INCENDIUL ÎN CONTEXTUL SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ

Despre situaţiile de urgenţă

Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă (OUG nr. 21/2004 privind

Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de urgenţă, art. 1) se organizează şi
funcţionează pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, asigurarea şi coordonarea
resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate;
acesta are în componenţă următoarele structuri:
- decizionale, care includ comitetele pentru situaţii de urgenţă (stabilite la nivel local,
judeţean şi naţional);
- pentru intervenţie, care includ Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi
instituţiile judeţene pentru situaţii de urgenţă, ca servicii publice comunitare profesionale pentru
situaţii de urgenţă;
- operaţionale, care includ centrele operative pentru situaţii de urgenţă stabilite la nivel
local, judeţean şi naţional.
Situaţia de urgenţă este evenimentul excepţional, cu caracter non-militar, care ameninţă
viaţa sau sănătatea persoanei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale, pentru
restabilirea stării de normalitate necesitând adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de
resurse specializate şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate (OUG nr. 1/2014,
art. V, al. 1a).
Situaţia de urgenţă se caracterizează prin:
- condiţionarea strictă a producerii unui eveniment exceptional, care excede
normalitatea;
- caracterul non-militar (civil), neimplicând forţe, mijloace şi scopuri strict militare (ale
armatei);
- întrunirea anumitor parametri de stare:
- amploare (aria de manifestare);
- intensitate (viteza evoluţiei şi gradul perturbării stării normalităţii);
- periclitarea vieţii persoanelor, drept fundamental natural al omului (parametru maxim
al gravităţii);
- ameninţarea vieţii şi sănătăţii animalelor şi păsărilor;
- eliberarea de agenţi distructivi asupra bunurilor;
- distrugea sau deteriorarea de bunuri culturale şi spirituale;
- periclitarea mediului;
- necesitatea luării măsurilor şi acţiunilor urgente, precum şi a resurselor suplimentare
pentru restabilirea stării de normalitate;
- necesitatea managementului unitar al forţelor şi mijloacelor concentrate la locul
intervenţiei.
Riscurile, se definesc în contextul existenței de pericole, ameninţări şi/sau vulnerabilităţi
previzibile, potenţiale sau eventuale, cu probabilităţi de producere a unor evenimente și pot fi
apreciate, în multe cazuri, cu metode specifice.
Tipurile de risc (generatoare de situaţii de urgenţă, anexa nr. 4 la HG nr. 2288/2004) sunt
cazuri de forţa majoră determinate de incendii, cutremure, inundaţii, accidente, explozii, avarii,
alunecări sau prăbuşiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbuşiri de construcţii, instalaţii sau
amenajări, eşuare sau scufundare de nave, căderi de obiecte din atmosferă sau din cosmos,

1
 tornade, avalanşe, eşecuri ale serviciilor pentru utilităţi publice şi alte calamităţi naturale,
sinistre grave sau evenimente publice de amploare determinate sau favorizate de factori de risc
specifici.
În strategia naţională de prevenire a situaţiilor de urgenţă aprobată prin HG nr.
762/2008, riscurile se clasifică:
- din punctul de vedere al ariei de manifestare: transfrontaliere, naţionale, regionale,
judeţene şi locale (urbane, preurbane, rurale şi pe obiective);
- din alte puncte de vedere: principale sau secundare.
Factorul de risc constă într-un fenomen, proces sau complex de împrejurări
congruente, în acelaşi timp şi spaţiu, care pot determina sau favoriza producerea unor tipuri de
risc (OGU nr. 21/2004, art. 1f).
În cazul fiecărui tip de risc sunt o multitudine de factori de risc potenţiali.
Dezastrul este evenimentul datorat unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate
de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale mediului, şi care, prin
amploare, intensitate şi consecinţe, atinge ori depăşeşte nivelurile specifice ale gravităţii stabilite
prin regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgentă, elaborate şi aprobate potrivit legii.
Situaţia de urgenţă generată de iminenţa producerii sau de producerea unui dezastru este denumită şi
situaţie de protecţie civilă (Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă, art.9, al. 1a).

Situaţiile de urgenţă determinate de incendiu

Riscul la incendiu este un risc de tip special, prin frecvenţă şi consecinţe.

Incendiul este socotit un risc de gravitate mică (în raport cu riscurile naturale,
tehnologice şi biologice), dar frecvenţa manifestării îi conferă un efect cumulat.
Principalele caracteristici ale situaţiilor de urgenţă determinate de incendii sunt:
- condiţionarea strictă de producerea unui incendiu, ca eveniment excepţional, care
excede normalitatea;
- frecvenţa ridicată, dar mai mică decât a urgenţelor medicale;
- producerea zilnică, pe timpul: stării de normalitate, stărilor (măsurilor) excepţionale,
altor tipuri de dezastre sau crize;
- caracterul non-militar (civil), dar care pot fi urmări ale unor acţiuni militare;
- întrunirea parametrilor de stare: amploare, intensitate (viteza evoluţiei, temperatura
ridicată, emisia de căldură etc.), durată;
- periclitarea vieţii, integrităţii fizice şi/sau psihice a oamenilor şi/sau altor drepturi şi
libertăţi;
- ameninţarea vieţii şi sănătăţii animalelor şi păsărilor;
- eliberarea de agenţi distructivi, îndeosebi termici, asupra bunurilor;
- distrugerea sau deteriorarea, prin ardere sau prin agenţi (neadecvaţi) de stingere, a
bunurilor culturale şi/sau spirituale;
- periclitarea mediului, îndeosebi a aerului şi florei;
- luarea de măsuri şi întreprinderea de acţiuni urgente pentru restabilirea stării de
normalitate: de evacuare, căutare şi salvare a persoanelor, de limitare, localizare şi stingere a
incendiilor, de alocare suplimentară de resurse pentru intervenţia operativă;
- necesitatea unui management unitar al forţelor şi mijloacelor concentrate la locul
interventiei.
Situaţiile de urgenţă determinate de incendii sunt generate de factori de risc specifici,
adică de fenomene, procese sau complexe de împrejurări congruente, în acelaşi timp şi spaţiu.
Sunt generate de cauze de incendiu potenţiale care practic s-au declanşat.
Principalii factori de risc determinanţi şi favorizanţi în producerea incendiilor ca tip de
risc special sunt: combustibilitatea şi periculozitatea materialelor şi substanţelor, densitatea
sarcinii termice de incendiu, sursele de aprindere, împrejurările determinante, indicele severităţii
secetei.

2
 Consecinţele situaţiilor de urgenţă constau în: efecte negative, impact şi urmări.
După nivelul gravităţii, consecinţele pot fi: nule, minore, semnificative, grave,
catastrofale interne şi catastrofale externe.
Situaţiilor de urgenţă determinate de incendii li se pot asocia, în diferite faze (pre-
incendiu, pe timpul incendiului sau post-incendiu), alte tipuri de riscuri, cum ar fi: explozii,
accidente şi avarii, cutremure, alunecări sau prăbuşiri de teren, prabuşiri de construcţii,
turbulenţe urbane, poluări, inundaţii şi alte fenomene meteorologice periculoase, epidemii,
epizootii/zoonoze etc..
Ca urmare, consecinţele situaţiilor de urgenţă se amplifică, se diversifică şi se agravează,
iar în final se însumează.
La nivelul teritorial, potrivit dispoziţiilor legale, evaluarea riscurilor se face pe judeţe şi
pe următoarele categorii de risc: industrial, în transport, în construcţii, natural, social.

Din istoria securităţii la incendiu

(după www.cultura.mai.gov.ro şi www.roportal.ro)

Primele forme de organizare a prevenirii şi stingerii incendiilor datează încă din

antichitate, când în oraşele Imperiului Roman funcţionau cohorte de vigiles însărcinate cu
supravegherea modului în care era folosit focul şi cu intervenţia în caz de incendiu.
Se spune (după www.roportal.ro) că prima divizie de luptă împotriva incendiilor a fost
iniţiată de către Marcus Licinius Crassus. Acesta s-a născut în jurul anului 115 î.c. într-o familie
foarte bogată şi şi-a sporit averea prin furtişaguri şi tâlhării. Întrucât Roma (figura 1) nu avea,
atunci, un sistem de stingere a incendiilor, Crassus şi-a înfiinţat propria brigadă, de 500 de
oameni, care interveneau ori de cate ori izbucnea un incediu. Se povesteşte că aceştia ajungeau
imediat la locul faptei însă nu interveneau până la momentul la care Crassus agrea suma de bani
cu proprietarul clădirii. Dacă acesta nu era de acord, clădirea era lăsată să ardă iar Crassus o
achiziţiona apoi la o valoare nesemnficativă de la proprietarul păgubit.

Figura 1 Marele incendiu din Roma

(de Hubert Robert, Musée des Beaux Arts André Malraux, Le Havre, Franța)

În Evul Mediu european, când cetăţile şi oraşele aglomerate adăposteau, majoritar, clădiri
din lemn, prevenirea şi stingerea incendiilor era asigurată de echipe de intervenţie organizate de

3
bresle, care acţionau cu mijloace de stingere clasice (găleţi şi sacale pentru apă, pompe manuale,
topoare, scări etc.).
Revoluţia industrială a determinat, odată cu dezvoltarea comunităţilor umane, şi apariţia a
noi pericole de incendiu care au avut ca rezultat înfiinţarea serviciilor de apărare împotriva
incendiilor (marile incendii care au lovit Londra, figura 2, au determinat companiile de asigurări
să înfiinţeze brigăzi private de pompieri care să protejeze proprietatea clienţilor lor).

Figura 2 Marele incendiu din Londra, 1666

(www.brettspiel.co.uk, The Great Fire of London 1666
Detail of cover illustration by Andreas Resch)

Primele divizii moderne de pompieri au apărut la începutul secolului 18 în Franţa. În

1699, François du Mouriez du Périer, un om de o îndrăzneală comercială remarcabilă, l-a
convins pe regele Louis XIV să îi acorde monopolul pentru realizarea şi comercializarea
pompelor portabile de prevenire a incendiilor. Acesta a oferit 12 pompe oraşului Paris şi prima
divizie de pompieri, Compagnie des gardes-pompes, a aparut astfel în 1716. François du
Mouriez du Périer a fost numit director, funcţie ce a rămas în familia sa până la 1760.
În America, George Washington a fost pompier voluntar şi primul care a donat oraşului
un motor destinat stingerii incendiilor. Până în apropierea primului război civil nu a existat un
departament specializat pentru stingerea incendiilor, doar brigăzi private plătite de către firmele
de asigurări (figura 3).

Figura 3 Marele incendiu din America

(Wikipedia, Great Chicago Fire, by John R Chapin, printed in Harper’s Weekly)

În România, formele organizate de apărare împotriva incendiilor sunt iniţiate în 1833,

odată cu proiectul Formiruirea comandei de foc supt numirea de roată de pompieri pentru

4
oraşul Bucureşti care avea să se aplice la Iaşi, începând cu 15 mai 1835, când apărea prima
unitate de pompieri militari în Moldova, numită roata de pojarnici. În 1845 apărea şi la
Bucureşti o structură similară, cu efective considerabil mai mari (figura 4).

Figura 4 Marele incendiu din Bucureşti, 23 martie 1847

(Focul cel mare, pictură de Moustakoff, în colecţia Muzeului Municipiului Bucureşti)

În Transilvania, primele servicii de pompieri se dezvoltau pe sistemul voluntariatului,

primăriile localităţilor din Jimbolia, Gherla şi Lipova înfiinţând formaţii civile de pompieri în
primii ani ai secolului al XIX-lea.
În zilele noastre, preocuparea pentru prevenirea şi lupta împotriva incendiilor din cauze
naturale sau premeditate rămâne o prioritate ce tinde să treacă din sfera publică în sfera privată.

5
6