacă există, în zilele noastre, motive pentru a trata în
mod diferit bărbaţii şi femeile în ce priveşte îndeplinirea serviciului obligatoriu de pompier:
Respectiva obligaţie nu există decât în drept şi în teorie. Numărul de voluntari fiind întotdeauna
suficient, nici o persoană de sex masculin nu este obligată în practică să îndeplinească serviciul
de pompieri. Contribuţia financiară a pierdut — nu în drept, ci în fapt — caracterul ei
compensatoriu, pentru a deveni singura obligaţie reală. O diferenţă de tratament bazată pe sex nu
se va justifica niciodată pentru plata unei asemenea contribuţii. în consecinţă, a avut loc o
încălcare a art. 14 combinat cu art. 4 § 3 d) al Convenţiei (6 voturi pentru, 3 împotrivă).

Având în vedere această constatare, Curtea nu consideră necesar să examineze în plus

plângerea bazată pe art. 14 al Convenţiei combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (unanimitate).

În baza art. 50 al Convenţiei, Curtea acceptă în întregime pretenţiile celui în cauză:

restituirea contribuţiei de pompier în contul anilor 1982-1984 (225 DM), precum şi cheltuielile
de judecată şi taxe la care s-a expus în faţa jurisdicţiilor naţionale (395 DM) (8 voturi pentru, 1
împotrivă).

BIBLIOGRAFIE
 • Corneliu Bîrsan, Conveţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
editura CH. BECK, 2005;

• Bogdan D. Selegean M., Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa CEDO,

editura All Beck;

• www.rasfoiesc.com.