Sunteți pe pagina 1din 5

DREPTUL PENAL

Argument

Am ales această tema pentru referatul meu deoarece, consider că pe lângă


cunoașterea drepturilor și obligațiilor, ar trebui să avem la cunoștință și consecințele,
urmările faptelor noastre, pentru a putea preveni săvârșirea unei fărădelegi. Trebuie să
știm să facem diferența dintre ceea ce este bine și ce este rău, ce putem sau nu putem
face.

Noțiuni introductive

Ca ramură a dreptului public, dreptul penal reglementează raporturile de drept


public- adică acele relații sociale ce se nasc între societate și fiecare individ și de a căror
respectare depinde existența societății.

Dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice, care reglementează relațiile


de apărare socială prin interzicerea unor infracțiuni sub sancțiuni specifice denumite
pedepse a acțiunilor/inacțiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării
acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor
care le săvârșesc.

Parte componentă a sistemului dreptului, dreptul penal are un obiect specific de


reglementare și un scop. Obiectul dreptului penal constă din totalitatea relațiilor sociale
ce se stabilesc între membrii societății, care se formează obiectiv din nevoia apărării
societății, indispensabile existenței și evoluției acesteia. În cadrul acestor relații sociale,
conduita fiecărui individ poate fi apreciată ca pozitivă de ceilalți membrii ai societății,
sau negativă pentru ei, dacă relația socială intră în conflict cu interesele grupului.

Potrivit Art.1 din Cod penal, legea penală este cea care apără România împotriva
infracțiunilor, cât și independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept:

*Art. 1 Legalitatea incriminării:

1
(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută

de legea penală la data când a fost săvârşită.*

Evoluția dreptului penal al României

Codul penal al României a fost emis pentru prima dată în anul 1865 în timpul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, acesta evoluând în timp. Denumit și „Codul
Cuza” realizează unificarea legislativă penală și marchează începutul dreptului
penal român după unirea din 1859 a Moldovei cu Țara Românească. Pentru elaborarea
acestui cod s-au folosit izvoare precum Codul penal francez din 1810 și Codul penal
prusian din 1859. Noul Cod penal al României consacră principiul legalității incriminării și
a pedepsei, responsabilitatea morală a infractorului, vinovăția, legalitatea în fața legii
penale. Codul penal cuprindea pedeapsa muncii silnice pe viață, nu cuprindea pedeapsa
cu moartea prevazută în Codul penal francez, fiind considerată legea penală cea mai
blândă din Europa. Acesta a fost în vigoare până la data de 01.01.1937.

Codul penal de la 1936

Codul penal de la 1936, denumit și „Codul penal Carol al II-lea” avea un caracter
unificator după realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, intrând în vigoare la data
de 18.03.1936. Astfel, se introduc pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de
siguranță, măsurile educative pentru minori, pedepsele complementare și alte accesorii.
Codul nu prevedea pedeapsa cu moartea, pedepsei atribuindu-se rolul educativ și
introducându-se instituția individualizării pedepsei. Tocmai în anul 1938 a fost introdusă
pedeapsa cu moartea și coborâtă vârsta răspunderii penale pentru minori de la 14 la 12
ani. Fiind considerată una dintre cele mai evoluate legi ale acelor timpuri, rămâne în
vigoare până în 1969, în anul 1948 suferind mici modificări.

Documentul de atunci era structurat în trei părți: dispoziții generale, dispoziții


privitoare la crime și delicte și dispoziții privind contravențiile. Asemeni codului penal
anterior, pedepsele erau de trei feluri: pentru crime, pentru delicte și pentru
contravenții.

Codul penal de la 1969

Elaborat sub influența ordinii socialiste, a transformat codul penal într-un instrument
al politicii penale generale. Codul penal din 1969 s-a remarcat prin aceea ca a consacrat
principii de politică penală modernă întâlnită în mai toate legislațile principalelor state
2
europene, rămânând în vigoare până la data de 1 februarie 2014. Acest cod a fost
modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după revoluția din anul 1989.
Până în anul 2008 au intrat in vigoare mai multe modificări ale acestui cod penal.

Principiile fundamentale ale dreptului penal român

Ca ramură distinctă în sistemul dreptului, dreptul penal are la bază diferite concepții,
idei ce caraterizează conținutul normei de drept penal. Toate ideile, concepțiile și
regulile care călăuzesc și străbat întregul drept penal, întreaga activitate de luptă
împotriva infracționalității prin mijloace de drept penal, formează principiile
fundamentale ale dreptului penal. Într-o altă opinie, principiile fundamentale sunt idei
directoare care călăuzesc elaborarea și realizarea normelor de drept penal, fiind deci
prezente în întreaga reglementare juridico-penală.

Ca principii fundamentale, într-o opinie se apreciază că se consideră a fi legalitatea și


umanismul, iar într-o alta pot fi socotite următoarele: principiul egalității în fața legii
penale; principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală; principiul conform
căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale; principiul personalității
răspunderii penale și principiul individualizării sancțiunii de drept penal.

În afara acestor principii fundamentale, sunt cunoscute și alte reguli care au caracter
restrâns, limitate la o anumită instituție de drept penal. Aceste principii numite de la caz
la caz, generale, speciale sau instituționale, își au originea tot în principiile
fundamentale. Ele se referă spre exemplu la aplicarea legii penale în timp și spațiu.

1. Principiul legalității

· Legalitatea incriminării - presupune că o faptă periculoasă


nu poate constitui infracțiune dacă nu este prevazută de lege, astfel că nicio
persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care în momentul
săvârșirii ei nu era prevazută ca infracțiune.
· Legalitatea pedepsei și a măsurilor ce pot fi luate în cazul comiterii unei
infracțiuni - conduce la concluzia că nicio persoană nu poate fi sancționată decât
cu o pedeapsă prevazută de lege pentru acea infracțiune.

2. Principiul umanismului

Umanismul dreptului penal presupune protecția pe care normele dreptului penal


trebuie să o acorde omului sau individului, incriminând valorile sociale fundamentale
precum viața, sănătatea, libertatea etc., dar și infracțiunile împotriva acestor valori.

3
3. Egalitatea în fața legii penale

Acest principiu presupune ca toți cetățenii, indiferent de naționalitate,rasă, sex,


religie, profesie, apartenență politică sau socială, sunt egali în fața legii penale, atât ca
beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât și ca supuși ai acestor reglementări.

4. Infracțiunea, ca singurul temei al răspunderii penale

Potrivit acestui principiu, răspunderea penală a unei persoane poate fi antrenată,


dacă se dovedește că aceasta a comis o infracțiune în sensul legii penale. Principiul este
garantat prin Art.17/alin.2 din Codul Penal: * (2) Vinovăţie există când fapta este
comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită. *

5. Principiul personalității răspunderii penale

Caracterul personalității răspunderii penale, scoate în evidență regula că numai


persoana care a săvârșit o infracțiune, adică a încălcat norma de drept penal, va
suporta sancțiunea de drept penal, ce nu poate fi aplicată unei alte persoane sau unui
grup de persoane.

6. Individualizarea sancțiunilor de drept penal

În virtutea acestui principiu, stabilirea și aplicarea sancțiunii de drept penal trebuie să


se facă numai în raport cu dispozițiile cuprinse în Art.72 din Codul Penal:

*(1) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de
libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci
când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru
mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât
cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.*

Concluzie

În concluzie, societatea nu poate exista fără respectarea de către membrii săi a unor
valori fundamentale precum sunt viața și libertatea persoanei, drepturile acesteia, sau
ordinea publică. Pentru ca viața în societate să se desfășoare normal, în condiții de
siguranță și de liniște publică, relațiile sociale nu trebuie să fie vătămate de către
membrii societății.

Respectarea acestor norme de conduită are, așadar, drept urmare formarea unor
relații de cooperare între oameni, iar atunci când sunt încălcate, îmbracă forma relațiilor
de apărare.
4
5