UNIVERSITATEA DE STAT A MOLDOVEI

FACULTATEA ISTORIE ȘI FILOSOFIE

DEPARTAMENTUL ISTORIA ROMÂNILOR,

UNIVERSALĂ ȘI ARHEOLOGIE

Lucru individual
Anglia în secolul al XVII-lea (1603-1689)

CHIȘINĂU, 2017
 Cuprins:
Introducere ................................................................................................................................. 3

Curentele religioase din Anglia şi Scoţia în secolele ................................................................. 4

XVI-XVII ................................................................................................................................... 4

Domnia lui Iacob I Stuart (1603-1625) ...................................................................................... 6

Carol I Stuart: conflictul dintre rege şi Parlament ...................................................................... 7

Războiul Civil (1642-1649) ....................................................................................................... 9

Regimul politic instaurat de Oliver Cromwell (1649-1658) .................................................... 11

Restauraţia Stuarţilor (1660-1688) ........................................................................................... 12

“Revoluţia Glorioasă” (1688-1689) ......................................................................................... 14

Concluzie .................................................................................................................................. 15

Bibliografie: ............................................................................................................................. 16
 Introducere

Revoluția engleză a fost un eveniment major al epocii moderne, dar și al istoriei

Angliei ce s-a desfășurat în perioada 1640-1688. Debutul său a fost marcat de convocarea
parlamentului de către regele Carol I Stuart, în 1640, fiind urmat de un război civil sângeros
între susținătorii regelui (cavalerii) și tabăra parlamentară („capetele rotunde”). În cele din
urmă, tabăra parlamentară a ieșit victorioasă, monarhia a fost înlăturată (1649) și s-a instaurat
„republica”, apoi „protectoratul”, avându-l în frunte pe Oliver Cromwell. La puțin timp după
moartea acestuia, se va produce restaurația Stuarților (1660-1688). Tentativele regilor Stuarți
de a reinstaura absolutismul monarhic, precum și frica de catolicism a unora dintre supuși, va
determina burghezia, aliată cu noua nobilime, să înlăture definitiv de la tronul Angliei dinastia
Stuart și să-l aducă pe Wilhelm de Orania, ca regent al Angliei, în noiembrie 1688. Instalarea
pe tron a acestuia, fără nici un fel de incident, a intrat în istorie sub numele de „Revoluția
glorioasă”. Revoluția engleză a fost prima din marile revoluții ale epocii moderne, urmată
cronologic de Revoluția americană respectiv Revoluția franceză. Revoluția engleză a impus în
lume modelul monarhiei constituționale, bazată pe principiul separării puterilor în stat.
 Curentele religioase din Anglia şi Scoţia în secolele

XVI-XVII

Anglicanismul, introdus iniţial de Henric al VIII-lea şi consolidat, sub domnia reginei

Elisabeta, ca religie oficială în Anglia, constituia varianta cea mai moderată a Reformei
religioase, situându-se undeva la mijloc, între calvinism şi catolicism. Deşi adoptase o dogmă
protestantă, anglicanismul păstra un rit apropiat de cel catolic, iar în materie de organizare a
Bisericii menţinea o structură ecleziastică ierarhizată, bazată pe instituţia episcopatului. În
fruntea Bisericii anglicane se afla suveranul englez.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se va afirma însă un curent

protestant mult mai radical, puritanismul, variantă engleză a calvinismului. Ideea de bază a
puritanismului, care dădea numele curentului, era aceea a “purificării” anglicanismului de
rămăşiţele catolicismului, în privinţa dogmelor, a ritului şi a organizării bisericeşti.
Puritanismul va cunoaşte două tendinţe principale: presbiterianismul şi independentismul.

Ca dogmă, ambele tendinţe erau calvine, punând accentul pe teoria predestinării. De

asemenea, ambele promovau principiul alegerii organelor de conducere bisericească de către
comunitatea credincioşilor. În schimb, cele două curente difereau în ceea ce priveşte formele
de organizare a Bisericii. Presbiterianismul, care devenise confesiunea religioasă dominantă
în Scoţia încă din anul 1560, fixase ca organe de conducere ecleziastică adunări alese, formate
din laici şi clerici. Ele alcătuiau o ierarhie, începând de la nivel parohial şi până la adunarea
generală a reprezentanţilor Bisericii din ţară. Chiar dacă era condusă în acest mod democratic
şi reprezentativ, pentru presbiterieni esenţial era faptul ca Biserica să îşi păstreze unitatea
dogmatică şi organizatorică. Hotărârile adunării supreme ecleziastice trebuiau să fie
obligatorii pentru fiecare credincios, la fel cum pentru anglicani autoritatea supremă era
regele, iar pentru catolici, Papa.

Independenţii, în schimb, contestau principiul organizării unitare a Bisericii, ca şi

existenţa vreunei autorităţi superioare în materie religioasă. Pentru ei, singura formă
recunoscută de organizare bisericească era comunitatea parohială, locală, formată din
ansamblul credincioşilor. Ea trebuia să fie independentă faţă de orice alt organ bisericesc.
Chiar dacă se admitea faptul că toate comunităţile independente împărtăşeau aceleaşi vederi
religioase, bazate pe autoritatea Bibliei, ele erau libere să decidă, în mod autonom, în orice
problemă de credinţă, inclusiv în ceea ce priveşte interpretarea dogmelor.

În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, această libertate de credinţă, asigurată fiecărei

comunităţi independente, va conduce la proliferarea a numeroase culte şi secte dizidente faţă
de Biserica anglicană (cum erau, de exemplu, quakerii sau metodiştii), curente care se vor
dezvolta ulterior, atât în Anglia, cât şi în America. În Anglia, adepţii lor vor fi cunoscuţi sub
numele generic de dissenters sau nonconformişti (în raport cu Biserica anglicană).

Afirmarea acestor curente religioase, ca şi disputele în care vor fi antrenate, în prima

jumătate a secolului al XVII-lea, stau la originea unor ideologii şi forme de organizare politică
fundamentale pentru lumea modernă. Astfel, modelul de organizare bisericească al
presbiterienilor va avea un rol important în procesul de naştere a democraţiei parlamentare, în
timp ce independenţii vor contribui la triumful principiului libertăţii de conştiinţă a fiecărui
individ. Nu întâmplător, democraţia parlamentară şi libertatea individuală, ca mentalităţi şi
forme de organizare politică, s-au afirmat pentru prima oară în Anglia şi în coloniile sale de
peste Ocean, tocmai pentru că aveau la bază această puternică moştenire ideologică de factură
religioasă.

În ceea ce priveşte conflictele din Anglia primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, care
au dus la înfrângerea puterii regale şi au dat naştere câtorva din cele mai importante principii,
instituţii şi practici politice ale lumii moderne, se poate spune, împreună cu istoricul George
Trevelyan, că ele au avut motive religioase, dar au provocat consecinţe politice.
Anglicanismul s-a bazat pe alianţa sa cu Tronul şi i-a combătut atât pe catolici, cât şi pe
puritani, susţinând autoritatea regală. Presbiterianismul s-a identificat cu cauza Parlamentului,
în lupta dusă de către acesta împotriva absolutismului monarhic, în timp ce independenţii au
dus radicalismul revoluţiei mai departe, ridicând armata împotriva Parlamentului şi instaurând
dictatura lui Cromwell.
 Domnia lui Iacob I Stuart (1603-1625)

La moartea reginei Elisabeta, tronul englez îi va reveni regelui Scoţiei, Iacob al VI-lea
Stuart, care va domni în Anglia sub numele de Iacob I (1603-1625). Regele Iacob era un
anglican convins, partizan al instituţiei episcopatului, şi se confruntase, în calitate de suveran
al Scoţiei, cu Biserica presbiteriană. Pe de altă parte, el era un adept al monarhiei absolutiste
de drept divin şi va încerca să continue linia politică a dinastiei Tudor, de centralizare şi de
întărire a puterii regale. Dar, spre deosebire de predecesoarea sa, Iacob I va deveni extrem de
impopular în Anglia, iar politica sa absolutistă se va ciocni, în scurt timp, de împotrivirea
Parlamentului.

Parlamentul dorea să limiteze puterea regală, invocând privilegiile sale, dobândite de

pe vremea Magnei Charta (1215). Cel mai important dintre acestea era acela de a vota
impozitele directe, care nu puteau fi impuse de către rege decât în urma unui vot al
Parlamentului. Atâta timp cât Iacob I, ca şi urmaşul său, vor reuşi să îşi asigure venituri
suficiente din alte surse, cum ar fi taxele vamale sau monopolurile regale (impozite care nu
necesitau aprobarea Parlamentului), conflictul va putea fi evitat. Dar în momentul în care
cheltuielile regatului creşteau, îndeosebi datorită războaielor terestre sau navale, regele se
vedea nevoit să solicite noi impozite, care nu puteau fi percepute decât cu aprobarea
Parlamentului şi prilejuiau, astfel, redeschiderea disputelor politice.

Prin urcarea sa pe tronul Angliei, Iacob I realizase, pentru prima dată, şi o uniune a
Angliei cu Scoţia, deocamdată sub forma reunirii personale a celor două Coroane sub sceptrul
Stuarţilor. Pentru a întări această uniune, el va încerca să apropie Biserica presbiteriană
scoţiană de cea anglicană, lucru care va provoca însă împotrivirea scoţienilor. În Anglia,
regele va continua politica de persecutare a catolicilor, care vor încerca să îl asasineze, în
1605. În acelaşi timp, persecuţii mai moderate suferă şi puritanii, fapt care îi determină pe unii
dintre aceştia să aleagă soluţia emigrării peste Ocean. Opinia publică va fi nemulţumită şi de
politica externă a lui Iacob I, de apropiere de puterile catolice, Spania şi Franţa.
 Carol I Stuart: conflictul dintre rege şi Parlament

Urmaşul său la tron, tânărul Carol I (1625-1649), deşi popular la începuturile domniei
sale, va reuşi, treptat, să ajungă la o ruptură totală cu Parlamentul sprijinit de opinia publică.
Carol I s-a lansat, mai întâi, într-o serie de aventuri externe, menite să îi aducă popularitate pe
plan intern, dar care se vor solda cu eşecuri grave. În 1625, el porneşte un război împotriva
Spaniei, pentru a ajuta Provinciile Unite protestante, iar în 1627-1628 trimite o expediţie în
ajutorul hughenoţilor francezi revoltaţi, asediaţi de regele lor în fortăreaţa La Rochelle.

Criza financiară provocată de aceste expediţii eşuate îl determină să convoace

Parlamentul, în 1628, pentru a obţine votarea unor noi impozite. Profitând de ocazie,
Parlamentul, nemulţumit de politica absolutistă a regelui, îi adresează acestuia spre aprobare o
petiţie, în care sunt reafirmate libertăţile engleze tradiţionale, îndeosebi obligaţia regelui de a
nu percepe impozite fără acordul Parlamentului, ca şi de a respecta libertatea individuală.
Acest modest document, din anul 1628, intitulat Petiţia Dreptului, pe care Carol I va fi nevoit
să îl aprobe, va fi considerat, după Magna Charta, a doua piesă de bază a constituţiei
britanice.

În 1629, regele va dizolva însă Parlamentul, pe care nu îl va mai convoca timp de 11

ani, până în 1640. În acest interval, numit al “tiraniei”, el va încerca să impună supuşilor săi,
pe orice cale, atât absolutismul monarhic, cât şi anglicanismul oficial. Carol I va fi secondat în
această politică de consilierul său, contele Strafford, ca şi de arhiepiscopul de Canterbury,
William Laud.

Strafford va reface pentru o vreme finanţele ţării, dar în 1635, când se va trece la
perceperea unui impozit pentru întreţinerea marinei (ship money), considerat ilegal de către
juriştii englezi, întreaga opinie publică va protesta cu indignare.

O reacţie de opoziţie şi mai viguroasă, manifestată atât în Anglia, cât şi în Scoţia,

vaprovoca politica religioasă a arhiepiscopului Laud. Laud, un inamic hotărât al puritanilor,
va încerca să distrugă orice rezistenţă faţă de Biserica oficială şi să impună tuturor englezilor
ritualul anglican, luînd măsuri dure împotriva celor care nu se supuneau. Înşişi anglicanii de
rând se temeau că asemenea măsuri nu fac altceva decât să pregătească reinstaurarea
catolicismului în Anglia. Dar în momentul în care Laud va încerca să introducă anglicanismul
şi în Scoţia, impunând aici Cartea de Rugăciuni anglicană, scoţienii se vor revolta. Întruniţi
într-o adunare generală a Bisericii presbiteriene, nobilii scoţieni vor adopta aşa-numitul
Covenant, un act prin care se angajau să lupte pentru apărarea libertăţii lor religioase. În 1639,
armata scoţiană a Covenant-ului înfrângea trupele lui Carol I.

În aceste împrejurări, regele se vede nevoit să convoace din nou Parlamentul englez, în
1640. După câteva săptămâni, confruntat cu opoziţia acerbă a lorzilor şi a deputaţilor
Comunelor, regele dizolvă acest parlament (rămas în istorie sub denumirea de “Parlamentul
scurt”). Dar în condiţiile în care scoţienii reiau ostilităţile şi avansează pe teritoriul englez,
Carol I convoacă un nou Parlament, la sfârşitul anului 1640. Acesta va rămâne în funcţie timp
de 13 ani, până în 1653, atrăgându-şi denumirea de “Parlamentul lung.” Parlamentul respectiv
era dominat de reprezentanţii micii nobilimi de ţară (squires), majoritatea acestora fiind
puritani. Din rândurile lor s-au afirmat lideri importanţi, cum au fost Hampden sau Pym.
Aceştia erau politicieni cu o bună pregătire juridică, având deja în spate o tradiţie a apărării
“vechilor drepturi engleze”, în sprijinul cărora invocau argumentul legal al privilegiilor
primite din partea puterii regale.

Parlamentul va acţiona cu o deosebită energie. El îi va executa pe contele Strafford şi

pe arhiepiscopul Laud, învinuiţi de încălcarea legilor regatului, şi îi va alunga pe catolicii de
la Curte. În anul 1641, izbucnea o revoltă în Irlanda, în cursul căreia irlandezii catolici îi vor
masacra pe protestanţii din provincia Ulster. Parlamentul îl va învinui pe rege că a încurajat
această revoltă şi va vota o declaraţie extrem de acuzatoare la adresa sa. Când, în ianuarie
1642, Carol I încearcă să aresteze câţiva deputaţi învinuiţi de înaltă trădare, aceştia se vor
refugia în City, sprijiniţi de populaţia care se ridicase în apărarea lor. În aceste condiţii,
confruntat cu o nesupunere căreia nu îi mai putea face faţă, regele va părăsi Londra, în
tentativa de a-şi regrupa adepţii, în special pe cei din provincie, în rândurile unei armate
regale.
 Războiul Civil (1642-1649)

Începea astfel un lung Război Civil, care va dura între anii 1642-1649. Pe de o parte,
se situau partizanii regelui, aşa-numiţii “cavaleri”, recrutaţi din rândurile marii aristocraţii
anglicane din Nord şi din Vest. Alături de ei se aflau catolicii, dar şi o mare parte a micii
nobilimi anglicane şi, în general, anglicani proveniţi din toate mediile sociale. De cealaltă
parte se găseau adepţii Parlamentului, “capetele rotunde” (numiţi astfel datorită tunsorii lor
scurte, specifică puritanilor). Printre ei se numărau şi unii anglicani, dar cei mai mulţi erau
presbiterieni şi independenţi, care doreau înlocuirea Bisericii anglicane.

Pentru majoritatea participanţilor la conflict, adeziunea lor la una din cele două tabere
a fost determinată în primul rând de factori religioşi, şi abia în mod secundar de către cei
politici, respectiv atitudinea faţă de prerogativele regelui sau ale Parlamentului. Din punct de
vedere social, atât în armata regelui, cât şi în cea a Parlamentului cei mai mulţi combatanţi
aparţineau micii nobilimi de ţară. Datorită dominantei de natură confesională a acestor
tulburări interne, istoriografia britanică le-a atribuit şi denumirea de “Revoluţia Puritană”.

Au existat două faze distincte ale Războiului Civil. Prima fază, desfăşurată între anii
1642-1646, a fost multă vreme indecisă. Tabăra Parlamentului avea avantajul de a deţine
Londra, cu resursele ei economice, obiectiv pe care regele nu va mai reuşi să îl cucerească. În
anul 1644, “cavalerii” sufereau o mare înfrângere, la Marston-Moor. Situaţia militară se va
schimba îndeosebi după 1645, când Oliver Cromwell, un nobil de ţară, puritan de orientare
independentă, va dobândi un post important la comanda armatei Parlamentului. Trupele
recrutate de el, aşa-numitele “Coaste de Fier”, erau formate din independenţi disciplinaţi,
animaţi de puternice sentimente religioase.

Cromwell va reorganiza întreaga armată a Parlamentului după exemplul trupelor sale,

formând “Armata Noului Model”, care va câştiga victoria decisivă de la Naseby, în 1645.
Carol I, învins, se va refugia în Scoţia, dar, pentru că refuza să adere la Covenant, Parlamentul
scoţian îl va preda Parlamentului de la Londra, care îl va ţine prizonier începând cu anul 1647.

După înfrângerea regelui, învingătorii se vor diviza, începând astfel a doua fază a
Războiului Civil, în care partizanii Parlamentului se vor confrunta, mai ales în plan politic, cu
adepţii armatei comandate de Cromwell. Parlamentarii şi susţinătorii lor sunt în majoritate
presbiterieni, dorind să înlocuiască Biserica anglicană cu o nouă Biserică de stat,
presbiteriană, organizată după modelul celei din Scoţia. În schimb, “Armata Noului Model”
apără dezideratele independenţilor, care nu doresc constituirea unei noi Biserici de stat, ci
reclamă o libertate deplină pentru toate sectele protestante, în conformitate cu doctrina lor
religioasă.

Pe plan politic, parlamentarii au avantajul de a-l avea pe rege în mâinile lor, sperând
că vor ajunge la un acord cu acesta. Pe de altă parte, armata, care este concediată de
Parlament în 1647, refuză să se supună acestei decizii şi se radicalizează tot mai mult.
Elementele cele mai radicale din armată, sub raport politic şi religios, care formează gruparea
“nivelatorilor” (levellers), condusă de John Lilburne, reclamă abolirea monarhiei, sufragiul
universal pentru alegerile parlamentare şi egalitatea tuturor în faţa legii. Cromwell va reuşi
însă să reziste presiunilor extremiste ale levellerilor, conservând unitatea armatei şi întărindu-
şi poziţia în rândurile acesteia.

La sfârşitul lui 1647, Carol I reuşeşte să fugă şi să obţină sprijinul scoţienilor, ceea ce
determină reluarea războiului. Cromwell îi înfrânge pe scoţieni şi intră în Edinburgh, în 1648,
după care se reîntoarce, în fruntea armatei, la Londra, unde îl încarcerează din nou pe Carol I.
În acest moment, ajuns stăpân pe situaţie, Cromwell nu ezită să recurgă la o lovitură de forţă,
eliminând din Parlament toţi adversarii armatei şi reducându-l la un număr de 60 de membri,
cu toţii independenţi. Această rămăşiţă lipsită de autoritate a Parlamentului, care va funcţiona
ca o jucărie în mâinile armatei, va rămâne în funcţie până în 1653, fiind cunoscută sub numele
de “coada” Parlamentului lung. Se ajungea, astfel, la situaţia aparent paradoxală, dar tipică
pentru orice revoluţie dezlănţuită, în care, în numele salvării libertăţii, apărătorii ei cei mai
zeloşi devin, de fapt, groparii acesteia.

În februarie 1649, prima măsură a noului Parlament a fost aceea de a-l judeca şi a-l
decapita pe Carol I, în faţa unei mulţimi uluite de excesele la care poate ajunge revoluţia.
 Regimul politic instaurat de Oliver Cromwell (1649-1658)

În aceste condiţii, “coada” Parlamentului lung va proclama abolirea monarhiei şi

instaurarea Republicii (Commonwealth). Parlamentul deţinea puterea legislativă, în timp ce
guvernarea revenea unui Consiliu de Stat. În fapt, armata, ca expresie a intereselor
independenţilor, controla întreaga putere în stat. Cromwell va epura şi armata de orice
elemente opoziţioniste, începând cu levellerii lui Lilburne. De asemenea, va reprima mişcarea
aşa-numiţilor diggers (“săpători”), conduşi de Winstanley. Aceştia constituiau o grupare
extremistă, care reclama nu numai egalitatea politică, dar şi cea socială, preconizând
împărţirea pământurilor, în spiritul unui comunism primitiv, de inspiraţie religioasă.

Cromwell va reprima apoi, cu deosebită brutalitate, Irlanda, unde catolicii se

revoltaseră, alungându-i pe englezi. În 1649, după bătălia de la Drogheda, el va deposeda cea
mai mare parte a proprietarilor catolici irlandezi, donând pământurile lor unor protestanţi
aduşi din Anglia. Acest lucru va contribui la naşterea unui îndelungat conflict politic şi social
în Irlanda, pe parcursul următoarelor trei secole. În anii 1650-1651, Cromwell îi va învinge
din nou şi pe scoţieni, care, după moartea lui Carol I, îl proclamaseră ca rege al Scoţiei pe fiul
acestuia. Pe durata guvernării sale, Cromwell va desfiinţa autonomia Scoţiei, unind-o forţat cu
Anglia, în cadrul Commonwealth-ului.

În fine, din anul 1653, Cromwell rămânea şi singurul stăpân al Angliei. La solicitarea
armatei, el va dizolva şi ceea ce mai rămăsese din Parlament, după care Consiliul de Stat îi va

conferi titlul de lord-protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei. În fapt, noul regim era o
dictatură militară, exercitată în numele unei minorităţi, deoarece independenţii nu reprezentau
decât cel mult 2% din populaţie. Ţara era împărţită în regiuni guvernate de comandanţi
militari, dotaţi cu puteri depline. Reducând la tăcere orice opoziţie, regalistă, presbiteriană sau
levelleră, Cromwell va impune în ţară o atmosferă de austeritate puritană şi de supraveghere a
moravurilor. Cu toate acestea, majoritatea englezilor, care se temeau de reizbucnirea
Războiului Civil, acceptau regimul lui Cromwell, deoarece acesta garanta pacea internă şi
ordinea socială, asigurând toleranţa religioasă faţă de toate cultele protestante.

Pe plan extern, regimul lui Cromwell va duce o politică de apărare a intereselor

comerciale engleze, favorizând dezvoltarea economică. În anii 1650-1651 erau adoptate
Actele de Navigaţie, care stabileau că toate importurile care intrau în Anglia trebuiau să fie
efectuate de corăbii engleze, exceptate fiind doar acele vase străine care aduceau mărfuri din
propria lor ţară. Măsura îi lovea puternic pe olandezi (principalii “cărăuşi ai mărilor” în acea
perioadă), care efectuau un foarte prosper comerţ de tranzit, inclusiv cu Anglia. Aceste
divergenţe economice vor determina izbucnirea unui prim război anglo-olandez, între anii
1652-1654, câştigat de flota de război a lui Cromwell.

Cu toată acceptarea oarecum resemnată a regimului lui Cromwell de către populaţia

engleză, după moartea sa, survenită în 1658, Commonwealth-ul nu va reuşi să
supravieţuiască. În anul 1660, după o scurtă perioadă de anarhie, unul dintre comandanţii
moderaţi ai armatei, generalul Monk, va intra în Londra şi va convoca un Parlament care va
restaura monarhia, chemându-l la tronul Angliei pe fiul regelui decapitat, Carol II-lea.

Restauraţia Stuarţilor (1660-1688)

În timpul Restauraţiei Stuarţilor, între anii 1660 şi 1688, Anglia va căuta, în

continuare, să găsească o formulă de compromis între puterea regelui şi cea a Parlamentului,
echilibru care fusese atât de puternic afectat, atât datorită absolutismului primilor doi Stuarţi,
cât şi prin tulburările din timpul Războiului Civil. În acest sens, Carol al II-lea (1660-1685)
duce o politică destul de abilă, balansând mereu între tendinţele sale absolutiste şi pro-
catolice, sentimentele anglicane ale populaţiei şi necesitatea respectării prerogativelor
Parlamentului.

Ca o reacţie faţă de perioada dictaturii lui Cromwell, Parlamentul ales în 1661 era
dominat de marea nobilime anglicană şi regalistă, care va încerca să reinstaureze
anglicanismul intolerant din timpul lui Laud. În acelaşi timp însă, în pofida loialismului său
monarhic, Parlamentul va vota, în 1664, Actul Trienal, care prevedea că regatul nu putea fi
lipsit de un parlament pe o perioadă mai lungă de trei ani.

Domnia lui Carol al II-lea va fi marcată şi de complicaţii externe, cum au fost al doilea
şi al treilea război anglo-olandez (1665-1667 şi 1672-1674), expresii ale concurenţei
comerciale dintre cele două puteri maritime. Pe de altă parte, apropierea regelui de Franţa
catolică, dar mai ales politica sa internă de toleranţă faţă de credincioşii Bisericii Romei vor
duce la deteriorarea relaţiilor sale cu Parlamentul. În anul 1672, regele dădea o declaraţie de
indulgenţă în favoarea catolicilor. Parlamentul va replica, votând în 1673 Test Act (Actul de
Mărturisire a Credinţei), care pretindea fiecărui candidat la o funcţie în stat sau la un loc în
Parlament să facă, în mod public, un act de adeziune la dogmele Bisericii anglicane. Cu
această ocazie, se va pune în evidenţă, de exemplu, faptul că ducele de York, fratele regelui şi
urmaşul său la tron, se convertise la catolicism.

În 1679, regele dizolvă acest Parlament recalcitrant, convocând noi alegeri. În cursul
acestora, se vor cristaliza pentru prima oară două grupări politice rivale (whig şi tory), care
vor domina de acum înainte viaţa politică parlamentară. Pe de o parte, aşa-numiţii whigs
solicitau excluderea ducelui catolic de York de la moştenirea tronului şi înlocuirea lui cu fiica
sa, Maria, care era protestantă, căsătorită cu Wilhelm al III-lea de Orania, stathouder-ul
Olandei. Whigii erau partizanii preponderenţei Parlamentului, cei mai mulţi dintre ei fiind
presbiterieni sau dissenters. De cealaltă parte se aflau tories, apărători fermi ai prerogativelor
regale, care se opuneau excluderii ducelui de York de la moştenirea tronului. Tories erau în
mare majoritate anglicani.

Parlamentul ales în 1679 va fi dominat de deputaţii whigs, ceea ce va duce la o mare

tensiune politică. El va vota în acelaşi an Habeas Corpus, o lege care garanta libertatea
personală a cetăţenilor în faţa abuzurilor autorităţilor şi care va fi considerată o altă piesă de
bază a constituţiei engleze. În schimb, regele va bloca orice încercare a Parlamentului de a-l
exclude pe fratele său de la moştenirea tronului.

În aceste condiţii, în anul 1685, la moartea lui Carol al II-lea, ducele de York îi
urmează la tron, sub numele de Iacob al II-lea (1685-1688). Resemnată, opinia publică a
acceptat această situaţie, consolându-se cu faptul că, după moartea lui Iacob, coroana urma să
îi revină prinţesei protestante Maria. Dar în 1688, când soţia regelui va naşte un fiu, botezat
tot în ritul catolic, perspectiva unei succesiuni catolice îi va determina pe englezi să acţioneze.
 “Revoluţia Glorioasă” (1688-1689)

În vara lui 1688, un grup de de mari nobili, reprezentanţi ai ambelor partide, whig şi
tory, ca şi ai Bisericii anglicane, îi adresează un apel lui Wilhelm de Orania, cerându-i să vină
în sprijinul religiei protestante ameninţate. În toamnă, acesta va debarca în Anglia, în fruntea
unei armate, iar trupele trimise de către Iacob al II-lea pentru a-l combate se vor împrăştia,
după ce comandantul lor, John Churchill, i se va alătura lui Wilhelm. Iacob al II-lea va reuşi
să fugă, refugiindu-se în Franţa, unde va fi primit de Ludovic al XIV-lea.

După intrarea lui Wilhelm de Orania în Londra, Parlamentul, convocat în ianuarie

1689, este pus în faţa unei situaţii constituţionale delicate. Tories pretindeau că tronul revenea
de drept prinţesei Maria, în calitatea ei de urmaşă a lui Iacob al II-lea, ea trebuind să fie
încoronată fără nici o altă procedură, în timp ce Wilhelm urma să rămână doar regent. Whigii,
în schimb, doreau ca Parlamentul să proclame detronarea lui Iacob al II-lea şi să îi desemneze
el ca suverani pe Wilhelm şi pe Maria. În căutarea unei soluţii acceptabile pentru ambele
tabere, Parlamentul va vota Declaraţia Drepturilor (Bill of Rights), un text care reafirma
drepturile Parlamentului, ca şi ale monarhului, şi care va fi considerat actul fondator al noului
regim englez. În cele din urmă, cele două grupări din Parlament ajung la o formulă de
compromis, iar Wilhelm şi Maria sunt proclamaţi împreună suverani ai Angliei, după ce
acceptaseră, în mod solemn, Declaraţia Drepturilor.

Cu toate că, aparent, nu au reprezentat decât o simplă schimbare de dinastie, aceste

evenimente, care au decurs în mod absolut paşnic (fiind etichetate relativ impropriu sub
numele de “Revoluţia Glorioasă”), vor avea o importanţă majoră în istoria Angliei. Datorită
faptului că încoronarea noilor suverani a fost precedată de acceptarea Declaraţiei Drepturilor,
se poate spune că principiul monarhiei ereditare de drept divin era înlocuit cu principiul unei
monarhii constituţionale, bazată pe suveranitatea naţiunii. De acum înainte, izvorul puterii
politice în Anglia urma să fie contractul încheiat între naţiune şi suveranul ei, iar pretenţiile de
guvernare absolutistă ale Stuarţilor erau înlocuite cu formula monarhiei limitate de drepturile
Parlamentului. Tot acum, Parlamentul adopta un Act de Toleranţă, care acorda
nonconformiştilor libertatea de a-şi exercita cultul în mod public, punându-se astfel capăt
disputelor religioase din rândul protestanţilor.

Poate tocmai pentru că a fost o schimbare de regim banală, paşnică, lipsită de violenţe,
“Revoluţia Glorioasă” a reuşit să pună bazele unui sistem politic modern şi eficace, popular în
 rândurile societăţii. Aceasta, spre deosebire de tulburările din timpul Războiului Civil,
care au oferit, chiar şi în contextul mai temperat al istoriei britanice, exemplul unei revoluţii
veritabile, bogată sub aspectul principiilor şi idealurilor utopice — ca şi al victimelor şi
suferinţelor umane —, dar mult mai săracă în realizări politice durabile şi eficiente.

Concluzie

În rezultatul revoluției engleze burghezia și-a asigurat libertățile depline în domeniile

politic, economic și social. Modernizarea societății engleze în perioada ulterioară a cunoscut
rezultate spectaculoase. Infuența revoluției engleze și-a lăsat amprenta asupra proceselor
modernizatoare din Europa în deceniile următoare.
 Bibliografie:

1. George M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1975;

2. Angela Anderson, Războaiele civile. 1640-1649, Buc., ALL, 2002;
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_englez%C4%83;
4. http://manualul.info/Istoria_VII_1985/007-018.pdf.