Resuscitarea cardio-respiratorie

Planul lectiei:

1.Noţiune de reanimare
2.Metode de resuscitare respiratorie şi cardiacă
Noţiune de reanimare
Aprecierea funcţiei vitale , rapidă şi precisă, se face prin:
1. Stabilirea existenţei pulsului la arterele mari.
2. Culoarea tegumentelor (prezenţa cianozei)
3. Prezenţa şi eficieţa mişcărilor respiratorii.
4. Aspectul pupilelor (dimensiunii, reflexe)
Prin reanimare se înţelege totalitatea procedeelor terapeutice aplicate cu
scopul de a restabii funcţiile vitale, parţial sau total întrerupte.
Întreruperea respiraţiei şi a circulaţiei suspendă aprovizionarea
organismului cu oxigen şi duce la anoxie tisulară. Aceasta se resimte în
primul rînd la nivelul sistemului nervos central, căci anoxia centrilor nervoşi
le opreşte total funcţia. Pierderea cunoştinţei, întreruperea respiraţiei şi a
circulaţiei totalizează condiţiile morţii clinice. Această stare însă nu
echivalează condiţiile morţii clinice. Această stare însă echivalează cu
moartea biologică, adică cu distrugerea capacităţii vitale a ţesuturilor. Între
moartea clinică şi moartea biologică a ţesutului nervos (ţesutul cel mai
sensibil faţă de anoxie) – există un interval scurt de timp, în care funcţiile
vitale mai pot fi încă restabilite, dacă sînt înlăturaţi factorii care au cauzat
moartea clinică şi când prin procedeele de reanimare viaţa bolnavului poate
fi salvată.
Anoxie- diminuarea cantităţii de oxigen în ţesuturi. Anoxemie-
diminuarea cantităţii de oxigen în sănge.
Timp de maximum 6 minute celulele nervoase pot suporta starea de
anoxie. Peste acest interval de timp, datorită lipsei de respiraţie şi nutriţie, în
aceste celule se petrec modificări ireversibile, echivalente cu moartea
biologică. Din acest motiv, măsurile de reanimare pot restabili funcţiile
vitale numai dacă au fost aplicate în primele 5-6 minute după moartea
clinică, acesta fiind timpul maxim până la instalarea morţii biologice a
sistemului nervos central.
Dintre funcţiile vitale întîi se opreşte activitatea scoarţei cerebrale, apoi
respiraţia şi pe urmă inima. În schimb, prima care îşi revine este inima , apoi
respiraţia şi în urmă funcţia scoarţei cerebrale. Dacă distrugerile de la nivelul
scoarţei cerebrale sunt ireversibile, restabilirea circulaţiei şi respiraţiei nu
mai este suficientă pentru salvarea bolnavului.
Reanimarea necesită cunoştinţe vaste de specialitate, o experienţă
bogată şi foarte bună manualitate. Craterul de urgenţă al măsurilor de
reanimare , precum şi operativitatea cu care trebuie să se lucreze, obligă
asistenţa medicală să cunoască bine procedeele de tehnică legate de
reanimare, mersul procesului salvatorr, materialelor necesare medicului,
mînuirea aparaturii şi a instrumentului etc. căci în cursul reanimării, când
viaţa bolnavului depimde cîte o dată de fracţiuni de minut, nu este timp
pentru dispoziţii amănunţite. O echipă bine instruită în problemele
reanimării poate da un randament mult mai mare decît una improvizată.
 Reanimarea cuprinde în principiu următoarele probleme.
- Restabilire funcţiei cardiace,
- Umplerea patului vascular şi completarea masei sangvine,
- Restabilirea funcţiei respiratorii,
- Susţinerea medicamentoasă a circulaţiei şi respiraţiei,
- Completarea măsurilor luate contra anoxiei prin oxigenoterapie,
- Înlăturarea cauzelor care au dus la necesitatea aplicării măsurilor de
resuscitare cardio-respiratorie.

Metode de resuscitare respiratorie şi cardiacă

a.Restabilirea funcţiei respiratorii.
Restabilirrea respiraţiei poate fi tratată prin două metode.
1. Respiraţie artificială directă (internă – insuflarea activă de aer).
2. Respiraţie artificială indirectă (externă – comprimarea ritmică a toracelui)
Tehnica efectuării respiraţiei artificiale.
I. Poziţia bolnavului.
- Se aşează bolnavul în decubit dorsal cu umerii ridicaţi folosind o haină sau
pătura rulată, sub omoplați.
- Asistenta medicală se aşează în genunchi la capul bolnavului, în partea
dreaptă.
II. Dezobstrurarea căilor aeriene superioare.
- Se efectuează hiperextensia capului, cu o mână se apasă pe creştet, iar cu
cealaltă sub bărbie se apleacă capul pe spate.
- Se eliberează căile respiratorii de eventualii corpi străini, controlînd
cavitatea bucală cu indexul mîinii drepte înfăşurat în batistă sau tifon.

Metoda internă prin insuflaţie ,, gură la gură”

1. Cu mîna stîngă se aşterne pe faţa bolnavului un cîmp de protecţie (batistă,
tifon, etc.)
2. Se pansează nările pentru a preveni pierderile de aer în timpul insuflării
3. Cu mîna dreaptă propulseză mandibula şi asigură menţinerea cavităţii bucale
în stare deschisă, apoi fixează buzele pe gura bolnavului şi insuflă cu
presiune aerul în plămîinii acestuia.
4. Se retrage capul lateral, privind spre toracele victimei (pentru a aprecia
eficienţa inspiraţiei după gradul destingerii cutiei toracice), se aşteaptă
ieşirea aerului din plămînii victimei şi se efectuează o nouă inspiraţie relativ
profundă pentru următoarea insuflare.
5. Se repetă succesiunea de mişcări de 14-16 ori pe minut, capul bolnavului
fiind menţinut în hiperextensie (la copii 20 insuflări pe minut) până când
reapar mişcări respiratorii spontane sau până se ajunge cu bolnavul la spital.
 Metoda internă ,,gură la nas”
Se foloseşte când metoda gură la gură nu poate fi efectuată, gura victimei
nu poate fi deschisă, gura salvatorului este mai mică decît a victimei sau
gura victimei prezintă leziuni grave sau secreţii.
Cu mîna stîngă se apas fruntea victimei pentru a efectua hiperextensia,
iar cu mîna dreaptă se împinge bărbia în sus, închinzîndu-i gura.
Se inspiră şi se aplică gura la nasul bolnavului, insuflîndu-i aerul în
plămîni.
Se repetă succesiunea de 14-16 ori pe minut.
Atenţie!!!
Hiperventilaţia persoanei care efectuează reanimarea produce vertij şi
uneori pierderea cunoştinţei acestuia.
Insuflarea cu presiune gură la gură poate rupe plămînii victimei.
Observaţii.
Metodele interne de respiraţie artificială sunt mai eficace decît cele
externe pentru următoarele motive:
- Sunt mai operative în aplicare,
- Sunt mai uşor de executat,
- La fiecare insuflare salvatorul oferă victimei un volum de 500 ml. Aer
comparativ cu volumul maxim de 300 ml. Ce poate fi vehiculat pentru
fiecare respiraţie realzată prin metodele externe,
- Metodele interne permit o ventilaţie de 6-10 l pe minut faţă de 3-4 l pe minut
de o ventilaţie prin metodele de respiraţie externă.
Aceste metode externe se folosesc rar, ele nu au eficienţa respiraţiei prin
insuflaţie, au numai valoare istorică.

b.Restabilirea funcţiei cardiace.

Efectuarea masajului cardiac extern.
- Se aplică pe faţa anterioară a sternului, în treimea inferioară, palma mîinii
stîngi, cu degetele răsfirate în sus.
- Se aşează mîna dreaptă peste cea stîngă în acelaşi mod.
- Se execută scurt, energic şi ritmic 60 compresiuni pe minut, apăsînd sternul
cu braţele întinse (cu toată greutate corpului), astfel încît să se deplaseze cu
6-8 cm la adult spre coloana vertebrală.
- Se lasă apoi să revină toracele spontan la normal fără a ridica mîinile de pe
sternul bolnavuui.
Reţineţi:
Este mai importantă prevenirea stopului cardiac decît tratamentul lui.
Tulburările respiratorii şicirculatorii trebuie recunoscute pentru a fi
tratate imediat, înainte de a surveni oprirea inimii. Dacă pulsul nu este
perceput după cîteva insuflaţii (prin respiraţie artificială directă) în minutul
următor trebuie început masajul cardiac extern.
 Accidentele masajului cardiac extern. (când tehnica este corectă survin
foarte rar)
- Fracturi costale (mai ales la bărbaţi)
- Fractura sternului
- Hemotorax
- Pneomotorax
- Ruptura aortei ascendente (la bătrîni nu se poate efectua masajul cardiac
deoarece se produce fracturarea coastelor ). Se va consemna în scris
incidentul.
Îngrijirea bolnavului după restabilirea funcţiei cardio- respiratorii.
1. Bolnavul este ţinut sub supraveghere, în continuare, pentru a se preveni
eventualele recăderi.
2. Dacă nu i-a revenit conştiinţa bolnavului i se administrează intravenos
soluţii hipertonice de glucoză, manitol, diuretice pentru reducerea edemului
cerebral.
3. Se combate tendinţa la acidoză prin soluţii de bicardbonat de natriu precum
şi hipercuagulabilitatea sângelui cu heparină.
4. Se reduce sindromul postanoxic prin oxigenoterapie.