Soarele se trezi în acea

zi pus pe pozne, se
răsfăţa azvârlind pe
pământ suliţe de jar,
pârjolind tot ce întâlnea
în cale.
O floare mică, pitită în
iarbă, în umbra unei
pietre, privea firele
subţiri şi verzi din jur,
cum se ofilesc tot mai
mult. Căldura cea mare,
pe măsură ce Soarele
urca pe cer, subţia
umbra care o ocrotea,
făcând-o pe floare să
suspine, cuprinsă de
teamă. “Până la prânz,
am să fiu descoperită în
bătaia suliţelor de jar şi
am să mă ofilesc şi eu…”
 - Dragă piatră, mai înalţă-te
puţin, să nu mă ardă Soarele!
- Chiar dacă m-aş înălţa în
calea lui, Soarele e mai
puternic, mă va înfierbânta
atât de tare, încât tot o să te
ofileşti la dogoarea ce o voi
împrăştia în jur…
Nu departe, se vedea un
pom cu frunza deasă.
- Pomule, ia-mă sub
coroana ta cea verde şi
răcoroasă!
- Nu pot să mă mişc din loc,
sunt legat prin rădăcini de
pământ… Poate lacul să te
ajute, că el se mişcă fără
încetare.
 - Lacule dragă,
trimite-mi valurile tale
să-mi mai domolesc
arşiţa, că mor de
sete…
- Nici eu nu pot ieşi
din matca mea,
malurile sunt prea
înalte şi-mi stau în
cale… Dar, să mă mai
gândesc, poate găsesc
ceva…
Floarea, disperată,
simţea că începe să
pălească. Curând se va
sfârşi cu ea.
 Lacul, tot zbătându-se, de la o
vreme osteni. Domolindu-şi
apele, se transformă într-o
oglindă lucioasă, în care Soarele
începu să se scalde cu toată
căldura şi splendoarea sa. Apa
lacului se înfierbântă şi începu
să se evapore, ridicându-se în
aer sub forma unor aburi uşori
ca fulgii.
Un pui de vânt, nimerit pe acolo,
porni să se joace cu aburii, să-i
adune laolaltă, să-i
rostogolească de parcă ar fi fost
mingi…
- Puiule de vânt, nu risipi aburii,
se ruga floarea de el.
Acesta o ascultă. Începu să-i
adune ghemotoace, unul ici,
acolo altul, încă unul şi încă unul
şi curând pe cer se întindea o
pătură groasă şi lungă de nori…
Soarele abia se mai întrevedea prin această pătură şi se supără
pe puiul de vânt, azvârlind către pământ toată căldura sa… Pe
alocuri reuşi să destrame aburii albicioşi, dar puiul de vânt îi
aduna iar la loc, ciocnindu-i, îndesându-i unii în alţii ca pe nişte
caiere de lână într-un sac…
Dar ce-a fost asta? Izbiţi unii de alţii, norii stârniră o bubuitură
puternică, însoţită de o lumină orbitoare… Puiul de vânt, cu
joaca lui, făcuse să se nască tunetul şi fulgerul… Strânse şi
ceilalţi nori şi iar îi lovi unii de alţii. Alte tunete şi fulgere se
născură, după care, deodată, puiul de vânt simţi că aburii se
răcesc şi se transformă în bobiţe mici de apă, scăpându-i
printre degete, ca nişte mărgele, înapoi, spre pământ…
 - Plouă! Plouă! A sosit ploaia! se bucura floarea, înviorată.
Floarea cea mică îşi înălţa lujerul gingaş spre cer şi, de
bucurie, îşi deschise ca pe o cupă toate petalele, strângând
în ea bobiţele răcoritoare
- Mulţumesc, lacule, că m-ai scăpat de arşiţă, îţi
mulţumesc şi ţie, puiule de vânt, că ai transformat norii în
ploaie!