SUBIECTE REZOVATE CURS

1.Legătura ionică

Legătura ionică este formata prin atragerea electrostatica cu sarcini opuse si are loc intre
metalele tipice si nemetalele tipice. Pentru a forma o configurație electronică exterioară de
echilibru (8 electroni), atomii se pot asocia prin cedarea și respectiv primirea de unul sau
doi electroni. Se formeză astfel o moleculă a cărei legătură ionică (polară, heteropolară,
electrovalentă) se bazează pe atracția electrostatică exercitată între atomii ionizați pozitiv
sau negativ. Atomii astfel construiți în stare solidă se organizează sub formă de cristale,
care datorită tipului de legătură se numesc cristale ionice. Cristalele ionice tipice se
formează ca rezultat al reacției dintre un element metalic puternic electropozitiv (grupele
I,II) cu un element puternic electronegativ (grupele VI, VII). Metalele de tranziție pot
forma și ele cristale atunci când diferența de electronegativitate este îndeajuns de mare. ex
tipic:clorura de sodiu (NaCl) Teoria clasică a lui Born și Madelung dă o imagine clară
asupra naturii legăturii ionice. Între doi atomi apropiați, unul ionizat pozitiv și altul
negativ, apar forțe electrostatice centrale de atracție care variază cu pătratul distanței și
forțe de respingere care variază rapid cu inversul distantei la o putere n>2. Forța de
atracție f este dată de relația: f=(e1*e2)

2. Legătura covalentă

Legătura covalentă este legătura chimică în care atomii sunt legați între ei prin perechi
de electron puse în comun, atomii având poziții fixe unii față de alții. Aceasta apare
doar între atomii nemetal lor, iar rezultatul legării se numește moleculă.
Legătura covalentă poate fi de trei feluri, după modalitatea de punere în comun a
electronilor. Astfel, ea este:

 nepolară - apare la atomii din aceeași specie sau la atomii din specii diferite care
au electronegativități foarte apropiate (aceștia fiind carbonul și hidrogenul). Fiecare
dintre cei doi atomi pune în comun câte un electron, și fiecare atrage la fel de mult
perechea astfel formată.
 polară - există doar între atomi ai nemetalelor din specii diferite. Fiecare dintre
cei doi atomi pune în comun câte un electron, dar atomul care
are electronegativitatea mai mare atrage mai puternic perechea formată. Atomul cu
electronegativitatea mai mică devine astfel dezvelit de electroni.
 coordinativă - este o legătură covalentă polară specială. În acest caz, doar un
atom pune în comun cei doi electroni necesari formării legăturii (acesta numindu-
se donor), iar celălalt doar acceptă perechea oferită (acesta numindu-se acceptor).
Aceasta legatura a fost studiata de Vossel. S-a constatat ca un ion de Na este
inconjurat de 6 ioni de Cl,iar un ion de Cl este inconjurat de ioni de Na(raportul de
combinare dintre ioni de Na si Cl este de 6:6). Concluzie:O substanta ionica este neutra
1
din punct de vedere electric.Suma sarcinilor pozitive este egla cu suma sarcinilor
negative.Din punct de vedere al tariei legatura ionica este cea mai tare.De aceea
punctele de topire ale substantelor ionice sunt mai ridicate.

3. Structura şi proprietăţile moleculei de apă

O moleculă de apă - H O - conţine 2 atomi de hidrogen şi un atom de oxigen.
2
0
Oxigenul este legat covalent de cei doi atomi de hidrogen, unghiul dintre legături fiind 105 , iar
lungimea legăturii de 0,99 Å.
Electronii moleculei de apă, în total 10, sunt repartizaţi în modul următor :
- 2 electroni în apropierea oxigenului;
- 2 perechi care se rotesc pe două orbite aflate în plan perpendicular pe planul moleculei
de apă, având nucleul de oxigen în focare. Aceştia se numesc electroni neparticipanţi deoarece
nu participă la legătura covalentă;
- 2 perechi de electroni care se rotesc pe două orbite ce înconjoară legătura dintre oxigen
şi hidrogen, în planul moleculei de apă (planul format de cele trei nuclee). Prin aceşti electroni se
realizează legătura covalentă.
Această dispunere a orbitelor determină structura tetraedrică a moleculei de apă, cu nucleul
oxigenului în centru şi cei doi protoni, respectiv cele două perechi de electroni neparticipanţi în
vârfuri

4. Proprietăţile fizice ale apei.

Apa are proprietăţi fizice speciale, care se explică prin caracterul ei dipolar şi prin capacitatea de
a forma legături de H. Dintre cele mai importante pentru sistemele biologice se pot menţiona:
- căldură specifică mult mai mare decât cea a oricărei substanţe solide sau lichide; este
foarte importantă în procesele de termoreglare la nivelul organismului viu. De exemplu, eforturi
musculare intense ar putea duce la o supraîncălzire.
-conductibilitate termică de câteva ori mai mare decât cea a majorităţii lichidelor :
“amortizor termic” al apei în organism;
- căldură latentă de vaporizare mult mai mare decât a altor lichide: factor determinant al
homeotermiei (răcirea corpului prin evaporare pulmonară şi transpiraţie);
0
- densitate maximă la 4 C - importantă pentru viaţa acvatică;
- constantă dielectrică foarte mare - favorizează disociaţia electrolitică;

5. Structura şi rolul apei în sistemele biologice

Organismul uman are un mare conţinut în apă (65-70%). O mare parte a apei din organism
manifestă proprietăţi fizice deosebite: se evaporă foarte greu, îngheaţă la temperaturi mult sub
0
0 C, nu dizolvă cristaloizii, nu participă la osmoză - aceasta este apa legată. Problema apei în
structurile vii nu este complet elucidată. Existenţa apei legate se explică prin prezenţa unui mare

2
număr de specii moleculare, macromoleculare şi ionice, care structurează apa din jur. O mare
parte a apei intracelulare prezintă un grad superior de ordonare. Această ordonare are un rol
important în desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie, contracţie, diviziune, secreţie etc). O
serie de studii au arătat ca apa este “compartimentalizată”: există apă liberă, apă parţial legată şi
apă legată, fiecare din aceste compartimente având proprietăţi specifice. Dată fiind importanţa
apei în desfăşurarea proceselor biologice, există un mare număr de tehnici care permit studiul
proprietăţilor acesteia în organismul viu.

6. Tensiunea superficială. Rolul de agent tensioactiv în medicină

Fenomene la nivelul interfeţelor

Interfaţă - suprafaţa care separă două faze aflate în contact. O interfaţă are tendinţa de a avea o
suprafaţă minimă (în baza principiului de minim, orice sistem tinde să-şi minimizeze energia
potenţială) astfel încât, tangenţial la suprafaţa ei, se exercită o tensiune interfacială. În cazul
lichid-gaz, aceasta se numeşte tensiune superficială. O mărime caracteristică pentru aceasta este
coeficientul de tensiune superficială σ:
σ = dF/dl
(forţa pe unitatea de contur) sau:
σ = -dL/dS
(lucrul mecanic necesar pentru a mări stratul superficial cu o unitate; semnul minus apare
datorită convenţiei de semne: lucrul mecanic efectuat asupra sistemului este negativ, iar mărirea
suprafeţei cu o unitate presupune efectuarea de lucru mecanic asupra sistemului).
La dizolvarea în apă a unor substanţe poate să apară una dintre următoarele trei situaţii,
datorită structurii substanţei respective şi a caracterului hidrobob sau hidrofil, implicit a modului
în care această substanţă interacţionează cu moleculele de apă:
- tensiunea superficială să rămână constantă atunci când solvitul nu modifică forţele
intermoleculare datorită faptului că se încadrează în reţeaua de legături de hidrogen a apei
(zahărul în apă)
- tensiunea superficială creşte uşor ca în cazul soluţiilor de electrolit la care există o
interacţiune puternică între ionii dizolvaţi şi dipolii apei, ceea ce duce la creşterea forţelor
intermoleculare din lichid, crescând astfel tensiunea superficială. În acelaşi timp ionii
sunt atraşi în interiorul lichidului, concentraţia lor în stratul superficial fiind mică, aşadar
putem concluziona că creşterea tensiunii superifciale este nesemnificativă.
- tensiunea superficială scade. Este cazul substanţelor care conţin grupări hidrofobe acestea
pătrunzând între moleculele de apă şi micşorând astfel forţele intermoleculare. Se numesc
substanţe tensioactive. Simultan cu aceste procese de pătrundere între moleculele
stratului superficial, tot datorită caracterului lor hidrofob, sunt expulzate către suprafaţa
liberă, concentraţia lor aici crescând semnificativ, determinând astfel o scădere
importantă a tensiunii superficiale. Substanţele tensioactive pot fi ordonate conform legii
lui Traube, care arată că tensioactivitatea unei substanţe este cu atât mai pronunţată cu
cât această substanţă conţine mai multe grupări hidrofobe, iar în cadrul aceleiaşi serii
organice, tensioactivitatea creşte cu lungimea catenei, în cazul acizilor graşi, cu gradul de
nesaturare.

3
Unul dintre efectele tensiunii superficiale este ascensiunea (depresiunea capilară). Fenomenele
capilare sunt foarte importante într-o serie de procese biologice (ascensiunea sevei, accidente
vasculare de tipul emboliilor gazoase - pătrunderea de gaze în sânge poate bloca capilarele).

Rolul fenomenelor superficiale la nivelul alveolelor pulmonare. Surfactantul pulmonar

Alveolele pulmonare din jurul unei bronhiole au în medie o rază (dacă le considerăm
sferice) de 0.05 - 0.1 mm. Alveolele pulmonare sunt în număr de circa 100 de milioane, iar
2 2
suprafaţa totală pe care o ocupă este de 100 m (prin comparaţie, pielea are 2 m ). Deci, prin
acestea se realizează cel mai important contact cu aerul atmosferic. Suprafaţa alveolelor variază
2
în cursul ciclului respirator cu cca. 7 m . Peretele intern al unei alveole este acoperit de un film
lichid foarte subţire (0,5 μm). Între aer şi acesta există o tensiune superficială.

Apare deci o diferenţă de presiune în interior, conform legii Laplace:

Δp = 2σ/r

Pentru apă, la o rază cum este cea a alveolelor, Δp ≅ 12 - 24 Torr. În realitate Δp sunt doar de
câţiva Torr. Această discrepanţă se datorează existenţei unui agent tensioactiv - surfactant
pulmonar - având drept cel mai important constituent o fosfolipidă, care reduce tensiunea
superficială. Rolul acestui agent tensioactiv este acela de a face ca Δp să nu varieze prea mult în
cursul ciclului respirator, împiedicând golirea completă a alveolelor mici în cele mari (din cauza
Δp ∼ 1/r, la contracţie presiunea ar tinde să crească în cazul în care coeficientul de tensiune
superficială ar fi constant). Prin acţiunea agentului tensioactiv este posibilă egalizarea presiunii
la o valoare medie pentru alveolele de dimensiuni diferite, care trebuie să funcţioneze simultan.
Absenţa sau insuficienţa acestui agent tensioactiv poate duce la grave accidente respiratorii.

7. Fenomene capilare

Unul dintre efectele tensiunii superficiale este ascensiunea (depresiunea capilară). Fenomenele
capilare sunt foarte importante într-o serie de procese biologice (ascensiunea sevei, accidente
vasculare de tipul emboliilor gazoase - pătrunderea de gaze în sânge poate bloca capilarele).

8. Principiul I al termodinamicii

PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII
În urma eşecurilor de a construi o maşină care, odată pornită, să funcţioneze la
nesfârşit fără a consuma energie (perpetuum mobile de speţa I) s-a ajuns la concluzia
că nu se poate “crea” energie, ci pentru furnizarea unei energii este necesară
consumarea alteia. În 1840, H. Hess a formulat regula după care căldura eliberată sau
absorbită într-o reacţie chimică nu depinde de etapele intermediare prin care poate
decurge această reacţie ci numai de starea iniţială şi cea finală a reactanţilor. Între 1842
şi 1850 o serie de cercetători (J.R. Mayer, J. Joule, H. Helmholtz) au descoperit
echivalenţa dintre lucru mecanic şi energie şi au determinat echivalentul mecanic al
caloriei.
4
Principiul I al termodinamicii sau principiul conservării energiei, postulează
existenţa unui parametru caracteristic oricărui sistem, numit energie internă (U) a
sistemului, parametru care exprimă capacitatea totală a sistemului de a efectua acţiuni
de orice tip şi are o valoare bine determinată în fiecare stare a sistemului. Conform unei
alte formulări a principiului I, variaţia energiei interne a unui sistem la trecerea dintr-o
stare în alta (ΔU) este egală cu suma algebrică dintre cantitatea de căldură (Q) şi toate
formele de travaliu (mecanic, chimic, osmotic, electric etc) schimbate de acest sistem
cu exteriorul.
ΔU = Q + Σ L
i
sau conform convenţiei de semn în care se consideră negativ lucrul mecanic primit şi
pozitivă căldura primită:
ΔU = Q - Σ L
i
Într-o altă formulare, care se referă la sistemele izolate, principiul I se enunţă astfel: în
orice proces care are loc într-un sistem izolat nu se pierde, nu se creează energie, ci
aceasta trece dintr-o formă în alta şi de la o parte a sistemului la alta. Deci, în sistemul
izolat: ΔU = 0
Energia internă a unui sistem reprezintă suma energiilor cinetice şi potenţiale ale
particulelor ce alcătuiesc sistemul (în aceasta nu este inclusă energia cinetică şi
potenţială a sistemului, luat ca întreg, în raport cu exteriorul). Cantitatea de căldură Q
reprezintă variaţia energiei interne prin mişcări dezordonate ale moleculelor (agitaţie
termică), iar lucrul mecanic L - variaţia energiei interne prin mişcări ordonate la scară
macroscopică (variaţii de volum contra unei presiuni exterioare, variaţii de suprafaţă
contra unei tensiuni superficiale, transport de sarcină electrică într-o diferenţă de
potenţial etc.)
În cursul transformărilor chimice, variaţia energiei interne poate fi măsurată în mod
practic prin intermediul schimbului de căldură al sistemului considerat cu exteriorul,
atunci când acesta nu efectuează nici un lucru mecanic, volumul său rămânând
constant (într-un proces izocor).

9. PRINCIPIUL al II-lea AL TERMODINAMICII (principiul cresterii entropiei)

Principiul al II-lea al termodinamicii generalizează constatarea practică a imposibilităţii ca o
maşină termică să transforme integral o cantitate de căldură în lucru mecanic (perpetuum mobile
de speta a II-a), randamentul de transformare fiind întotdeauna subunitar.
Există mai multe formulări ale principiului II. În varianta care indică sensul spontan al
desfăşurării proceselor termodinamice, principiul II se numeşte principiul creşterii entropiei.
Conform acestei variante, procesele ireversibile care se desfăşoară spontan în sistemele
termodinamice izolate au acel sens care duce la creşterea entropiei.

10. Entalpia
5
 Pentru procesele care au loc în atmosferă liberă, aşa cum sunt cele din sistemele
biologice, presiunea este constantă (condiţii izobare). În acest caz, în locul energiei interne U se
introduce mărimea numită entalpie, H:
Dacă scriem expresia principiului I:
ΔU = Q - L = Q - pΔV
cantitatea de căldură Q va fi:
Q = ΔU + pΔV = Δ(U + pV) = ΔH
deci:
ΔH = Q (căldura schimbată de sistem izobar)
izobar
Mărimea H = U + pV se numeşte entalpia sistemului şi este foarte utilă în studiul termodinamic
al reacţiilor chimice. Când ΔH > 0 sistemul primeşte căldură (reacţii endoterme) şi când ΔH< 0
sistemul cedează căldură (reacţii exoterme).

11. Entropia
este un parametru de stare care măsoară gradul de dezordine a unui sistem termodinamic. Ea
poate fi definită în două moduri, unul macroscopic (Clausius)(1) şi unul microscopic
(Boltzmann)(2).
(1) Conform modului în care a fost introdus iniţial acest concept, dacă o cantitate de căldură ΔQ
este absorbită reversibil de către un sistem, la temperatura T (izoterm), se defineşte o funcţie de
stare S, care creşte cu ΔS, în modul următor:
ΔS = ΔQ/T
(2) Boltzmann a arătat că entropia exprimă în mod nemijlocit alcătuirea atomo-
moleculară a sistemului şi anume, gradul de ordonare a ansamblului de particule din care este
alcătuit. Dacă avem N particule identice (atomi, molecule) distribuite pe M nivele energetice
distincte, câte N pe fiecare nivel, entropia ansamblului va fi:
i
S = - k Σ( N /N) ln (N /N)
i i
-23
unde k = 1,38 ⋅ 10 J/K (constanta lui Boltzmann), iar N /N = p - probabilitatea de ocupare a
i i
nivelului i, cu ΣN = N (atunci când N este foarte mare). În funcţie de probabilitatea de ocupare a
i
nivelului se poate scrie:
S = -kΣ p ln (p )
i i
Într-un sistem foarte ordonat sunt posibile foarte puţine stări, doar câteva probabilităţi sunt
diferite de zero şi S va avea o valoare foarte mică. Într-un sistem dezordonat există o distribuţie
haotică a particulelor, numărul de stări posibile este foarte mare şi S va avea o valoare maximă.
Pentru un sistem total dezordonat N = N = ... = N = 1, şi în acest caz:
1 2 i
S = k ln N
N - probabilitatea termodinamică a stării - numărul de aranjamente ale particulelor care dau
aceeaşi stare.
În cazul unui sistem perfect ordonat (cristal perfect) :
S = - k ln N/N = 0
12. Energia liberă şi entalpia liberă

6
 Din energia internă U a unui sistem, numai o parte poate fi convertită în lucru mecanic:
ΔU = ΔF + TΔS
TΔS ≥ 0 se degradează în mod ireversibil în căldură. Dacă scriem:
ΔU = Δ(F + TS)
se defineşte ca energie liberă mărimea F (free energy) cu:
U = F + TS
Această mărime exprimă capacitatea efectivă a sistemului de a efectua diferite acţiuni.
În sistemele izolate, în care U = ct., ΔU = 0 şi :
ΔF = - TΔS < 0 deoarece ΔS > 0.
Deci, o formulare mai completă a principiului II ar fi:
Toate procesele care au loc în sisteme izolate decurg în sensul creşterii entropiei şi al scăderii
energiei libere (al scăderii capacităţii de a efectua lucru mecanic).
Capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic în condiţii izobare este numită
entalpie liberă (Gibbs) G:
H = G + TS

13. APLICAREA PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII ÎN BIOLOGIE

Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice sunt procese
termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a căror energie internă poate să crească
sau sau să scadă în funcţie de diferite condiţii (vârsta, starea fiziologică etc.). Pentru a aplica
corect principiul I în cazul organismelor, trebuie să se ţină seama de faptul fundamental că ele
sunt sisteme deschise care iau şi degajă în exterior energie, astfel încât problema conservării
energiei se pune numai pentru sistemul format din organismul respectiv împreună cu mediul său
înconjurător.
Bilanţul energetic al organismului
Aplicând principiul I în cazul unui organism, se poate formula următorul bilanţ energetic:

energia preluată din mediu = travaliul mecanic efectuat + căldura degajată + energia
depozitată în rezervele organismului.
Testul clinic al intensităţii metabolismului bazal, prin care se stabileşte valoarea de referinţă la
care să fie raportat efectul diferiţilor factori care influenţează metabolismul energetic, este un
exemplu de asemenea bilanţ în condiţii simplificate. Subiectul este în repaus (nu efectuează lucru
mecanic) şi nu a mâncat 12 ore (nu preia energie din mediu)(figura). În acest caz, bilanţul
energetic se poate scrie:
căldura degajată = - energia depozitată = energia utilizată

14. APLICAREA PRINCIPIULUI II ÎN BIOLOGIE

Stări staţionare şi procese cuplate în sistemele biologice
Starea de echilibru termodinamic
Întotdeauna, existenţa unei forţe determină apariţia unui flux care tinde să o anuleze. Astfel, un
gradient de temperatură determină un flux de căldură de la temperatura superioară la cea
inferioară până când acestea se egalează şi gradientul dispare. Când într-un sistem care evoluează
spontan (fără intervenţii din exterior), adică într-un sistem izolat, există la un moment dat mai
7
multe forţe, în el se vor produce fluxurile corespunzătoare până când toate forţele devin nule.
Aceasta este starea de echilibru termodinamic în care, încetând toate procesele din sistem (J =
1
J = ...= 0), încetează şi producerea de entropie Φ = 0, iar valoarea entropiei devine şi se
2 echilibru
menţine maximă. De exemplu, dacă între două compartimente separate de o membrană
permeabilă se creează un gradient de concentraţie al unei substanţe (X - forţa termodinamică) va
c
apărea un flux J de particule (difuzie) care tinde să egalizeze concentraţiile. Se ajunge la un
c
echilibru termodinamic:
X = dc/dx J = dν/dt → σ ∼ X J > 0
c c c c
La echilibru:
X = 0 J = 0 σ = 0 S = maximă
c c
Starea staţionară
Când, însă, un sistem deschis nu este lăsat să evolueze spontan, ci prin intervenţia unor cauze
externe anumite forţe din sistem sunt menţinute la valori constante, sistemul nu va putea ajunge
în starea de echilibru, deci disiparea de energie şi producerea de entropie nu sunt zero, dar au
valoarea minimă posibilă în condiţiile date. Aceasta este starea staţionară, numită uneori şi
starea de echilibru dinamic, în care toate caracteristicile sistemului, deci şi entropia, sunt
constante în timp.
S = ct. dS /dt = 0
staţionar staţionar
Cum însă:
dS/dt = d S/dt + d S/dt
e i
rezultă:
dS /dt = - d S /dt
e staţionar i staţionar

Prin urmare, un sistem aflat în stare staţionară elimină în exterior toată entropia ce se
produce prin procesele ireversibile care au loc în el, entropia sa rămânând astfel constantă.
În stări “aproape de echilibrul termodinamic” în care sunt valabile relaţiile lui Onsager,
producerea de entropie are o valoare minimă în situaţia impusă de condiţiile la limită.

Starea staţionară, de mare stabilitate, se realizează în organism prin mecanisme homeostatice.

Prin aceste mecanisme, organismul îşi menţine constanţi, cu consum de energie metabolică,
parametrii mediului său interior.
Procese cuplate şi procese cuplante
Conform principiului II al termodinamicii, prin procesele care au loc într-un sistem d S > 0. Este,
i
însă, posibil ca în acelaşi sistem să se desfăşoare simultan mai multe procese, dintre care unele
(1) (2)
pot determina scăderea entropiei d S < 0, dar cu condiţia ca altele să crească entropia d S > 0,
i i
astfel încât, în ansamblu, să fie o producere, nu un consum de entropie. Procesele prin care
entropia creşte, se numesc procese cuplante, iar cele prin care entropia scade sunt procese
cuplate.
Acest mecanism explică aparenta funcţionare antientropică a organismelor vii, cel puţin în prima
parte a vieţii lor. Astfel, acestea se organizează, mărindu-şi gradul de ordine, iar entropia lor în
8
loc să crească, scade. Dar organismul viu nu este un sistem izolat. Dacă vom lua în considerare
sistemul alcătuit din organismul viu împreună cu mediul său înconjurător, vom observa ca
entropia lui scade pe seama creşterii entropiei mediului. Organismele vii preiau din mediu (sub
forma de hrană) molecule complexe cu entropie scăzută şi elimină în exterior moleculele simple
ce rezultă din arderea acestora. Se spune că organismul preia din mediu entropie negativă
(numită şi neg-entropie) şi elimină în mediu entropie pozitivă.
O formulare locală a principiului II spune că desfăşurarea unui proces ireversibil într-un
domeniu cât de mic al unui sistem termodinamic este însoţită întotdeauna de producere de
entropie chiar în acel loc. În organismul viu, procesele anabolice, cu biosinteza de produşi
complecşi, macromolecule şi structuri biologice complexe, sunt procese cuplate consumatoare de
entropie, pe când cele catabolice, de degradare a substanţelor organice prin ardere, sunt procese
cuplante, generatoare de entropie. Produşii de ardere sunt eliminaţi prin respiraţie, excreţie etc.,
crescând entropia mediului. În ansamblu, deci, sistemul organism - mediu nu încalcă principiul II
al termodinamicii.
Pe baza acestor considerente termidinamice, se poate spune ca procesul de îmbătrânire a
organismului se datorează unei evoluţii înspre creşterea entropiei acestuia.

15. Proprietăţi elastice în cadrul organismelor

Corp – ansamblu de puncte material ce reprezintă o idealizare a unor volume

infinitezimale de substanţă care au o anumită masă. Un corp rigid este caracterizat prin faptul că
aceste puncte au poziţii reciproce fixe.
Un corp care nu se poate mişca prin rotaţie sau prin translaţie se va deforma elastic
(reversibil) sau plastic (ireversibil) sub acţiunea unor forţe. Deformarea corpurilor rigide se poate
face prin întindere, comprimare, încovoiere, forfecare sau torsiune.
Spunem că deformarea este elastică dacă este direct proporţională cu mărimea forţei
deformatoare şi dispare după încetarea acţiunii forţei.
Legea lui Hooke descrie comportarea elastică a corpurilor:
F = k Δl
Adică forţa deformatoare este direct proporţională printr-un factor k numit constantă de
elasticitate cu mărimea Δl a deformării.
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, corpul supus deformării reacţionează printr-o
forţă elastică (de revenire) egală ca mărime cu forţa deformatoare, având aceeaşi direcţie dar
sens invers acesteia.
Corpurile au o limită de elasticitate, peste care deformarea capătă o componentă plastică, corpul
nemairevenind la forma iniţială după încetarea acţiunii forţei deformatoare. Între limita de
elasticitate şi limita de rupere, corpul deformat reacţionează atât prin forţe de frecare internă cât
şi prin forţe elastic, deformarea devenind elastoplastică.

16. Etapele contracţiei musculare sunt următoarele: excitaţia fibrei, cuplajul excitaţie –
contracţie şi contracţia propriu-zisă a fibrei.
1. Excitaţia fibrei musculare începe la nivelul sinapsei neuro-musculare unde moleculele
de mediator chimic (acetilcolina) eliberate din terminaţia nervoasă se fixează pe moleculele
receptoare din membrana post-sinaptică determinând deschiderea porţilor unor canale cationice.

9
Cationii intră în fibră, interiorul acesteia devine local pozitiv şi în felul acesta se produce
potenţialul de acţiune. Acesta se deplasează prin sarcolemă în lungul fibrei, iar prin membrana
tubilor transversali în profunzime.
2. Cuplajul excitaţie – contracţie începe cu deschiderea canalelor de calciu din
membrana cisternelor terminale, în momentul în care potenţialul de acţiune trece prin dreptul
++
acestor cisterne. Ionii de Ca sunt eliberaţi din cisterne, iar concentraţia lor în sarcoplasmă creşte
de la cca 0,1 mM la 10 mM (100 ori). Troponina fixează ionii de Ca şi în urma unei modificări
conformaţionale deplasează moleculele de tropomiozină din şanţurile filamentului subţire astfel
încât locurile de legare ale actinei cu miozina nu mai sunt mascate, iar contracţia propriu-zisă
putând astfel începe.
3. Contracţia include eliberarea energiei chimice necesare şi fenomenele mecanice care
stau la baza producerii forţei, respectiv scurtării fibrei. Extremitatea globulară miozinică a punţii
transversale dispune de două locuri de legare, unul pentru actină şi unul pentru ATP. De îndată
ce este fixată, molecula de ATP este imdiat scindată în ADP şi Pi, aceştia fiind produşi ai
scindării ce urmează să fie eliberaţi la un moment dat în sarcoplasmă. Contracţia apare numai
dacă locul pentru ATP al punţii transversale este ocupat de ADP şi Pi (deci, neapărat după
scindarea ATP) şi dacă tropomiozina nu împiedică interacţiunea actomiozinică. Astfel, prin
legarea punţii transversale de filamentul subţire, produşii de scindare sunt rapid eliberaţi, iar
puntea care până în acest moment făcea un unghi drept cu axa filamentului subţire, se înclină la
0
45 faţă de acesta.

17. Lucrul mecanic efectuat de muşchi

Depinde de forţa dezvoltată de muşchiul considerat şi de deplasarea punctului de inserţie

pe osul pe care îl pune în mişcare, cu alte cuvinte lucrul mecanic depinde de forţa muşchiului şi
de contracţia lui.
Lucrul mecanic maxim L al muşchiului este produsul dintre forţa maximă F
max max
desfăşurată şi contracţia maximă a muşchiului C . Dar F este proporţională cu secţiunea
max max
muşchiului
F = kS
max
iar contracţia maximă este proporţională cu lungimea l a muşchiului
C =kl
max 1
Obţinem: L = kS k l
max 1
şi considerând pentru simplitate, muşchiul ca având formă cilindrică, produsul dintre aria
secţiunii transversale şi lungime este chiar volumul muşchiului, aşadar
L =k V
max 2
adică lucrul mecanic efectuat de muşchi este direct proporţional cu volumul său

18. Efectele biologice ale unor factori mecanici - Biofizica mecanorecepţiei

10
La nivelul pielii şi al mucoaselor există numeroşi receptori tactili capabili să reacţioneze la
apăsare, atingere, întindere sau torsiune, interacţiunile mecanice ale organismului cu mediul
ambiant realizându-se la acest nivel.
Receptorii tactili. Unii dintre aceştia sunt formaţi numai din terminaţii nervoase libere, alţii au o
structură mai complexă, cum ar fi corpusculii Meisner şi corpusculii Pacini.
Corpusculii Meissner – terminaţie nervoasă încolăcită ca un ghem. Numeroase fibrile
conjunctive ultrasubţiri se inseră pe terminaţia nervoasă ancorând-o cu diferite structuri din
vecinătate, astfel încât, la atingerea pielii să se exercite tracţiuni asupra fibrei nervoase,
determinând generarea potenţialelor de acţiune.
Corpusculul Pacini are forma unui elipsoid de rotaţie şi este alcătuit din lamele membranare,
suprapuse ca foile unui bulb de ceapă, între care se află un lichid vâscos. În centrul corpusulului
pătrunde o terminaţie nervoasă nemielinizată a unei fibre senzitive.
La apăsare, variaţii bruşte de presiune, corpusculul se alungeşte, subţiindu-se pe direcţia
exercitării forţei, ca urmare a deplasării lichidului spre extremităţile elipsoidului. În cazul
apăsării lente, lichidul are timp suficient penrtu a se deplasa printre lamele, iar terminaţia
nervoasă nu este afectată în nici un fel. Astfel, corpusculul nu răspunde la presiunile permanente
din jur, cum ar fi presiunea atmosferică, sau la cele care se instalează lent. El reacţionează numai
la variaţii bruşte de presiune care sunt resimţite de terminaţia nervoasă, lichidul vâscos dintre
lamele neavând timpul necesar să se insere printre acestea.
În cazul unor solicitări mecanice foarte intense, receptorii transmit semnale interpretate la nivelul
scoarţei drept semnale dureroase. Există şi receptori nociceptivi specializaţi numai pentru
percepţia durerii.
Muşchiul este echipat cu o serie de mecanoreceptori dintre care corpusculii lui Golgi şi
fusurile neuro-musculare sunt cei mai importanţi. Corpusculii lui Golgi sunt responsabili pentru
transmiterea datelor privind tensiunea mecanică din tendoane, măsurând forţa de contracţie a
muşchiului. Sunt formaţi prin reunirea capetelor tendinoase ale unor fibre musculare într-un
mănunchi în interiorul căruia pătrund una sau mai multe terminaţii nervoase lipsite de teaca de
mielină.
Fusurile neuro-musculare se află în interiorul muşchiului şi măsoară gradul de scurtare sau de
alungire a acestuia. Ele sunt formate dintr-un grup de câteva fibre musculare subţiri, fibre
intrafuzale, înconjurate de o teacă de natură conjunctivă fixată prin extremităţile sale de fibrele
extrafuzale sau de aponevroze. Centrul fusului este dilatat şi lasă să pătrundă în interior câteva
terminaţii nervoase. Mecanoreceptorii musculari sunt proprioreceptori deoarece transmit date
despre propria stare a muşchiului şi nu despre evenimente care au loc în mediul extern sau intern
al organismului.
19. Efectele biologice ale Presiuni hidrostatice mari ,efectul gravitatiei si efectul acceleratiei

Presiuni hidrostatice mari

Datorită incompresibilităţii lor, ţesuturile vii rezistă la presiuni hidrostatice foarte mari
(există viaţă chiar şi la adâncimi unde presiunea atinge 1000 atm). S-a constatat experimental că
la presiuni de ordinul sutelor de atmosfere au loc, în funcţie de tipul ţesutului, următoarele
fenomene: diviziunea celulară este blocată, forţa şi viteza contracţiei musculare scad,
excitabilitatea nervoasă creşte, până la autoexcitabilitate.

11
Gravitaţia. Sunt cunoscute fenomenele de geotropism negativ (tulpinile plantelor cresc în sus) şi
geotropism pozitiv (rădăcinile cresc în jos). Ramurile de ordinul I ale arborilor cresc oblic faţă de
verticală, manifestând plageotropism, iar ramurile de ordin 2 şi 3 sunt ageotrope. Mecanismul
geotropismului este bazat pe dependenţa de forţele gravitaţionale a eliberării unui hormon de
creştere care se numeşte auxină.
În navele cosmice şi în staţiile orbitale, forţa centripetă gravitaţională este anulată de forţa
centrifugă, imprimată de mişcarea de revoluţie şi se instalează starea de imponderabilitate.
Cosmonautul trebuie să se adapteze acestei stări pe diferite planuri, în special în ceea ce priveşte
circulaţia sangvină, funcţia aparatului locomotor pentru evitarea unor fenomene de atrofie
musculară şi de decalcifiere osoasă.

Acceleraţiile. Forţa centrifugă poate fi responsabilă pentru anumite traumatisme. În zborurile

curbilinii, forţa centrifugă proporţională cu pătratul vitezei tangenţiale şi invers proporţională cu
raza traiectoriei induce o greutate aparentă a pilotului numită greutate multiplă de câteva ori mai
mare decât greutatea sa reală (cele două forţe se compun vectorial). Experienţa arată că un pilot
poate suporta în direcţia picioare-cap o forţă centrifugă de 3g, în direcţia cap-picioare 5g, în
direcţia spate-piept, până la 15g. (De exemplu, într-un avion cu o viteză de 600 km/h, care
execută un loop-ing cu raza de 500m, aviatorul este supus unei forţe centrifuge de 5g). În aceste
condiţii apare fenomenul de pierdere temporară a vederii în hipotensiunea cerebrală, aşa numitul
văl negru, sau, dimpotrivă, apariţia aşa-numitului văl roşu, la acumularea sângelui în
extremitatea cefalică. Fenomenele acestea sunt datorate dezechilibrului din aparatul circulator.
Forţa centrifugă îndreaptă sângele către picioare, iar celelalte regiuni ale organismului nu mai
sunt irigate suficient pentru o vreme. La redresarea avionului, fenomenele au loc în sens invers şi
aviatorul revine la starea normală. Antrenamentul duce la acomodarea organismului prin apariţia
reflexelor de adaptare prin compensare cardiacă etc.

20. Centrul de greutate al corpului uman

Greutatea unui corp poate fi definită ca rezultanta forţelor gravitaţionale exercitate asupra
corpului de către toate celelalte corpuri din univers. Punctul de aplicaţie al greutăţii se numeşte
centrul de greutate (CG) al corpului. În cazul corpurilor omogene şi de formă geometrică
regulată, centrul de greutate coincide cu centrul geometric al corpului. Pentru toate corpurile,
inclusiv cele neomogene, cum este şi cazul corpului uman, CG se află la intersecţia a cel puţin
trei plane faţă de care se compensează momentele forţelor de gravitaţie (momentul forţei este o
mărime fizică vectorială egală cu produsul vectorial dintre forţă şi distanţa de la punctul de
aplicaţie al forţei la axa de rotaţie).
Corpul uman are o formă neregulată şi o structură neomogenă şi nerigidă şi din acest
motiv centrul de greutate (CG) al corpului nu are o poziţie fixă ci depinde de poziţia corpului, a
membrelor, de încărcarea suplimentară a acestora etc.
Poziţia CG al corpului uman se determină ca fiind la intersecţia a trei plane reciproc
perpendiculare , şi anume : un plan orizontal O, un plan frontal F, un plan median M antero-
posterior.
- datorită structurii corpului uman CG se află în planul median antero posterior, plan de simetrie;
- planul orizontal împarte corpul în două părţi de greutate egală şi în acest plan se află CG;

12
- planul frontal cuprinde CG în timpul staţionări verticale, trece prin mijlocul pavilionului
urechii, posterior de articulaţia coxo-femurală, anterior de articulaţia genunchiului şi a
articulaţiei tibio-tarsiene.
Poziţia centrului de greutate se modifică la orice modificare a poziţiei membrelor şi chiar în
repaus aparent, centrul de greutate îşi modifică poziţia datorită mişcărilor ritmice de respiraţie
21. Pârghiile in medicina
Pârghiile sunt nişte maşini mecanice foarte simple, ele fiind folosite pentru a multiplica
forţa sau deplasarea în condiţii optime. În organismul uman se întâlnesc peste 200 de pârghii
osoase.
Acţiunea pârghiilor se bazează pe echilibrul momentelor a două forţe: o forţă de rezistenţă
pasivă şi o forţă activă. Ele sunt caracterizate prin trei puncte principale:
- punctul de aplicaţie a forţei F,
- punctul de aplicaţie a rezistenţei R,
- punctul de aplicaţie S a rezultantei forţelor, numit punct de sprijin al pârghiei, în jurul acestuia
forţele F şi R dând pârghiei o mişcare de rotaţie
Legea pârghiilor: momentele forţelor F şi R să fie egale.
Clasificarea pârghiilor se face în funcţie de poziţiile celor trei puncte de aplicaţie F, R şi S:
-pârghia de gradul I sau pârghia de echilibru (deoarece realizează echilibru static) are punctul
de sprijin S situat între punctul de aplicaţie a forţei F şi cel de aplicaţie a rezistenţei;
- pârghia de gradul al II-lea sau pârghia de forţă – are punctul de aplicaţie a rezistenţei între
cel de aplicaţie a forţei şi cel de sprijin; prin structura lor, distanţa de la R la S este mai mică
decât de la F la S , aşadar F este mai mic decât R, motiv pentru care putem amplifica forţa
- pârghia de gradul al III-lea sau pârghia de deplasare – are F între R şi S, ele utilizează o
forţă mare şi înving o forţă mică, în schimb deplasează mult punctul lui R; acest tip de pârghii
este cel mai întâlnit în corpul uman (punctul de aplicaţie a forţei, adică locul de inserare a
muşchiului, se află între punctul de sprijin care este articulaţia şi punctul de aplicaţie a
rezistenţei).

Pîrghiile de gradul I
Sunt relativ puţine în organism. Trunchiul se află în echilibru pe picioare ca o pârghie de
gradul I, la fel şi capul, care sprijinit pe atlas, funcţionează ca o pârghie cu braţe inegale,
verticala CG netrecând prin atlas; antebraţul în extensie se comportă ca o pârghie de gradul I.
În practica medicală, pârghiile de gradul I sunt foarte numeroase, în primul rând pârghiile
duble cum sunt foarfecele şi cleştii, care se împart în funcţie de utilitate, după lungimea braţelor.
Foarfece pentru învins rezistenţe mari (cum ar fi gipsul sau cleştii pentru extracţii dentare) cu
gură puternică şi mică şi mânere lungi; apăsând pe un braţ de pârghie lung se poate învinge o
rezistenţă mare;
Cleştii la care braţele pârghiei pe care apăsăm sunt mici, iar cele pe care se aplică
rezistenţa sunt lungi (forcepsul). Foarfecele şi cleştii la care mărimea braţelor forţei nu diferă
prea mult de cea a braţelor rezistenţei (cleştele pentru tracţiunea limbii în caz de asfixiere,
cleştele de manipulat pansamentele etc.)
În secţiile de fizioterapie şi în laboratoare există tot felul de pârghii de gradul I (balanţe analitice,
scripeţi etc.)
13
Pârghiile de gradul al II-lea
În organism, se pot menţiona, ca prim exemplu, incisivii şi caninii.
Aceste pârghii au formă de pană, iar condiţia necesară şi suficientă pentru echilibrul
forţelor la un astfel de instrument este ca raportul dintre forţă şi rezistenţă să fie acelaşi ca între
mărimea bazei de apăsare şi lungimea suprafeţei laterale a instrumentului (eficacitatea
instrumentului creşte cu cât baza este mai mică, deci, cu cât el este mai ascuţit).
Ca pârghie de gradul al II-lea funcţionează şi piciorul, având ca rezistenţă greutatea corpului
transmisă prin tibie; greutatea corpului este aplicată la nivelul articulaţiei tibio-tarsiene, aşa încât
forţa o vor da muşchii inseraţi prin tendonul lui Ahile pe calcaneu; punctul de sprijin, când stăm
pe vârful picioarelor, se află la extremitatea metatarsienelor în contact cu solul. Instrumentele
medicale ca: bisturiu, daltă, lanţetă funcţionează tot ca pârghii de gradul al II-lea (au formă de
pană).

Pârghiile de gradul al III-lea

Sunt elemente de deplasare .
Antebraţul în flexie funcţionează ca o pârghie de gradul al III-lea când muşchii flexori se
contractă pentru a-l ridica; bicepsul se contractă producând o forţă care are punctul de aplicaţie
pe antebraţ.
În general, distanţa dintre punctul de aplicaţie al forţei F şi punctul de sprijin S este de 8 ori mai
mică decât distanţa dintre punctul de aplicaţie a rezistenţei R şi punctul S. Rezultă, că în acest
caz, forţa desfăşurată de muşchi pentru a roti antebraţul este de 8 ori mai mare decât rezistenţa.
În schimbul pierderii de forţă avem un câştig de deplasare, contracţia de câţiva cm a bicepsului
determinând o deplasare liniară de 8 ori mai mare a extremităţii antebraţului. În laborator şi în
practica medicală întâlnim pârghii de gradul al III-lea cum ar fi: pensele anatomice, pedalele
diferitelor aparate dentare etc.

Pârghii umane multiple

Sunt grupe de pârghii acţionate de un singur muşchi. De exemplu: falangele care au
extensorii şi flexorii comuni. La pârghiile multiple suma rotaţiilor diverselor pârghii osoase
mişcate de un singur muşchi este egală cu rotaţia pe care ar determina-o acest muşchi, acţionând
asupra unei singure pârghii umane, muşchiul contractându-se cu aceeaşi lungime.
Pârghii asociate
Sunt întâlnite în mişcarea membrelor. De exemplu, datorită faptului că membrele superioare sunt
compuse din două segmente, viteza liniară a mâinii este mai mare când antebraţul descrie un
unghi faţă de braţ şi concomitent braţul descrie un unghi faţă de trunchi. Se observă cum
aducerea mâinii la nivelul umărului se face mai rapid, dacă ambele segmente se mişcă simultan,
decât în cazul în care membrul superior se mişcă rigid.

22. Structura membranei biologice

Structura şi funcţiile membranei celulare

Organismele vii sunt alcătuite dintr-un număr foarte mare de compartimente fluide
interdependente, mărginite de membrane plasmatice. Membranele celulare sunt structuri planare
-9
cu grosimi moleculare cuprinse între 6 şi 10 nm (1 nm = 10 m) care îndeplinesc cel puţin două
14
funcţii dinamice esenţiale, ele neputând fi privite ca nişte pelicule pasive care delimitează două
medii care au caracteristici fizico-chimice diferite (lichidul interstiţial şi citoplasma).

Prima funcţie a membranei celulare este de a împiedica mişcarea liberă a particulelor între două
compartimente adiacente (lichidul interstiţial şi citoplasma), prin urmare membrana are rolul
unei bariere fizice active. Lichidul interstiţial şi citoplasma sunt sisteme disperse având ca
solvent apa, iar ca faze dispersate electroliţi (ioni de Na, K, Cl, Ca, Mg), macromolecule (de ex.
proteinele), organite intracelulare (de ex. mitocondriile) şi molecule polare mici, în concentraţii
diferite. Lichidul interstiţial şi citoplasma au aceeaşi osmolaritate de aproximativ 300 mOsM/l,
fiind deci, lichide izotonice.

Fiind semipermeabile şi selective, membranele celulare îndeplinesc şi o a doua funcţie foarte

importantă şi anume reglarea volumului şi a compoziţiei mediului intracelular. Această reglare
asigură menţinerea la valori constante a compoziţiei şi volumului intra- şi extracelular, în ciuda
fluctuaţiilor din mediul extern.

Principalii constituenţi ai membranelor biologice sunt lipidele şi proteinele, conform modelului

mozaicului fluid proteolipidic (Fig. 1) al lui Nicholson şi Singer elaborat în 1972: membrana
este formată dintr-un bistrat lipidic, în care sunt inserate proteine şi glicoproteine. Acest model
presupune distribuţia uniformă a diferitelor tipuri de lipide în bistrat, lucru care a fost infirmat în
ultimii ani. Simon si Ikonen au demonstrat în 1987 existenţa asa numitelor microdomenii lipidice
(“lipid rafts”) de colesterol şi sfingomielina care nu sunt solubile în detergenţi nonionici, adică
prezenţa unor insule membranare, lipidele nedistribuindu-se uniform pentru a forma bistratul
lipidic.

23. Transportul pasiv

Prin transport pasiv moleculele şi ionii se deplasează în sensul gradientului electrochimic
sau de presiune fără consum de energie metabolică, sistemul având tendinţa de a ajunge la
echilibru termodinamic. Gradientul electrochimic este o forţă termodinamică producătoare de
flux şi reprezintă rezultatul unor procese desfăşurate cu consum energetic. În timpul
transportului, moleculele şi ionii utilizează energia mişcărilor de agitaţie termică şi cea derivată
din atracţia sau respingerea electrostatică.
Există trei tipuri de transport pasiv: difuzia simplă, difuzia facilitată şi difuzia prin canale
şi pori.
Difuzia simplă se produce prin dizolvarea speciei moleculare transportate în membrană. Datorită
structurii membranei de bistrat lipidic, zona internă fiind hidrofobă, o particulă, pentru a trece de
pe o faţă a membranei pe cealaltă, trebuie să străbată o zonă hidrofilă şi să pătrundă în zona
hidrofobă. De aici rezultă ca mecanismele de difuzie sunt diferite pentru particulele hidrofile
(ioni şi molecule polare) şi particulele hidrofobe (nepolare), respective particulele hidrosolubile
şi liposolubile.
15
Difuzia facilitată
Moleculele hidrofile mari, cum sunt mulţi factori nutritivi necesari celulei, precum şi unii ioni
traversează membrana prin difuzie facilitată, utilizând molecule transportoare existente în
membrană sau introduse artificial în aceasta. Asemenea molecule transportoare au o anumită
specificitate, recunoscând specia moleculară sau ionică pe care o transportă. Există transportori
pentru glucoză, colină, pentru diferiţi ioni (ionofori).

24. Transportul activ

Este o formă de transport care necesită consum de energie metabolică (a unei reacţii
chimice, de exemplu). Se realizează în sensul invers gradientului de potenţial electrochimic. Se
disting două forme de transport activ: transportul activ primar şi transportul activ secundar.
Transportul activ primar se realizează folosind proteine integrale numite pompe ionice
membranare. In urma transportului activ se stabileşte gradientul de concentraţie în sensul căruia
se desfăşoară transportul pasiv. Pompa leagă ionul pe o parte a membranei într-o anumită zonă
activă numită situs de legare şi, datorită unor modificări conformaţionale care intervin în urma
legării ionului, îl transferă pe cealaltă parte unde îl eliberează. Pompa foloseşte, de obicei,
hidroliza ATP în ADP şi P.
+ + +
Exemplul cel mai cunoscut este ATP-aza Na /K care translocă 3 ioni de Na din interiorul
+
celulei, unde concentraţia acestuia este mică, spre mediul extracelular şi 2 ioni de K din
exteriorul celulei în interiorul acesteia.
Deoarece rezultatul unui ciclu este un transfer net de sarcină pozitivă în exteriorul celulei,
+ +
spunem că pompa este electrogenică. De asemenea, pompa de Na /K asigură prin funcţionarea
ei osmolaritatea egală pe ambele feţe ale membranei.

Transportul activ secundar

Prin transport activ secundar speciile transportate pătrund într-un compartiment
(extracelular sau intracelular) împotriva gradientului lor electrochimic, asociindu-se cu molecule
care se deplasează în sensul gradientului de concentraţie. Specia transportată cât şi molecula care
efectuează transport pasiv se leagă de aceeaşi moleculă transportoare.
Transportul activ secundar utilizează transportorii întâlniţi la difuzia facilitată, aceştia
putând lega substratele transportate în aceeaşi stare conformaţională sau în stări conformaţionale
diferite (Fig. 19). Dacă ambele specii moleculare transportate se leagă de aceeaşi parte a
proteinei, transportul poartă denumirea de simport sau co-transport, iar transportorul îşi poate
modifica starea conformaţională doar după ce ambele substrate au ajuns în situsurile de legare.
Cazul în care speciile transportate se leagă pe cele două părţi ale transportorului, care se va afla
astfel în stări conformaţionale diferite, se numeşte antiport sau contra-transport.
Întâlnim simport la pătrunderea glucozei în celulele mucoasei intestinale; ea se asociază
+ +
cu Na care intră pasiv. Ionii de Na sunt eliminaţi activ prin transport primar, prin ATP-aza de
+ +
Na /K , iar glucoza rămâne.

16
Şi în acest caz, avem de-a face cu un transport electrogenic deoarece rezultatul net constă în
transportul unei sarcini pozitive dintr-o parte a membranei în cealaltă.

25. Canale ionice

Difuzia prin canale ionice

Substanţele ionizate nefiind liposolubile, difuzia lor prin membrană se poate face prin structuri
proteice specializate care strabat membrana pe toată grosimea ei şi creează căi de trecere pentru
ioni, formând canale sau pori. Noţiunea de por este folosită pentru structurile neselective,
făcând o discriminare doar pe baza diametrului particulei. Cu precădere, prin pori trece apa, caz
în care aceştia se numesc porine. Ionii au în jurul lor o zona de hidratare, din care cauză au
diametrul prea mare pentru pori.

26. Receptorii membranari

Receptorii membranari din membrana plasmatică celulară sunt proteine intrinseci cu

funcţie enzimatică care au capacitatea de a recunoaşte o moleculă semnal din mediul
extracelular, numită mesager prim, şi de a interacţiona cu ea rapid şi reversibil. Molecula
purtătoare de informaţie se numeşte ligand specific şi se poate lega de un anumit tip de receptor.
În mod obişnuit, moleculele semnal nu pătrund în interiorul celulei, rolul lor fiind doar de a
transmite prin diferite mecanisme membranare informaţia pe care o poartă.
Mesagerii primi pot fi molecule dar şi factori fizico-chimici. Printre moleculele cu rol de
mesager prim se întâlnesc: mediatorii chimici, hormonii polipeptidici, factori de creştere,
antigenii, medicamentele, drogurile.
În urma interacţiei, celula poate sintetiza o altă moleculă semnal numită mesager secund
care declanşează răspunsul celular specific. Mesagerul secund poate fi, uneori, chiar complexul
receptor – mesager prim.
Mesageri secunzi frecvent întâlniţi sunt: acidul adenozin monofosforic ciclic (c-AMP),
acidul guanozin monofosforic ciclic (c-GMP), diacil glicerolul (DAG), inozitol trifosfatul
(InosP ).
3
Procesele care au loc la nivel celular sunt următoarele (Fig. 22): de îndată ce ligandul s-a fixat de
receptor, informaţia este transmisă la nivelul membranei, acest lucru survenind de obicei, în
urma modificării conformaţiei receptorului; în urma acestui proces se declanşează o cascadă de
reacţii în interiorul celulei având ca urmare o modificare a activităţii celulare la nivelul
metabolismului sau la nivelul expresiei genelor; informaţia se transmite şi de-a lungul
membranei celulare, prin semnale electrice sub forma de potenţiale locale şi de tip tot – sau –
nimic.

27. Formarea imaginii prin lentile divergente

Lentile divergente dau imagini virtuale ale obiectelor reale, indiferent de poziţia acestora faţă de
lentilă (Fig. 10).
17
28. Formarea imaginii prin lentile convergente

Pentru a construi mersul razelor de lumină printr-o lentilă convergentă putem desena mersul a
două raze împrăştiate de vârful obiectului: raza care trece nedeviată prin centrul optic al lentilei
şi raza care cade pe lentilă paralel cu axul optic principal (aceasta se va refracta prin focar). În
figurile 5–9 aveţi desenate imaginile unui obiect situat la distanţe diferite de o lentilă
convergentă. Se observă că imaginea este reală (se află la intersecţia rezelor de lumină şi poate fi
captată pe un ecran) dacă obiectul este situat la o distanţă mai mare decât distanţa focală faţă de
lentilă. În cazul în care (Fig. 9) obiectul este situat între focar şi centrul lentilei imaginea devine
virtuală (aflată la interesecţia prelungirilor razelor de lumină, nu poate fi captată pe un ecran)

29. Ochiul ca sistem optic centrat. Ochiul redus.(Gullstrand)

Modele ale ochiului redus

Prin ochi redus se înţelege o schemă simplificată a ochiului. Ochiul va fi reprezentat
printr-un dioptru prin care razele se propagă la fel ca în ochiul real. În modelul Listing, ochiul
este un dioptru sferic cu raza de 6 mm care separă aerul de un mediu transparent cu indice de
refracţie n = 1.337.
Modelul Gullstrand constă dintr-un un sistem optic centrat în care un dioptru sferic unic
cu raza 5,7 mm (care reprezintă practic corneea: C = 60 D) separă aerul de un mediu transparent
de indice de refracţie 1,336. Centrul optic este centrul de curbură al dioptrului. Distanţa dintre
centrul optic şi retină este de cca. 15 mm. Retina se află în planul focal.
Ochiul este considerat un sistem optic centrat alcătuit din următoarele elemente:
- corneea, având indicele de refracţie n = 1,372, separată de aer printr-un dioptru anterior convex
şi de
- umoarea apoasă, n = 1,336, printr-un dioptru posterior concav
- cristalinul, n = 1,413 (1,375-1,473) este separat de umoarea apoasă printr-un dioptru anterior
convex şi de
- umoarea vitroasă (n = 1,336), printr-un dioptru posterior tot convex.

Corneea este mediul cel mai refringent, cca 40 D. Are cea mai mare contribuţie la
convergenţa totală de cca 60 D. Cristalinul contribuie cu restul de 20 D. Convergenţa
cristalinului este mai mică deoarece acesta este mărginit de medii cu indici de refracţie apropiaţi,
în timp ce corneea se află în contact cu aerul care are indicele de refracţie mult mai mic decât cel
al corneei.
Cristalinul este o lentilă biconvexă cu R = 10 mm şi R = 6 mm (în stare neacomodată).
1 2
Este alcătuit din straturi celulare concentrice al căror indice de refracţie creşte dinspre periferie
spre centru.
Convergenţa cristalinului este variabilă datorită modificării curburii. Umoarea vitroasă
conferă tensiune globului ocular.

30. Acuitatea viziala. Reflexul pupilar.

18
Acuitatea vizuală
În ochiul redus, imaginea unui punct se formează la intersecţia cu retina a dreptei care
trece prin punctul respectiv şi centrul optic, dimensiunea imaginii unui obiect fiind dată de
unghiul format de dreptele care trec prin centrul optic şi extremităţile obiectului, unghi care
defineşte diametrul aparent (măsurat în minute de arc). Obiectele de dimensiuni diferite pot avea
acelaşi diametru aparent, în funcţie de distanţa la care se află. Sub o anumită valoare a
diametrului aparent, imaginile celor două puncte se suprapun parţial. Numim distanţă
separatoare minimă sau minumum separabil diametrul aparent limită sub care imaginile celor
două puncte se suprapun. Acuitatea vizuală sau puterea de rezoluţie este definită ca fiind
inversul distanţei separatoare minime.
Acuitatea vizuală depinde de:
- factori dioptrici: aberaţia de sfericitate şi cromatică (dată de fenomenul de dispersie –
variaţia indicelui de refracţie cu lungimea de undă), difracţia datorită imperfecţiunilor
mediilor oculare, dispersia luminii datorită reflectării pe retină, erori de refracţie
- factori retinieni: legaţi de structura granulară şi discontinuă a retinei, centrul petei ce
reprezintă imaginea trebuind să se găsească pe celule receptoare distincte;
- factori legaţi de stimul: forma şi mărimea detaliului, contrastul de luminozitate,
iluminarea fondului, timpul de expunere, compoziţia cromatică (prin eliminarea
aberaţiilor cromatice, lumina monocromatică măreşte acuitatea vizuală).

Diminuarea acuităţii vizuale se numeşte ambliopie.

Adaptarea la lumină (reflexul pupilar)

Irisul reprezintă o diafragmă care limitează fluxul luminos ce cade pe retină şi contribuie la
micşorarea aberaţiilor cromatice şi de sfericitate produse de lentilele ochiului. Dimensiunea
pupilei este controlată de doi muşchi netezi, unsfincter inelar şi un dilatator radial, plasaţi în iris.
Când luminozitatea este slabă, fibrele radiale ale irisului se contractă (midriază), diametrul
pupilei creşte. La iluminare excesivă, fibrele circulare ale irisului micşorează pupila (mioză).
Acest fenomen se numeşte adaptare la lumină. Adaptarea de la lumină la întuneric cere mai mult
timp decât adaptarea inversă de la întuneric la lumină.
Acomodarea la distanţă
Într-un ochi normal, imaginea unor obiecte foarte îndepărtate se formează pe retină (Fig.
12 a)). Dacă obiectele sunt situate la o distanţă mai mică de 6 m de ochi, imaginea lor s-ar forma
în spatele retinei dacă cristalinul nu s-ar bomba mărindu-şi convergenţa (Fig.14). Pentru ca
imaginea să fie clară, ea trebuie să se formeze pe retină. Aceasta se realizează astfel: cristalinul
este înconjurat de un ligament circular, zonula lui Zinn, pe care se află înseraţi muşchii ciliari
circulari şi radiali. La contracţia fibrelor circulare, zonula se relaxează şi cristalinul iese de sub
tensiune, bombându-se sub efectul propriei elasticităţi. Convergenţa sa va creşte şi imaginea se
formează mai aproape de centrul optic (mai în faţă, deci pe retină). Invers, la contracţia fibrelor
radiale, zonula este din nou pusă sub tensiune, cristalinul se subţiază şi îşi micşorează
convergenţa. În acest fel se realizează acomodarea.
Vederea clară se realizează între două puncte: punctum proximum – pp- şi punctum remotum –
pr-. Pp – cel mai apropiat, văzut clar cu acomodare maximă. Pr – cel mai depărtat, văzut clar fără
acomodare. La ochiul normal (emetrop) pp = 25 cm, pr → ∞

19
31. Miopia.

Miopia
Acest defect de vedere se manifestă prin creşterea convergenţei ochiului. În funcţie de
cauza acestei creşteri avem de a face cu mai multe tipuri de miopii şi anume:
- Miopia axială, cel mai fecvent întâlnită, este caracterizată de axul anteroposterior mai lung
decât cel al ochiului emetrop, din această cauză imaginea se formează înaintea retinei. Pp şi pr se
află mai aproape de ochi.
- Miopia de curbură: curbura cristalinului este mai mare, convergenţa va fi mărită (de obicei este
legată de oboseală).
- Miopia de indice caracterizată de creşterea indicelui de refracţie datorită creşterii concentraţiei
saline în anumite stări patologice (vărsături incoercibile, diarei rebele, mari hemoragii şi
plasmoragii, expuneri excesive la soare, şocuri traumatice, lipotimie – în aceste din urmă două
cazuri, deshidratarea şi hiperconcentrarea salină consecutivă apar ca o consecinţă a fugii apei din
ţesuturi spre patul vascular lărgit ca urmare a epuizării mecanismelor neuro-hormonale de
menţinere a tonusului vascular).
În toate cazurile se corectează cu lentile divergente (Fig. 15) care au convergenţa negativă (C <
0, focare virtuale) care, adăugată convergenţei crescute a ochiului, o aduc în limitele normale.

32. Prezbitismul.
Presbiopia sau prezbitismul este o ametropie de elasticitate care apare, în general, după vârsta
de 40 de ani. Bombarea cristalinului se face mai dificil, deoarece elasticitatea acestuia se
diminuează o dată cu înaintarea în vârstă. Se folosesc lentile convergente pentru a vedea
obiectele apropiate.

33. Biofizică recepţiei vizuale. Retina.

Biofizica recepţiei vizuale

Structura retinei
După ce străbat mediile transparente ale ochiului, razele luminoase care provin de la
diferitele obiecte ale mediului înconjurător cad pe retină (Fig. 17) care reprezintă o structură
2
complexă cu o suprafaţă de cca 2 cm şi grosimea de 350 μm. Există 5 tipuri de celule prezente în
retină dispuse în straturi succesive (Fig. 17, săgeata din stânga figurii indică sensul luminii):
- celulele epiteliului pigmentar - alcătuiesc stratul distal format dintr-un singur şir de celule
epiteliale; pigmentul conţinut de acestea – melanina – absoarbe lumina (pentru a evita difuzia).
- celulele fotoreceptoare, celulele cu conuri şi bastonaşe, care conţin pigmenţii fotosensibili.
Celulele fotoreceptoare sunt orientate cu extremitatea fotosensibilă înspre coroidă, fiind parţial
îngropate în epiteliul pigmentar. Repartiţia lor în retină nu este uniformă. În pata oarbă, pe unde
ies fibrele nervului optic, celulele fotoreceptoare lipsesc complet.
- celule orizontale fac sinapsă cu celulele fotoreceptoare (6-50 celule fotoreceptoare).
- celulele bipolare, alcătuind primul strat al neuronilor vizuali (de aceea retina poate fi
considerată o porţiune de creier periferic), realizează legături între celulele receptoare şi cele
ganglionare. In zona foveală corespondenţa este biunivocă: fiecare con realizează legături
20
sinaptice cu o bipolară şi fiecare bipolară cu o ganglionară. Fiecare ganglionară primeşte astfel
informaţii de la un singur con. Spre periferia foveei şi în afara acesteia, mai multe celule
receptoare realizează conexiuni sinaptice cu o bipolară şi mai multe bipolare trimit informaţii
unei singure ganglionare.
- celulele amacrine realizează conexiuni între neuronii bipolari, la fel cum celulele orizontale
interconectează celulele fotoreceptoare. Sunt lipsite de axon şi trimit informaţii dinspre centru
spre periferie.
– celulele ganglionare – fac sinapsă cu cele bipolare, iar axonii lor alcătuiesc nervul optic. Pata
oarbă, lipsită de celule fotoreceptoare, este locul în care nervul optic se îndreaptă spre corpii
geniculaţi laterali, după ce strabate învelişul globului ocular.

34. Structura şi funcţiile celulelor fotoreceptoare.

Structura şi funcţia celulelor fotoreceptoare

Celulele fotoreceptoare realizează funcţia de traducere a semnalului vizual – radiaţia
electromagnetică din domeniul vizibil- în semnal electric.
Celula cu bastonaş (Fig. 18 a)) este alcătuită din două părţi: segmentul extern (SEB), sub
formă alungită, cilindrică, de bastonaş, şi segmentul intern (SIB). Segmentul extern este
fotoreceptorul propriu-zis, cel intern are rol metabolic. Bastonaşele asigură vederea scotopică (la
lumină crepusculară), având o mare sensibilitate. SEB are o structură specială, conţinând un
mare număr de discuri membranare (până la 2000) suprapuse. Membrana discurilor este formată
din subunităţi membranare (cca 5 nm diametru) în centrul cărora se găseşte pigmentul
7 8
fotosensibil – rodopsina (10 -10 molecule/bastonaş).
Rodopsina este formată din opsină (fosfolipoproteină formată din 348 de aminoacizi,
formând 7 α-helixuri aşezate transversal pe membrana discului, legate între ele prin segmente
neelicoidale) şi din retinal (aldehida vitaminei A) care este cromoforul, cu axa longitudinală
paralelă cu suprafaţa membranei. Maximul de absorbţie al rodopsinei este la 500 nm (verde).
+ ++
Membrana bastonaşului conţine numeroase canale de Na şi Ca , astfel încât, la
+ ++ ++
întuneric, există un influx pasiv de Na şi Ca (curent de întuneric) (Fig. 19) (10-15% Ca ). În
+
întuneric membrana este polarizată negativ (-20 – - 40 mV). Ionii de Na intră în celulele
fotoreceptoare prin canale, dar nu se acumulează deoarece sunt evacuaţi pe măsură ce intră de
+ ++
către pompele ionice din SIB. Calciul este evacuat printr-un mecanism antiport 3Na /1Ca în
+ ++
SEB. Curentul de Na (Ca ) reprezintă curentul de întuneric.
+ ++
În urma fotoexcitării şi activării rodopsinei (Fig. 20), se închid canalele de Na (Ca ),
curentul de întuneric dispare şi membrana se hiperpolarizează. Potenţialul celular poate ajunge
la –80 mV, depinzând de intensitatea luminii. Variaţia de potenţial declanşează excitaţia
neuronilor bipolari, astfel încât potenţialele de acţiune apărute în aceştia ajung în final la sinapsa
cu neuronul ganglionar, pe care-l excită. De la neuronul ganglionar vor porni trenuri de
potenţiale de acţiune tot sau nimic care, pe calea nervului optic, ajung în corpii geniculaţi şi apoi
în scoarţa cerebrală (scizura calcarină) unde produc senzaţia vizuală. Bastonaşele au o
6
sensibilitate foarte mare: un singur foton poate duce la blocarea intrării în celulă a 10 sarcini
pozitive – amplificare de putere. Fotonul este doar declanşator, restul se datorează energiei
proceselor metabolice.
21
Celulele receptoare cu bastonaş sunt responsabile de vederea scotopică, la luminozitate scăzută,
fără vederea culorilor (alb-negru).

35. Teoria a vederii tricromate.

Discromatopsiile
Discromatopsia este o anomalie a vederii, cauzată de absenţa sau de dereglarea
funcţională a celulelor fotoreceptoare. Persoanele cu discromatopsie prezintă tulburări ale vederii
colorate. Lipsa percepţiei culorilor, acromatopsia, este rezultatul lipsei conurilor. Majoritatea
persoanelor cu probleme de percepţie a culorilor pot identifica anumite culori, în foarte puţine
cazuri pacienţii nefiind capabili să recunoască nici o culoare, ci văd doar nuanţe de gri, alb şi
negru. Dicromazia constă în perceperea a două culori: dacă pacientul nu percepe culoarea roşie
avem de-a face cu protanopie, dacă nu este perceput verdele ne referim la acel tip de dicromazie
ca fiind deuteranopie, iar în cazul absenţei culorii albastre avem tritanopie. Conform teoriei
tricromatice a vederii colorate (Young, Maxwell, Helmholtz) orice culoare se poate obţine prin
combinarea a trei culori. Discromatopsiile sunt, în general, transmise genetic caz în care ambii
ochi sunt afectaţi, aceste tulburari fiind ireversibile şi netratabile, neputându-se însă agrava.
Discromatopsiile pot fi dobândite ca urmare a unor boli (de exemplu, cataracta care
constă în opacifierea parţială sau totală a cristalinului) şi traumatisme ale ochiului sau pot să
apară cu înaintarea în vârstă. Discromatopsiile dobândite pot fi unilaterale sau asimetrice (unul
dintre ochi este afectat mai puternic). Acestea pot fi tratate, în funcţie de cauză, prin intervenţie
chirurgicală (în cazul în care cataracta a produs discromatopsia respectivă), prin oprirea
medicamentelor care au cauzat tulburarea de vedere, prin recomandarea folosirii lentilelor de
contact colorate sau a lentilelor antireflex (celulele cu bastonaş funcţionând mai bine la lumină
mai slabă). Testarea pacienţilor constă în recunoaşterea culorilor şi a denumirii acestora:
subiectului i se cere să privească un aşa-numit “pattern” care este un pătrat cu puncte colorate
care realizează o literă sau un număr şi să recunoască imaginea alcătuită din punctele colorate
(testul Ishihara). Cei cu vedere cromatică intactă pot recunoaşte aceste pattern-uri, persoanele
suferind de discromatopsie nu vor recunoaşte sau vor identifica doar anumite litere sau cifre.

Discromatopsiile pot afecta dezvoltarea cognitivă (un copil cu rezultate slabe va trebui consultat
şi de un oftalmolog) dar pot limita şi opţiunile profesionale.

36. Densitatea

Densitatea unui material omogen se defineşte ca fiind masa conţinută în unitatea de

volum. Unitatea de măsură pentru densitate este kg/m3 sau g/cm3 (1000 kg/m3 = 1g/cm3).
Densitatea se notează cu litera grecească  (ro). Conform definiţiei :
22
 m

V
Densitatea relativă a unui material este raportul dintre densitatea lui şi densitatea unui
material considerat referinţă, prin urmare, un număr adimensional (fără unitate de măsură). Se
poate demonstra că densitatea relativă a unui material este egală cu raportul dintre masa unui
corp din acel material şi masa aceluiaşi volum din materialul de referinţă. Pentru corpurile solide
şi lichide se ia drept referinţă apa.
Pentru determinarea densităţii relative, în locul raportului maselor unor volume egale ale
substanţelor se folosesc greutăţile acestor volume, care, pe aceeaşi verticală sunt direct
proporţionale cu masele (conform principiului fundamental al dinamicii, vezi cursul Noţiuni
generale de mecanică).

Astfel : G = mg şi pentru referinţă G = mg. Împărţind cele două egalităţi una la cealaltă,
obţinem:

G m G
   relativ 
G' m' G'
Densitatea absolută a apei la 4,2oC este egală cu 1 g/cm3, prin urmare masa de apă la
această temperatură este exprimată prin acelaşi număr ca şi volumul ei.
Expresia densităţii absolute a unui corp se poate scrie

G
   apa
G'

unde apă reprezintă densitatea apei la temperatura de lucru t.

37 Presiunea hidrostatică
Prin definiţie, presiunea este forţa exercitată pe unitatea de suprafaţă:

F
p
S
Este o mărime fizică scalară derivată a cărei unitate de măsură este N/m2. Presiunea are şi
alte unităţi de măsură tolerate cum ar fi 1Pa = 1N/m2, 1 atm ~ 105N/m2, 1 torr = 1 mmHg, 760
mmHg = 105 N/m2. Unitatea de măsură din hemodinamică este mmHg (milimetru coloană de
mercur).
Presiunea hidrostatică este presiunea exercitată de o coloană de fluid 1 la baza sa.

1
Presiunea atmosferică este presiunea hidrostatică exercitată de atmosferă la suprafaţa pământului
23
 În orice punct din interiorul fluidului există o presiune datorată greutăţii straturilor de
deasupra acelui punct. Se poate calcula presiunea pe care o exercită o coloană de lichid de
densitate  şi grosime h la baza vasului având aria secţiunii transversale S ,Astfel :

G mg Vg hSg
p     gh
S S S S
Se observă că presiunea hidrostatică nu depinde de suprafaţa fundului vasului, ci numai
de densitatea lichidului şi de grosimea acestuia. Dacă punem în câteva vase comunicante care au
secţiunile bazelor diferite , un lichid, observăm că înălţimea lichidului în vase este aceeaşi.
Acest lucru este datorat presiunii hidrostatice care are aceeaşi valoare la baza tuturor
vaselor, iar lichidul este în echilibru.
38. Principiul lui Pascal
Se enunţă astfel: Presiunea aplicată unui lichid aflat într-un vas este transmisă integral
oricărei porţiuni a fluidului, precum şi pereţilor vasului.
Aplicaţiile legii lui Pascal sunt numeroase. Dintre ele, amintim presa hidraulică al cărei
principiu de funcţionare presupune utilizarea unui piston de suprafaţă mică A1, prin intermediul
căruia se exercită o forţă mică F1 direct asupra unui lichid (Fig. 3).
Conform legii lui Pascal, presiunea p = F1 / A1 este transmisă prin tubul de legătură unui
cilindru mai larg, prevăzut cu un piston mai mare de suprafaţă A2. Rezultă că

F1 F2 A
p   F2  2 F1
A1 A2 A1
Aşadar, presa hidraulică este un dispozitiv de amplificare a forţei, cu un factor de
multiplicare egal cu raportul suprafeţelor pistoanelor. Întâlnim presa hidraulică la scaunele
folosite în cabinetele dentare, precum şi la frânele hidraulice pistoanele pe care se apasă
corespunzând ramurii de secţiune mică.
39. Principiul lui Arhimede
Un corp scufundat în apă pare să aibă o greutate mai mică decât în aer, iar un corp a cărei
densitate este mai mică decât a apei poate pluti la suprafaţa acesteia. Asta înseamnă că în apă,
asupra corpului scufundat mai acţionează o forţă al cărei sens este invers sensului greutăţii.
Aceasta este forţa arhimedică.
Enunţul principiului lui Arhimede: Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în
sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dizlocuit de corp :

FA = lichidVdizlocuitg

24
unde g este acceleraţia gravitaţională, iar lichid reprezintă densitatea lichidului în care este
scufundat corpul.
Forţa arhimedică se aplică într-un punct al corpului, numit centru de presiune, acesta coincizând
cu centrul de greutate al masei de lichid dizlocuită de corp.
40. Plutirea corpurilor
a. Corpul pluteşte la suprafaţa lichidului – în acest caz, greutatea corpului este egală cu
greutatea lichidului dizlocuit, dar volumul de lichid dizlocuit este mai mic decât volumul
corpului care pluteşte ;
b. Corpul pluteşte în interiorul lichidului – în acest caz, greutatea corpului este egală cu
greutatea lichidului dizlocuit, iar volumul de lichid dizlocuit este de asemenea egal cu volumul
corpului care pluteşte ;
c. Corpul nu pluteşte – în acest caz, greutatea corpului este mai mare decât greutatea lichidului
dizlocuit, corpul este acţionat, aşadar, de două forţe care nu-şi mai fac echilibrul ; volumul
corpului este egal cu volumul de lichid dizlocuit de corp

41.Metode densitometrice
Densimetria cuprinde metode şi procedee de determinare a greutăţii specifice a diferitelor
corpuri. Dintre metodele densimetrice amintim:

a) Metode bazate pe aplicarea principiului lui Arhimede – determinarea calitativă a densităţii. Se

introduce corpul în apă, observându-se condiţiile de echilibru ale plutirii. Evident, această
metodă se poate aplica doar corpurilor insolubile în apă. În cazul în care corpul se scufundă,
densitatea lui relativă este mai mare decât 1, în cazul în care corpul pluteşte, atunci densitatea sa
relativă este mai mică decât 1.

Metoda picăturilor – folosită pentru determinări cantitative ale densităţii unor corpuri
lichide, mai ales în cazurile în care dispunem de cantităţi mici de substanţă pentru operaţiunile
respective.

Pentru aplicarea acestei metode este nevoie de un set de soluţii etalon de densităţi
diferite, dar foarte apropiate între ele, cunoscute cu precizie. Se introduce o picătură din lichidul
de cercetat într-o cantitate mică din una din soluţiile etalon. Dacă picătura cade la fundul vasului,
densitatea lichidului este mai mare decât cea a etalonului. Se ia următoarea soluţie etalon şi se
repetă procedura. În momentul în care picătura din lichidul de studiat pluteşte în interiorul
soluţiei etalon, densităţile celor două lichide sunt egale. Această metodă serveşte la determinarea
densităţii sângelui, cu o precizie suficientă. Densitatea sângelui are o valoare constantă în cazuri
normale, datorită mecanismelor fiziologice reglatoare, ea putând varia puţin din cauza ingerării
alimentelor, mai ales a celor lichide. Valorile normale ale densităţii sângelui sunt cuprinse între
1,057 g/cm3 şi 1,066 g/cm3, admiţându-se ca densitate medie la bărbaţi valoarea de 1,061 g/cm3,
iar la femei de 1,058 g/cm3.
25
 Metoda se poate aplica şi materialelor aflate în stare solidă.

Areometrele (Fig. 7) sunt aparate confecţionate din sticlă care pot pluti, formate dintr-un cilindru
cu diametrul de 2-3 cm, partea superioară având forma unei tije de o anumită lungime şi
diametru 0,3-0,6 cm. În partea inferioară aparatul are un rezervor de formă sferică sau ovoidală,
în care se află o substanţă grea, cum ar fi plumb sau mercur. Din cauza acestei greutăţi, centrul
de greutate al plutitorului este mult coborât faţă de centrul de presiune, iar rezultatul constă în
menţinerea areometrului în poziţie verticală în lichid.

b) Metode bazate pe folosirea balanţei - Aceste metode presupun cântărirea cu ajutorul

unui vas de volum cunoscut gol şi apoi plin cu lichidul a cărui densitate absolută dorim să o
determinăm. Un astfel de vas de formă specială se numeşte picnometru. Prin împărţirea masei
lichidului la volumul picnometrului se obţine valoarea densităţii.
c) Metoda vaselor comunicante-– se aplică în cazul în care avem două lichide nemiscibile cu
densităţi diferite.

Această metodă se foloseşte pentru determinarea densităţii lichidelor nemiscibile cu apa, dar nu
este foarte precisă din cauza impreciziei în măsurarea nivelelor lichidului.

42. Ecuaţia de continuitate

Pentru deducerea ecuaţiei de continuitate vom considera un tub de curent într-un fluid în
mişcare (Fig. 12). Prin definiţie, debitul volumic de curgere, Q, reprezinta volumul de fluid
care traversează o secţiune a tubului în unitatea de timp, în timp ce viteza de curgere, v,
reprezintă distanţa parcursă de un element de lichid în unitatea de timp.

Pentru un fluid incompresibil care curge staţionar şi nu se disipă prin pereţii laterali,
debitul de curgere Q este constant. Se observă că viteza de curgere este mai mare dacă secţiunea
este mai mică şi scade cu creşterea secţiunii transversale a tubului. Acest lucru se scrie
matematic :

S1v1 = S2v2 = constant

adică produsul dintre aria secţiunii transversale a tubului şi viteza de curgere a lichidului este
constant.

Aceasta este ecuaţia de continuitate.

43. Ecuaţia lui Bernoulli

26
 Când un lichid curge de-a lungul unui tub de curent orizontal cu secţiune variabilă, viteza
lui variază, el fiind accelerat sau încetinit. Prin urmare, asupra acestui lichid trebuie să acţioneze
o forţă rezultantă deci de-a lungul tubului presiunea trebuie să varieze, deşi înălţimea nu se
modifică.

Pentru două puncte aflate la înălţimi diferite, diferenţa de presiune depinde nu numai de
diferenţa de nivel, ci şi de diferenţa dintre vitezele din punctele respective.

Pentru tubul din Fig. 14 putem scrie un bilanţ al presiunilor în felul următor :

1 1
p1  gh1  v12  p2  gh2  v22
2 2
sau

1
p   gh   v 2  constant
2

Aceasta este expresia matematică a legii lui Bernoulli referitor la curgerea lichidelor. Termenul
1/2v2 se numeşte presiune dinamică, iar suma primilor doi termeni ai egalităţii este chiar
presiunea statică. Presiunea dinamică reprezintă presiunea pe care o exercită lichidul datorită
vitezei sale de curgere.

Aşadar, conform legii lui Bernoulli, de-a lungul unui tub prin care curge un fluid, suma dintre
presiunea statică a fluidului şi presiunea dinamică este constantă, presiunea statică scade pe
măsură ce viteza creşte

44. Legea lui Stokes

Când o particulă se deplasează într-un lichid vâscos, între masa de lichid în repaus şi pelicula de
lichid antrenată în mişcare de către particulă se exercită forţe de frecare interne a căror valoare
depinde de viteză . Rezistenţa opusă de lichid la înaintare reprezintă rezultanta forţelor de
frecare. Această forţă de frecare are o valoare variabilă, ea fiind direct proporţională cu viteza.
La un moment dat, forţa ajunge să egaleze forţa motrice (în cădere, greutatea) şi din acest
moment, corpul se mişcă având viteză constantă.

În cazul unei particule sferice de rază r, la viteze mici v, legea lui Stokes dă expresia
forţei rezistente:

R=6rv

La echilibru, cunoscând viteza limită se poate determina, de exemplu, valoarea

coeficientului de vâscozitate.

Forţa motrice poate fi: greutatea, explicand astfel sedimentarea; forţa centrifugă, aplicată
la centrifugare sau ultracentrifugare; forţa electrică, aplicată la electroforeză.
27
 Particulele de diferite tipuri pot difuza într-un anumit lichid funcţie de vâscozitatea
acestuia, iar acest lucru este folosit in practica prin introducerea medicamentelor în solvenţi sau
dispersanţi vâscoşi, încetinind astfel viteza lor de difuzie.

45. Legea Poiseuille-Hagen

Curgerea laminară poate fi privită ca deplasarea unor tuburi coaxiale care alunecă unele
faţă de altele, cu viteze diferite, mai mari spre centru şi scăzând spre pereţi. În afara stratului
periferic mişcarea este foarte neregulată - turbulentă, datorită curenţilor circulari locali formaţi,
distribuiţi haotic, numiţi vârtejuri. Acestea produc o creştere considerabilă a rezistenţei la
curgere, urmată de o scădere a presiunii totale a lichidului real de-a lungul tubului .

Conform legii lui Poiseuille-Hagen scăderea de presiune de-a lungul distanţei l străbătută
de fluid într-un tub cilindric de rază r este:

8lv 8lQ
p1  p2  
r2 r 4
deoarece viteza v = Q/S = Q/r2, unde Q este debitul lichidului prin conductă, S aria secţiunii
transversale a acesteia, iar  vâscozitatea lichidului.

Prin urmare, în cazul fluidelor reale, vâscoase, energia potenţială a fluidului scade pe
măsură ce fluidul avansează în tub, datorită frecărilor interne.

Se poate face o analogie între mărimile hidrodinamice şi cele electrocinetice, diferenţa de

presiune corespunzând diferenţei de potenţial electric, debitul Q al curgerii corespunzând
intensităţii curentului electric, iar factorul (8l/R4) fiind echivalentul rezistenţei electrice (el
chiar reprezentând rezistenţa întâmpinată de fluid în timpul curgerii sale prin tub).

Legea lui Poiseuille este similară legii lui Ohm, ambele fiind expresii ale disipării energiei.

46. Numărul lui Reynolds

Caracterul curgerii unui fluid printr-un tub cu pereţi netezi poate fi anticipat dacă se
cunosc viteza de curgere a fluidului (v), densitatea lui (), coeficientul de vâscozitate () şi
diametrul tubului (D). Cu ajutorul acestor mărimi, care caracterizează atât fluidul cât şi tubul prin
care acesta curge, se poate calcula numărul lui Reynolds NR, definit ca următorul raport:

28
 vD
NR 


NR este o mărime adimensională şi are aceeaşi valoare numerică în orice sistem de unităţi.

Experienţele arată că:

- dacă NR < 2000 curgerea este laminară

- dacă NR > 3000 curgerea este turbulentă
- pentru 2000 < NR < 3000 există un regim de tranziţie sau nestaţionar, curgerea este instabilă
şi poate trece de la un regim la altul.

În ceea ce priveşte curgerea pulsatorie a sângelui aceasta este o curgere în regim

nestaţionar.

47. Rolul de pompă al inimii

Rolul principal al inimii constă în expulzarea sângelui în circulaţie, prin închiderea şi

deschiderea în mod pasiv a valvulelor care au rol de supapă. Inima este constituită din două
pompe , conectate prin circulaţiile pulmonară şi sistemică:

- pompa dreaptă care are rolul de a pompa spre plămâni sângele dezoxigenat colectat din
organism (circulaţia pulmonară)

- pompa stângă colectează sângele oxigenat din plămâni şi îl pompează în corp (circulaţia
sistemică)

Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valvule care, în mod normal, impun
deplasarea sângelui într-un singur sens, cele două pompe ale inimii având fiecare câte două
camere: atriul este un rezervor care colectează sângele adus de vene şi ventriculul care
pompează sângele în artere. Septul este peretele care desparte atât atriile cât şi ventriculele şi
care împiedică trecerea sângelui dintr-un atriu/ventricul în celălalt. Etanşeitatea pompelor este
determinată de musculatura cardiacă.

Mişcarea valvulelor este reglată de diferenţa de presiune dintre atrii, ventricule şi vase
sanguine, ele împiedicând sângele să curgă în direcţie greşită. Musculatura cardiacă asigură atât
variaţia volumului inimii şi presiunii sângelui precum şi energia necesară funcţionării prin
procesele biofizice şi chimio-mecanice din miocard.

48. Legea lui Laplace stabileşte ce calibru va avea vasul de sânge, care se comportă ca o
membrană elastică de formă cilindrică, atunci când sângele are o anumită presiune. Tensiunea T
depinde de structura peretelui vasului sanguin.
29
 Legea lui Laplace se scrie matematic astfel :

T
p 
R
unde p este presiunea arterială, T este tensiunea exercitată de sânge asupra pereţilor arteriali iar R
este raza arterei. Se observă că pentru o diferenţă de presiune dată p, tensiunea în vas T
depinde de rază. Pentru aceeaşi presiune de distensie rezistenţa pereţilor vasculari este invers
proporţională cu raza vasului de sânge.

Legea lui Laplace are o importanţă deosebită în biofizica aparatului circulator. Cu

ajutorul ei se pot explica unele particularităţi anatomo-funcţionale fiziologice şi patologice ale
inimii şi ale vaselor de sânge şi anume:

- dacă scade raza de curbură R a stratului median al muşchiului inimii, având constantă
tensiunea parietală T, conform legii Laplace, se constată că presiunea la care are loc
expulzarea sângelui creşte ;
- în regiunea apicală peretele ventricular se subţiază, raza de curbură a cordului fiind mai mică,
la aceeaşi presiune a sângelui, tensiunea din perete este mai mică;
- în cazul hipertrofiei cardiace, creşterea razei de curbură duce la diminuarea presiunii
sistolice, aşadar la o expulzare deficitară, pentru aceeaşi tensiune în fibrele musculare ;
- în cazul cardiomiopatiei dilatative, muşchiul cardiac este slăbit, raza ventriculului creşte
(inima slăbită nu mai poate să pompeze mult sânge, după fiecare bătaie de inimă rămân
cantităţi mai mari în ventriculi, iar aceştia se dilată) şi pentru a crea aceeaşi presiune de
expulzie este necesară o tensiune parietală mărită;
- în cazul anevrismelor, deoarece creşte raza vasului (Fig. 29), la aceeaşi presiune distală, vom
avea o creştere a tensiunii parietale şi, în consecinţă, o creştere a riscului de rupere a peretelui
vascular.

49. Vâscozitatea sângelui

Sângele reprezintă o suspensie de elemente celulare (50% din volumul său) într-o soluţie
apoasă (plasma) de electroliţi, neelectroliţi şi substanţe macromoleculare (dispersie coloidală),
fiind aşadar un sistem dispers complex. Din punct de vedere al vâscozităţii, sângele este un lichid
nenewtonian, pseudoplastic. În cazul unei suspensii vâscozitatea sistemului depinde atât de
mediul de dispersie (plasma în cazul sângelui), cât şi de particulele aflate în suspensie, fiind
funcţie de volumul total al acestor particule.

Valoarea vâscozităţii sângelui la temperatura de 370C este de aproximativ

3 cP. Vâscozitatea relativă a sângelui în raport cu apa (apa = 0,70 cP), va fi, în medie:

30
 sange
relativ  4
apa

Vâscozitatea sanguină relativă la subiecţii sănătoşi are valori cuprinse între 3,9 şi 4,9,
fiind puternic dependentă de vârstă (atinge maximul de 4,9 la vârste cuprinse între 35 – 40 de
ani).

Datorită compoziţiei neomogene a sângelui, vâscozitatea acestuia variază cu valoarea

hematocritului, cu viteza de curgere şi cu raza vasului de sânge.

Hematocritul reprezintă procentul de elemente figurate, în special hematii, dintr-un

anumit volum de sânge. Deoarece plasma este un lichid newtonian, elementele figurate sunt cele
care conferă sângelui caracterul nenewtonian. Prin urmare, vâscozitatea sângelui va fi mai mare
acolo unde densitatea de elemente figurate este mai mare: venos > arterial.

La omul sănătos, valoarea hematocritului este de 40 - 50%, variind în funcţie de vârstă

şi sex. Dependenţa vâscozităţii relative a sângelui, r, de hematocrit este exponenţială, putând
atinge valoarea de 12 pentru un hematocrit de 80%. Hematocritul, alături de numărătoarea
globulelor roşii şi de dozarea hemoglobinei, ajută la punerea unui diagnostic mai precis de
anemie (hematocrit scăzut).
Vâscozitatea sângelui variază cu viteza de curgere, scăzând cu creşterea acesteia,
datorită deformării elastice a eritrocitelor. Scade, de asemenea, când diametrul vasului devine
mai mic decât 1 mm (în capilare).
Vâscozitatea serului dă indicaţii referitoare la proporţia şi calitatea proteinelor cuprinse
în el. În stare normală, la o temperatură de 37 oC, vâscozitatea specifică a serului uman este
constantă, cu fluctuaţii mici în intervalul 1,64 – 1,69. În stări patologice, vâscozitatea serului
variază mult, putând lua valori cuprinse în intervalul 1,5 – 3. În timp ce prezenţa substanţelor
cristaloide în ser (uree, NaCl) nu modifică sensibil vâscozitatea serului, creşterea procentului de
proteine duce la mărirea vâscozităţii acestuia.

50. Efectul Fahraeus – Lindqvist (acumularea axială a eritrocitelor)

Sângele nu este un lichid omogen, ci o suspensie de celule. Astfel, în capilare ale căror
diametre sunt de acelaşi ordin de mărime cu diametrul eritrocitelor, profilul vitezei plasmei este
determinat de celulele în mişcare care se deformează semnificativ în vasele înguste şi ramificate,
aceasta constituind o problemă de microreololgie a circulaţiei. În vasele de diametre mari, pe de
altă parte, apare aşa numitul efect Fahraeus – Lindqvist care duce la concentrarea eritrocitelor în
regiunile în care tensiunile de forfecare sunt minime, adică pe axa longitudinală a vasului.
Rezultă că vâscozitatea sângelui care este dependentă de hematocrit va creşte în această regiune
şi va scădea în vecinătatea peretelui vasului. Astfel se ajunge la o scădere a rezistenţei la curgere
a debitului sanguin total.

31
 Pe de altă parte, profilul parabolic al vitezelor straturilor adiacente de fluid în curgere
laminară se schimbă semnificativ, aplatizându-se spre axul vasului. Mai mult, acest efect
conduce la distribuţia diferenţiată a diferitelor tipuri de celule sanguine, mărimea forţei care
deplasează celulele prin efectul Fahraeus – Lindqvist în regiunile cu tensiuni de forfecare
minime, depinzând de dimensiunea celulelor. În consecinţă, celulele cu diametre mai mici, cum
sunt plachetele sanguine nu sunt influenţate atât de puternic de acest efect, spre deosebire de
eritrocite ale căror diametre sunt mai mari. Astfel, în timp ce eritrocitele se concentrează către
axul vasului, plachetele se aglomerează spre pereţii acestuia. Efectul Fahraeus – Lindqvist poate
fi înţeles ca o consecinţă a principiului producerii minimei entropii al lui Prigogine. Aplicat în
cazul curgerii sângelui, principiul producerii minimei entropii presupune concentrarea celulelor
în zonele în care pierderea de energie prin frecare este minimă, adica în regiunile cu tensiuni de
forfecare minime.

51. Măsurarea tensiunii arteriale.

Primul document care atestă măsurarea presiunii arteriale datează din secolul al XVIII-
lea. În 1773, cercetătorul englez Stephen Hales a măsurat în mod direct presiunea sângelui unui
cal prin inserarea unui tub cu un capăt deschis direct în vena jugulară a animalului. Sângele a
urcat în tub până la înălţimea de 2,5 m adică până la înălţimea la care presiunea coloanei de
sânge (greutatea coloanei raportată la suprafaţă) a devenit egală cu presiunea din sistemul
circulator. Acest experiment stă la baza utilizării cateterului pentru măsurarea directă a presiunii
arteriale. Cateterul este o sondă care se introduce direct în arteră, prevăzută cu un manometru
miniaturizat care permite monitorizarea continuă a presiunii sângelui (metoda este folosită rar,
mai ales în urgenţă).

În mod uzual, presiunea arterială se măsoară prin metode indirecte bazate pe principiul
comprimării unei artere mari cu ajutorul unei manşon pneumatic în care se realizează o presiune
măsurabilă, valorile presiunii intraarteriale apreciindu-se prin diverse metode, comparativ cu
presiunea cunoscută din manşetă. Dintre metodele indirecte menţionăm: metoda palpatorie,
metoda auscultatorie, metoda oscilometrică.

Metoda palpatorie (Riva Rocci) măsoară numai presiunea sistolică, prin perceperea
primei pulsaţii a arterei radiale (palparea pulsului) la decomprimarea lentă a manşonului aplicat
în jurul braţului.

În metoda ascultatorie (Korotkow) în loc de palparea pulsului, se ascultă cu ajutorul

unui stetoscop plasat în plica cotului zgomotele ce apar la nivelul arterei brahiale la
decomprimarea lentă a manşonului, datorită circulaţiei turbulente, urmându-se a determena atât
presiunea sistolică, cât şi cea diastolică. Se pompează aer în manşon până ce prin stetoscop nu se
mai aude nici un zgomot (presiunea din manşon este mai mare cu 30-40 mm Hg peste cea la
care dispare pulsul radial), după care aerul este decomprimat lent. Când presiunea aerului devine

32
egală cu presiunea sistolică, sângele reuşeşte să se deplaseze prin artera brahială dincolo de zona
comprimată de manşon, iar în stetoscop se aud primele zgomote. În acest moment se citeşte
presiunea pe manometru, ea reprezentând valoarea presiunii sistolice. Zgomotele provin de la
vârtejurile ce apar în coloana de sânge care curge cu viteză mare. Curgerea se face în regim
turbulent deoarece se îngustează lumenul arterial. Pe măsură ce aerul din manşon este
decomprimat, zgomotele se aud tot mai tare deoarece amplitudinea mişcărilor pereţilor arteriali
creşte şi odată cu ea se intensifică vibraţiile sonore. În momentul în care presiunea aerului din
manşon şi presiunea diastolică sunt egale, artera nu se mai închide în diastolă, zgomotele scad
brusc în intensitate şi dispar. Presiunea citită în acest moment pe manometru este presiunea
diastolică. Aşadar, momentul în care se aude în stetoscop primul zgomot marcheazã presiunea
sistolică; momentul în care zgomotele nu se mai aud marchează presiunea diastolică.

Metoda oscilometrică (Pachon) permite determinarea presiunii sistolice, diastolice şi

medii. Această metodă urmăreşte amplitudinea oscilaţiilor pereţilor arterei brahiale în timpul
decomprimării treptate a aerului din manşonul gonflabil. Presiunea sistolică se înregistrează la
apariţia oscilaţiilor, presiunea diastolică la dispariţia acestora, iar presiunea medie în momentul
în care amplitudinea oscilaţiilor este maximă.

52. Aspecte biofizice ale patologiei circulaţiei sângelui

Se referă la modificări ale vâscozităţii sanguine, ale dimensiunilor inimii, precum şi la

modificări apărute în diametrele şi elasticitatea vaselor de sânge.

Creşterea vâscozităţii sanguine duce la o rezistenţă vasculară mărită (conform legii

Poiseuille-Hagen). Apare suprasolicitarea cordului prin creşterea presiunilor arteriale în
circulaţia sistemică şi în special pulmonară, acest lucru favorizând staza sanguină, aderenţa
trombocitară, ateroscleroza şi accidentele vasculare.
Creşterea vâscozităţii sanguine se poate datora unui număr anormal de leucocite (de
exemplu în leucemii) sau unei cantităţi crescute de proteine plasmatice - fibrinogenul (în
inflamaţii) sau ca lanţurile K (proteine ce intră în compoziţia anticorpilor) secretate de o linie
limfocitară anormală (boală numită macroglobulinemie în care vâscozitatea relativă a serului este
>4 ).

Vâscozitatea sângelui creşte în intoxicaţiile cu bioxid de carbon din cauza creşterii

volumului hematiilor.

Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, în cazul deshidratării (prin transpiraţie, prin

febră, prin vărsături) precum şi în poliglobulie (boală care se caracterizează prin creşterea
exagerată a numărului de globule roşii). Din cauza valorilor mari ale hematocritului, creşte
vâscozitatea sângelui prin stânjenirea mişcării libere a hematiilor care sunt deformate mecanic şi
favorizarea apariţiei de aglomerări eritrocitare. Aceste creşteri ale hematocritului pot apărea ca
33
un mecanism compensator în hipoxie (scăderea presiunii parţiale a oxigenului în sânge) - de
exemplu hipoxia datorată altitudinii sau hipoxia din unele boli ce afectează ventilaţia pulmonară.

Conform legii lui Poiseuille, pentru a trece printr-un vas un anumit debit de sânge, trebuie
să se acţioneze cu o presiune cu atât mai mare cu cât vâscozitatea lichidului este mai mare. Prin
urmare, creşterea vâscozităţii sângelui cere o contracţie mai mare din partea inimii pentru a
asigura circulaţia, ceea ce se traduce prin creşterea tensiunii arteriale.

Scăderea vâscozităţii sanguine este întâlnită în stările de anemie, atingând uneori

valoarea 2, când poate fi cauza apariţiei unor sufluri la un cord normal, prin favorizarea unei
curgeri turbulente, în pierderea de sânge sau când se consumă multe lichide înainte de recoltarea
sângelui, în hidremie şi hiperglicemie.

Modificarea dimensiunilor inimii poate să apară ca urmare a presiunii mărite a sângelui care
necesită din partea inimii efectuarea unui lucru mecanic mai mare. În aceste condiţii, inima
mărindu-şi dimensiunile (razele de curbură ale pereţilor devenind mai mari), conform legii lui
Laplace, pentru a realiza o aceeaşi presiune sistolică se produce o tensiune mai mare în pereţi.
Când pereţii arteriali se rigidizează aportul de lucru mecanic al arterei faţă de inimă
dispare sau se micşorează foarte mult, inima fiind nevoită să efectueze un lucru mecanic mai
mare decât în mod obişnuit, ceea ce duce la obosirea acesteia. Mai mult, poate să apară şi riscul
curgerii turbulente, urmat de creşterea rezistenţei la înaintare a coloanei de sânge şi la apariţia
unor sufluri.

În ateroscleroză depozitele de colesterol de pe pereţii vaselor de sânge, micşorează

diametrul acestora. Conform ecuaţiei de continuitate, aria secţiunii transversale îngustându-se,
creşte viteza fluidului prin acea secţiune. O creştere a vitezei de curgere a fluidului atrage după
sine, conform ecuaţiei lui Bernoulli, o creştere a presiunii dinamice, urmate de o scădere a
presiunii statice, vasul putându-se bloca, la fel cum, de asemenea, este posibil ca un cheag de
sânge să blocheze vasul îngustat.

53. Urechea si auzul.

Structura urechii

Structura generală este prezentată în figura 5. Urechea externă este formată din pavilion
şi conductul auditiv extern şi are rolul de a capta undele sonore şi de a le direcţiona spre
membrana timpanică. Aceasta este o membrană de formă elipsoidală iar în secţiune are formă
conică cu vârful spre interior şi vibrează sub acţiunea sunetelor. Membrana timpanică are o
inerţie mică astfel încât vibraţiile ei încetează aproape imediat
8 Biofizică. Noţiuni de biacustică – MG 2008-2009

34
 -3
(4·10 s) ce încetează sunetul permiţând distingerea separată a sunetelor succesive. Pavilionul,
prin forma sa, permite determinarea cu mare precizie a direcţiei din care vin sunetele (eroarea
este de 3-4").

Urechea medie este o cavitate în osul temporal aflată între membrana timpanică şi
peretele intern. În peretele intern, ce asigură comunicarea cu urechea internă, se găsesc două
orificii fereastra ovală în partea superioară şi fereastra rotundă în partea inferioară. În partea
inferioară a urechii medii se găseşte un canal, trompa lui Eustache ce asigură comunicarea cu
cavitatea nazofaringeană permiţând egalizarea presiunilor internă şi externă ce se exercită asupra
timpanului. Trompa lui Eustache este, în mod obişnuit, închisă nedeschizându-se decât când
înghiţim sau căscăm. De aceea în cazul variaţiilor rapide de presiune (urcarea cu telefericul,
zborul cu avionul) trebuie să înghiţim în sec. În interiorul urechii medii se găseşte un sistem de
oscioare: ciocanul, sprijinit pe timpan, nicovala şi scăriţa sprijinită de fereastra ovală. Oscioarele
sunt articulate între ele şi acţionate de muşchi proprii. Ele au atât rolul de a transmite undele
sonore dinspre urechea externă spre cea internă cât şi acela de a atenua sau amplifica vibraţiile.
Prin contracţia muşchiului ciocanului diminuează amplitudinea vibraţiilor în timp ce contracţia
muşchiului scăriţei duce la amplificarea oscilaţiilor. Acest mecanism intervine în adaptarea
urechii la intensităţi diferite ale sunetelor.
Urechea internă conţine labirintul osos şi labirintul membranos. În labirintul osos se găseşte
perilimfa iar în cel membranos endolimfa. Ambele lichide au rolul de a transmite undele sonore.

Labirintul osos conţine: vestibulul osos, 3 canale semicirculare orientate în trei planuri
perpendiculare între ele unul fiind orizontal şi melcul osos (cohleea). Vestibulul osos este situat
central şi comunică prin intermediul ferestrelor ovală şi rotundă cu urechea medie. El comunică
de asemenea cu melcul osos şi cu cele 3 canale semicirculare. Canalele semicirculare prezintă o
extremitate mai dilatată (ampula). Melcul osos este situat anterior faţă de vestibul şi este format
dintr-un canal osos de aproximativ 3 cm spiralat având 2,75- 3,5 spire în jurul unei coloane
cilindrice conice. Grosimea lumenului se micşorează pe măsura spiralării. Canalul este împărţit
de către lama osoasă şi membrana bazilară în două rampe: vestibulară spre fereastra ovală şi
timpanică spre fereastra rotundă. Cele două comunică între ele la vârful melcului osos printr-un
orificiu – helicotrema. Labirintul membranos este alcătuit din: utricula şi sacula, 3 canale
membranoase şi melcul membranos. Utricula şi sacula sunt vezicule situate în vestibulul osos şi
care comunică între ele. La rândul ei sacula este în legătură cu melcul membranos iar utricula cu
cele 3 canale semicirculare membranoase. Melcul membranos este de fapt canalul cohlear şi
conţine endolimfă. El conţine organul Corti fixat pe toată lungimea membranei bazilare. Organul
Corti conţine celule ciliate şi celule de susţinere.

Celulele ciliate sunt de două tipuri: interne şi externe. Există circa 3.500 celule ciliate
interne aşezate într-un singur şir şi circa 12.000 celule ciliate externe dispuse în trei şiruri. Cilii
celulelor interne sunt liberi în endolimfă în timp ce cei ai celor externe vin în contact cu
membrana tectoria. Principalul rol în transformarea vibraţiilor mecanice în potenţiale de acţiune
revine celulelor ciliate externe. Fiecare celulă ciliată este conectată prin intermediul sinapselor

35
chimice cu mai multe fibre nervoase ale nervului auditiv. Membrana bazilară se întinde pe toată
lungimea cohleei şi are lăţimea crescătoare de la bază spre vârf având 0,01 mm la nivelul
ferestrei ovale şi 0,065 mm la nivelul helicotremei. Aceasta face ca frecvenţa proprie de vibraţie
să fie mare la bază şi mică la vârf. Astfel undele sonore de frecvenţe mari (20 kHz) vor produce
vibraţii de amplitudine mare la baza membranei bazilare şi pe măsura scăderii frecvenţei
maximul amplitudinii de oscilaţie se va apropia de vârf. Urechea internă are două roluri
funcţionale majore:

1. orientarea spaţială şi menţinerea echilibrului

2. transformarea vibraţiilor mecanice în potenţiale de acţiune în nervul auditiv şi codificarea
caracteristicilor undelor sonore.
Primul rol este îndeplinit cu ajutorul labirintului membranos un rol esenţial jucându-l
canalele semicirculare. Modificările de gravitaţie şi de acceleraţie ale capului determină
modificări în dinamica lichidelor din cele 3 canale semicirculare care, la rândul lor, acţionează
asupra cililor celulelor senzitive prezente atât în canalele semicirculare cât şi în utriculă şi saculă.
Informaţiile sunt apoi transmise prin intermediul nervului vestibular cerebelului care le
transformă în cunoştinţe privind poziţia capului faţă de direcţia acceleraţiei gravitaţionale şi apoi
în decizii de acţiune pentru păstrarea echilibrului.

A doua funcţie va fi tratată în capitolul următor.

54,55 si 56. Intensitatea Sunetului, Pragul de audibilitate si pragul de durere

Intensitatea (tăria) sonoră indică percepţia mai puternică sau mai slabă a sunetului. Ea
este legată de energia ce trece în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă (intensitatea undei
sonore) dar şi de sensibilitatea analizorului auditiv pentru diferite frecvenţe. Pentru fiecare
frecvenţă analizorul auditiv prezintă două praguri: pragul de audibilitate şi pragul de durere
(Fig. 4).

Pragul de audibilitate reprezintă intensitatea minimă a undei sonore care mai permite
percepţia acesteia. Acesta variază cu frecvenţa având un minim în regiunea 1.000- 2.000 Hz şi
crescând mult spre limitele spectrului audibil.
Pragul de durere reprezintă intensitatea undei sonore minime la care apare senzaţia de
durere şi de presiune în ureche. El prezintă un maxim în aceeaşi regiune de 1.000- 2.000 Hz
scăzând spre limitele spectrului audibil unde devine aproape egal cu pragul de audibilitate (deci
atunci când apare senzaţia sonoră aproape apare şi senzaţia de durere).
Cele două praguri pot fi determinate în clinică folosind audiometrul. Subiectului i se pun pe
urechi căşti care îl izolează fonic de mediul exterior. Pe rând, în fiecare cască se trimit unde
sonore pure (ce conţin o singură frecvenţă) crescând intensitatea până când se obţine senzaţia de
audibilitate. Rezultatul este marcat pe grafic obţinându-se audiograma. Se trasează separat
audiograme pentru fiecare ureche în parte. În practică se trasează doar pragul de audibilitate.

36
Pe lângă intensitate unda sonoră trebuie să aibă şi o durată minimă de circa 0,06 s (60 ms) pentru
a putea fi percepută. De asemenea două sunete pentru a fi percepute independent trebuie să fie
separate de minim 10 ms.

57. Sensibilitatea urechii umane.

Prelucrarea informaţiilor din undele sonore în analizorul auditiv

În ureche natura şi caracteristicile undei sonore nu se modifică până când aceasta nu
ajunge la membrana bazilară. Aici are loc o separare a componentelor undei sonore în funcţie de
frecvenţă (analiză Fourier) iar la nivelul celulelor ciliate are loc şi transformarea naturii
informaţiilor din informaţii de tip mecanic în informaţii de tip electric apoi chimic şi în final din
nou electric (potenţiale de acţiune) la nivelul nervului auditiv.
În pavilionul urechii are loc dirijarea undei sonore spre conductul auditiv, dar pavilionul joacă un
rol esenţial şi în determinarea direcţiei din care vin sunetele. Unda sonoră care este sferică în aer
devine plană în conductul auditiv păstrându-şi astfel densitatea de energie. Presiunea creată de
unda sonoră determină vibraţii ale membranei timpanice. Deoarece membrana timpanică are
inerţie mică vibraţiile ei vor reproduce vibraţiile aerului produse de unda sonoră. Prin
intermediul timpanului vibraţiile sunt transmise celor 3 oscioare din urechea medie şi apoi
ferestrei ovale. Aici are loc o amplificare a presiunii exercitate de unda sonoră. Dat fiind faptul
2 2
că aria membranei timpanice este de circa 65 mm iar cea a ferestrei ovale de circa 2,5 mm
presiunea poate fi amplificată de aproximativ 29 de ori, la forţe aproximativ egale

Nivelul amplificării poate fi controlat prin intermediul muşchilor ce acţionează ciocanul

şi scăriţa care pot modifica forţa ce acţionează asupra ferestrei ovale. Vibraţiile ferestrei ovale
sunt transmise perilimfei din rampa vestibulară apoi prin helicotremă ajung în perilimfa din
rampa timpanică şi în cele din urmă ajung la fereastra ovală. Vibraţiile ferestrei ovale sunt în
antifază cu cele ale aerului din urechea medie şi cu cele ale ferestrei rotunde (când fereastra
ovală este deformată maxim spre interior fereastra rotundă este deformată maxim spre exterior).
Aceasta duce la o deformare mai mare a membranei bazilare echivalentă cu o amplificare
suplimentară (de circa 6 dB). Vibraţiile perilimfei se transmit şi endolimfei dar determină şi
vibraţii ale membranei bazilare. Localizarea amplitudinii maxime de vibraţie pe membrana
bazilară are loc, prin rezonanţă acolo unde frecvenţa undei sonore coincide cu frecvenţa proprie
de vibraţie a membranei (vezi figura). Vibraţiile din endolimfă şi deformarea membranei bazilare
determină îndoirea cililor celulelor ciliate interne cu precădere a celor situate în regiunea de
deformare maximă a membranei bazilare. Deformarea cililor determină deschiderea unor canale
+
de potasiu şi pătrunderea ionilor K (din endolimfa bogată în potasiu) în celula ciliată al cărei
interior este la potenţial negativ. Ca urmare are loc depolarizarea membranei celulare şi
eliberarea neurotransmiţătorului (glutamat) în capătul celulei dinspre membrana bazilară unde se
37
găsesc sinapsele cu fibrele nervoase asociate celulei respective. Mediatorul chimic produce
stimularea neuronilor şi apariţia potenţialelor de acţiune. Se observă că înălţimea undelor sonore
(frecvenţa) este codificată spaţial în membrana bazilară şi tot spaţial în nervul auditiv şi apoi în
cortex. Se pare că intensitatea sunetelor este codificată prin frecvenţa potenţialelor de acţiune
prin fibrele nervoase iar tonalitatea este obţinută din ambele codificări pentru fiecare armonică.

Localizarea poziţiei sursei de sunete este apanajul audiţiei binauriculare. Am văzut că, prin
intermediul pavilionului urechii putem determina cu precizie direcţia din care provin sunetele. În
audiţia binauriculară se pot determina două direcţii, uşor diferite, din care vin sunetele la cele
două urechi. Aceasta se face determinând micile decalări temporale cu care ajung sunetele la cele
două urechi. Evident sursa sunetului se va afla la intersecţia celor două direcţii astfel
determinate. În practică se simulează spaţialitatea sunetelor prin decalarea lor în căşti (audiţie
stereofonică) sau în 2, 4, 5 +1 difuzoare (sunet spaţial).

58. Efectul Doppler – apare atunci când sursa de unde se deplasează faţă de observator sau
observatorul faţă de sursă. Efectul apare şi în cazul reflexiei undelor pe un obiect în mişcare.
Efectul Doppler se manifestă prin modificarea frecvenţei undei conform relaţiei:
v=v0 (1± v/c)

unde ν reprezintă frecvenţa undei percepute (respectiv reflectate) ν este frecvenţa undei emise de
0
sursă, v este viteza de deplasare a sursei, observatorului sau obiectului pe care are loc reflexia, iar
c reprezintă viteza undei. Semnul „+” reflectă situaţia în care sursa se deplasează spre observator
iar semnul „-” cea în care sursa se îndepărtează (respectiv apropierea sau îndepărtarea obiectului
pe care are loc reflexia).

Fenomenul este folosit în determinarea vitezei de deplasare a autovehiculelor (radar) iar în

medicină în ecografia Doppler.
59. Radioactivitate. Radioactivitatea Alfa, Beta, gamma.

Radioactivitate naturală
S-a descoperit că unele nuclee, existente în natură, emit spontan particule (unde) numite
radiaţii. Fenomenul se numeşte radioactivitate naturală. Rezultatul radioactivităţii constă în
transformarea nucleului într-unul cu un număr diferit de nucleoni sau în apariţia a două nuclee
mai uşoare (fisiune nucleară). Studiul emisiei radiaţiilor duce la concluzia că nucleele care emit
radiaţii (numite nuclee radioactive) sunt instabile. Instabilitatea unui nucleu poate fi determinată
de trei cauze:
1. nucleele au energie internă prea mare
2. nucleele sunt prea mari
3. nu există un raport optim între numărul de protoni şi neutroni

radiaţiile α reprezintă nuclee de heliu, alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni, au sarcina +2

şi masa 4 u.a.m. Sunt particule având atât masa cât şi sarcina mare.

38
 - +
- radiaţiile β sunt electroni (β ) sau pozitroni (β ) care provin din nucleu în urma dezintregrării
-
acestuia. Radiaţiile β sunt identice cu electronii având masă de repaus mică (neglijabilă dar nu
+
zero) şi sarcina -1. Radiaţiile β , numite pozitroni, au aceeaşi masă cu a electronilor şi sarcina
egală cu a acestuia dar pozitivă. Este ceea ce în fizică se numeşte o antiparticulă (în cazul nostru
antiparticula electronului). La modul general, o antiparticulă este o particulă care are cel puţin o
proprietate cu semn schimbat faţă de particulă, iar antimateria este formată din antiparticule.
Antimateria nu există natural în universul cunoscut, dar antiparticule se produc în laboratoare de
+
cercetări nucleare, iar particulele β apar şi în mod natural în procesele de dezintegrare
radioactive. La întâlnirea unei particule cu antiparticula sa are loc reacţia de anihilare în urma
căreia masa particulelor este transformată integral în energie.

radiaţiile γ apar în urma interacţiunilor dintre particulele subatomice cum ar fi anihilarea

electron-pozitron, dezintegrare radioactivă, fuziune, fisiune sau împrăştiere Compton inversă.
Radiaţiile γ sunt fotoni de mare energie deci nu au nici masă de repaus nici sarcină electrică.

60. Radiaţii ionizante.

Radiatiile ionizante sunt radiatii emise de substantele radioactive.

Radiaţiile ionizante sunt de două tipuri:

a) radiaţii corpusculare:α , β , neutroni, protoni, deuteroni

b) radiaţii electromagnetice: x, γ

a) Radiaţiile α reprezintă nuclee de heliu, alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni, au sarcina +2 şi

masa 4 u.a.m. Radiaţiile β sunt electroni (β-) sau pozitroni (β+) care provin din nucleu în urma
dezintregrării acestuia. Protonii, neutronii şi deuteronii sunt particule care apar prin dezintegrarea
nucleului sau în urma unor reacţii nucleare.

b) Radiaţiile x (Roentgen) se pot produce în tuburile Coolidge prin frânarea unor electroni
acceleraţi (dar ele există şi în radiaţiile cosmice). Radiaţiile γ apar în urma unor dezintegrări
radioactive sau se pot produce prin frânarea unor electroni acceleraţi în sincrotroane.

Deci, radiaţiile ionizante apar, în general, atunci când este prezentă o sursă de radiaţii

oarecare, fie dispozitiv tehnic, fie substanţă radioactivă.

61. X-raze.

Razele X sunt radiaț ii electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă mici, cuprinse între 0,1
ș i 100 Å (ångström).
39
În timpul unor experimente, fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen, bombardând un corp
metalic cu electroni rapizi, a descoperit că acesta emite radiaț ii foarte penetrante, radiaț ii pe
care le-a denumit raze X (descoperire realizată în anul 1895). Radiaț iile X au fost numite mai
târziu radiaț ii Roentgen sau Röntgen.

În laborator
Razele X se pot obț ine în tuburi electronice vidate, în care electronii emiș i de un catod
incandescent sunt acceleraț i de câmpul electric dintre catod si anod (anticatod). Electronii cu
viteză mare ciocnesc anticatodul care emite radiaț ii X. Electronii rapizi care ciocnesc
anticatodul interacț ionează cu atomii acestuia în două moduri:

 Electronii, având viteză mare, trec prin înveliș ul de electroni al atomilor anticatodului ș i
se apropie de nucleu. Nucleul, fiind pozitiv, îi deviază de la direcț ia lor iniț ială. Când
electronii se îndepartează de nucleu, ei sunt frânaț i de câmpul electric al nucleului; în
acest proces se emit radiaț ii X.
 La trecerea prin înveliș ul de electroni al atomilor anticatodului, electronii rapizi pot
ciocni electronii atomilor acestuia. În urma ciocnirii, un electron de pe un strat interior
(de exemplu de pe stratul K) poate fi dislocat. Locul rămas vacant este ocupat de un
electron aflat pe straturile următoare (de exemplu de pe straturile L, M sau N).
Rearanjarea electronilor atomilor anticatodului este însoț ită de emisia radiaț iilor X.

Proprietăț ile radiaț iilor X

Ele prezintă următoarele proprietăț i:

 în vid ele se propagă cu viteza luminii;

 impresionează plăcile fotografice;
 nu sunt deviate de câmpuri electrice ș i magnetice;
 produc fluorescenț a unor substanț e (emisie de lumină); Exemple de substanț e
fluorescente: silicat de zinc, sulfurǎ de cadmiu, sulfurǎ de zinc, care emit lumina galben-
verzuie.
 sunt invizibile, adică spre deosebire de lumină, nu impresionează ochiul omului;
 pătrund cu uș urinț ă prin unele substanț e opace pentru lumină, de exemplu prin corpul
omenesc, lamele metalice cu densitate mică, hârtie, lemn, sticlă ș .a., dar sunt absorbite
de metale cu densitatea mare (de exemplu: plumb). Puterea lor de pătrundere depinde de
masa atomică ș i grosimea substanț ei prin care trec.
 ionizeazǎ gazele prin care trec. Numǎrul de ioni produș i indica intensitatea radiaț iilor.
Pe această proprietate se bazeazǎ funcț ionarea detectoarelor de radiaț ii.
 au acț iune fiziologicǎ, distrugând celulele organice, fiind, în general, nocive pentru om.
Pe această proprietate se bazeazǎ folosirea lor în tratamentul tumorilor canceroase, pentru
distrugerea ț esuturilor bolnave.

62. Radiatii non-ionizante.

40
Radiatiile pe care le numim neionizante sunt radiatii de natura electromagnetica cu lungimea de
unda cuprinsa în domeniul 150 nm si undele centimetrice.
Radiatiile electromagnetice reprezinta o forma de propagare în spatiu a energiei unui câmp
electric E si a unui câmp magnetic B, ai caror vectori oscileaza cu aceeasi perioada T, sau
frecventa n, în plan perpendicular unul pe celalalt si care sunt perpendiculare pe directia de
propagare a undei cu viteza “v”.
Orice radiatie electromagnetica poate fi considerata simultan atât unda cât si corpuscul (foton).
In functie de frecventa undelor, se manifesta cu precadere fie unul, fie celalalt aspect. La
frecvente joase (unde radio, TV, microunde) predomina caracterul ondulatoriu, iar pentru
radiatiile cu frecventa mare (infrarosii, vizibile, ultraviolete) începe sa se manifeste si caracterul
corpuscular.
Pentru explicarea interactiei radiatiilor electromagnetice cu substanta (efect fotoelectric, reactii
fotochimice, împrastiere), se impune considerarea caracterului corpuscular (flux de fotoni),
principalul fenomen fizic rezultat în urma acestei interactiei fiind absorbtia de energie.
Din categoria radiatiilor neionizante ne vom ocupa de: radiatiile ultraviolete cu l între 150-400
nm, radiatiile vizibile cu l între 400-800 nm, radiatiile infrarosii cu l între 800-106 nm,
microundele cu l între 106-109 nm.

63. Interactiunea radiatiilor Ultraviolete.

Efectele radiaţiilor ultraviolete (UV)

Radiaţiile UV se situează în spectru dincolo de radiaţiile vizibile de lungime de undă mică
(violet) şi din punct de vedere al efectelor biologice sunt clasificate astfel:
UV-A, cu lungimea de undă cuprinsă între 315-400 nm
UV-B, cu lungimea de undă cuprinsă între 280 - 315 nm
UV-C, cu lungimea de undă mai mică de 280 nm.
Cea mai mică energie o au radiaţiile UV-A şi cea mai mare UV-C. Energia radiaţiilor UV
se află în domeniul 3-7 eV, deci este mai mică decât energia de ionizare a principalilor atomi
constituenţi ai biomoleculelor. Radiaţiile UV pot produce ruperi de legături chimice şi reacţii
fotochimice. Dintre efectele radiaţiilor UV se pot menţiona următoarele:
- Dimerizarea unor perechi de baze azotate (ex. dimerizarea timinei) cu sudura lanţurilor
de ADN în locul respectiv. Această sudură împiedică copierea informaţiei de pe ADN pe ARN.
Una din consecinţele dimerizării este acţiunea bactericidă a UV îndepărtat (lungimi de undă mai
mici decât 300 nm), prin împiedicarea transcripţiei este oprită diviziunea celulară. Demonstrarea
acestui lucru se poate face prin fotoreactivare: bacteriile iradiate cu UV sunt imediat iradiate cu

41
radiaţii vizibile (380-450 nm). Se activează prin aceasta o enzimă care desface dimerii timinei.
Reactivarea nu se face însă 100%, eficacitatea procesului fiind determinată prin intermediul unei
curbe doză-efect.

- Efecte asupra ADN: formare de dimeri, hidratarea bazelor pirimidinice, ruperea

legăturilor de H, ruperea lanţului de ADN, formarea unor legături cu proteinele (ADN-protein
cross-links).
- Producere de eritem (arsuri tegumentare) – UV-B (290-320 nm). Locul de acţiune se
presupune a fi fosfolipidele din membranele organitelor celulare care conţin hidrolaze, în special
lipozomii din celulele epidermice. Tot în această zonă se observă şi efectul cancerigen al
radiaţiilor UV, 91% din cancerele pielii, în special melanoamele, se află în zone cu expunere
solară mare. Cele mai periculoase sunt radiaţiile cu 300 nm.
- Pigmentarea pielii (UV-A, 320-420 nm) se datorează creşterii concentraţiei de melanină
din piele, sectretată de melanocite. Melanocitele derivă, din punct de vedere embriologic, din
sistemul nervos şi au prelungiri dendritice prin care injectează melanina în celelalte celule ale
epidermei. Melanina provine din oxidarea tirozinei, catalizată de tirozinază. Spectrul de acţiune
se consideră a fi 300 – 420 nm, acestui domeniu corespunzându-i însă numai oxidarea unui
leucoderivat al melaninei, care dă o pigmentare lejeră şi precoce. Spectrul de formare a
melaninei coincide cu spectrul de acţiune al eritemului. Pigmentarea datorată melaninei este mult
mai intensă şi mai tardivă reprezentând o protecţie eficientă împotriva eritemului. După 10-12
zile de expunere la soare 90% din radiaţiile UV sunt absorbite.
- Transformarea ergosterolului în vitamina D (antirahitică). Spectrul de acţiune are un
2
maximum la 280 nm. Iradierea în UV este folosită pentru prevenirea rahitismului, fiind
suficientă o doză de 1/20 din cea eritemală, aplicată zilnic pe o suprafaţă a pielii de 200 cm
pătraţi.
- Inflamaţia corneei numită keratită putându-se ajunge la cecitate tranzitorie sau chiar
definitivă. Oftalmia este dată de UV reflectate de zăpadă, chiar şi pe vreme ceţoasă, la mare
altitudine, de aceea se recomandă ochelari din sticlă specială pentru protecţie.
Protecţia cea mai importantă faţă de acţiunea nocivă a UV de energii mari este
realizată prin stratul de ozon (O ) din partea superioară a atmosferei. Oxigenul absoarbe radiaţiile
3
UV-C şi se produc reacţiile:
• •
O + hν → O + O
2
•
O +O →O
2 3
•
O - radicali liberi foarte nocivi şi activi
Ozonul rezultat absoarbe radiaţiile UV-B cu lungimi de undă mai mici de 300 nm care
sunt foarte dăunătoare pentru organismele vii.
•
hν + O → O + O
3 2
Fotoproduşii rezultaţi reintră în reacţiile anterioare. În acest fel radiaţiile UV duc la formarea de
ozon în straturile superioare ale atmosferei, în mod limitat. Cea mai bună protecţie se realizează
prin evitarea expunerii la UV. Se pot folosi ecrane protectoare cum ar fi ochelarii speciali din
substanţe absorbante (colir) prentru protecţia ochilor şi creme pentru piele. Principalele substanţe
folosite sunt acidul paraaminobenzonic (absoarbe între 290 şi 315 nm), benzotenona care
42
absoarbe întregul spectru UV, sau preparate opace pe bază de oxid de zinc sau de titan care
asigură o protecţie totală.

64. Radiaţii infraroşii.

Razele infrarosii sunt radiatii electromagnetice a caror lungime de unda este superioara luminii
vizibile, aflandu-se la polul opus al spectrului fata de lumina ultravioleta. Razele infrarosii isi
dovedesc eficienta doar in cazul in care lungimea de unda intensitatea se afla la parametri
adecvati pentru a actiona asupra tesutului. Fizioterapeutii folosesc radiatiile infrarosii de cateva
decenii deja, fiind perfect constienti de proprietatile vindecatoare ale caldurii emise, ce
actioneaza ca un analgezic si sprijina decongestionarea si relaxarea musculara si arteriala.
Rezultatul este o eficienta vaso-dilatatie.
Radiaț ia (lumina) infraroș ie este foarte utilă în analize fizico-chimice prin spectroscopie. De
asemenea ea se mai utilizează pentru transmiterea de date fără fir dar la distanț e mici, aș a cum
este cazul la aproape toate telecomenzile pentru televizoare ș i alte aparate casnice.

65. Timpul de injumatatire.

O altă constantă, mai intuitivă dar legată de constanta de dezintegrare, este timpul de
înjumătăţire (T ) definit ca timpul după care jumătate din nucleele radioactive prezente în probă
½
se dezintegrează. Relaţia dintre cele două constante poate fi dedusă şi este
T =λ2ln
½
Timpul de înjumătăţire are valori foarte diverse plecând de la fracţiuni de secundă până la
milioane de ani. Acum, în mod natural, pe suprafaţa pământului se mai găsesc doar izotopi cu
timp de înjumătăţire mare (C , U, Ra etc.) cei cu timpi de înjumătăţire mici dispărând prin
14
dezintegrări. De remarcat că radiaţiile nucleare sunt prezente oriunde pe suprafaţa pământului ele
provenind atât din spaţiul cosmic (majoritatea din reacţiile termonucleare ce au loc în soare) cât
şi din dezintegrarea izotopilor radioactivi prezenţi natural pe pământ.
Plecând de la legea dezintegrării radioactive se poate determina activitatea unei surse (a
unui corp ce conţine izotopi radioactivi) definită ca fiind numărul de radiaţii emise de sursă în
unitatea de timp:
Λ=−dN/dt=Λ0 e-λt=λN
Din această relaţie rezultă că activitatea unei surse este cu atât mai mare (deci sursa este cu atât
mai periculoasă) cu cât sursa conţine mai multe nuclee nedezintegrate şi cu cât timpul de
înjumătăţire al izotopului este mai mic.

66. Riscul de radiaţii.

Organismul are mecanisme de aparare impotriva pagubelor produse de radiatii, la fel si impotriva
altor factori cancerigeni. Acestia pot fi stimulati prin expuneri la doze mici de radiatii sau
dimpotriva la doze foarte mari.

43
Radiatiile ionizante sunt generate de industrie si de medicina. Cea mai cunoscuta sursa de radiatii
sunt aparatele de radio-grafie, folosite in medicina. Radiatiile din surse naturale contribuie cu
aproximativ 88% din doza anuala asupra oamenilor, pe cand procedurile medicale cu 12%.
Efectele radiatiilor naturale nu difera de cele artificiale.

Imagistica medicala - Computerul Tomograf, radiografiile si mamografiile - asigura informatii

vitale pentru sanatatea noastra, oferindu-le medicilor o imagine corecta asupra organelor interne.
Insa, din pacate, sunt asociate cu un risc crescut de cancer, in special atunci cand pacientii
apeleaza des la aceste manevre.

67. Radonul in atmosfera

Radonul este un element chimic cu simbolul Rn și numărul atomic 86, este al cincilea element
chimic radioactiv descoperit. A fost descoperit in anul 1900 de către Friedrich Ernst Dorn. Face
parte din grupa gazelor rare. Cresterea concentratiei de radon in atmosferă anuntă apropierea
unui cutremur.Radonul este inodor, incolor, insipid, dar la temperaturii scăzute sub punctul de
inghet 202 K (−71 °C; −96 °F) are o culoare fosforescentă strălucitoare, care se transformă in
galben când temperatura scade și devine orange-roșu la temperaturi sub 93 K (−180.1 °C;
−292.3 °F). La valori normale ale temparaturii și presiunii, Radonul formează un gas
monoatomic cu o densitate de 9,73 kg/m3, de aproximativ 8 ori mai mare decât densitatea
atmosferei Pamântului 1.217 kg/m3. Radonul este un gaz periculos :cauzează moartea a sute de
mii de oameni pe glob, provocând cancerul la plamani, se gaseste in sol, roci și apă și nu poate fi
detectat de către om. Este utilizat in domeniul medicinei și stiintei.

68. Doza absorbita de radiatii.

Doza de radiaţii reprezintă energia radiaţiei care străbate unitatea de arie în unitatea de
timp. Efectele fizice ale radiaţiilor sunt legate de energia absorbită de substanţă.
La trecerea radiaţiilor ionizante prin substanţe se produc ionizări apărând, în mod egal,
sarcini electrice pozitive şi negative. Efectele fizice ale radiaţiilor sunt legate şi de numărul de
perechi de ioni (deci de sarcina electrică de un anume semn) produs. Mărimea care măsoară
producere de sarcini electrice (ioni) se numeşte doză incidentă şi reprezintă sarcina pozitivă sau
negativă produsă în unitatea de masă:
mQD=
având unitatea de măsură în S.I.: []kgCD1=
O unitate tolerată este Röntgen -ul (r) relaţia dintre cele două unităţi fiind:
44
 -4
1r = 2,58·10 kgC.
Se defineşte doza de radiaţie absorbită ca energia absorbită de unitatea de masă a
corpului iradiat
mWDabs=
În S.I. unitatea de măsură va fi: []GykgJDabs11== (Gray)
O unitate tolerată este rad – ul. Relaţia dintre cele două unităţi este:
1 Gy= 100 rad
Doza (de energie sau de sarcină) în unitatea de timp se numeşte debitul dozei: tDd=
şi se măsoară în skgC⋅ si respectiv înskgJ⋅.
Doza integrală reprezintă energia absorbită (sau sarcina electrică produsă) de întreg
corpul fiind dată de relaţia:
D = m·D sau D = m·D
int abs int

69. Doza biologica efectivă.

Dat fiind că efectele biologice ale radiaţiilor ionizante nu depind numai de energia
acestora, ci şi de natura lor, se impune alegerea unei radiaţii standard la care să se raporteze
efectele tuturor tipurilor de radiaţii ionizante. Radiaţia de referinţă aleasă este radiaţia X cu
-19
energia de 200 keV (1 eV = 1,6.10 J). Mărimea care ne permite să comparăm efectele unei
radiaţii ionizante oarecare cu cea a radiaţiei de referinţă este efectivitatea biologică relativă EBR
(η) a unei radiaţii. Ea arată de câte ori este mai mare efectul biologic al radiaţiei respective
asupra ţesutului faţă de efectul radiaţiei de referinţă în condiţiile aceleiaşi doze incidente. Pentru
-
radiaţiile X, γ şi β EBR este η ≈ 1, pentru neutronii termici (lenţi) η ≈ 5, pentru protoni şi
neutroni rapizi η ≈ 10, iar pentru radiaţiile α η ≈ 20. Doza biologică (B) măsoară efectul real al
radiaţiilor asupra sistemelor biologice şi este dată de relaţia:
B=η·D
În S.I. unitatea de măsură pentru doza biologică este Sievert–ul (Sv).
Doza biologică de 1 Sv indică efectul produs de o radiaţie ionizantă oarecare echivalent
cu efectul produs de 1 Gy de radiaţie X cu energia fiecărui foton de 200keV. O unitate tolerată
este rem –ul (prescurtare de la röntgen equivalent man) relaţia dintre cele două unităţi fiind:
1 Sv = 100 rem
Similar cu doza biologică putem obţine debitul dozei biologice:
b= η·d
şi debitul biologic integral:
B = η·D
int int

70. Efectele radiatiilor Infrarosii asupra organismelor vii.

45
Radiatia ultravioleta este o componenta invizibila a radiatiei solare situata, ca lungime de unda,
intre infrarosii si radiatia X. Exista trei tipuri de lumina ultravioleta, care difera ca lungime de
unda si au efecte diferite asupra organismelor vii:

· UV tip C - de la 100nm la 280nm;

· UV tip B - de la 280nm la 315nm;
· UV tip A - de la 315nm la 400nm.
Aceste trei tipuri de lumina ultravioleta au efecte diferite asupra organismelor.
Radiatia UVA are efecte eritematoase (de tip inflamator),
radiatia UVB are efect bronzant (prin stimularea celulelor ce determina colorarea normala a
pielii - melanocite),
radiatia UVC are efect distructiv asupra celulelor, determinand grave leziuni celulare
Studiile de laborator şi epidemiologice au demonstrat că radiaţiile UVB cauzează cancer de
piele şi joacă un rol important în evoluţia melanomului malign.

71. Sursele de expunere la microunde a organismelor vii.

Expunerea frecventa si pe termen lung la radiatiile microundelor poate provoca o multime de
probleme de sanatate cum ar fi cancer, malformatii congenitale la fetusi, afectarea fertilitatii (in
special la barbati) imunitate scazuta , tulburari fatale ale creierului si tumori maligne.

Aceste radiatii au puterea de a modifica anumite zone ale ADN-ului, fap care poate duce la
mutatii daunatoare, astfel, modificarile produse cresc vulnerabilitatea organismului la cancer si
tumori, fiind cauzate cel mai adesea de mutatii genetice sau deteriorarea ADN-ului.Gatirea,
incalzirea sau dezghetarea alimentelor duce la modificarea structurii chimice a acestora, lucru
care provoaca o serie de tulburari in interiorul organismului tau, ajungandu-se pana la
modificarea structurii moleculare si chiar deces.

72. Aplicatii medicale ale curentului continuu C.C.

Aplicaţii medicale ale curenţilor electrici

În aplicaţiile medicale, electricitatea se utilizează sub următoarele forme :
- electricitate statică sau franklinizare
- curent electric continuu sau galvanizare
- curent electric alternativ sau faradizare
- curent electric în impulsuri
Electricitatea statică
În funcţie de efectele urmărite, electricitatea statică (franklinizarea) se poate aplica astfel:
1. Baia electrostatică este indicată în hipotensiune arterială, insomnie, astenie, fiind un tonic
general şi un sedativ al sistemului nervos; intensifică arderile în organism, deoarece produce o
ozonizare a aerului (ozonul este un excitant energetic al hematozei). O şedinţă durează
aproximativ 15 minute, timp în care pacientul este plasat pe un scaun aflat pe o bază izolată din

46
punct de vedere electric. Pacientul este conectat la polul negativ al maşinii, celălalt pol al
acesteia fiind împământat, iar potenţialul la care este adus pacientul este de câteva mii de volţi.
Electricitatea cu care se încarcă pacientul se pierde continuu prin asperităţile corpului.
2. Efluviile electrice sunt sedative si calmante şi se întrebuinţează în tratarea plăgilor atone, în
diferite acţiuni cutanate (cum ar fi eczeme, prurit). În cazul acestei şedinte, pacientul nu este
conectat direct la un pol al maşinii, ci în dreptul regiunii ce urmează a fi tratate se plasează la o
distanţă determinată un electrod de metal cu vârf ascuţit împământat.

3. Duşul electric este similar, atât din punct de vederea al aplicaţiei, cât şi din cel al efectelor cu
efluviile electrice, doar ca în acest caz, în locul electrodului se aşează un disc de lemn cu mai
multe vârfuri de la care pornesc sarcini electrice.
4. Scânteia directă se poate aplica apropiind de pacient electrodul legat de un pol al maşinii
electrostatice, pacientul fiind plasat în faţa acesteia la fel ca în cazul băii electrostatice; între
pacient şi electrod se produc scântei cu acţiune locală. Supunând zona de tratat unei serii de
scântei apare la început o vasoconstricţie periferică, pielea devine palidă, urmată de vasodilataţie.
Pe această cale se distrug epitelioame cutanate, negi.

Curentul continuu de joasă tensiune, generat de baterii, acumulatori sau redresori de

curent alternativ, se aplică ţesuturilor prin intermediul a doi electrozi, numiţi anod şi catod.
Utilizând electrozi inatacabili, insolubili, de platina, nichel sau cărbune, se fac aplicaţii ale
electrolizei medicale.
Electroliza biologică se poate face prin aplicaţie monopolară, când se folosesc efectele
electrolitice produse la un singur electrod, numit electrod activ, sau prin aplicaţie bipolară, ambii
electrozi fiind activi.
Electroliza medicală se face monopolar sau bipolar, curentul circulând prin ţesuturi nu
numai de-a lungul liniei drepte ce uneşte electrozii, ci şi prin regiuni aflate în afara acestei linii,
dispersându-se sub formă de curenţi din ce în ce mai slabi. Curenţii se numesc electrotonici:
anelectrotonici (micşorează excitabilitatea ţesuturilor) în vecinătatea anodului, catelectrotonici
(măresc excitabilitatea ţesuturilor), în vecinătatea catodului.
La intensităţi mici ale curentului electric continuu, pot apărea escare negative cenuşii
în zona de contact a tegumentului cu catodul şi escare pozitive brune la anod, în urma electrolizei
ce are loc în ţesuturi care sunt mici electrolizori în care se produce electroliza soluţiilor
biologice. Efectele sunt folosite pentru distrugerea pe cale galvanocaustică a unor tumori. Se
folosesc drept electrod negativ ace de aur, de platină sau de oţel, intensitatea curentului ajungând
până la 15 – 20 mA, durata de aplicaţie variind între 30 – 120 s.
Folosind electrodul activ drept anod, se pot trata hemoragiile uterine care sunt oprite de
acţiunea hemostatică a reacţiei secundare produsă la polul pozitiv. În afara fenomenelor care apar
la electrozi în timpul electrolizei biologice, curentul electric aplicat un timp îndelungat poate să
provoace şi electroliza interstiţială manifestată prin leziuni vizibile la microscop.
Tot în cadrul electrolizei medicale, se pot folosi electrozi solubili care sunt atacaţi de
substanţele depuse la electrozi, substanţele noi obţinute având proprietăţi terapeutice speciale.
Folosind un anod de fier, ionul clor eliberat sub formă de atom la anod, formează clorura ferică
ce are acţiune coagulantă.
Curentul continuu de mică intensitate se foloseşte şi în cadrul ionoterapiei pentru
introducerea în organism, prin piele şi prin mucoase, a unor ioni medicamentoşi (iod, salicilat
47
etc.), fenomen numit ionoforeză. Astfel introduşi, ionii se elimină mai lent decât în cazul
injecţiilor subcutanate, prelungind timpul de exercitare a efectelor lor terapeutice. Pentru
introducerea ionilor metalici, se îmbibă cu soluţia medicamentoasă un electrod activ care se
leagă la polul pozitiv al generatorului de curent continuu. Intensitatea curentului va fi de 20 –
100 mA, durata aplicaţiei fiind de 30 până la 60 de minute. Deoarece ionii medicamentoşi
introduşi prin piele acţionează local, ionoterapia electrică se foloseşte cu precădere în afecţiunile
dermatologice. Ionoterapia electrică poate fi folosită şi în cazul tratamentului reumatismului
articular subacut, prin introducerea prin ionoforeză a ionului salicilat, precum şi pentru
ameliorarea artritelor cronice prin ionoterapia cu iod şi calciu. În stomatologie, ionoforeza cu
novocaină produce o bună anestezie locală.
Curentul continuu se foloseşte şi la defibrilarea cardiacă, metodă folosită în cazul
stopului cardiac.
Curenţii alternativi de joasă frecvenţă (50-100 Hz) produc modificări circulatorii locale,
senzaţii dureroase, contracţii musculare precum şi o încălzire locală. Curentul alternativ de joasă
frecvenţă poate produce moartea prin electrocutare la o intensitate de patru ori mai mică decât
cea la care produce electrocutarea mortală un curent continuu, în condiţii identice. Curenţii
alternativi de frecvenţe înalte nu produc electrocutare.

Curenţii alternativi de înaltă frecvenţă nu produc excitaţii. Efectele lor principale sunt
cele termice, iar aplicarea lor în medicină poartă numele de diatermie. Efectul curenţilor de
înaltă frecvenţă poate fi folosit şi pentru distrugerea unor tumori prin diatermocoagulare, ca şi
pentru tăierea ţesuturilor (bisturiu electric), precum şi în electrofiziologia intervenţională.
Curentul electric sub formă de impulsuri poate produce efecte biologice diverse în
funcţie de forma, durata, amplitudinea şi frecvenţa impulsurilor: stimulare, contracţii Efectele
factorilor fizici – Curs MG 2009 Pagina 10 din 20
musculare, durere, sedare, anestezie, somn. Impulsurile de durată mare se supun legilor
lui Pflüger conform cărora, la închiderea circuitului electric, excitarea nervilor şi a muşchilor se
produce la catod iar la deschiderea circuitului, excitarea se produce la anod. Aplicate la nivelul
capului, impulsurile pot produce sedare, electrosomn, electronarcoză sau electroşoc (în aceleaşi
scopuri se folosesc şi curenţii alternativi de joasă frecvenţă). Tot curent electric sub formă de
impulsuri se foloseşte şi la electroporare. Electroporarea reprezintă un fenomen fiziologic care
are loc la nivelul membranelor fosfolipidice ale celulelor expuse unui câmp electrostatic
pulsatoriu. În aceste condiţii, este indus un potenţial transmembranar amplu care duce la
creşterea permeabilităţii membranare. Electroporarea se face prin aplicarea unor pulsuri de
potenţial înalt, de durată scurtă care permeabilizează tranzitoriu membrana fosfolipidică celulară.
Astfel, moleculele mari, cum sunt cele ale unor medicamente sau ale acizilor nucleici incapabile
să traverseze membrana, vor pătrunde în interiorul celulei. De aceea, poate fi folosită pentru a
introduce diferite molecule direct în mediul citosolic, iar o aplicabilitate directă a acestei metode
se întâlneşte la electrochemoterapie – introducerea substanţelor chemioterapeutice direct în
celulele canceroase. Multe dintre medicamentele folosite în chemioterapie sunt lipofilice şi, ca
urmare, penetrează membrana. Dar, pentru unele dintre acestea, cum ar fi bleomicina,
citotoxicitatea poate fi masiv amplificată prin electroporare.
Electroterapia constă în folosirea impulsurilor electrice pentru înlăturarea simptomelor de
durere, slăbiciune a muşchilor şi depresiei, reprezentând una dintre cele mai sigure şi eficace
metode de tratament deoarece are foarte puţine efecte secundare. Curentul, pulsatoriu de cele mai
48
multe ori, administrat pacientului provoacă contracţia urmată de relaxarea muşchiului,
stimulările repetitive ducând la întărirea acestuia şi îndepărtarea durerii. Stimularea
electroterapeutica a muşchilor reprezintă un tratament efectiv al durerilor cronice şi al oboselii
asociate cu fibromialgia (sindrom de durere cronica ce este caracterizată prin durere difuză,
sensibilitate excesivă în muşchi şi ţesutul moale, puncte sensibile localizate şi tulburări de somn,
slăbiciune).
Procedeele electroterapeutice sunt numeroase şi variate, un loc deosebit în rândul lor fiind ocupat
de stimulatoarele electrice, cu întrebuinţări multiple (defibrilatoare, stimulatoare cardiace,
aparate de electroanestezie, aparate pentru electroşocuri etc.). Electroterapia poate fi comparată
cu un masaj al ţesuturilor, efectele ei sunt cumulative.

73. Ultrasonoterapia. Efectele ultrasunetelor

Ultrasunete sunt unde acustice cu frecvenţe mai mari de 20.000 Hz, produse prin
vibraţiile mecanice ale unui mediu elastic. O mare parte a insectelor şi unele vertebrate (delfini,
lilieci) se orientează spaţial cu ajutorul ultrasunetelor (frecvenţe de până la 200 kHz) pe care le
pot produce şi recepţiona. În tehnică, ultrasunetele se obţin cu ajutorul unor traductoare aero-,
hidro-, electro- sau magnetomecanice. Cel mai frecvent utilizate sunt traductoarele electro- sau
magnetomecanice. Dintre acestea, traductoarele piezoelectrice se bazează pe proprietatea unor
cristale (cuarţ, tartrat dublu de sodiu şi potasiu, fosfat de amoniu etc.), tăiate după anumite plane
geometrice, de a se comprima şi dilata succesiv atunci când sunt supuse unei tensiuni alternative
de mare frecvenţă. Amplitudinea vibraţiilor produse în cristal este maximă pentru o frecvenţă
egală cu frecvenţa proprie de rezonanţă a cristalului.
Traductoarele electrostrictive folosesc dielectrici (ex. titanat de Ba) în loc de cristale.
Traductoarele magnetostrictive sunt reprezentate de materiale feromagnetice plasate în
interiorul unui solenoid alimentat cu curent alternativ de înaltă frecvenţă. Miezul solenoidului se
comprimă atunci când curentul alternativ instantaneu trece prin valorile maxime şi revine la
starea iniţială atunci când acesta trece prin valoarea de zero.

Efectele ultrasunetelor
1. Efecte fizice
2. Efecte chimice şi electrochimice
3. Efecte biologice
1. Efectele fizice pot fi: mecanice (cavitaţie, omogenizare, precipitare, coagulare, dispersie),
electrice (formarea dublului strat ionic la suprafaţa de separare dintre două medii cu apariţia unor
diferenţe de potenţial, ionizări), optice (modificarea indicelui de refracţie al substanţei).
Cavitaţia. În anumite condiţii, ultrasunetele produc într-un lichid ruperi locale ale
acestuia, cu apariţia unor bule care conţin vapori de lichid sau gaze rarefiate. Acest fenomen se
produce datorită faptului că lichidul este supus unor dilatări şi comprimări succesive cu o
frecvenţă identică cu aceea a ultrasunetelor. De exemplu, la 2 MHz (λ = 0,75 mm) două puncte
situate la d = λ/2 sunt unul comprimat, altul decomprimat, atingând o diferenţă de presiune de
2
zeci de atmosfere. Pentru o undă cu I = 30 W/cm :

49
 2 3 3 5 12
pmax = 2ZI = 2 ρcI = 2 ⋅10 ⋅1,5 ⋅10 ⋅3 ⋅10 = 10
6 2
pmax = 10 N/m = 10 atm.
-6
Cavităţile formate au durată de viaţă foarte mică (10 s), dar în interiorul lor se pot produce o
serie de fenomene cum ar fi: excitarea şi ionizarea unor molecule, apariţia unor diferenţe de
potenţial electric între pereţii cavităţii, care pot duce la descărcări electrice în gazele rarefiate din
cavitate, emisii de radiaţii luminoase (ultrasonoluminescenţă), formare de radicali liberi foarte
activi şi nocivi. Dispariţia cavităţii se face printr-o decompresie violentă (implozie) în cazul în
care frecvenţa ultrasunetelor este egală cu frecvenţa proprie de rezonanţă a cavităţii. Presiunea în
cavitate poate ajunge la mii de atmosfere, iar temperatura la mii de grade. Acestea pot avea ca
efect ruperea unor structuri sau a unor macromolecule aflate în apropiere.
2. Efectele chimice şi electrochimice pot fi de oxidare, reducere, polimerizare, depolimerizare,
sinteză, modificare a conductibilităţii electrice a lichidelor.

3. Efectele biologice ale ultrasunetelor sunt consecinţa efectelor fizico-chimice asupra

structurilor vii. În funcţie de intensitatea ultrasunetelor, există trei categorii de efecte:
2
a. US de intensitate mică, < 0,5 W/cm , produc modificări funcţionale.
2
b. US de intensitate medie, 0,5 < I < 5 W/cm , produc modificări structurale reversibile.
2
c. US de intensitate mare, > 5 W/cm , produc modificări structurale ireversibile. Pot fi utilizate la
distrugerea bacteriilor, prepararea vaccinurilor şi distrugerea tumorilor.

74. Utilizarea de Ultrasunetelor în medicină.

Utilizarea ultrasunetelor în medicină

Ultrasunetele se pot utiliza atât în terapie cât şi în diagnostic. Frecvenţele optime de utilizare sunt
cuprinse între 800-1200 kHz, iar adâncimea de pătrundere în ţesuturi este de 5-7 cm.
Ultrasunetele de înaltă frecvenţă sunt puternic absorbite şi produc efecte locale. Ultrasunetele de
joasă frecvenţă produc efecte generale. La doze moderate pielea are o permeabilitate mărită
pentru substanţele medicamentoase. Dozele mijlocii produc vasodilataţie, cele mari
vasoconstricţie. Ultrasunetele din categoriile a şi b pot fi folosite în tratamentul stărilor
reumatismale, afecţiunilor sistemului nervos periferic, nevralgiilor, nevritelor (diatermie cu
ultrasunete). Sunt spasmolitice, antialgice, antiinflamatorii. Se pot folosi, de asemenea, în
afecţiuni ale aparatului locomotor, nervilor periferici, aparatului circulator, în tratamentul bo lii
ulceroase, spasme pilorice, intestinale etc.
Personalul care lucrează cu ultrasunete (16-25 kHz, 100 dB) pot să prezinte anumite manifestări
neurovegetative cum ar fi perturbarea funcţiilor de termoreglare şi a funcţiei suprarenalei,
tulburări psihice (halucinaţii), tulburări de echilibru, bulimie.

50
75. Fototerapie.

Fototerapia - utilizarea în medicină a efectelor biologice şi fiziologice ale luminii.

Radiaţiile din spectrul vizibil au efecte notabile asupra organismelor vii în ceea ce
priveşte dezvoltarea, nutriţia şi mişcarea acestora.
La plantele verzi, fotosinteza clorofilei are loc sub acţiunea radiaţiilor vizibile, cu
descompunerea dioxidului de carbon şi producerea oxigenului. Anumite părţi ale plantelor, sub
influenţa luminii, execută mişcări caracteristice, cum ar fi, de exemplu, aplecarea tulpinii florii–
soarelui în permanenţă către soare. Vârful plantelor în creştere se apleacă spre izvorul de lumină,
fenomen numit fototropism. În ceea ce priveşte dezvoltarea plantelor, cele cultivate în întuneric
sunt lungi, subţiri şi lipsite de clorofilă.
Asupra organismului uman şi animal, în general, efectele radiaţiilor din spectrul vizibil se
observă la nivelul elementelor figurate din sânge, lumina mărind numărul eritrocitelor, precum şi
procentul de hemoglobină şi rezistenţa globulară. Sub influenţa luminii, compoziţia chimică a
plasmei se modifică, conţinutul de fosfor şi calciu creşte, iar concentraţia în glucoză şi tirozina
scade.

Asupra ochiului uman lumina puternică din zona cu lungimi de undă mici (zona violetului, la
limita cu radiaţiile ultraviolete) poate produce o conjunctivită reversibilă, care poate să apară
după 12 ore de la expunere şi trece după 2-3 zile. Accidente de acest tip se observă la sudorii
care nu-şi protejează ochii în timpul lucrului, aceste afecţiuni fiind numite oftalmii electrice.
Retina este protejată de diferitele medii transparente ale ochiului care absorb mare parte din
radiaţiile UV.

76. Helioterapie.

Helioterapia, fototerapia realizată la malul mării, îmbunătăţeşte funcţionarea inimii şi a

respiraţiei, sub efectul razelor soarelui, organismul reţine mult mai bine calciul şi fosforul cu
rezultate notabile în cazurile de rahitism. Helioterapia stimulează activitatea glandei tiroide, băile
de soare constituind un tonic general al organismului. Sub acţiunea radiaţiilor solare se refac
globulele roşii şi globulele albe, iar circulaţia sângelui, respiraţia şi digestia sunt stimulate.
Helioterapia acţionează favorabil în cazuri de: dispepsii de origine nervoasă, stare
generală proastă, randamentul muncii intelectuale scazut, dureri de cap, insomnii, debilitate
fizică, pubertate întârziată, anemie, hipocalcemie, peritonită tuberculoasă, adenite cronice,
convalescenţă, plăgi atone, supuraţii cutanate, lupus, osteoartrite, reumatism, stafilococie
cutanata (furuncule, acnee), fistule, anexite, nefrite, diferite tipuri de tuberculoză (osoasă şi
articulară).
Trebuie să se ţină cont însă şi de efectele negative ale expunerii îndelungate la soare cum ar fi
grăbirea îmbătrânirii pielii, iar în cazul persoanleor suferinde de boli febrile, tuberculoză

51
pulmonară, hipertensiune arterială în stadii avansate, hipertiroidie, cancer, expunerea la soare se
face numai la indicaţia medicului curant.

77. Terapia cu radiaţie LASER.

Terapia LASER

LASER-ul a permis dezvoltarea rapidă a terapiei bazată pe iradierea cu raze laser a

organismului. Utilizarea terapeutică a laserului constă în chirurgia cu radiaţii laser şi în
biostimularea cu radiaţii laser.
Un laser cu CO cu o putere de câţiva waţi şi care emite în regim continuu poate fi folosit pentru
2
realizarea unui bisturiu cu laser; radiaţia emisă, condusă printr-un ghid optic (un fascicul de
fibre optice) fiind focalizată pe ţesutul ce urmează a fi tăiat, ţesut pe care îl încălzeşte rapid şi
extrem de localizat până la vaporizare. Chirurgia cu laser este foarte precisă, nu solicită efort
mecanic şi nu este însoţită de sângerări importante, deoarece pereţii plăgii se coagulează termic
iar vasele mai mici se închid.

Laserele medicale sunt folosite în oftalmologie de peste 20 de ani pentru corectarea

defectelor de vedere (de exemplu, în cataracta secundară, în unele forme de glaucom, în
retinopatia diabetică şi unele afecţiuni ale fundului de ochi). Prima intervenţie pe ochi uman s-a
realizat în 1988 în Germania (PRK - keratectomie fotoreactivă). De atunci, este perfecţionată
încontinuu, pentru corecţia miopiei, hipermetropiei şi astigmatismului. Tehnica LASIK (laser
assisted in situ keratomileusis) este mai eficace în viciile de refracţie severe. Această tehnică este
complet nedureroasă şi are un efect spectaculos, după câteva ore de la operaţie, pacientul fiind
complet refăcut.
În esenţă, în timpul unei intervenţii, raza laser, ghidată de computer, şlefuieşte corneea,
modelând curbura acesteia, în funcţie de tipul şi gradul viciului de refracţie. Cu o precizie
extraordinară, laser-ul înlătură straturi ultrasubţiri de ţesut. În cazul miopiei, de exemplu, laser-ul
scurtează axul ochiului, aplatizând corneea. Pentru astigmatism, se îndepărtează o suprafaţă
eliptică dintr-un anumit meridian.
Terapia laser se foloseşte în dezlipirile de retină, deoarece fasciculul laser poate străbate
mediile transparente ale ochiului fără a fi absorbit de acestea, întreaga lui energie fiind cedată
retinei, care se lipeşte de sclerotică prin fotocoagulare. Laserul este utilizat şi în tratamentul
glaucomului, permiţând refacerea sistemului de drenaj al lichidului intraocular şi scăzând, astfel,
presiunea intraoculară.
În multe cazuri, laserul este utilizat în endoscopie, atât pentru iluminare cât şi pentru eventuale
microintervenţii chirurgicale. Un exemplu este utilizarea laserului în chirurgia cardiacă: prin
perforări punctiforme ale peretelui ventricular este stimulată geneza unor noi vase şi, în final, o
mai bună vascularizare a miocardului.
Radiaţia laser are capacitatea de a stimula unele procese biologice, de a grăbi vindecarea rănilor
şi a fracturilor, de a produce efecte terapeutice prin lasero-punctură (echivalent al acupuncturii)
etc.

52
78. Radioterapie.

Constă în utilizarea medicală a radiaţiei ionizante ca parte a tratamentului cancerului

pentru a controla proliferarea celulelor maligne. Poate fi folosită în scop curativ sau adjuvant în
tratarea cancerelor, în funcţie de tipul, localizarea şi stadiul tumorii, precum şi de starea generală
a pacientului. Radioterapia este combinată cu alte tipuri de tratament cum ar fi chemioterapie şi
intervenţia chirurgicală. Folosirea radiaţiilor ionizante în distrugerea tumorilor cancerigene se
bazează pe legea lui Bergonié şi Tribondeau, conform căreia radiosensibilitatea unui ţesut este cu
atât mai pronunţată cu cât în el au loc mai multe mitoze şi este mai puţin diferenţiat, acestea fiind
chiar caracteristicile tumorilor maligne.
În esenţă, în radioterapie iradierea trebuie concentrată în zona tumorii, protejând zonele
adiacente sănatoase. De aceea, primul pas constă în folosirea tehnicilor imagistice (de preferat a
celor care nu utilizează radiaţie ionizantă) pentru localizarea precisă a tumorii, urmată de
iradierea locală a tumorii prin transmitere de fascicule de radiaţii ionizante din mai multe direcţii,
evident cu un control foarte exact al dozelor de radiaţie absorbite de tumoră şi de zonele
sănătoase. absorbite de tumoră şi de zonele sănătoase.

Radioterapia cuprinde proceduri teleradioterapice şi brahiradioterapice. Teleradioterapia

utilizează surse exterioare de radiaţii, producătoare de fascicule ce pot fi proiectate din multiple
direcţii asupra tumorii, în funcţie de localizarea acesteia.

Brahiradioterapia (numită şi radioterapie de mică distanţă sau radioterapie de contact)

presupune introducerea de izotopi radioactivi în tumoră sau în imediata ei vecinătate, sub formă
226 137
de ace (de Ra sau Cs) care se lasă 3 - 7 zile în tumoră, sau sub formă de capsule (acestea
222
conţin radioizotopi cu viaţă scurtă, spre exemplu Rn cu timpul de înjumătăţire de 3,8 zile,
198
Au cu timpul de înjumătăţire de 2,7 zile) implantate permanent în tumoră. O altă metodă
198
brahiradioterapică este injectarea unei soluţii coloidale de Au.

79. Sisteme disperse.

Definiţia şi clasificarea sistemelor disperse

Prin sistem dispers înţelegem un amestec de două sau mai multe substanţe, având o componentă
dispersantă (solventul) şi una dispersată (solvitul). Solventul reprezintă elementul activ, iar
solvitul elementul relativ pasiv, deoarece şi acesta influenţează caracteristicile sistemului.

Pentru caracterizarea sistemelor disperse din punct de vedere cantitativ se foloseşte un

parametru intensiv de stare numit concentraţie.

53
 Clasificarea sistemelor disperse
Sistemele disperse se clasifică în funcţie de dimensiunile particulelor, starea de agregare a
dispersantului, afinitatea dintre componenţi sau tipul fazelor componente (faza reprezintă o parte
omogenă a unui sistem, la suprafeţele de separare de celelalte părţi apărând variaţii bruşte ale
proprietăţilor fizico - chimice).

1. Pornind de la dimensiunile particulelor solvitului, se defineşte gradul de dispersie Δ

ca fiind inversul diametrului particulelor solvitului d:
d1=Δ
în funcţie de care se disting:
9 -1
- soluţii adevărate (moleculare) Δ > 10 m , d < 1 nm, aceasta este invizibilă la microscopul
optic sau la ultramicroscop
7 -1 9 -1
- soluţii coloidale 10 m < Δ < 10 m , 1 nm < d < 100 nm, vizibil la ultramicroscop
7 -1
- suspensii Δ < 10 m , d > 100 nm, vizibilă la microscopul optic sau chiar cu ochiul liber.
Deoarece în aplicarea acestui criteriu de clasificare se porneşte de la premisa ca
particulele solvitului sunt sferice, nu putem aplica această clasificare hidrocarburilor care sunt
molecule lungi.
2. În funcţie de starea de agregare a solventului (solvitul putând fi gaz, lichid sau solid)
sistemele disperse pot fi:
- gazoase – substanţa dispersantă este un gaz (amestecurile gazoase, vaporii în aer, ceaţa)
- lichide – substanţa dispersantă este un lichid (lichide nemiscibile, lichid în gaz, soluţii de
electrolit)
- solide – substanţa dispersantă este un solid (unele aliaje)
3. În funcţie de afinitatea dintre componenţi sistemele disperse sunt:
- liofile (există afinitate între solvit şi solvent)
- liofobe (nu există afinitate între solvit şi solvent)
4. Din punct de vedere al tipului fazelor componente sistemele disperse pot fi:
- monofazice, care pot fi omogene (proprietăţi identice în toate punctele sistemului) şi
neomogene (proprietăţile diferă de la un punct la altul)
- polifazice - heterogene: între părţile componente există suprafeţe de separare. (ceaţa, aerosoli,
spuma : lichid şi gaz, gel : solid cu lichid)

80. Potenţiale ionice. Legea Nernst.

Potenţiale ionice. Legea lui Nernst.

Se consideră un metal (electrod) imersat într-o soluţie care conţine una din sărurile sale
Apare un potenţial V, metalul tinde să se ionizeze şi să se dizolve în soluţie. Ionii soluţiei tind să
se recombine cu electrodul. La echilibru debitul de ioni în cele două procese este acelaşi.
Travaliul de dizolvare este egal cu travaliul electric al recombinării ionilor cu electrodul:

RT ln c = zFV

54
Experimental diferenţa de potenţial se măsoară între două soluţii de concentraţii c , c :
1 2
RT (ln c - ln c ) = zF (V - V ) = zFE
2 1 2 1
sau
E = (RT/zF) ln(c /c )
2 1
Aceasta este o ecuaţie de tip Nernst şi are o largă aplicabilitate în fenomenele de transport prin
membranele celulare.

81. Proprietăţile optice ale soluţiilor.

Proprietăţi optice ale soluţiilor

Sunt folosite pentru analiza calitativă şi cantitativă a substanţelor în soluţie, prin diferite
tehnici, cum ar fi:
- Refractometria este o metodă prin care, în urma măsurării indicelui de refracţie al unei
soluţii se poate determina concentraţia acesteia datorită interdependenţei dintre aceste două
mărimi, n = f(c). În laboratoarele de analize medicale poate fi folosită la determinarea
glicozuriei, adică a concentraţie de glucoză în urină în caz de diabet (altfel, glucoza nu este
decelabilă în urină).
- Polarimetria este o metodă pe baza căreia se poate calcula concentraţia unei soluţii optic active
(substanţă care roteşte planul luminii polarizate (Fig. 3) în urma măsurării unghiului de rotire a
planului de polarizare a luminii (Fig. 4), unghi direct proporţional cu concentraţia substanţei
optic active şi cu grosimea stratului de substanţă străbătut. Această metodă se bazează pe faptul
că substanţele organice care au cel puţin un carbon asimetric sunt optic active, adică există două
structuri spaţiale diferite simetrice în oglindă corespunzătoare aceleiaşi formule moleculare. În
mod normal, în organism se sintetizează şi se reţine numai una dintre cele două structuri, în
funcţie de tipul acesteia. De exemplu, aminoacizii sunt levogiri (L), iar glucidele sunt dextrogire
(D).

82. Spectrofotometrie.

Spectrofotometria de absorbţie este o metodă care permite analiza calitativă şi cantitativă

a unor soluţii. Fiecare tip de moleculă are un spectru de absorbţie specific. Absorbţia luminii se
face conform legii Beer – Lambert:
-α l c
I =I e
1 0
unde I reprezintă intensitatea fasciculului emergent (Fig. 5), I reprezintă intensitatea
1 0
luminoasă a fasciculului incident, c este concentraţia solvitului, iar α este o constantă de material.
Spectrele de absorbţie în vizibil şi ultraviolet corespund excitării electronice, iar cele din IR
rotaţiei şi vibraţiei moleculare.

Analiza calitativă care poate fi efectuată se referă la identificarea substanţelor dintr-un

amestec, determinarea entropiei şi a capacităţii calorice, determinarea tipului legăturilor chimice.
55
 Analiza cantitativă permite evaluarea cantitativă a concentraţiei substanţelor,
determinarea purităţii unei substanţe.
Spectrele de absorbţie ale soluţiilor pot fi influenţate de natura solventului, valoarea pH-ului
(dacă în soluţie se află două substanţe ce se pot transforma una în alta, curbele de extincţie pentru
diferite pH-uri se intersectează în punctul izobestic ; modificarea pH-ului se observă prin virarea
culorii), concentraţia soluţiei (apariţia a două puncte izobestice, datorită concentraţiilor mari la
care pot să apară asociaţii moleculare, cele două puncte izobestice corespunzând monomerului şi
dimerului, respectiv), temperatură (agitaţia termică inhibă formarea dimerilor, aşadar creşterea
temperaturii are efect invers decât cel al creşterii concentraţiei), iradierea substanţei.

83. Difuzia.

Fenomene de transport în soluţii

În cazul în care într-un sistem există gradienţi de concentraţie, potenţial sau presiune are
loc un transport de substanţă orientat spre atingerea unei stări de echilibru termodinamic.
Transportul de substanţă în cazul soluţiilor se poate face prin două moduri : prin difuzie care
reprezintă transportul de solvit sub acţiunea gradientului electrochimic şi prin osmoză care
reprezintă transportul de solvent sub acţiunea gradientului de presiune. Cele două fenomene pot
fi simultane.
Difuzia simplă (Fig. 6)
Difuzia constă în transportul de substanţă din regiunile cu concentraţie mai mare spre cele cu
concentraţie mai mică, realizat exclusiv prin mişcările de agitaţie termică.

Legea I a lui Fick: Cantitatea de substanţă dν care difuzeaza în timpul dt printr-o secţiune de arie
A este proporţională cu gradientul de concentraţie dxdc, cu dt şi cu aria A

În cazul în care difuzia este non-staţionară concentraţia variază şi în timp şi este guvernată de
legea a doua a lui Fick: Variaţia în timp a concentraţiei într-o regiune dată a soluţiei este
proporţională cu variaţia în spaţiu a gradientului de concentraţie.

Difuzia pasivă reprezintă fenomenul de transport pasiv, datorat agitatiei termice, a unor particule
din zonele de concentratie, densitate mai ridicate, spre zonele cu valori mai mici ale acestor
mărimi, printr-un mediu suport omogen.
Fenomenul de difuzie pasivă este cel mai intens la gaze, unde viteza termică este foarte mare şi
cel mai lent în cazul solidelor, unde moleculele (sau ionii) au poziţii relativ fixe în spaţiu.

84. Osmoza

Osmoza
Este fenomenul de difuzie a solventului dinspre soluţia mai diluată înspre cea mai
concentrată printr-o membrană semipermeabilă.
56
Presiunea osmotică reprezintă presiunea mecanică necesară pentru împiedicarea osmozei şi se
datorează mişcării de agitaţie termică a moleculelor de solvit care ciocnesc membrana pe o
singură parte neputând să o străbată

Osmolul reprezintă cantitatea de substanţă care, dizolvată în solvent, se dispersează într-un

număr de particule osmotic active (capabile să se agite termic, dar nu să traverseze membrana)
egal cu numărul lui Avogadro N .
A

mare (Fig. 8) se găseşte solventul pur, iar în tubul închis în partea inferioară cu o
membrană semipermeabilă se află o soluţie cu acelaşi solvent.
Moleculele de solvit neputând străbate membrane semipermeabilă o să apară un flux de solvent
dinspre vasul mare spre tub şi nivelul lichidului în tub va creşte, ducând la diluarea soluţiei din
tub. Sistemul ajunge în starea de echilibru atunci când presiunea hidrostatică ρgh exercitată de
lichidul care a urcat în tub este egală cu presiunea exercitată de soluţie π.

85. Presiunea coloid-osmotica.

Presiunea exercitata de catre proteinele din plasma, datorita sarcinilor electrice de la suprafata
lor. Are important rol in realizarea schimburilor hidrice la nivel capilar. Sinonim: presiunea
oncotica.

57