Alt răsărit darnic s-arată

Septembrele luminii
pândește malurile
unei mări de nisip,
privindu-și destinul;

La-nmormântarea nopții
vin umbrele ducând amintirea
singurătății
peste singure zidiri,
nemărginirea vântului,
dinspre orizontul pădurii de-ntuneric,
s-aude venind;

alte aripi, pe rând, ies

din miezul unui foc
dormind pe blană de umbre;

alt răsărit dornic s-arată,

în biserica părăsită
plânge o rugăciune;

tristețea bâjbâie
prin filosofia tăcerii
cu timpul în aripi;

1
glonț rătăcit, prin dimineața nouă
o rază albește drumul luminii
cu a ei primă suflare de frunze;

aici,
doar un singur izvor
mai cântă.

Singur aștept aurora

2
Vântul acesta totul îngheață
pe planeta cu poteci înfundate;

fericită-i pe-aici
doar singurătatea,
când deziluzia-n cascade
picură liniște
în memoria trecutului,
fruct al tăcerii;

o lamentare s-aude
în bezna prezentului
prin florile tristeții;

văd, de-aici, vrăjitorile-nserării

venind cu umbrele,
speranța-i și ea,
o lentilă de gheață;
aici
singur aștept
aurora.

N-am văzut

3
N-am văzut
trecând, pe-aici,
pasărea neagră a serii;

n-am văzut
cum ies flăcări
din ierburi;

n-am văzut
singurătatea strecurându-se
pe sub podul tăcerii;

n-am văzut
nici lumina tremurând,
ca o nălucă furișându-se,
resemnată, ca o umbră,
prin unghere;

n-am văzut
acel râu subteran
al vântului susurând;

n-am văzut
nici gheața vegherii
la capăt de gând;

când de frunze-i albastru,

4
cel paznic de ape,
văd doar alfabetul zilei
născându-se;

atunci, când iernile vor veni,

eu voi vedea doar acel loc
în care eu nu voi mai fi.

Se uită dimineața la mine

5
Uimită,
se uită dimineața la mine,
parcă aud un imn străin
sub raza subțire,
precum lama unui cuțit;

piatra aceasta din față-i

cât muntele,
iar pe ea-i semnul meu,
ca un cuvânt interzis,
rătăcit printre bănuții
mărunți ai salatei sălbatice;

tot mai ciudată-i pe-aici

și singurătatea
în murmurul acela de floare,
când fântâna ascultă
vioara vântului;

undeva,
ziua toarnă crini
6
peste caii ei, toți azurii,
prin cimitirul uitaților
se naște un înger;

se uită dimineața la mine,

ce mare-i, Doamne,
marea asta
de foșnitoare lumini.

De-acolo pașii rari vin

Cu singurătatea prieten,
7
în piele de aer
dimineața aceasta respiră
în lunga ei rochie,
toată de raze;

în jur
e-un urcuș de ape,
urcuș de lumini,
ce bea văzduh,
ce bea un albastru
lichid,
pe săturate;

în valuri-valuri,
din subpământul tăcerii,
fumul viclean
se prelinge;

de-acolo
pașii rari vin
și-abia-i mai aud.

Singurătatea bea aerul tare, râzând

Dimineața aceasta

8
stă pe o bancă de crini,
sub acoperiș de mărgean,
deasupra veghind;

aici, strigătul umbrei

a rămas
în uitare totală,
un privilegiu meschin;

odată cu gălbenușul soarelui,

singurătatea
bea aerul tare,
râzând.

Primăvară, cu anii mei, eu te aștept!

Cineva merge pe ape,

9
supuse par nestăpânitele valuri
sub ochiul cel de aramă,
apus;

umbre lungi
calcă
flăcările asfințitului,
tăcute venind,
abia se văd,
dar se simt
prin ziua,
de sine
încet lepădându-se;

din adâncuri urcând,

aud, chemând,
clinchet de născuți clopoței;

primăvară,
cu anii mei mulți,
în jur,
eu,
din nou,
te aștept!

Vremea și anii mă țin de mână

De aici văd norii –

10
solzii cerului înflorind
sub ploaia
darabana bătând
pe-acoperișul de tablă;

până departe
călătorește râsul tunetului,
musafir al înaltului;

doar clopotul bisericii,

din adâncuri venind
mai bate
în secunda de apă;

marmura-i și mai albă,

fără acea frică de moarte,
din statuia amintirilor;

prin dimineața venind,

vremea și anii
mă țin încă de mână.

Cu ochii-n pământ singurătatea pășește

Doamne,

11
între două lumi,
cu ochii-n pământ
singurătatea pășește
zilnic sub cerul tremurat
de un clopot enorm;

Doamne, lumea-i gata de plecare,

numele nu mi-l mai știu,
decât erorile,
doar oglinda cea mare,
de sus,
ne mai reflectă ființa fricoasă
sub brazdele fulgerului;

Doamne,
fețele îngerilor
de aici nu se mai zăresc
în inima Universului;

Doamne,
inflamat e meningele vremii,
bolnavi sunt plămânii timpului;

singur aștept
gălbenușul zilei

12
la orizont răsărind.

O altă așteptare

Pe muntele,

13
cel încă viu,
cu sfioșenie vin
așteptați soli de seară,
tulburând liniștea
tăcutei înserări;

acolo
ochi de pasăre mai sticlesc,
taina păstrând
în rugăciunea
tăcerii din jur;

sita cerului
începe să cearnă,
lent pregătindu-se
pentru o nesfârșită duminică
prin așteptarea jilavă;

la două piane
doar umbrele cântă-n extaz
coregrafia fulgilor.

Când dimineața mea ochi va face

Ca o liniște

14
coboară-nserarea,
ca un steag
din ce în ce mai negru
s-arată;

resursa luminii
încet piere
sub ochiul enorm,
ca o ceață vicleană;

la mijlocul singurătății
și umbra mea apare,
cu al ei trecut de prinoase;

cu trup,
cu tăcere de înger,
prin spălarea cuvintelor,
umbrele plictisite
știu că și eu
într-acolo plec,
în acele teritorii secrete;

acolo niciodată n-am fost,

acolo doar speranța va înflori
sub pasărea nopții,

15
și, din nou,
dimineața mea
ochi va face.

În pragul iernii ieșit

Tăcut

16
mă privesc în oglindă,
din lumea imaginației ies,
poteci de zăpadă
eu calc,
în pragul iernii ieșit,
reverențe asfințitului fac;

salut, cu gesturi largi, ninsoarea,

ca o sărbătoare,
fotografia ei numai eu o văd,
precum o clorofilă a iernii
sub steag necunoscut;

cerul gol
cu buze de omăt sărută
grăbite clipe,
să le soarbă,
sub șubred zid
de-atâta albă culoare;

trăind, plătit, cu ziua

și cu săptămâna,
mă pierd afund
în râul de tulburi ape,
recuperând, astfel, memorii
spre alt tărâm
ducându-se
pe rând.

17
Un cântec aud

De-aseară

18
aud mereu același cântec,
sub puritățile nopții pulsează
peste fantomele, la pândă și ele,
ale întunericului;

abia mai văd umbrele venind

prin respirarea aiurită
a vântului,
steag de întunecată mătase,
ieșind din burta bolnavă
a vasului spre stâncă plutind;

de-aseară
aud mereu același cântec,
bun prieten cu liniștea –
și pe ea o aud –,
visând pielea de lapte
a zilei ce vine;

lumina arătându-se, în genunchi,

o întâmpinare a zorilor,
alungă noaptea subțire,
în uniforma ei neagră,
de moarte;

un nou cântec aud,

când dimineața venind,
moare, și ea,

19
de plăcere.

Un cer de cerneală

Un cer de cerneală

20
e totul în jur,
muțenia sperie
toate cuvintele
și-n blidul lumii
ploaia încă mai toarnă,
mai toarnă;

din negrul nopții

înaltul își face cămașă,
pustiitele drumuri
tac sub marea de stele;

cenușă-i întunecimea aceasta

în plămânul trăirii bolnave,
cu batiste de nori
vântul șterge
podul zăpezii ce vine,
de mâine.

Tot mai adâncă fântână-i noaptea

Aud razele lovindu-se-n văzduh

21
și văd îngeru-n curat veșmânt
pe câmpul meu de luptă
suferind,
sângerare asfințită pe cruce;

văd
cum bucăți de poem
zboară,
odată cu bărcile
dispărând în burta
unui grăbit întuneric
venind;

cu părul ei de aramă,
pădurea tace,
când soli își trimit zăpada
pe viitoare poduri de gheață;

tot mai adâncă fântână-i noaptea,

în depărtarea de stele,
prădătoare a somnului

22
moartea-i;

sub patrafir de credință,

cântând, eu aud singurătatea
pășind.

Se topesc urmele

Se topesc urmele,

23
prin secunda dilatată,
cu chip de porumbei,
fantomele îngerilor
flutură mari drapele
de ceață;

se topesc urmele,
sângele ploii
cheamă amintirea tristeții
s-acopere trecerea cerbilor;

se topesc urmele,
prin liniștea înzăpezită
noaptea începe să-mbrace
a ei cămașă de umbre;

se topesc urmele,
tulpina anunțată a zorilor
în priviri va avea
doar singurătate.

Aproape liber mă simt

Aproape liber mă simt,

24
săgeată înfiorând aerul,
de fiecare dată în alt ținut
triumfal intrând,
în palmă cu poemul
meu vlăguit;

aproape liber mă simt,

când, în rostogolire bolnavă,
cuvintele fug,
disperare parte din mine
într-o tragică toamnă;

aproape liber mă simt,

când lacrimile nu le mai știu,
iar pasărea peste lagună rotindu-se,
așteaptă acel semn de demult,
al nopții venind;

aproape liber mă simt,

aici,
unde nu-i pană de înger,

aici,
unde încet, s-aude apropiindu-se umbra.

Viziune

De-aseară

25
râul îmi susură
la ureche
un poem de demult,
trist și târziu;

ca o revoltă reprimată
văd ziua ducându-se,
văd doar
ce trebuie văzut,
vulpea cea șchioapă
a înserării intrând
într-o altă viitoare
noapte;

doar ploaia iluziilor

îmi mai bate în geam,
agonizând,
amurgul pregătește
cântecul stelelor
din ochiul cerului uimit.

În ochiul cerului nimic nu tresare

26
Cu jenă,
cu frică parcă,
grijuliu cobor treptele
pe o muzică greu de înțeles;

bolnave,
păsările,
de tristețe potopite,
din acele stepe pustii,
de-atunci mereu vin,
cu încete fâlfâiri de aripi,
între pământ și cer,
amintindu-ne că mai trăim,
prin aroma târzie
a acestei absențe;

prin duminica împărțelilor,

clopotul cel ruginit
anunță undeva
o altă naștere;

în ochiul cerului
nimic nu tresare,
iar clopotul mare

27
are o limbă de mort,
când umbra după umbră
aleargă prin anotimp de-nserare.

Spre muntele duhovnic izvorului

Din nou,

28
prin același loc,
trece umbra cu aură,
în urma ei
vânătorul pășește
cu grijă,
să nu trezească
muntele adormit
de apusul incendiului;

târzii și lungi întoarceri,

pe rând
aici vin,
pe frunte câte o rază
plutind peste gropile
acelea adânci;

revărsări de închipuite ape

răsună,
venind spre muntele
duhovnic izvorului,
care, nouă,
de-aseară,
neîntrerupt ne vorbește.

În țara lor, fericiți sunt numai copacii

În țara lor,

29
fericiți sunt numai copacii
din acel spate al zidului;

ei aruncă priviri
peste ape,
peste un aer
cu păsări ghiftuite
prin vizorul lor
înspre cer uitându-se;

niciun sunet
acolo nu se aude
prin zborul nesigur
al păsărilor;

ca un mormânt
par apele
prin timpul
pe dealuri și munți
vărsându-și lumina;

în poziții nefirești
un munte de fete morgane
respiră.

30
Ca un râu de liniște plin

Peste munți

31
doar levitația
umbrei pădurii
crește;

o bătaie ușoară
de aripi
peste o pânză de ape;

cu ochi albaștri
de primăvară,
cerul ne vede;

ca un râu,
de liniște plin,
pe cal de rouă,
pârul trage
cu urechea.

Sub patrafir de neliniști

Curajoasă,

32
din înalturi cuborând,
umbra sfioasă
intră în labirintul tăcerii;

aproape,
doarme muntele
toropit de liniști,
în ochii lui
încă zbătându-se marea;

iarba tot așa crește

pe arhipelagul disperării,
fie dacă-i paradis sau infern
a ei așteptare;

ispita s-arată
ca o povară rătăcind
sub patrafir de neliniști,
în trista eternitate s-anunță
o altă înălțare la cer
a umbrei sfioase.

Așteptare

De-aseară aici aștept

33
odată cu noaptea,
cu păsările ei,
toate în haine negre-mbrăcate;

sub nouă,
așteptată lumină,
pe un cer întors stau
și privesc parcă într-o copcă
adâncă
de gheață;

de aici văd
îngerii anevoie,
în șir
urcând muntele,
în așteptarea primei ninsori
prin care cântecul lin
doar acolo abia poate începe;

prin tranșeele ierbii

s-aude bine,
ca o speranță,

34
respirația dimineții,
cu țipăt din scutec ieșind,
sub ale pământului șoapte;
cu degete de aer,
văzduhul scrie
cronica despre nașterea zilei;

o zi în care
și eu am să plec
într-acolo.

Floare de dimineață-i lumina

Floare de dimineață-i lumina

35
privindu-ne tristă
prin spațiile bătrâneții
cu ochiul ei stins;

doar cicoarea trezită

mai râde în soare,
lângă casa de noapte
a somnului,
abandonată în pupila
nemărginirii cerești;

vin buluc amintirile

cu tichii colorate,
în locul acelor focuri
de-aseară,
stinse pe culmi;

doar umbra umbrei spune

că n-a fost călăuză vreodată
în ceasul întristării
acelei zbateri
a ieșirii din cerc.

Adânci întoarceri duc cu mine

Prin amintirea ierbii

36
de-aseară,
tăcerea,
ca o miere curge
pe coapsa neagră
a nopții,
tiptil întronindu-se;

cunună de lumină-i luna

în dricul acesta
de pletoaasă-nserare,
fantomele cresc
printr-un abur subțire
ca la umbra unei povești
peste lume stăpână;

câine din lanțuri scăpat

e rătăcitul fulger;

din vraja apelor răsare

un zid mare, de umbre,
cu roua-n ochii dimineții
ce vine;

adânci întoarceri
duc eu cu mine,
adânci nemărginiri.

37
Aud un alt cântec de Înviere

Într-o blândă dimineață,

38
sfios calc
potecile crinilor cu potire de rouă,
prieten sunt,
cu frunza tiimpului,
verzi ochi
deasupra uimirii
cu mirosuri de floare;

prin părul răsăritului,

puful păpădiilor învață
înotul prin aer;

o respirație nouă,
ca un șarpe subțire,
de ape curate,
e gândul vecin cu nădejdea opririi
viselor tulburi;

aud un alt zbor,

un alt cântec
de Înviere.

Viziune nocturnă

În nările serii

39
vântul nervos se răsfață,
lunecând pe fața
cea umedă
a singurătății;

pietrele tăcerii
se iau una după alta,
în șir indian;

ghemul colorat
al stelelor
abia se-arată
în orbita ferestrelor;

doar timpul altui spațiu,

spre zori
încet putrezește.

Un țipăt

Un țipăt

40
de departe vine,
tiptil,
precum
o pisică la pândă;

înaltul luminează
cu ochi de aer,
cu ochi adânci
de ape;

cu turla ei de brume
obeză,
noaptea-ncepe
să-și arate fața
de după cortină;

cu a ei haină
de doliu,
ea aduce vestea
altui pământ,
care acum
abia se naște.

Încet, încet...

Zăpezi bolnave

41
din subpământ
luminează bolta;

de departe venind,
un dangăt de clopot
sfidează
măscăriciul vânt;

îl fulgeră
luna,
cu bănuțul de aur;

încet, încet,
monotonia-nserării
naște al nopții
cer de stele.

În trista nemărginire a unui port

Cu ochi de neguri adânci

42
ne privește subpământul nopții
de sub zăpada cu părul ei rece;

cu pleoape de tăciuni
întunericul termină
tremurătorul desen naiv
coborând, prin ferestrele tăcerilor,
întunecată priveliște;

ca o durere în fața unei arme,

singurătatea moțăie
captivă parcă într-o colivie,
purtând îngeri de brume pe umeri;

încremenită-i corabia
pe-o neagră apă,
de când fără de sânge,
lumina s-a dus;

emoția o nouă statuie,

de întuneric, cioplește;
acolo pe unde, de-aseară,

43
fiarele tac;

în trista nemărginire a unui port

răsună, stins, o durere a hăului.

Visând retrăirea dimineții

Moare lent

44
și ultima pată de soare;

pârjolind ziua,
asfințitul coboară pe viitoare
frânghii de întuneric;

cu pași moi,
parcă de aer,
înserarea calcă
peste cumințenia ierbii,
precum într-o trecere funebră;

prin golul trăirii de altădată,

undeva o mare vuiește
cu mari șolduri de ape
sub vânturi oarbe în prăbușire;

prin catedrala adormită,

în vârful picioarelor apropiindu-se,
noaptea-i
uriaș steag negru;

într-un spectacol de frunze uscându-se,

înfrigurată trăire,

45
doarme întunericul
într-un film de animație,
visând retrăirea dimineții
de-a doua zi.

Încă nu Ți-am mulțumit

Doamne,

46
mi-ai îngăduit,
de 77 de ori, să merg
pe cele mai albastre frunze
ale cerului,
și nu Ți-am mulțumit încă;

Doamne,
cum se mai zbăteau
furtunile
peste care nepăsător
eu treceam,
pe sub ochiul acela enorm,
și încă nu Ți-am mulțumit.

Cu fața la perete întors

Cu fața la perete întors,

47
neodihna apei ascult,
eu al vântului freamăt trăiesc
în târzia melancolie
de toamnă bolnavă;

undeva
plouă cu stele,
departe tulburând timpul
unei hărți de ani ascunsă
în întunecata
cerneală a cerului;

captivă,
umbra mea privește
fântâna
din care vise țâșnesc.

Departe s-aud...

Departe s-aud

48
mari rostogoliri de stele
pe târziul amurg,
bolnav, și el,
de multă așteptare;

pe scările durerii urcând,

mor amntirile;

se cuibărește umbra
în pumnul de septembrie,
sub luna mijind,
acea lampă de lapte dulce,
când începe
primul zbor de năluci;

târându-se,
șchiopătând,
abia vine-nserarea,
când o umbră ascunsă
încep toate să aibă.

Deasupra tăcerilor lacului

Deasupra tăcerilor lacului

49
mai vorbesc doar sufletele morților,
chiar până și muntele trist
ascultă destăinuirile lor,
când ochiul de abur
s-așterne peste toate
fostele lor suferințe;

încet-încet,
în vârful picioarelor,
noaptea se îndepărtează
cu brațele pline de flori
pentru o altă
viitoare dimineață.

Prelung ecou de crin

Din tăcutele stele,

50
noaptea și-a pus cercei,
neputința pielii ei
de departe se simte
pe frunzele copacilor negri;

purtând iluzia unei rochii,

ea a băut toate umbrele înserării,
ca pe o rouă
pe rană;

de acolo
continuă să vină scrisori
de la străbuni,
de sus privind pământul
în dorita imensitate a clipei;

cuvintele alunecă sonor

prin amara lumină
de ieri,
ca un prelung ecou
de crin
bătând în geamul
așteptărilor.

Refugiată în cer

Acolo sunt

51
acei munți de uitare
și spaime,
tot mai împuținată-i nădejdea
în plămânii văzduhului,
sub corul de îngeri;

o lepădare
de rochii negre-i
noaptea,
o simt venind,
tiptil,
odată cu acei fluturi
aproape morți,
abia ieșiți din găoacea
pădurii
străjuite cânddva
de amintirea crinilor duși;

cu un înger îmi măsor

umbra refugiată în cer.

Cu nuferi în mână, noaptea trece

Ultima lumină

52
dinspre apus mă înconjoară
sub strigătul lumii
chemându-mă;

de aici,
o râpă eu văd
și-n fundul ei
acele palide licăriri,
ca o interdicție divină;

punți într-acolo
nu sunt,
doar singură
umbra mea poate trece;

un vuiet chemător
de-acolo vine, tiptil,
prin mărăcinii bătrâni;

tăcerea întunericului venind,

din nisipul acela va mușca;

năluci dezbrăcate
acolo dansează,
cu nuferi în mână;

53
spre zori trece
noaptea
pictându-și somnul.

Oare din subpământ să vină?

Oare din subpământ

54
să vină
toate aceste cântece
de demult;

din casele acelea

oarbe și surde
oare să iasă umbrele
una după alta,
surori ale tăcerii
dintr-acolo,
din acea fotografie
a timpului;

oare acei îngeri,

pe pereții cerului,
să fie doar amintirile
care discret bat,
odată cu raza lunii,
în geamul singurătății,
așteptând.

Strigăt de-acasă încă vine

Pustiu de-nțelesuri străine

55
Și ne-nțelesuri multe aștept,
Când strigăt de-acasă îmi vine,
Mă cheamă iarăși dorul din piept.

O, Doamne, fă-mi drumul de raze

A-ntoarcerii acasă, mi-i dor,
Aud și chemarea de oase
Spre care și eu zilnic cobor.

O, Doamne, dă-mi cel gând să mă-ntorc

În casa alor mei, de demult,
Să văd, ca atunci, vremi care torc
Dusele gânduri, azi ce dor mult.

O, Doamne, fă-mi iar drumul ușor,

Sisif, carec în cârcă îmi duc
Anii și gândul spre trist locșor,
Din seri până în zori mă conduc.

O, Doamne, ce mult doresc să fiu

La a Ta dreaptă de lumină,
Fir de iarbă, grâului bob fiu,
Secundă a pământului vină.

Pustiu de-nțelesuri de seamă

Acuma după mine eu las,
Când strigăt de-acasă mă cheamă,

56
Ai mei, toți în singurul lor glas.

Timpul culoarea și-o pierde

De primul zbor

57
pasărea aminte
nu-și mai aduce;

e mult de atunci,
când se împărțeau zilele,
cele bune, cele rele,
cu fâlfâiri de pescăruși
tulburând culorile apei
pe cer;

în oboseala trecătoare
raza-i rescrisă
pe timpul împărțit
al văzduhului,
în acea rătăcire spre seară
a umbrelor,
cu fantomele spaimei
în urmă;

strada,
pe care am pornit,
nu mai există,

58
e doar o amintire a ei,
cu al ei viitor
din bucăți de lună;

timpul culoarea și-o pierde.

Cu geamăt dimineața se naște

Cu geamăt

59
dimineața se naște
în umbra iasomiei
cu ochii uimiți;

cu geamăt
dimineața se naște
odată cu umbra
luându-și zborul;

cu geamăt
dimineața se naște
prin trudnic răsărit sângeriu;

cu geamăt
dimineața se naște
sub largul zâmbet
al orizontului;

cu geamăt
dimineața se naște,
clipa cuvintelor
acoperă golul
prin grase ierbi argintii.

Datele biografice ale autorului

60
LAZĂR LĂDARIU, ziarist, redactor-şef al ziarului
„Cuvântul liber” din Târgu-Mureş

• Născut la 25 martie 1939, Idicel-Sat, judeţul Mureş

• 1963 - absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii

clujene

• 1963-1969 - asistent universitar la Institutul Pedagogic de

3 ani din Târgu-Mureş, actuala Universitate „Petru Maior”

• 1970-1975 - corespondent judeţean la un ziar al satelor, din

august 1975 - redactor la ziarul judeţean „Steaua roşie” până
în 26 decembrie 1989

• 26 decembrie 1989 - până în prezent – redactor-şef al

cotidianului „Cuvântul liber”

• a publicat peste 25.000 de articole

• colaborări cu grupaje şi pagini de poezie în revistele

„Vatra”, „România literară”, „Steaua”, „Tribuna”,
„Târnava”, „Vatra veche”

• a debutat în 1983 – în „Caietul debutanţilor (volum

colectiv, în urma concursului de la „Albatros”, în volum cu
cartea de poezie „Câmpuri cosite de ceaţă”, Editura „Dacia”,
1985

• i-au fost traduse poezii în limbile germană, engleză, rusă,

maghiară, sârbă, albaneză.

61
Opera

Cărţi apărute:

1969 - „Mureş, pe marginea ta…” (împreună cu dr. Serafim

Duicu) - folclor poetic;

1983 - „Caietul debutanţilor” (volum colectiv la „Concursul

de debut”, apărut la Editura „Albatros”) - versuri;

1984 - „Râurile se întorc la izvoare” (Editura „Sport

Turism”) - carte de reportaj;

1985 - „Câmpuri cosite de ceaţă“ (Editura „Dacia”) -

versuri;

1985 - „Epopeea de pe Mureş” (volum colectiv, împreună cu

dr. Grigore Ploeşteanu şi Vasile T. Suciu), în revista „Vatra”,
„Documentele continuităţii”;

1986 - „Cartea Mureşului” (volum colectiv, Editura

„Eminescu”) - carte de reportaj;

1986 - „Doar lumina deasupra” (Editura „Eminescu”) -

versuri;

1991 - „De pe celălalt mal” (Editura „Columna”, Târgu-

Mureş) - versuri;

1992 - „Starea de veghe” (Editura „Columna”, Târgu-

Mureş) - publicistică;

62
1994 - „Dimineţi fără coloane” (Editura „Tipomur”, Târgu-
Mureş) - versuri;

1995 - „Planete pentru iscoade albe” (Editura „Tipomur”,

Târgu - Mureş) - versuri;

1996 - „Transilvania din suflet” (Editura „Tipomur”, Târgu-

Mureş) - publicistică;

1997 - „Ieşirea din iarnă” (Editura „Tipomur”, Târgu-

Mureş) - versuri;

1999 - „Zăpezi dilematice” (Editura „Tipomur” Târgu-

Mureş) - versuri;

2000 - „Prezent!” (Editura „Tipomur”, Târgu-Mureş) -

publicistică;

2001 - „Onomastica ierbii” (Editura „Tipomur”, Târgu-

Mureş) - versuri;

2002 - „Veghe cu fluturi” (Editura „Tipomur”, Târgu-

Mureş) - versuri;

2003 - „Furată, trădată mereu…” (Editura „Tipomur”,

Târgu- Mureş) - publicistică;

2004 - „Vânătoare de umbre” (Editura „Tipomur”, Târgu-

Mureş) -versuri;

2005 - „Sub norii de plastic” (Editura „Dacia”, Cluj-

Napoca) - poezii.
63
2006 - „Litaniile cerului” (Editura „Nico”, Târgu-Mureş) -
versuri;

2007 - „Trecerea râului” (Editura „Nico”, Târgu-Mureş) -

versuri;

2007 - „Trei decenii de poezie”, antologie în limbile

română, maghiară şi engleză - versuri;

2008 - „Martor” (Editura „Nico”, Târgu-Mureş) –

publicistică;

2009 - „Vâslele timpului” (Editura „Nico”, Târgu-Mureş) –

antologie de poezie;

2009 - „Naşterea umbrei” (Editura „Nico”, Târgu-Mureş) –

versuri;

2010 - „Plăcuta zăbavă” (Editura „Nico”, Târgu-Mureş) –

publicistică literară;

2010 – „Pentru credinţă, neam şi ţară” – ASTRA mureşeană

– împreună cu Mariana Cristescu (Editura „Nico”, Târgu-
Mureş) – memorialistică;

2010 – „Bucurie simplă” (Editura „Nico”, Târgu-Mureş) –

versuri;

2011 – „Vecerniile memoriei” (Editura „Nico”, Târgu-

Mureş) – versuri;

64
2012 – „Memorii. File de jurnal, Confesiuni” (Editura
„Nico”, Târgu-Mureş), memorii, jurnal;

2013 „Secunda de pământ” (Editura „Nico”, Târgu-Mureş)

– versuri.

2013 – „În numele adevărului” (Editura „Nico”, Târgu-

Mureş), publicistică;

2013 – „Memorii. File de jurnal. Alocuţiuni parlamentare.

Confesiuni.” (Editura „Nico”, Târgu-Mureş), memorii,
jurnal;

2014 – „Medalii de rouă” (Editura „Nico”, Târgu-Mureş) –

versuri;

2015 – „Veghe” (Editura „Vatra veche”, Târgu-Mureş) –

publicistică;

2016 – „Poeme cu ochi de iarbă nouă” (Editura „Vatra

veche”, Târgu-Mureş) – versuri.

• Prezent în Dicţionarul bio-bibliografic „Scriitori români

mureşeni” al Bibliotecii Judeţene Mureş (Ana Cosma),
2000.

• Prezent în antologiile de poezie mureşeană alcătuite de

Nicolae Băciuţ: „Ceasul cu flori”, Tipomur, 2001, şi
„Îmblânzitorul de timp”, Tipomur, 2003, „Poemele cetăţii”,
Editura „Vatra veche”, 2016.

65
• Prezent în anologia trilingvă (română, engleză, maghiară)
„Trei decenii de poezie”, 2007, editată de Primăria Târgu-
Mureş şi Revista „Vatra”.

• Prezent şi în alte antologii.

• Prezent în „Arcade” (Editura „Ardealul”), antologie din

poeziile membrilor Uniunii Scriitorilor din România, Filiala
Mureş.

• Prezent în „Dicţionarul scriitorilor români de azi (din

România, Basarabia, Bucovina de Nord, Banatul Sârbesc,
Europa Occidentală, Istael, America)”, de Boris Crăciun și
Daniela Crăciun-Costin, Iaşi, 2011.

• Prezent în Enciclopedia personalităţilor din România”,

Mübner, Who is Who din anii 2010 şi 2011.

Referinţe critice

• „...autorul acestei cărţi face parte din acea categorie de

oameni, din ce în ce mai rară, care cred cu tărie în literatură,
în cartea adevărată ce reprezintă pentru ei un obiect aproape
sacru." („Gânduri la o carte", Mihai Sin, Steaua roşie, 14
iulie 1984)

66
• „Luciditatea poetului sancţionează efemerul,
vulnerabilitatea fiinţei, creează recursuri de o puternică
angajare în destinul existenţei şi naturii. Verbul lui L.L. are
duritatea diamantului, şi memoria păstrează setea de a cuceri
galaxia realului. Pentru aceasta, L.L. refuză limbajul de
circumstanţă, întemeindu-şi o sintaxă lirică proprie."
(Zaharia Sângeorzan, Cronica, nr.40, 4 octombrie 1985)

• „Cu toată discreţia sa, Lazăr Lădariu se defineşte ca o

personalitate cu fibre tari, imposibil de răsucit şi de rupt.
Această modestie trainică, incoruptibilă, mai rezistentă decât
orice imperialism al eului, îl integrează de altfel în spaţiul
spiritual ardelenesc, îl integrează, totodată, în harta sigură a
valorilor poeziei noastre contemporane, unde nu este deloc
uşor să ocupi un loc distinctiv (...) In obişnuitul său stil
enunţiativ, poetul descrie scene zguduitoare, în care
recunoaştem ceva din vântul de nebunie care străbate
vizuinile coşmareşti ale lui Hieronymus Bosch". (Alex
Ştefănescu, Prefaţă la cartea „Câmpuri cosite de ceaţă".
Editura Dacia, 1985, pag.7)

• „Ferit de o asemenea nostalgie, el inventează o

suprarealitate continuă şi de un miraculos aparte. Absolut
nicio secvenţă nu poate fi raportată fotografic la o asemenea
realitate. Lazăr Lădariu e un hermetic, dar în sensul originar
al noţiunii (…) Imaginaţia lui Lazăr Lădariu e de o eleganţă
fastuoasă. Ideea, parabola, eticul se exprimă la el prin
reprezentări de o concreteţe insinuantă (…) Urmându-l
îndeaproape pe Heidegger, poetul, care se recomandă
67
«multiplicatul pe toate cărţile de vizită ale duminicilor»,
scrie o poezie a autenticităţii obţinute prin trăirea paroxistică
a grijii (Sorge) şi a angoasei existenţiale (Angst), în faţa
Neantului..." (Şcoala de poezie de la Târgu-Mureş -
„Ontologie existenţială", Constantin Sorescu, Suplimentul
literar şi artistic nr. 42, 20 octombrie 1985)

• „Poetul este, aşadar, un vizual, atât în tehnica de

„versificaţie", cât şi în raporturile cu lumea, cu realitatea
exterioară (...), la un moment dat poetul introduce legile
unui alt simţ, un fel de simţ interior, care îl ajută să
sesizeze, dincolo de cotidian, o suprarealitate (...) O notă
particulară a poeziei lui Lazăr Lădariu este tocmai această
conjugare a faptului real cu cel imaginar, ducând la
îmbinarea frecventă a sarcasmului cu oniricul şi
coşmarescul” („Pictopoezia”, Gheorghe Perian, Vatra nr.8,
20 august 1985)

• „Lirica lui Lazăr Lădariu mi se pare tensionată între cei doi

poli, tradiţionalism şi modernism, într-un mod cu totul
particular. Tradiţionalist în insistenţa în care se opreşte
asupra unor teme, el este absolut modern în expresie."
(„Câmpuri cosite de ceaţa”, Nicolae Băciuţ, Steaua roşie,
13 iulie 1985)

• „Lazăr Lădariu rămâne un înzestrat născocitor de peisaje

simbolice elaborate minuţios, în care se contemplă pentru a

68
se înţelege mai bine pe sine.” (Adrian Popescu, Steaua nr.
12, decembrie 1985)

• „«Câmpuri cosite de ceaţă» conţine o poezie a universului

domestic, a gestului anodin, a familiarului devenit, prin
obsedanta frecvenţă şi prin enormitatea detaliului, agresiv,
copleşitor.” („Un tradiţionalism funciar”, Vasile Dan,
Orizont nr.41, 11 octombrie 1985)

• „Dacă singurătatea pare să fie linia de orizont a existenţei

poetului, tensiunea lui principală e spre abolirea acesteia
prin mijlocirea Cărţii, a poeziei în ultimă instanţă, deşi
conştiinţa că şi asta e o vanitate, o iluzie consolatoare, nu
lipseşte": („Din departe în aproape", Laurenţiu Ulici,
România literară nr. 44, 31 octombrie 1985)

• „Spaţiul liric pe care şi-l adjudecă poetul, printr-o modestie

seniorială, este unul al originalităţii fireşti, care nu
trebuie demonstrată, ci doar savurată. Deci, poezia lui Lazăr
Lădariu este, în drumul ei dinspre cuvânt şi realitate spre
semn şi realitate secundă, un demers cartezian. Prin el se
acordă credit raţionalismului şi eticii cristalizate în spiritul
principiului primordial: poezia (...) Fiindcă noi nu ne putem
rosti simultan pe ambele planuri, aşa cum o face poetul,
trebuie să numim întâi un termen căruia hazardul îi hotărăşte
întâietatea: neosuprarealismul îi este foarte apropiat poetului
ca bază de releuri spre suprarealismul clasic sau spre pop-art
(...) Variantele de combinare ale acestor elemente sunt alese
cu discernământ spre a crea o lume coerentă, printr-un vers
69
cu simţ spaţial". („Calea spre poezie", Cristian Stamatoiu,
Tribuna nr.20, 15 mai 1986)

• „Poezia lui Lazăr Lădariu surprinde tocmai ratarea

naturalităţii, a elementelor de stabilitate ale lumii, care îi
dădeau făgăduinţa veşniciei - iarba, roua, petalele, pietrele,
păsările, melcii, fructele, toate destăinuindu-şi în târziul
secolului stigmatul pălirii, al ofilirii şi degenerării".
(„Şarpele dormind în iarba înţelegătoare", cronică la
„Câmpuri cosite cu ceaţă". Cristian Livescu, Cronica nr.
11, 14 martie 1986)

• „Rareori am avut senzaţia - pe care am resimţit-o sigur

citind acest al doilea volum de versuri al lui Lazăr Lădariu -
de linişte, de tăcere, care se aşază în spaţiul poemului,
construindu-l încet, fără zgomotul produs de aglomerări
lexicale obositoare (...) Dar «tentacular» şi ostentativ, poetul
nu ne apare niciodată, cel puţin în cuprinsul acestei
remarcabile culegeri, care stă sub semnul şoaptei, al
armoniei ce se sfiieşte de propria ieşire în lume (...) Lansat
cu ani în urmă de strălucitul creator cu adevărat multilateral,
care a fost Romulus Guga, Lazăr Lădariu a răspuns acum
din plin speranţelor ce s-au pus în poezia lui (...) Autorul
acestor câmpuri poetice... cosite de orice redundanţe, pare a
nu se simţi, câtuşi de puţin, stânjenit de «pacea criticii» din
jurul lui". („Învingătorul în aşteptare", cronică la „Câmpuri
cosite de ceaţă", Constantin Crişan, România literară nr.36,
4 septembrie 1986)

70
• „«Păcălelile» lui Lazăr Lădariu dau tonus nou în spaţiul
poeziei ce se scrie la noi cu seriozitate de către poeţii, aşa-
zis aparţinând unei promoţii ce gravitează în jurul
începutului deceniului nouă (...) Greu, însă, sunt de depistat
influenţele, asimilate şi răsfrânte în poezie cu dibăcie,
efortul de a forţa originalitatea fiind minim, acesta ţinând de
formaţia şi talentul deosebite ale poetului." („Un debut
matur", Gelu Dorian, Caiete botoşănene nr. 9, septembrie
1986)

• „Dintre poeţii formaţi în jurul revistei „Vatra", Lazăr

Lădariu se distinge prin seriozitate şi profesionalism. El a
intuit poate cel mai acut rostul creaţiei ca formă a rezistenţei
spiritului la abandonarea în anonimat (...) Oricât de solemn
ar fi discursul poetic, impecabil condus de la primul vers, se
acumulează în subtext o stare de nelinişte subtil reprimată.
Este mai ales spaima de absolutul morţii, a curgerii
misterioase a timpului. Propriu-zis poetul nu-şi disimulează
trăirile, dar unele texte abia aşteaptă să explodeze (...) Şansa
poeziei lui Lazăr Lădariu este de a se menţine mereu în
acest elan spre echilibru şi acumulări de substanţă. Autorul
se impune, mai cu seamă după ultimul volum, drept una din
vocile originale, distincte, ale poeziei noastre
contemporane”, („Poezia lui Lazăr Lădariu”, Cornel
Moraru, Vatra nr. 3, martie 1987)

• „Ca majoritatea poeţilor debutanţi în volum în deceniul pe

care l-am început, şi Lazăr Lădariu vine în (sau înspre)
poezie cumva maturizat spiritual, «pus la punct» cu
71
«tehnica» poeziei de ultimă oră (...) În afara unor (poate
inevitabile) puncte de întâlnire cu colegii de «generaţie»,
există câteva linii personale în acest nou volum de poezie al
lui Lazăr Lădariu. Linii personale care-1 individualizează şi
care-l propun unei evoluţii ulterioare ce poate reţine
justificat atenţia.„ („În aşteptarea poeziei", cronică literară la
„Doar lumina deasupra”, Ştefan Melancu, Steaua nr. 2,
februarie 1987)

• „Critica literară (Alex Ştefanescu, Laurenţiu Ulici,

Zaharia Sângeorzan, Adrian Popescu, Constantin Crişan,
Constantin Sorescu, Vasile Dan, Gheorghe Perian, Gellu
Dorian, Cristian Stamatoiu etc.) a semnalat elemente care
definesc locul şi originalitatea poeziei lui Lazăr Lădariu
după cartea sa de debut (...) Obsesiile sale poetice
circumscriu un univers de coerenţă simbolică." („Doar
lumina deasupra", Nicolae Băciuţ, Steaua roşie, 17 ianuarie
1987)

• „În acest fel, versurile Iui Lazăr Lădariu, fără a se uita în

«ariergarda» experienţelor sale poetice, au faţă de context
o detaşare calmă, o relaxare care nu este expresia izolării, ci
a delimitării unei identităţi dobândite prin acumulări
răbdătoare (...) Sub masca sentenţioasă, sub euritmia
versului se ascunde o criză în care, ca într-o montură de aur,
străluceşte ca o lumină rece spaima nefiinţei." („între zăpadă
şi cer", Traian T. Coşovei, Suplimentul literar-artistic nr.
15, 11 aprilie 1987)

72
• „Spre bucuria mea, Lazăr Lădariu, dornic parcă
dintotdeauna să fie om al cetăţii, a înţeles că nu trebuie să
renunţe la poezie. Sau mai bine zis n-a putut să renunţe,
poezia urmărindu-i destinul, făcând corp comun cu el.
Pentru mine, în primul rând el este un poet şi abia apoi
urmează celelalte. Pentru alţii, care au criterii valorice,
lucrurile stau probabil altfel. «Viaţa merge cu mâinile
ridicate», spune într-o poezie Lădariu. Şi cine s-o înţeleagă
mai bine decât poetul? Nu orgoliul «de a rămâne», de «a
lăsa un semn» e cel mai important, ci nevoia dintotdeauna
de a înţelege ce se întâmplă cu noi. Există întrebări pe care
şi le pot pune doar poeţii, chiar dacă nu dau şi un răspuns."
(Mihai Sin, „La noi se mai scrie poezie”, „Cuvântul liber",
26 martie 1995)

• „Lazăr Lădariu are bine însuşite lecţiile de estetică ale

generaţiei lui Nichita Stănescu, ale unor poeţi «de atunci».
Ele s-ar traduce prin: limbaje neîncifrate în adins, prin
infuzia secvenţională de idei, prin sugestii pilduitoare, prin
aşezarea discursurilor în tipare metrice care să fluctueze
după anumite nivele în sus, adică să atingă semnificaţii (...)
În concluzie, un volum de talent şi cultură care-l distinge pe
Lazăr Lădariu şi-l identifică în actuala lirică, tot mai
aglomerată de intruşi şi piţărăi ai momentului, desfoliat în
concretism." („Echivalenţe lirice", „Sub norii de plastic",
Marian Barbu, Trăind printre cărţi, volumul V, Editura
„Sitech", 2005)

73
• „Profesiune de credinţă, volumul „Martor" a fost scris şi
adunat ca să nu se uite! Pentru că... „iertăm, dar nu uităm!" -
spune Lazăr Lădariu. Pentru că „Istoria neamului nostru a
fost un şir nesfârşit de suferinţe şi umiliri, de revoltă şi
oprimări. «Ne-a fost Cel Sfânt tărie», am ţinut piept tuturor
vicisitudinilor şi am dovedit tuturor răutăţilor că rădăcina
adâncă a Neamului, din ogorul românităţii, poate fi răsucită
uneori, dar este greu, imposibil chiar, de rupt. Ne-au stat
drept argument şi chezaş, întotdeauna, continuitatea,
vechimea noastră şi dăinuirea aici, în Ardeal, pe moşia
strămoşilor şi a moşilor noştri". („Lazăr Lădariu - Martor",
Mariana Cristescu, „Cuvântul liber", 29 decembrie, 2008)

• „De peste 50 de ani scrie poezie Lazăr Lădariu, îndrăgostit

incorigibil de verbul limbii române. A trecut prin şcoala de
Filologie clujeană (...), a făcut gazetă, a făcut politică, a albit
niţel, dar pasiunea pentru poetică nu 1-a părăsit (...) Lazăr
Lădariu e un truditor pe ogorul poetic al limbii române
înspre a înţelege, a spune, a mărturisi, a scrie. Poezia lui
Lazăr Lădariu e cântare tăcută, neliniştită, întrebătoare. E
taină, adevăr şi ecou." („Lazăr Lădariu, în „Amfiteatrul cu
poeţi", Mioara Kozak, „Cuvântul liber", 25 martie 2009)

• „Alex Ştefănescu, bunăoară, în prefaţa volumului

Câmpuri cosite de ceaţă, Editura Dacia, 1985, p.7, îl
numea pe Lazăr Lădariu «personalitate cu fibre tari,
imposibil de răsucit şi de rupt, integrată în harta sigură a
74
valorii poeziei noastre contemporane». Cornel Moraru, în
numărul din martie 1987 al revistei „Vatra”, îl numea pe
Lazăr Lădariu „o voce distinctă a poeziei noastre
contemporane”, prin seriozitate şi profesionalism. Dintre
poeţii formaţi în jurul revistei „Vatra", consemna Comei
Moraru, «Lazăr Lădariu a intuit poate cel mai acut rostul
creaţiei ca formă a rezistenţei spiritului la abandonarea în
anonimat»". („ Poetul nepedepsit cu prăbuşirea”, Valentin
Marica, „Cuvântul liber ", 28 ianuarie 2009)

• „Lazăr Lădariu e poetul în armură de cuvinte, ce a devenit

el însuşi captiv într-o lume a imaginilor, din dorinţa de
apărare faţă de influenţe, şi captivitatea aceasta îl face să
vadă mai bine, de acolo, din turnul de fildeş al creatorului,
cu proprii ochi, «frumuseţi şi sensuri noi». Libertatea
poetului e, în schimb, fără limite în a denumi fenomen,
sentiment, paradox, schimbare, trecere. Cartea „Naşterea
umbrei", Editura „Nico”, 2009, propune şi anunţă, încă din
titlu, o serie de personificări atrase înspre poezie, cu scopul
de a însufleţi suprafeţe reci, dure, din materia înconjurătoare
(…) Imaginea de gală, pe care-o contemplă poetul, este cea
a unui entuziasm nebun, a unei vivacităţi care ar muta
munţii, a unei cavalcade poetice: «din ceaţa dimineţii
chioare/ ies, galopând, unul câte unul, / mânjii unei noi
generaţii», care, deşi ieșiți din ceaţă, iar dimineaţa e chioară,
75
ar avea suficiente resurse să promită continuarea unor
idealuri veşnice, potrivit unor crezuri, idei, arte poetice.
Generaţiilor e poeţi Lazăr Lădariu le poate fi un model
demn de urmat. („Portret al poetului cu umbră”, Elena M.
Cîmpan)

• În ultimii 5-6 ani, între Crăciun şi Anul Nou, poetul Lazăr

Lădariu ne-a obişnuit „să sune trâmbiţa" şi să ne adune, pe
toţi cei cu sufletul deschis spre frumos literar, la câte o
sărbătoare a poeziei, prilejuită de lansarea câte unei noi cărţi
de-a domniei sale. Lazăr Lădariu şi-a lansat cea de-a 15-a
carte de poezie, intitulată „Naşterea umbrei", Editura
„Nico”, 2009, carte ce însumează rezultatul poetic al fiorului
poetic de peste an (...) Aceste „respirări de decembrie, din
liniştea adâncurilor venind în ecouri de colind" (…) arată un
Lazăr Lădariu al spaţiilor largi, unde macrocosmosul, prin
elemente ale sale, se întâlneşte cu microcosmosul, în
asocieri surprinzătoare, admirabil concatenate”. („Naşterea
umbrei" care nu face deloc... umbră pământului!", Răzvan
Ducan, „Cuvântul liber", marţi, 9 februarie 2010)

• „Lazăr Lădariu este un nume sonor, care s-a impus în lirica

românească a ultimului sfert de veac, cu numeroase apariţii
editoriale care au suscitat aprecieri de la vocile criticii
româneşti de marcă. El şi-a căutat şi şi-a găsit drumul
propriu, distigându-se prin modernitate, originalitate, timbru
şi substanţă poetică de neconfundat. (...) Lazăr Lădariu
trăieşte o anume stare de urgenţă lirică, izvorâtă dintr-o
permanentă necesitate de a-şi expune gândurile, fie în chip
76
metaforic, fie direct, explicit, cu o anumită densitate pe
categoriile filozofice fundamentale: naştere, viaţă, moarte,
singurătate, fugă, absenţă, retragere. (…) El îşi asumă
această singurătate necesară în «Cetatea de dincolo de
câmpuri», dar şi în Agora, acolo unde se află în centrul
evenimentelor.(...) Lazăr Lădariu, un poet cât se poate de
interesant, original, ceremonios, cu accente dramatice şi
tonuri elegiace, sensibil (…), care, în Antologia de faţă, a
reuşit, cu succes, să-şi expună sufletul (…) într-un suiş
continuu spre înălţimile la care aspiră, îndeobşte, fiecare
poet care se respectă. („Un poet sub oblăduirea lumii -
Lazăr Lădariu, «Vâslele timpului». Antologie, Editura Nico,
Târgu-Mureş, Cezarina Adamescu, în volumul „Sub maluri
care nu se surpă", Editura „Nico”, 2010).

„Poet ce transcrie, în versuri grave, solemne, fără a fi

retorice, tristeţea fragilităţii şi melancolia tăcerii, interogând
articulaţiile ontice ale condiţiei omului dintotdeauna, Lazăr
Lădariu e un poet care stă de veghe la neliniştile,
întâmplările şi neîmplinirile lumii, înregistrând paloarea
lucrurilor şi fiinţelor pe care el le întâlneşte pe retina sa
robită culorilor, formelor şi înţelesurilor lumii" (Iulian
Boldea, „Convorbiri literare" nr. 5, 2012).

Premii şi distincţii

77
• Ca o recunoaştere a meritelor literare, pentru cărţile de
poezie şi de publicistică „Câmpuri cosite de ceaţă”, „Planete
pentru iscoadele albe”, „Prezent!”, „Sub norii de plastic,
„Litaniile cerului” „Trecerea râului”, „Naşterea umbrei”, a
primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş.

• În anul 2005 i s-a decernat „Premiul de Excelenţă şi

Diploma” Asociaţiei Scriitorilor, Filiala Târgu-Mureş,
pentru întreaga activitate literară.

• Cartea de publicistică – „Veghe” a beneficiat de „Premiul

de Excelenţă”, pentru anul 2015, al Uniunii Ziariştilor
Profesionişti din România.

• Despre cărţile apărute, au avut aprecieri favorabile critici

şi istorici literari, scriitori şi ziarişti, precum Laurenţiu Ulici,
Alex. Ştefănescu, Cornel Moraru, Gheorghe Perian,
Constantin Sorescu, Constantin Crişan, Cristian Stamatoiu,
Cristian Livescu, Ştefan Melancu, Nicolae Băciuţ, Mihai
Sin, Zaharia Sângeorzan, Gellu Dorian, Iulian Boldea,
Adrian Popescu, Vasile Dan, Gheorghe Mocuţa, Traian T.
Coşovei, Constantin Cubleşan, Marian Barbu, Nicolae
Băciuţ, Valentin Marica, Mariana Cristescu, Răzvan Ducan,
Mioara Kozak, Elena M. Câmpan, Cezara Adamescu etc.

• A fost distins cu premii ale Uniunii Ziariştilor

Profeşionişti.

• Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul

1988) şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
78
• „Cel mai apreciat şi influent jurnalist mureşean din presa
scrisă” în anii 2003, 2005, 2006 şi 2008, declarat în cadrul
Galei „Omul anului”.

• „Târgumureşean de onoare” – 2005.

• „Cetăţean de Onoare” al municipiilor Târgu-Mureş şi

Târnăveni, al oraşului Sărmaşu, al localităţilor Idicel
(Brâncoveneşti), Deleni (Ideciu de Jos) şi Urisiul de Sus
(Chiheru).

• Distins cu „Diploma de Excelenţă” şi „Fibula de la

Suseni”, cea mai înaltă distincţie judeţeană.

• Pentru merite deosebite în domeniul culturii şi în cel

social-politic: „Medalia 90 de ani de la Unirea din 1918” şi
„Medalia Universităţii «Petru Maior» din Târgu-Mureş.

• La 15 ianuarie 2013, de Ziua Culturii Naţionale, i s-a

decernat „Diploma de Excelenţa Culturală” şi Placheta
„Eminescu”

• Premiul de Excelență al Uniunii Ziariștilor Profesioniști

din România, pentru cartea de publicistică „Veghe” (2015)

• „Virtutea literară”, acordată de Liga Scriitorilor Români

• Ordinul „Credință și Unire” (2017)

• Peste 200 de diplome (de excelenţă şi de onoare), premii

pentru promovarea culturii naţionale, a valorilor spirituale şi

79
tradiţionale româneşti, pentru profesonalism şi perfomanţe
jurnalistice, pentru activitatea depusă spre binele
comunităţii, pentru respectul şi cinstirea limbii române.

80