Sunteți pe pagina 1din 2

Pacea și securitatea Europei dupa Primul Război Mondial

Dupa capitularea Germaniei, puterilor invingatoare le-a revenit sarcina de a organiza


Conferinta de pace la care sa fie trasata noua harta politica a lumii si sa fie transate marile
probleme generate de cei patru ani de conflict. Lucrarile propriu-zise ale acesteia s-au desfasurat
in capitala Frantei, in perioada 18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920, soldandu-se cu semnarea de
tratate intre Aliati si cele cinci state invinse: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria si Ungaria
(ultimele doua in calitate de mostenitoare ale defunctei monarhii bicefale).
Desi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul a cinci puteri, Statele
Unite, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia, restul statelor fiind considerate ca avand doar
interese cu caracter special, deci fiind invitate doar la sedintele ce le priveau in mod direct . In

aceasta postura s-a aflat si Romania. Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru,
format din presedintele american Woodrow Wilson si premierii englez, francez, respectiv italian,
David Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorino Orlando.
Tratatele din 1919-1920 vor duce la realizarea unei paci de compromis, ele marind
opozitia intre tarile satisfacute (Franta, Marea Britanie) si cele care vor milita pentru revizuirea
acestor tratate (Germania si Italia). Pentru invingatori se va pune mai putin problema revenirii la
o situatie anterioara cat de a construi o noua ordine internationala capabila sa evite repetarea unui
conflict identic. Tratatul se straduieste sa priveze Germania de forta sa (demografica, economica
si militara) in numele unei viziuni ca Reich-ul trebuie sa isi asume o totala culpabilitate istorica
si morala. Acest lucru va duce la refuzarea accesului Germaniei la Conferinta de pace si la

rapirea oricarei posibilitati a acesteia de a critica rezultatele. Promovarea unei noi Europe a fost

ideea directoare in elaborarea tratatelor de pace. Astfel, deciziile luate vor conditiona relatiile

europene din urmatoarele doua decenii.

In capitala Frantei, Marile Puteri au incercat sa fixeze cadrul pentru o lume noua. La
Paris a triumfat principiul nationalitatilor, fiind consfiintita aparitia ca state independente a
Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, tarilor baltice, Austriei si Ungariei, dupa cum Romania
intregita era recunoscuta ca atare de concertul mondial. Totusi, sistemul Versailles nu se va

dovedi viabil decat pentru doua decenii, prabusindu-se sub loviturile statelor revansarde.
Puterile invingatoare in primul razboi mondial, in frunte cu Franta, precum si noile state
independente din Europa Centrala si Estica doreau sa se asigure ca o noua agresiune germana nu
va mai avea loc. Din aceasta cauza, diplomatii acestor state au incercat sa gaseasca solutii

valabile si viabile, menite sa contribuie la preintampinarea unui nou conflict. Se distinge in acest
sens perioada 1924-1929, o perioada marcata de imbunatatirea atmosferei relatiilor
internationale. Principalul eveniment care a favorizat incheierea unor acorduri de securitate in

anii 1920 a fost schimbarea guvernelor aflate la conducerea tarilor europene. In Franta premier
era Eduard Herriot iar ministru de externe Aristide Briand, in Germania cancelar era Gustav
Stresemann, pe cand in Marea Britanie premier era MacDonald. Toti acesti oameni de stat
doreau reconcilierea, de aici rezultand acordurile foarte importante care sunt semnate in aceasta
perioada.