Concertul pentru vioara si orchestra de Jan Sibelius

O imagine de gheață a naturii este imaginea proiectata in minte atunci când ascult
Concertul pentru vioara apartinand compozitorului finlandez Jean Sibelius în re minor, op. 47,
completat în 1903 și revizuit în 1905. Motivul revizuirii este că in 1904 premiera a fost în mare
măsură fără succes, deoarece concerto sa dovedit prea dificil. Versiunea 1905 este considerabil
mai mică, de asemenea, o provocare și, probabil, mai puțin aglomerata.

Lucrarea prezinta o multitudine de teme incredibil de frumoase, cu melodii încântătoare

in cadrul carora,pasajele expuse sonor sunt mereu capabile de dezvoltare, pline de viață. Autorul
stabilește o tensiune între solistul virtuoz și simfonist: Sibelius violonistul a vazut concertul ca o
oportunitate de a-și îndeplini toate visele sale de virtuozitate. Pe de altă parte, Sibelius
simfonistul a furnizat orchestra cu un material mai important decât fusese oferit până în prezent.
Erkki Salmenhaara a remarcat modul în care "materialul organic din virtuoz, izvorăște temele".
Chiar și cadența solo a primei mișcări este acum o parte integrantă a întregului edificiu
architectonic.

Vioara este indiscutabil regele acestui concert: în versiunea finală Sibelius reduce
orchestrația suficient, astfel încât solistul nu este scos in afara peisajului. Vedem marele
simfonic si compozitor la locul de muncă: în prima variantă, totul durează mai mult și există un
sentiment al orchestrei observând solistul, în timp ce în a doua versiune orchestra este un
partener aproape egal.

În obscuritate, o lumânare aprinsă, un copil mic asista la discuțiile familiei, în fața unui
foc de lemne aprins. Peste tot în jur el aude vajaitul de gheață al vântului de iarnă. Prin geamul
înghețat el poate urmări tremurul neîncetat al naturii. Troienele de zăpadă sub streașină, privirea
lui preferand flăcările pâlpâitoare, licăririle trecătoare in mijlocul naturii dezlantuite. Este un
cantec de gheata si foc.

Doar daca suntem atenti in primele câteva minute ale piesei putem observa cateva lucruri
despre cum functioneaza compopzitorul Sibelius: el scrie muzica tonală, care tinde să
transforme procedurile obișnuite cu susul în jos, inversandu-le, suspensiile devenind extinderi. El
nu vede nimic în neregulă in a începe cu un simplu tremolo tonic în siruri de caractere, pp
plutind odata cu intrarea solistului, cu subtilitatea și simplitatea orchestrarii sale. Vioara solo
susținută de clarinet solo este un exemplu caracteristic lui Sibelius, este modul în care el
folosește timpanii ca o culoare, mai degrabă decât un ritm percutant. De fapt, el folosește
instrumentele de obicei pentru culoarea lor.

Prima mișcare este cea mai complicată. Liniștea din deschidere reflecta calmul unui lac
finlandez.

Prima temă este legată de muzică populară central-europeană: se întinde peste bara de
masura folosind disonanță înca din prima notă. Aceasta este ca un bocet tradițional din
Transilvania, iti poti inchipui instrainarea, jalea în care o lăută intoneaza un tremolo lent, în timp
ce un clarinet sau vioară folosesc disonate ce conduc catre un modalism sugerat. Aici orchestra
joacă un acord minor în Re. Prima frază are o structură incredibilă; este atinsa tonalitatea Re de
două ori dupa care fraza de noua masuri se repetă din nou în masura 11, pentru a ajunge la
dominanta (La). Acest lucru ar trebui să sune ca o improvizație. Chintesența improvizației este
de a ajunge la tonica iar geniul instrumentistului este acela de a afla cât de departe pot ajunge de
tonica înainte de a reveni la ea.
 E ca și cum o bandă elastică, poate fi întinsă, dar care ricoșează întotdeauna înapoi la
forma sa originală. Unicitatea gandirii in piesa ofera oricarui analist, muzicolog ocazia de a
incerca să realizeze ceea ce face Sibelius cu materialul, cum el plasează motivele în cadrul
secțiunilor mai mari, realizand conexiunile dintre acestea. De exemplu, motivul din masura 7 se
repetă în masura 14.

În punctul culminant final, materialul dramatic al temei principale este - pentru ultima
oară - utilizat pentru deplin, întrucât prima dată fraza se termină pe Re, a doua oară Sibelius se
mută de pe Re și introduce un Sol major ascuțit, care conduce discursul într-o direcție complet
diferită.

Trebuie să te uiți atent la materialul sonor în acest fel, deoarece fiecare detaliu este
important; fără aceste elemente de structura totul ar fi total diferit. In aceasta tesatura este
important ca ascultatorul să sesizeze unitățile mai mari și să fie sensibil la fiecare schimbare,
astfel încât atunci când se uită in partitura lucrarii sa fie constient de rolul pe care il joaca
primul Sol major, sol minor în a treia masura unde pentru oricine este clar că fiecare motiv
aproape are o armonică total diferita in fundal. Aceasta din urmă este în mi bemol și necesită un
sunet diferit. Armoniile inedite si leganarile ritmice sunt pietrele de temelie ale muzicii. Cea
mai mare problemă astăzi in diferitele interpretari audiate este că melodiile sunt redate fără
leagănarea ritmica necesara fragmentului.

O melodie redata fără un sentiment de structură, armonie și ritm este o melodie bolnava.
Vibrato trebuie să servească contextul muzicii, și aici aș sugera că nota de deschidere disonantă
are mai mult efect fără nici un fel, sau cu un minimal, vibrato. Moțiunea continuă a
acompaniament servește ca un vibrato, solistul trebuind să se limiteze, în ceea ce privește
sunetul până la crescendo din masura 16. In acest moment, sunetele se deschid, Sibelius
folosind o forma de Choral in progresia acordica ce se deplasează de la Fa la prima notă a
masurii, sol, apoi pe prima notă a următoarei masuri, catre armonica Si bemol.

Concertul începe cu siruri de caractere moi susținute de o melodie solo de vioară liniștită
și nobila. Pe măsură ce muzica va continua, vioara creste plina de pasiune si brusc scade de la cel
mai mare la cel mai mic registru al instrumentului. Partea vioarii creste tot mai mult rolul de
virtuoz in orchestra care este dat tot mai activ. După un al doilea subiect întunecat în orchestra,
un motiv pasionat jucat în sexte paralele în registrul superior extrem al viorii, este urmat de o
"călătorie", temă în cadrul careia, orchestra se oprește, expunerea (prima parte a unei forme de
sonata tradiționale) se termină, iar vioara solo ofera o cadența extinsa si extrem de tehnica. În
această sonată ca formă de circulație, cadența preia rolul de dezvoltare (secțiunea de mijloc a
formei de sonată în cazul în care compozitorul ia idei muzicale existente și le transformă în
moduri inventive și interesante).

Reexpozitia, (o repetare variată a expoziției) începe chiar înainte de încheierea cadenzei.

Mișcarea se închide într-un coda genial cu octave paralele realizate de vioara punctate cu
virtuozitate de un contrapunct inspirat temele auzite anterior in tremolo tremolo.
 Un alt element important al acestei sectiuni este polifonia ei – poate mai mult decât în
oricare alt concert de vioară. Cadența de 16 masuri este un bun exemplu de polifonie in cadrul
discursului, cu toate că acest aspect este deseori ignorat. Atunci când cineva trebuie să cante atât
de mult este important să nu se piardă din vedere acest aspect. Compozitorul lasă note
importante sa strălucească, chiar punctandu-le prin adăugarea de accente. Muzica nu este doar o
insiruire de note rapide și de sondare a virtuozitatii. În general, toate elementele de virtuozitate
servesc ideile muzicale: piesa va suna goală, dacă acest lucru nu este luat în considerare.

Dupa intensitatea rece a primei mișcări, in a doua mișcare concertul oferă un anumit grad
de relaxare după o introducere melancolica a vânturilor. Acum am auzit o melodie caldă, cântând
în cel mai mic registru al viorii însoțit de corn și fagot. Mișcarea este în mare măsură lirica si
oferă contraste excelent cu strălucirea și neastâmpărul a celor două exterioare.

A doua temă, The Largamente este un moment, expresiv, orchestral in contra-ritm la

limitarea libertatii pe care interpretul o poate adopta. Muzica este dificila punct de vedere
tehnic.

Sunetele nu ar trebui să fie prea lente deoarece armonia rămâne la fel, cu extensii pe
fiecare rulare (similar lui Paganini in capriciul nr.5); revenirea temei originale, în al șaptea
masura este importantă și nu ar trebui să fie amânată.

Aici este marea expresivă a doua temă prefigurată în orchestră, dar așa cum apare la
vioara ( o octava descendenta):
 După cum am văzut în nenumărate bucăți de Beethoven, în special, acestuia îi place să
meargă catre tonalitatea majoră in cadenta napolitană, un semiton deasupra tonicii. Aici,
Sibelius vafolosi cheia majoră a tonului deasemenea.

Marea forţă a muzicii lui Sibelius rezidă în profunzimile ei structurale, bazate pe

contraste ritmice, explozii timbrale, dar şi în păstrarea expresiei emoţionale. Compozitorul
imprimă ideea de dialog între grupuri compacte prin opoziţia dintre compartimentul suflătorilor
de lemn şi cel al coardelor. Treptat, asistăm la o intensificare a expresiei pe linia potenţării
dramatismului initial. Aşadar, expresia generală şi modul în care este organizată succesiunea
evenimentelor sonore, simţul desăvârşit al proporţiilor, gradarea acumulărilor armonice şi
direcţionarea lor ascensională denotă o concepţie elaborativă de tip simfonic, iar participarea
întregului aparat orchestral, cu toate divizările partidelor instrumentale, slujeşte din plin ideea de
dialog intre partide.

A doua mișcare, Adagio di molto, este cea mai apropiată de prima versiuneoriginala
scrisa. Sibelius a făcut puțin mai mult decât a scăpa câteva pasaje șerpuitoare și trucuri de
virtuozitate. Frumusețea statică și din inimă a temei principale necesită reținere și simplitate.

Întreaga mișcare continuă în aceeași atmosferă. Cu toate că artistul ne poate indica în

anumite direcții, interpretarea este întotdeauna în cele din urmăcea plina de sens până la
ascultător. Putem spune "această parte este cadrumul prin zăpada și pini". Aceste lucruri pot fi
adevărate pentru mine, dar ele nu pot fi adevărate pentru toată lumea. Imaginile sonore evocate
pe tot parcursul fragmentului duc cu gandul la inchinaciune, la piosenie, ardoare.

Contrastanta, complexitatea primei mișcări, este o formă binară simpla, cu o scurta

CODA, melodia oferita mai întâi solistului, și în al doilea rând orchestrei. În cazul în care
acordul final al primei mișcări a trântit o ușă pentru a nega zorii, fraze de deschidere răspund în
rugăciune, reci. Frazele de staționare în curând devin puncte de lumina oferite in partitura viorii.
 Intregul fragment continuă regăsirea dintre instrumentul solo şi orchestră în ceea ce
devine o “plângere” a cărei intensitate creşte treptat, până ajunge la apogeu, ce crează în sufletul
ascultătorului un sentiment de exasperare ce poate fi regăsit doar în momentele în care întreaga
viaţă pare fără sens şi trebuie trăită în absenţa bucuriei .

Cea de a treia parte urmeaza miscarii anterioare cu ritmuri de dans neobosit; unii critici
au afirmat că aceste ritmuri "lung-scurt-scurt-lung" sunt similare cu cele găsite în poloneze.
Conexiunea cu dans se face și mai clar de catre Sibelius care a descris mișcarea ca un "Danse
macabre" - un dans al morții. Dansul este combinat cu elemente de virtuozitate intense la vioara.
Octavele paralele cuplate cu orchestrația deasa aduc dansul la un alt nivel, la un alt tip de
muzica, celesta, ce isi are radacinile in mitologia si legendele Finlandei.

Deschiderea celei de a treia mișcari, care este incredibil de complexa ritmic, se bazează
pe ritmul dactil- o notă lungă, urmată de două de scurtă durată. De la prima intrare solo dată
vioara nu capteaza toate atenția, discursul se concentreaza asupra orchestrei care, desi în fundal
alaturi de solist prezinta un spectacol de virtuozitate extremă. Ritmul de dans urmat de un
tremolo punctat este o expresie deosebit de originala care ma duce uneori cu gandul la un dans
maghiar.

Există o tendință de a merge spre nota cea mai acuta, Sibelius chiar reusinad sa marcheze
"punctul forte" pe fiecare bătaie a masurii, creand o tensiune teribila. Mai târziu, în mișcare
continuu ascendenta, compozitorul încearca să construiasca tensiunea emoțională prin
"împingerea" tempo-ul, cu un ușor accelerando, moment în care vioara redă o serie de intervale
expressive prezentate in octave. Acest lucru este în mod clar punctul culminant al mișcării și,
deși acestea sunt intervale dificil de interpretat, sarind de la un registru la altul, însoțite de un gol
mare orchestrală, este acest tocmai este fenomenul creator de încărcătura emoțională. În cele
din urmă, Sibelius permite solistului sa triumfe scriind un arpegiu relativ ușor peste o puternica
interventie orchestrală marcata in acorduri punctat ajungând până la vârf Re.

O mare atentie as oferi marcajelor din tempo-ul final. Sibelius a înlocuit marcajul
Allegro ma non tanto (rapid, dar nu prea repede) cu Allegro. Orchestra si solistul pe rand, sunt
inplin curs de dezvoltare a motivelor. Tema principală este, de asemenea, tratată în cheie minoră,
iar deasupra temei secundare am auzit note de virtuozitate. Victoria asupra forțelor întunericului
pare să fie asigurată numai în ultima masura, atunci când linia solo se ridica la ceruri, susținute
de două bătăi orchestrale venite spre confirmare.

In ce priveste concertul pentru vioară de Jean Sibelius in integralitatea lui pot afirma ca
acesta, prin dramaturgia sonoră, coloristica timbrală, melodica şi armonia utilizata asigura
argumentele potrivite în favoarea confirmării unei pregnante expresii nationale, în care poetica
opoziţiilor (sau a contrastelor) cunoaşte o admirabilă întruchipare.

Măiestria componistică a lui Sibelius este direct proporţională cu simplitatea mijloacelor

de exprimare, cu transparenţa şi claritatea imaginilor sonore. Deşi îşi alege un ansamblu simfonic
destul de consistent, Sibelius ştie să alterneze aliajele şi volumele timbrale, într-o manieră de
succesiune a compartimentelor sonore, iar atunci când aduce în simultaneitate întregul aparat
orchestral face astfel încât acesta să coincidă cu punctul culminant al discursului sonor, atribute
forte ce ofara lucrarii nu doar muzicalitate ci mai ales sens.