Comunismul este un termen care se poate referi la mai multe noțiuni legate între ele, dar diferite și,

istoric, foarte contrastate, sau chiar, după comentatori precum istoricul Stephane Courtois,
contradictorii:

 o ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase
sociale și proprietate privată asupra mijloacelor de producție, și care are scopul de a realiza
o societate egalitară;
 o mișcare politică, un partid care afirmă că dorește să implementeze acest sistem;
 un regim politic care se revendică „comunist”, „socialist”, „republică populară” sau „democrație
populară”, în care statul există, fiind chiar atotputernic și totalitar sub conducerea excluzivă a
unui singur partid, zis „comunist”, „socialist” sau „muncitoresc”, iar clasele sociale fiind
diferențiate nu prin accesul la proprietate, ci prin accesul inegal la uzufructul proprietății
colective.

Cuprins
[ascunde]

 1Teoria
 2Practica
 3Vezi și
 4Note
 5Lectură suplimentară
 6Legături externe

Teoria[modificare | modificare sursă]

Teoretic, în comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia se bucură
de același statut social și economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societăți comuniste
ideale este: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.[1] [2], sintagmă preluată (aproape
literal) din Noul Testament.[3][4] Comunismul ideal, sau teoretic, are astfel o istorie străveche: după ce
a fost propus în Republica lui Platon, el a fost adoptat de apostolii creștinismului, ei întemeind o
societate comunistă, printre primii creștinidin Palestina antică.[5][6][7][8][9][10][11][12][13] Această idee le-a
fost dată de Isus.[14] De exemplu, în creștinismul primitiv, Anania și Safira au fost pedepsiți cu
moartea pentru că nu și-au dat toată averea colectivului.[15][16][17][18] Filozofia Sfântului Ioan Gură de
Aur avea și ea conotații egalitariste similare, Gură de Aur considerând că toate bunurile lumești
trebuie egal împărțite între creștini.[19]
Platon a enunțat în „Republica” sa, unele principii asemănătoare cu cele folosite de comuniști pentru
a atrage simpatia poporului și a prelua puterea, dar spre sfârșitul vieții s-a răzgândit, schițând, în
„Legile” sale, o republică centrată pe proprietate și familie.[20]
O astfel de formă de organizare socială, bazată pe sintagma de mai sus, de-a lungul istoriei a mai
fost încercată în epoca modernă. Se poate da chiar exemplul românesc al falansterului de la
Scăieni (județul Prahova) de la jumătatea secolului XIX. Sau mai nou,
organizarea chibuțurilor din Israel pentru noii imigranți.
La origine, Liga Comuniștilor, fondată la Londra în 1836 sub numele de Liga Celor Drepți, a fost o
organizație comunist-creștină. Karl Marx, membru al acestei organizații, a apostaziat de la caracterul
creștin al organizației, transformând-o prin Manifestul comunist într-o organizație cu
ideologie materialistă și atee, care explică, prin „lupta de clasă”, că fără folosirea violenței
revoluționare pentru a răsturna orânduirea socială tradițională sistemul capitalist nu poate fi
schimbat; pentru Marx, orice formă de religie este un „drog pentru a amorți poporul”. Karl Marx a
arătat mecanismele economice și sociale prin care religiile domină conștiința popoarelor, cui
folosește acest drog.

Practica[modificare | modificare sursă]

După Revoluția din februarie 1917 din Rusia țaristă, care a răsturnat monarhia și produs o republică
democrată[necesită citare], a urmat în Octombrie puciul comunist („bolșevic”), numit, ulterior, „Revoluția
din Octombrie”), care a produs un regim inspirat de marxism (și de diversele ideologii derivate, cea
mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului) și de tradițiile politice ruse.
Potrivit concepției marxist-leniniste a progresului în istorie, există patru faze ale dezvoltării
economice a societății: sclavia, feudalismul, capitalismul, socialismul, și, în final, comunismul.
Această concepție materialist-istorică a comunismului, arată că din sistemul economic derivă toate
celelalte sisteme (social, juridic, cultură). De asemenea, dezvoltă concepția determinismului, potrivit
căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus nu de gândirea acelui individ,
ci de clasa la care aparține, și de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăți comuniste. Acest
concept determinist este cel care a folosit la justificarea lagărelor de reeducare, în care au murit
milioane de oameni în decursul secolului XX, în Rusia sovietică a lui Stalin, China, și în
celelalte state frățești.[21] De asemenea, comuniștii au naționalizat proprietățile private prin procesul
de colectivizare în agricultură, sau etatizare în industrie și comerț.[22]
Tradiția politică rusă reprezintă unul din factorii care au influențat în mod decisiv practica noului
regim postrevoluționar rus: există o aproape perfectă continuitate de metodă și practică în materie
de politici represive și antidemocratice între autocrația țaristă, pe de-o parte, și regimul bolșevic care
a înlocuit-o, pe de altă parte, diferențele existând eventual, acolo unde ele chiar există, la nivel de
eficacitate ale acestor politici: birocrația și aparatul represiv bolșevice s-au dovedit a fi mai eficiente
decât cele aristocratice, țariste, cu tot ce-a însemnat asta bine și rău. Cenzura, pușcăria politică,
lagărul de muncă siberian, teroarea polițienească, crima politică, reprimarea libertăților individuale,
controlul populației prin agenți ai serviciilor secrete, toate au existat în Rusia țaristă înainte de a fi
folosite de regimul bolșevic.
Tot parte a influenței tradiției politice ruse asupra practicii comunismului bolșevic este și terorismul
aplicat ca metodă de luptă politică de către opoziția clandestină la țarism, această opoziție
clandestină apărută fiind ca reacție disperată și ultra-radicală la regimul lui Nicolae al 2-lea și al
predecesorului lui (un important inspirator al bolșevismului, Neceaiev, considera că numai metodele
brutale și inumane ale țarismului, ale statului polițienesc, pot învinge țarismul).[23] Unii istorici
(precum britanicul Orlando Figes) consideră tradiția revoluționară rusă a fi chiar elementul cheie în
înțelegerea sursei de inspirație a regimului bolșevic (comunist), mai mult chiar decât marxismul sau
faptul că regimul și-a forjat aparatul și practicile într-un violent război civil peste care s-a adăugat și o
importantă intervenție militară străină: Lenin a devenit revoluționar nu citindu-l pe Marx, ci făcând
lectura autorilor tradiției revoluționare rusești, aceste scrieri cunoscându-le înainte de a-l fi citit pe
Marx. Disprețul lui Lenin pentru liberalism și democrați (fie ei și socialiști) ca și înalta apreciere a
acestuia pentru metodele dictatoriale își au originea mai mult în tradiția revoluționară rusă decât în
scrierile si filozofia lui Marx.[24] Marxism-Leninismul este astfel leninist pentru că prima iubire a lui
Lenin a fost un individ gen Cernișevschi, căci prin scrierile acestuia din urmă a devenit Lenin
revoluționar, și asta cu mult timp înainte de a-l fi citit pe Marx. Când, în fine, Lenin l-a citit pe Marx,
acesta era deja înarmat cu ideile lui Cernișevschi, Tkaciev și a grupului Voința Poporului, și aceste
idei au făcut distinctiv aportul leninist al marxismului.[25] Nu marxismul l-a făcut pe Lenin revoluționar,
ci Lenin a făcut marxismul revoluționar.[26] Dacă, inițial, sub influența scrierilor și practicilor radicale
ale grupurilor revoluționare ruse Lenin considera că e de dorit o lovitură de stat care să înlocuiască
dictatura țaristă cu un regim comunist, ulterior, sub influența ideilor marxiste răspândite de Plehanov
aflat în exilul occidental, Lenin renunță temporar atât la ideea loviturii de stat cât și la aceea că
teroarea este dezirabilă sau măcar necesară.[27] Întru convertirea rușilor la revoluție Cernișevschi a
avut o influență mai mare decât toate scrierile lui Marx și Engels împreună.[28] Marx, de altfel, avea
temeri în ce privește posibilitatea că, dacă izbucnește în Rusia o revoluție, aceasta va fi inerent
țărănească în caracter și va căpăta "nuanțe asiatice".[29]Practica bolșevicilor a fost inspirată de
radicalismul unor oameni precum Neceaiev, un individ care n-avea nevoie de intrigile intelectuale ale
marxismului pentru a deveni un ultra-radical care să propovăduiască masacrul contra aristocrației,
burgheziei și, în definitiv, contra tuturor celor care i se opun, și care să exprime ură prin orice por al
ființei lui: istoria individuală și a familiei lui sunt suficiente, acesta născut fiind într-o familie de iobagi
și mort în pușcăriile țariste, ajunge să muncească într-o fabrică de copil (de la 9 ani), se dovedește
autodidact și învăță singur să scrie și ajunge chiar instructor de religie, fără a renunța însă la ura
tipică clasei din care provenea pentru toate celelalte clase, ură care așa cum declara Vera Jasulici
(o populistă) n-avea nimic în comun cu opiniile intelectuale al "intelighenției".[30] Morala partidului
bolșevic datorează tot atât de mult unui individ precum Neceaiev pe cât datorează și lui
Marx,[31] Neceaiev urmărit de poliție și în exil fiind la un moment dat, și copleșit de distrugerea
organizației lui secrete de către poliția secretă țaristă, va ajunge la concluzia că o astfel de
organizație inevitabil clandestină în Rusia vremii, pentru a supraviețui, trebuie să se bazeze pe
principiile lui Machiaveli și să urmeze moto-ul iezuiților: "violență pentru trup, minciună pentru
minte".[32]

Vezi și