Sunteți pe pagina 1din 77

Resuscitarea

cardiorespiratorie
- manual de curs-
Cuprins

Capitolul 1

Prezentare generală..........................................................................4

Capitolul 2

Resuscitarea cardiorespiratorie- lanţul supravieţuirii................7

Capitolul 3

Resuscitarea cardiorespiratorie –basic life support....................9

Capitolul 4

Defibrilarea........................................................................................24

Capitolul 5

Resuscitarea cardiorespiratorie–advanced life support...........35

2
Capitolul 1

Prezentare generală

Cursul Resuscitarea cardiorespiratorie - advanced life support vizează


dobândirea cunoștințelor teoretice și a abilităților practice necesare
pentru aplicarea corectă, eficace, eficientă și în timp util a
manevrelor de resuscitare cardiorespiratorie.

Cursul pune accentul pe însușirea și consolidarea principiilor de bază


ale resuscitării cardiorespiratorii prin participarea activă la
simularea unor cazuri de pacienți aflați în stop cardiorespirator.

Aceste simulări au fost concepute pentru a consolida concepte


importante, cum ar fi:

• algoritmul resuscitării cardiorespiratorii– basic life support (BLS)


• algoritmul resuscitării cardiorespiratorii–advanced life support
(ALS)
• managementul situațiilor de criză
• standardul de calitate în resuscitarea cardiorespiratorie
Obiective educaționale ale cursului:
Obiective generale
• însușirea lucrului în echipă – identificarea rolurilor și a
responsabililor
• dezvoltarea calităților de organizator și de lider în cadrul
echipei de resuscitare cardiorespiratorie

3
• dezvoltarea capacității de comunicare asertivă
• dezvoltarea capacității de evaluare rapidă a unei situații
critice, cu identificarea elementelor cheie
• asumarea responsabilității pentru actele medicale executate
• reevaluarea corectitudinii deciziilor luate prin prisma
diferenţei dintre rezultatele obţinute şi cele dorite
Obiective specifice
• cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor şi principiilor specifice
algoritmului resuscitării cardiorespiratorii ;
• actualizarea noţiunilor legate de resuscitarea
cardiorespiratorie;
• dobândirea unor atitudini, deprinderi comportamentale și
abilități practice esențiale pentru eficientizarea actului
medical.
Cursul se axează pe dobândirea de competențe atât la nivel
individual, cât şi din perspectiva integrării într-o echipă dinamică de
profesioniști.

Resuscitarea cardiorespiratorie se bazează pe abilitatea personalului


medical de a lua decizii rapide în condiţii de nesiguranţă și sub
constrângerea timpului, lucrând în echipe multidisciplinare. Pentru
aceasta este necesar ca pe lângă cunoştinţe medicale şi abilităţile
practice, cei implicaţi în îngrijirea pacienţilor aflaţi în stop
cardiorespirator să dobândească prin educaţie şi abilităţi non-
tehnice precum: managementul sarcinilor, conştientizarea
situaţională, managementul deciziilor.
4
La finalizarea acestui curs, fiecare participant va trebui să fie în
măsură să managerieze adecvat un pacient aflat în stop
cardiorespirator până la reluarea circulației spontane, încetarea
manevrelor de resuscitare sau transferul către o unitate de îngrijire
specializată.

Surse bibliografice principale:

 European Resuscitation Council Guidelines for Resuscitation


 International Liaison Committee on Resuscitation (ILCOR):
International Consensus Conference on Cardiopulmonary
Resuscitation
 European Guidelines on Resuscitation
 American Heart Association Guidelines for Cardiopulmonary
Resuscitation and Emergency Cardiovascular Care
 Consiliului Naţional Român de Resuscitare - Ghidurile de
resuscitare

5
Capitolul 2

Resuscitarea cardiorespiratorie: Lanţul supravieţuirii


(The chain of survival)
Prin noţiunea de stop cardio-respirator înţelegem abolirea completă
a funcţiei respiratorii şi circulatorii.

Instalarea hipoxiei atrage după sine apariţia la nivelul creierului


(organ complet dependent de metabolismul aerob) a unor leziuni
cerebrale cu grade diferite de severitate ce pot condamna pacientul
la sechele neurologice sau chiar moarte cerebrală.

Intervalul de timp cuprins între momentul stopului cardiorespirator


şi momentul instalării leziunilor cerebrale ireversibile a fost denumit
timp de resuscitare şi reprezintă intervalul de timp în care aplicarea
corectă şi eficientă a manevrelor de resuscitare suplineşte sau
restabileşte oxigenarea, ventilația și circulația pacientului,
îmbunătăţind substanțial şansa acestuia de supraviețuire.

Resuscitarea cardiorespiratorie reprezintă de fapt un complex de


măsuri specifice, realizate în scopul restabilirii şi menţinerii
funcţiilor vitale ale organismului uman.

Resuscitarea presupune tehnici ce se adresează personalului medical


şi publicului larg (suportul vital bazal) şi tehnici de management
terapeutic specializat cu intubaţie endotraheală, defibrilare electrică
şi intervenţie farmacologică ( suportul vital avansat ).

6
Iniţierea cât mai precoce a măsurilor de suport vital prin compresii
toracice, cu sau fără ventilații de salvare, asigură un minim flux
cerebral şi coronarian ce permite pacientului aflat în stop
cardiorespirator să beneficieze de şanse cât mai mari de resuscitare
şi supraviețuire cu un status neurologic comparabil cu cel anterior
opririi cardiace.

Succesul resuscitării nu depinde însă doar de corectitudinea


manevrelor de resuscitare ci şi de o mulţime de alţi factori aflaţi în
interrelaţie:

 recunoașterea stopului cardio-respirator sau a iminenţei de


stop cardio-respirator
 promptitudinea echipei de resuscitare
 trecerea cât mai rapidă de la resuscitarea de bază la cea
avansată
 asigurarea măsurilor adecvate de terapie intensivă post
resuscitare

Aceste aspecte au fost incluse în conceptul „Lanţului supravieţuirii” ,


definit în 1992 de către Consiliul European de Resuscitare cu scopul
evidenţierii etapelor esenţiale pentru realizarea unei resuscitări
reuşite. ,,Lanţul supravieţuirii" cuprinde acțiunile ce pot lega victima
unui stop cardiac subit de şansa supraviețuirii. Îndeplinite cât mai
rapid şi corect aceste acţiuni determină rate de supraviețuire de
până la 49-75%. Fiecare minut de întârziere a defibrilării reduce
șansele de supraviețuire ale pacientului la externare cu 10-12%.

7
Capitolul 3

Resuscitarea cardiorespiratorie: Suportul vital de bază


la adult (basic life support)

Suportul vital de bază (basic life support - BLS) reprezintă ansamblul


măsurilor de resuscitare efectuate asupra unui pacient aflat în stop
cardio-respirator, fără a se folosi echipamente medicale specifice.
In ultimii ani ghidurile internaționale de resuscitare includ în
cadrul suportului vital de bază și utilizarea defibrilatorului automat
dar există încă dificultăți legate de implementarea practică a acestor
recomandări.
Obiectivele suportului vital de bază la adult (basic life support) sunt:

 diagnosticul prompt al stopului cardiorespirator sau iminenței de


stop cardio respirator
 identificarea cauzei stopului cardiorespirator și sancționarea
terapeutică a acesteia
 asigurarea ventilaţiei la pacienţii aflaţi în stop respirator
 asigurarea ventilaţiei şi efectuarea compresiunilor toracice la
pacienţii aflaţi în stop cardio-respirator
 efectuarea defibrilării la pacienţii cu fibrilaţie ventriculară (FV)
sau cu tahicardie ventriculară fără puls (TV) cu ajutorul
defibrilatorului automat
 recunoaşterea şi tratarea obstrucţiei acute a căilor aeriene cu
corp străin

8
Protocolul resuscitării cardio-respiratorii include următoarele etape:

1. Asigurarea securităţii pentru resuscitator, pacient şi


martori

De multe ori având în vedere caracteristicile stopului cardio


respirator (urgență și gravitate crescută) resuscitatorul are tendința
de a neglija măsurile de protecție a muncii, deși resuscitarea
cardiorespiratorie implică riscuri legate de:

 Mediu: trafic rutier, construcţii instabile, electricitate, substanţe


toxice etc.
 Victimă: boli contagioase (se poate transmite tuberculoza; nu se
poate transmite hepatita B sau C; nu au fost raportate cazuri de
infectare cu HIV după aplicarea manevrelor de resuscitare),
intoxicaţii
 Tehnică: utilizarea inadecvată a defibrilatorului, utilizarea
instrumentarului tăietor, înţepător
O regulă de bază în resuscitarea cardiorespiratorie spune că viața
membrilor echipei nu trebuie pusă niciodată în pericol.

2. Evaluarea stării de conștienţă a pacientului


Reprezintă un element important în algoritmul resuscitării cardio
respiratorii, în funcție de starea de conștiență a pacientului
hotărându–se necesitatea instituirii menevrelor de resuscitare.
Practic: se mobilizează ușor pacientul, se scutură de umeri și se
strigă pe nume

9
A. Dacă pacientul este conştient - acesta va răspunde cu mișcări,
grimase sau geamăt.

 se lasă pacientul în poziţia în care se află


 se cheamă ajutor calificat
 se reevaluează periodic starea pacientului până la sosirea
ajutorului medical calificat care poate asigura o îngrijire adecvată
acestuia
 dacă pacientul se află într-o zonă periculoasă - va fi îndepărtat
urmărind asigurarea securităţii reanimatorului, pacientului şi
eventualilor martori ai incidentului

B. Dacă pacientul este inconştient – nu răspunde la manevrele


noastre de evaluare a stării de conștiență.

 salvatorul solicită ajutor calificat (strigă după ajutor)


 se aşeză pacientul în decubit dorsal pe o suprafaţă plană şi dură,
iar resuscitatorul se poziționează lateral față de pacient astfel
încât să poată efectua manevrele de eliberare a căilor respiratorii:
o mână se pune pe fruntea pacientului făcând hiperextensia
capului, în timp ce cu cealaltă mână se ridică mandibula şi se
întredeschide gura (Tripla manevra Safar de eliberare a căii
aeriene superioare).
 prin această manevră se ridică baza limbii care poate plonja
posterior obstruând calea respiratorie a unui pacient inconştient
aflat în stop cardio respirator.

10
Figura nr.1 Tripla manevră Safar
11
3. Evaluarea respirației pacientului

Resuscitatorul va evalua respiraţia pacientului timp de maxim 10


secunde: privește (mişcările respiratorii ale toracelui), ascultă (fluxul
de aer cu urechea poziţionată în dreptul gurii pacientului), simte
(fluxul de aer expirat).

 Dacă respiră regulat, nu sunt necesare manevre de


resuscitare. Pacientul se va așeza în decubit lateral (poziţia de
siguranţă), va fi reevaluat continuu și se așteaptă sosirea
ajutorului calificat.
 Dacă pacientul este inconștient, areactiv și nu respiră sau
prezintă respirații agonice (gaspinguri) trebuie începute
manevrele de resuscitare cât mai rapid.În mod obișnuit dacă
stopul cardiac este cel care s-a instalat primul, pacientul mai
poate prezenta câteva respirații neregulate chiar și în absența
activității cardiace. Este foarte important ca acestea să nu fie
confundate cu o respirație normală, de aceea ghidurile de
resuscitare recomandă ca în situațiile în care avem dubii cu
privire la modul în care respiră pacientul să acționăm similar
situației de stop cardiorespirator, începând manevrele de
resuscitare.
Poziția de siguranță :

 se foloseşte în cazul pacienţilor inconştieţi, dar cu funcţiile


vitale stabile, în scopul de a preveni refluxul şi aspirarea
conţinutului gastric în căile aeriene.
12
 această poziție nu permite limbii să cadă spre posterior și
astfel menține deschise căile aeriene superioare.

Figura nr. 2 Poziţia de siguranţă


 inițial pacientul este așezat în decubit dorsal, resuscitatorul
poziționându-se lateral față de acesta. Brațul de pe partea
salvatorului se așează în unghi drept față de corp, cu
antebrațul în sus. Se trece celalalt braț al pacientului peste
piept, spre salvator, așezând dosul palmei pe obrazul
pacientului. Se flectează genunchiul opus resuscitatorului,
trăgându-l în sus dar menținând piciorul pe sol. Cu o mână
salvatorul prinde umărul opus al pacientului, iar cu cealaltă
mână genunchiul acestuia. Cu o mișcare fermă se va întoarce
pacientul în decubit lateral pe partea resuscitatorului. Se
reașează capul în hiperextensie și se deschide gura
pacientului.
 nu este recomandată în cazul pacienților politraumatizați.
!!! Deși multă vreme a fost considerată o etapă importantă a
protocoalelor de resuscitare, verificarea pulsului central, la artera
13
carotidă s-a dovedit a fi o metodă inexactă de confirmare a
circulaţiei, având limite în ceea ce priveşte acurateţea, sensibilitatea
şi specificitatea.. Se recomandă începerea manevrelor de resuscitare
cât mai rapid atunci când pacientul nu răspunde la stimuli şi nu
respiră normal, fără a mai pierde timp cu evaluarea prezenței sau
absenței pulsului central.
4. Manevrele de resuscitare (basic life support)
A. Compresiuni toracice (masaj cardiac extern) și ventilaţie
artificială (respirație gură la gură)

Figura nr. 3 Algoritm de suport vital bazal la adult


14
 se efectuează 30 de compresii toracice
 se execută 2 respiraţii succesive
 se continuă cu alternanţa compresii/respiraţii - 30:2 dacă există
un singur resuscitator sau 15/2 dacă există doi resuscitatori
 se reevaluează starea pacientului la fiecare aproximativ 2 minute
 se întrerupe resuscitarea dacă: pacientul respiră normal, soseşte
personalul calificat în susținerea avansată a funcțiilor vitale, sau
salvatorul este epuizat.
B. Compresiuni toracice (masaj cardiac extern) fără ventilaţie
artificială (respirație gură la gură)
 European Resuscitation Council Guidelines for Resuscitation
2010, consideră acceptabilă și această variantă de asigurare a
măsurilor de prim ajutor în cazul unui pacient aflat în stop
cardiorespirator dacă salvatorul nu știe, nu poate sau nu doreşte
să execute respiraţia gură la gură;
 aplicarea masajului cardiac extern fără ventilaţie artificială are
beneficii superioare lipsei de resuscitare, cu rezultate favorabile
în ceea ce privește evoluția ulterioară a pacientului
 frecvenţa compresiilor compresiunilor toracice trebuie să fie de
cel puțin 100/min
 se întrerupe resuscitarea numai dacă pacientul respiră normal,
soseşte personalul calificat în susținerea avansată a funcțiilor
vitale sau salvatorul este epuizat
Masajul cardiac extern - Compresiunile toracice (masajul cardiac
extern) corect efecutate pot determina apariţia unui flux sanguin

15
prin creşterea presiunii intratoracice sau prin compresia directă a
cordului. Acest flux sanguin însoţit de ventilaţii executate corect,
poate asigura un aport vital de oxigen pentru creier până la
momentul defibrilării mai ales dacă primul şoc este administrat la
mai mult de 5 minute de la stopul cardiac.

Figura nr.4 Masajul cardiac extern

16
Tehnica masajului cardiac extern:
 pacientul va fi așezat în decubit dorsal, pe un plan orizontal și
dur, iar resuscitatorul se va poziționa lateral față de acesta, nu
contează dacă pe partea dreaptă sau stângă.
 mâinile resuscitatorului se vor poziționa una peste alta
sprijinindu-se cu podul palmei pe jumătatea inferioară a sternului
pacientului. axul mâinilor resuscitatorului va fi perpendicular pe
sternul pacientului. degetele mâinilor resuscitatorului pot fi
întinse sau încrucişate, dar se vor sprijini tot pe stern.
 resuscitatorul va avea coatele întinse și umerii poziţionaţi
deasupra mâinilor astfel încât fiecare compresiune să fie strict pe
stern.
 fiecare compresiune trebuie să deprime sternul cu 5 cm la un
adult de dimensiuni obișnuite.
 dupa fiecare compresiune resuscitatorul trebuie să permită
reculul peretelui toracic dar fără a ridica mâinile .
 masajul cardiac extern asigură o perfuzie cerebrală şi
coronariană eficientă atunci când compresiunea și relaxarea
peretelui toracic sunt egale ca durată.
 frecvenţa compresiilor toracice trebuie să fie de cel puțin
100/min
Ventilaţia artificială - respirația gură la gură
 În timpul resuscitării cardiorespiratorii scopul ventilaţiei este de
a menţine oxigenarea adecvată a sângelui.

17
 Respiraţia gură la gură este o metodă rapidă de oxigenare şi
ventilare a unui pacient aflat în stop cardiorespirator.
 Pentru efectuarea respiraţiei gură la gură, resuscitatorul va
pensa nasul pacientului și va ridica bărbia acestuia, după care va
inspira profund și își va lipi cât mai etanș buzele de cele ale
pacientului, expirând continuu timp de 1 secundă.
 Se poate aprecia eficacitatea repirației gură la gură, urmărind
mișcările peretelui toracic al pacientului.

Figura nr.5 Îndepărtarea corpilor străini din cavitatea bucală

La adulţi în mod frecvent stopul cardiorespirator apare ca urmare a


unei afecţiuni cardiace şi din acest motiv ghidurile de resuscitare
cardiorespiratorie recomandă ca măsurile de prim ajutor să înceapă
mai întâi cu masajul cardiac extern şi mai apoi cu ventilaţiile.
18
Verificarea cavităţii bucale în vederea identificării şi îndepărtării
eventualilor corpi străini se va face doar atunci când primele
ventilaţii nu produc ridicarea peretelui toracic.
Întreruperea compresiilor toracice reduce supraviețuirea.
Resuscitatorul trebuie să administreze fiecare ventilaţie în
aproximativ 1 secundă, cu un volum de aer suficient cât să determine
expansionarea toracelui victimei, dar evitând ventilaţiile rapide sau
bruşte.
Timpul alocat pentru efectuarea celor 2 ventilaţii nu ar trebui să
depăşească 5 secunde.
Resuscitarea va continua până când:
 soseşte ajutorul medical calificat solicitat şi continuă manevrele
de resuscitare
 starea pacientului se îmbunătăţeşte: mişcă, deschide ochii,
respiră normal
 epuizarea fizică a pacientului
Obstrucţia cu corp străin a căilor aeriene

Obstrucţia cu corp străin a căilor aeriene poate determina moartea


accidentală a victimei dacă nu se intervine rapid cât timp aceasta
este încă responsivă.

Prognosticul este influenţat de recunoaşterea rapidă a cauzei de


insuficienţă respiratorie şi de aprecierea gradului de severitate al
obstrucţiei:

 uşoară – pacientul poate vorbi, tuși, respira

19
 severă - pacientul este incapabil să vorbească dar poate
încuviința dând din cap, nu poate respira, prezintă wheezing
şi tentative tăcute de a tuși

Figura nr.6 Obstrucţia cu corp străin a căilor aeriene

Tratamentul obstrucţiei cu corp străin a căilor respiratorii


1. Dacă victima prezintă semne de obstrucţie uşoară a căilor aeriene:

 Se încurajează victima să tuşească, fără a mai face altceva

2. Daca victima prezintă semne de obstrucţie severă a căilor aeriene


şi este conştientă:

 Se aplică 5 lovituri la nivelul toracelui posterior:


 Salvatorul se poziţionează lateral şi puţin în spatele victimei;
 Va sprijini cu o mână pieptul victimei şi o va înclina uşor spre
înainte astfel încât, atunci când corpul străin va fi dislocat, să

20
se deplaseze mai degrabă afară din gură decât mai jos în căile
aeriene;
 Cu podul palmei celeilalte mâini salvatorul va administra 5
lovituri pe spate (interscapulovertebrale)

Figura nr .7 Manevra Heimlich (pacient conştient)

• Dacă după cele 5 lovituri nu se reuşeste eliberarea căilor aeriene,


se efectuează 5 comprimări abdominale, astfel:

 salvatorul se poziţionează în spatele victimei cu braţele în jurul


părţii superioare a abdomenului acesteia;
 va înclina victima uşor spre înainte

21
 va plasa pumnul unei mâini între ombilic şi apendicele xifoid
(cutia toracică)
 va prinde pumnul cu cealaltă mână şi va trage brusc spre
posterior şi în sus;
 va repeta de maxim 5 ori această manevră.

Figura nr.8 Manevra Heimlich (pacient inconştient)

• Dacă obstrucţia nu a fost înlăturată , se continuă alternând 5


lovituri pe spate cu 5 împingeri abdominale.

3. Dacă victima devine inconştientă oricând pe parcursul aplicării


acestor manevre:

 Se aşează victima cu grijă pe sol, în decubit dorsal;


 Se alertează imediat sistemul medical de urgenţă;
 Se efectuează RCP începând cu compresiile toracice.
22
Capitolul 4

Defibrilarea
Defibrilarea este o manevră medicală ce vizează reluarea activității
electrice coordonate a cordului urmare a administrării de curent
electric cu intensitate suficientă prin masa miocardică sub formă de
șoc electric extern.

Se consideră că defibrilarea a avut succes dacă la 5 secunde după


administrarea șocului, pacientul nu mai prezintă fibrilație
ventriculară sau tahicardie ventriculară fără puls. Scopul final al
defibrilării îl reprezintă restabilirea unui ritm regulat al activității
cordului și reluarea circulației spontane.

Succesul defibrilării este influențat în mod direct de timpul scurs de


la momentul instalării stopului cardiac până la momentul
administrării șocului electric extern. Pentru fiecare minut de
întârziere în administrarea șocului electric extern, șansele de
supraviețuire după fibrilația ventriculară scad cu 10-12%, în absența
manevrelor de resuscitare ( masaj cardiac extern și ventilații de
salvare) efectuate de persoana care a asistat la instalarea stopului.
Timpul de defibrilare este influențat de nivelul de cunoaștere și
antrenament al celor implicați în acordarea măsurilor de prim ajutor.
În afara spitalului se consideră defibrilare precoce, defibrilarea ce
are loc la mai puțin de 5 min de la solicitarea de ajutor. În spital
defibrilarea precoce trebuie să poată fi făcută în 3±1 min de la
momentul producerii stopului.
23
Figura nr.9 Defibrilator automat extern

Tehnologia defibrilatoarelor avansează rapid. Astăzi avem


defibrilatoare manuale dar și defibrilatoare externe automate ce
interacționează cu resuscitatorul prin comenzi vocale, având și
posibilitatea de a analiza ritmul cardiac în timpul manevrelor de
resuscitare, reducând astfel foarte mult perioadele de întrerupere a
masajului cardiac extern și îmbunătățind prognosticul pacientului.

Figura nr.10 Semnul universal ce indică prezenţa unui


defibrilator automat extern

24
Defibrilatoarele automate externe standard pot fi folosite la copiii
peste 8 ani. Pentru copiii cu vârste cuprinse între 1 și 8 ani se
recomandă utilizarea de electrozi pediatrici împreună cu un
atenuator sau un modul pediatric de lucru. Utilizarea defibrilatorului
automat extern nu este recomandată în cazul copiilor cu vârstă mai
mică de 1 an.

Au fost propuse strategii de dotare a locurilor publice (aeroporturi,


şcoli, săli de sport, clădiri de birouri, săli de spectacol etc.) cu
defibrilatoare externe automate (DEA) astfel încât salvatorii
pregătiţi să poată interveni eficient în cazul unui pacient cu stop
cardio respirator.

Algoritmul utilizării defibrilatorului automat extern

1. Resuscitatorul va evalua riscurile urmărind asigurarea securităţii


pentru sine, pacient, aparţinători
2. Se începe algoritmul resuscitării cardiorespiratorii – suport vital
bazal:

 dacă victima este inconştientă şi nu respiră normal, salvatorul va


trimite pe cineva după ajutor, să sune la 112, să găsească şi să
aducă un DEA dacă acesta este disponibil;
 compresiuni toracice (masaj cardiac extern) și ventilaţie
artificială (respirație gură la gură) - 30:2

3. Imediat după sosirea DEA:

 se ataşează mai întâi DEA


25
 se va porni DEA şi se vor ataşa padelele pe toracele dezgolit al
victimei
 dacă există mai mult de un salvator, este foarte important să
continuăm manevrele de resuscitare câtă vreme se pregăteşte
utilizarea defibrilatorului
 vor fi urmate imediat comenzile vocale sau afişate de defibrilatorul
automat extern
 resuscitatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima in timp ce
DEA analizează ritmul.

Figura nr.11 Utilizarea defibrilatorului automat extern


4.a. Dacă avem indicaţie de şoc electric extern :

 salvatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima


 se va apăsa butonul de şoc urmând instrucţiunile
 imediat după şoc se vor reîncepe manevrele de resuscitare
respectând un raport de 30:2
26
 vom continua protocolul de resuscitare conform comenzilor
vocale sau afişate de către defibrilator

4.b. Dacă nu avem indicaţie de şoc electric extern:

 salvatorul va începe imediat manevrele de resuscitare cu un


raport de 30 compresii toracice la 2 ventilaţii;
 având în vedere faptul că realizarea unui mesaj cardiac extern
eficient implică un efort susţinut se rcomandă schimbarea
resuscitatorului la fiecare 2-3 minute
 se va continua protocolul de resuscitare conform comenzilor
vocale sau afişate de către defibrilator

5. Resuscitarea va continua până când:

 soseşte ajutor calificat care preia manevrele de resuscitare


 starea pacientului se îmbunătăţeşte: se mişcă, respiră normal
 resuscitatorul este epuizat fizic.

Algoritmul utilizării defibrilatorului manual


Conform protocolului de resuscitare după stabilirea diagnosticului
de stop cardio respirator:
 cerem ajutor calificat
 solicităm un defibrilator
 începem imediat manevrele de resuscitare prin aplicarea de
masaj cardiac extern și respirații de salvare cu raportul-
compresiuni toracice/ventilații - 30:2

27
 când soseşte defibrilatorul, se aplică padelele pe toracele
pacientului şi se analizează ritmul. Dacă avem electrozi auto-
adezivi, aceştia se ataşează pe torace fără a întrerupe compresiile
sternale. Folosirea electozilor adezivi sau a padelelor prin tehnica
„quick look”, permite o evaluare mai rapidă a ritmului,
comparativ cu ataşarea elelectrozilor EKG .

Figura nr.12 Defibrilator manual


 electrozii (adezivi sau padele) se vor plasa în poziţia
convenţională sternal-apical. Electrodul din dreapta (sternal) este
plasat la dreapta sternului, dedesubtul claviculei. Electrodul
apical este poziţionat pe linia medio-axilară dreaptă, aproximativ
la nivelul unde se plasează pentru EKG electrodul V6 sau nivelul
sânului. Aceasta poziţionare nu trebuie să atingă nici un
fragement de ţesut mamar. Alte poziţionări includ:

28
 Plasarea fiecărui electrod pe pereţii toracici laterali, unul pe
dreapta şi unul pe stânga ( bi-axilar).
 Un electrod în poziţia apicală standard şi altul în dreapta, în
spate, dorsal superior.
 Un electrod anterior, pe zona precordială stângă, iar celălalt
posterior, imediat inferior de omoplatul stâng.
 Asociatia pentru Progresul Instrumentarului Medical (The
Association for the Advancement of Medical Instrumentation)
recomandă o dimensiune minimă pentru suprafata electrozilor,
care trebuie să fie de minim 150 cm². Pentru defibrilare la adult
sunt în uz, funcţionând la parametri buni, electrozi auto-adezivi şi
padele manuale cu diametre de la 8 la 12 cm.
 se aşteaptă analiza ritmului.
A. Ritmurile cu indicaţie de şoc electric (FV/TV fără puls)

Figura nr.13 Fibrilaţia ventriculară


29
Figura nr.14 Tahicardie ventriculară
 dacă ritmul de stop cardiac este FV/TV fără puls, vom încărca
defibrilatorul în timp ce continuăm efectuarea compresiile
toracice.
 când se atinge nivelul de energie dorit, întrerupem compresiile
toracice, verificăm siguranţa defibrilării şi apoi administrăm
şocul electric (360J monofazic sau 150-200J bifazic). Important
este să reducem timpul de întrerupere a compresiilor toracice
deoarece şi o pauză de 5-10 secunde poate reduce succesul
defibrilării
 fără a reanaliza ritmul sau a verifica pulsul, reîncepem manevrele
de resuscitare (compresiuni toracice/ventilații - 30:2). Chiar dacă
defibrilarea a reuşit (restabilirea unui ritm de perfuzie), este
nevoie de puţin timp până se reia circulaţia post-şoc şi foarte rar
30
se poate palpa puls imediat după defibrilare. Întârzierea pentru
palparea pulsului poate compromite şi mai mult miocardul dacă
nu s-a instalat un ritm de perfuzie.
 continuăm manevrele de resuscitare pentru 2 minute şi apoi
verificăm rapid ritmul;
 dacă se menţine FV/TV fără puls, administrăm al doilea şoc (360J
monofazic sau 150-200J bifazic). Fără a reanaliza ritmul sau a
palpa pulsul reîncepem manevrele de resuscitare (compresiuni
toracice/ventilații - 30:2).
 continuăm resuscitarea pentru 2 minute şi verificăm rapid
ritmul; dacă se menţine FV/TV, administrăm al treilea şoc (360J
monofazic sau 150-200J bifazic). Fără a reanaliza ritmul sau a
palpa pulsul, reîncepem manevrele de resuscitare (compresiuni
toracice/ventilații - 30:2).
 dacă a fost stabilit accesul IV/IO administrăm 1mg de adrenalină
si 300mg de amiodaronă o dată ce compresiile au fost reluate.
Dacă circulaţia spontană nu a fost reluată după al treilea şoc,
adrenalina va îmbunătăţi fluxul sangvin al miocardului şi va
creşte şansa următoarei defibrilări.
 Întreruperea compresiilor toracice pentru verificarea pulsului
este, de asemenea, nocivă. Utilizarea capnografiei poate detecta
reluarea circulaţiei spontane fără a întrerupe compresiile toracice
sau fără să fie nevoie de un bolus de adrenalină după reluarea
circulaţiei spontane.

31
 După fiecare 2 minute de RCP, dacă ritmul devine neşocabil
(asistolă sau DEM) vom continua algoritmul pentru ritmuri
neşocabile.
 Dacă este prezent un ritm organizat, cu complexe QRS regulate
sau înguste, vom încerca să palpăm pulsul. Verificarea ritmului
trebuie să se facă repede, iar pulsul trebuie verificat doar dacă
ritmul este organizat. Dacă nu suntem siguri de prezenţa pulsului
în cazul unui ritm organizat, reîncepem manevrele de resuscitare.
 Dacă s-a reluat circulaţia spontană, începeţi îngrijirea post-
resuscitare.
 Oricare ar fi ritmul de stop, vom administra 1mg de adrenalină la
fiecare 3-5 minute până la reluarea circulaţiei spontane; în
practică aceasta se va administra la fiecare două cicluri ale
algoritmului.
 Dacă apar semne de viaţă (mişcări voluntare, respiraţie normală,
tuse) în timpul resuscitării, verificăm monitorul; dacă este
prezent un ritm organizat, verificăm pulsul. Dacă pulsul este
palpabil, continuăm îngrijirile post resuscitare şi/sau tratăm
aritmiile peristop. Dacă pulsul nu este palpabil, continuăm
resuscitarea.
B. Ritmurile neşocabile (asistola şi DEM)

 Disociaţia electro-mecanică (DEM) este frecvent urmarea unor


cauze reversibile şi poate fi tratată dacă aceste cauze sunt
identificate şi rezolvate.

32
 Supravieţuirea dacă ritmul de oprire cardiacă este neşocabil este
puţin probabilă, doar dacă este urmarea cauzelor reversibile
care să fie identificate şi tratate eficient.
 Dacă ritmul iniţial de oprire cardiacă este asistola sau DEM,
începem resuscitarea (masaj cardiac extern –ventilaţii / 30:2 ) şi
administrăm adrenalină 1mg imediat ce s-a stabilit accesul
intravenos.
 După 2 minute de resuscitare verificăm ritmul. Dacă asistola se
menţine, continuăm imediat cu manevrele de resuscitare.
 Dacă apar semne de viaţă (mişcări voluntare, respiraţie normală,
tuse) în timpul resuscitării, verificăm monitorul; dacă este
prezent un ritm organizat, verificăm pulsul.
 Dacă pulsul este palpabil, continuăm îngrijirile post resuscitare
şi/sau tratăm aritmiile peristop. Dacă pulsul nu este palpabil,
continuăm resuscitarea.

Figura nr.15 Asistola


33
Capitolul 5
Resuscitarea cardiorespiratorie: Suportul vital avansat
la adult (advanced life support)

Suportul vital avansat la adult include manevrele medicale,


mijloacele materiale şi abilităţile clinice necesare pentru a asigura un
tratament eficient şi în timp util unui pacient aflat în stop
cardiorespirator. În cadrul algoritmului resuscitării
cardiorespiratorii – advanced life support – se disting câteva etape
esenţiale:

 prevenirea instalării stopului cardiorespirator


 resuscitarea cardiorespiratorie – basic life support
 utilizarea echipamentului, materialelor şi dispozitivelor
medicale pentru obţinerea, stabilizarea şi menţinerea unei
ventilaţii şi circulaţii eficiente
 monitorizarea EKG. a activităţii cardiace cu recunoaşterea şi
tratarea adecvată a aritmiilor
 stabilirea şi menţinerea în parametri funcţionali a unei căi de
administrare a medicamentelor necesare resuscitării
cardiorespiratorii (abord venos periferic sau intraosos)
 tratament intensiv de susţinere a funcţiilor vitale în perioada
postresuscitare cardiorespiratorie.
1. Prevenirea stopului cardio respirator
a. La pacientul spitalizat Prima etapă a algoritmului
resuscitării cardiorespiratorii o reprezintă recunoașterea precoce a
34
stopului cardiorespirator dar, din punct de vedere practic la fel de
importantă se dovedește a fi identificarea cât mai precoce a
pacientului critic a cărui stare generală se deteriorează progresiv și
la care intervenția terapeutică promptă ar putea preveni instalarea
stopului cardiac.
În general, la pacienții spitalizați, stopul cardiac nu este un
eveniment ce apare brusc, în mod neașteptat, ca un fulger pe cer
senin. Frecvent se întâmplă ca acesta să fie precedat de fenomene
premonitorii ce traduc o deteriorare fiziologică lentă și progresivă cu
hipoxemie și hipotensiune arterială, manifestări clinice care dacă nu
sunt recunoscute sau tratate corespunzător pot evolua spre
instalarea iminentă a stopului cardiorespirator.
În unitățile medicale strategiile de prevenire a stopului
cardiorespirator implică respectarea unor etape esențiale:
1. instruirea personalului,
2. monitorizarea adecvată a pacientului,
3. recunoaşterea pacientului critic cu evoluție gravă și risc de
deteriorare,
4. un sistem de alertare eficient, conceput pentru a obține un
răspuns prompt în situațiile de urgență.
Instruirea personalului – vizeză:

 Aprofundarea noțiunilor legate de supravegherea pacienților


critici, cunoașterea valorilor normale ale semnelor vitale dar și a
modificărilor patologice ce impun declanșarea alertei și
solicitarea de ajutor specializat;

35
 Consolidarea cunoștințelor necesare pentru acordarea unor
îngrijiri adecvate pacienților critici, de exemplu: oxigenoterapie,
reechilibrare hidroelectrolitică și volemică, analgezie, tehnici de
dozare a medicamentelor, etc.
Monitorizarea adecvată și recunoașterea pacientului critic
Semnele clinice ale acutizării critice a stării generale a unui pacient
spitalizat sunt, în general, similare, indiferent de afecțiunea de bază,
aceste semne reflectand, de obicei, o disfuncție respiratorie, cardiacă
sau neurologică.

Pentru identificarea precoce a situațiilor clinice ce prevestesc


iminența unui stop cardio respirator se recomandă stabilirea pentru
fiecare pacient în parte a unui plan detaliat de monitorizare a
semnelor vitale, plan care să precizeze ce parametrii trebuie
monitorizați și cu ce frecvență.
Parametrii cu cea mai bună valoare predictivă sunt:
 frecvența cardiacă
 frecvența respiratorie
 tensiunea arterială sistolică
 starea de conștiență (mnemonicul AVPU – Alert/ răspuns
Vocal/răspuns la durere – Pain/inconstient - Unresponsive ),
 temperatura
 saturația în oxigen
Dacă planul de supraveghere a pacienților cu risc de evoluție gravă
vizează urmărirea unui singur parametru, este importantă

36
cunoașterea modificărilor cu valoare de semnal pentru alertarea
echipei de urgență, de exemplu:
 frecvență cardiacă < 35b/min sau > de 140 b/ min;
 frecvență respiratorie <6 resp/ min sau >32resp/min
 tensiunea arterială sistolică < 80 mm Hg
Solicitarea de ajutor
Este necesară implementarea unor instrumente de comunicare
standardizate care să eficientizeze solicitarea de ajutor în cazul
pacienților spitalizați ce prezintă o deteriorare critică a stării
generale:
 sistemul RSVP (Reason-Story-Vital Signs-Plan / motivul
solicitării - istoricul pacientului - evaluarea semnelor vitale -
acțiunile planificate)
 sistemul SBAR (Situation – Background – Assessment -
Recommendation / descrierea situației critice –antecedentele
pacientului –evaluarea stării generale și a semnelor vitale -
recomandări)
b. În mediul extraspitalicesc
Prevenirea stopului cardio respirator în ambulatoriu presupune
elaborarea unor strategii de conștientizare și management adecvat al
riscului morții cardiace subite, situație clinică ce se înscrie ca o
importantă problemă de sănătate publică, reprezentând o cauză
frecventă de deces în populația adultă din societățile industrializate.
Conform Societății Europene de Cardiologie, moartea subită cardiacă
(MSC) reprezintă moartea naturală, rapidă și neașteptată, datorată

37
unor cauze cardiace, ce apare în curs de o oră de la debutul
simptomelor acute, la o persoană cu boli cardiace cunoscute sau
necunoscute.
Cele mai comune cauze de moarte cardiacă subită sunt:
 boala arterială coronariană
 cardiomiopatiile ne-ischemice
 insuficienţa cardiacă congestivă
 afecţiunile valvulare
 afecțiuni cardiace congenitale.
Factorii de risc pentru moartea cardiacă subită includ:
 fumatul
 hipertensiunea arterială
 obezitatea
 sedentarismul
 consumul de alcool
 aritmiile și tulburările de conducere
 efortul fizic intens
 antecedente familiale de moarte cardiacă subită sau infarct
miocardic acut
Manifestările clinice premonitorii morţii cardiace subite mai
frecvent întâlnite sunt:
 durerile precordiale
 sincopa
 palpitațiile

38
Singura metodă practică de prevenire a morții cardiace subite, o
reprezintă controlul factorilor de risc coronarian, 50% din totalul
morţilor cardiace fiind de obicei subite şi neaşteptate.

Figura nr.16 Suport vital avansat în stopul cardiorespirator

39
Este esențial ca publicul larg să fie informat asupra simptomelor
tipice asociate cu sindromul coronarian acut, având în vedere faptul
că tratamentul precoce oferă cele mai mari beneficii..

Pacienții cu risc și familiile lor, trebuie să fie capabili să recunoască


simptomele caracteristice cum ar fi durerea toracică, ce poate iradia
și în alte zone ale trunchiului, frecvent acompaniată de dispnee,
transpirații, greață sau varsatură și sincopă. Ei ar trebui să înțeleagă
importanța activării precoce a serviciilor medicale de urgență
(ambulanța) și, ideal, instruiți pentru acordarea suportului vital de
bază (SVB).
2. Suportul vital avansat la adult (advanced life
support)

Suportul vital avansat continuă protocolul de resuscitare început cu


suportul vital bazal:

 Conectaţi defibrilatorul sau monitorul la o sursă electrică


(acumulator) şi verificaţi poziţia şi contactul electrozilor sau
padelelor
 Apreciaţi ritmul cardiac înregistrat prin aplicarea electrozilor sau
padelelor: ritmuri şocabile sau neşocabile

Ritmuri şocabile (FV sau TV fără puls):

 Încărcaţi defibrilatorul şi administraţi un şoc (150-360J


bifazic sau 360J monofazic)

40
 Continuaţi compresiuni sternale şi respiraţia artificială în
raport de 30:2 timp de 2 minute
 Reevaluaţi ritmul cardiac (monitor/defibrilator)
 În caz de FV/TV fără puls se administrează al doilea şoc (150-
360J bifazic sau 360J monofazic)
 Continuaţi compresiunile sternale şi respiraţia artificială în
raport de 30:2 timp de 2 min
 Reevaluaţi ritmul cariac (monitor/defibrilator)
 În caz de FV/TV fără puls se administrează al treilea şoc (150-
360J bifazic sau 360J monofazic)
 Continuaţi compresiunile sternale şi respiraţia artificială în
raport de 30:2 timp de 2 min
 Reevaluaţi ritmul cariac (monitor/defibrilator)
 Manevrele de resuscitare se continuă până la reluare
activităţii electrice a cordului sau până la declararea decesului
Ritmuri neşocabile (DEM sau asistolie):
 Continuaţi compresiunile sternale şi respiraţia artificială în
raport de 30:2 timp de 2 min
 Reevaluaţi ritmul cariac (monitor/defibrilator)
 În caz de DEM sau asistolie continuaţi compresiuni sternale şi
respiraţia artificială în raport de 30:2 timp de 2 min
 Reevaluaţi ritmul cardiac (monitor/defibrilator)
 Manevrele de resuscitare se continuă până la reluare
activităţii electrice a cordului sau până la declararea decesului
 Atunci când asistolie sau DEM trece în FV, se aplică protocolul
de resuscitare pentru FiV
41
În timpul resuscitării cardiorespiratorii- advanced life support se
efectuează:

 corectarea cauzelor reversibile (protocoale de management


speciale)
 verificarea poziţiei şi a conexiunii electrozilor
 cale de acces pentru administrarea medicamentelor necesare
(intravenos, intraosos)
 intubaţia endotraheală şi ventilaţia pulmonară cu frecvenţa
10/min
 administrarea oxigenului sub controlul de SaO2 (pulsoximetrie),
PaO2 şi PaCO2
 efectuarea continuă a compresiunilor sternale
 în caz de FiV sau TV fără puls refractare la 3 şocuri electrice, dacă
accesul intravenos sau intraosos a fost obţinut imediat după şoc,
începând cu compresiunile sternale, se administrează Adrenalină
1 mg i.v. sau i.o. şi Amiodaronă 300 mg i.v. în priză unică
 la necesitate Adrenalină 1 mg i.v. sau i.o. se administrează la
fiecare 3-5 min
 în absenţa Amiodaronei se administrează Lidocaină 1 mg/kg i.v.

În timmpul manevrelor se resuscitare vom ţine seama de câteva


aspecte importante şi anume:

 la începerea manevrelor de resuscitare, solicităm echipa de


resuscitare, echipamentul de resuscitare şi defibrilatorul
 vom începe cu 30 de compresii sternale urmate de 2 ventilaţii
42
 important este să minimalizăm întreruperile şi să asigurăm
compresii sternale de calitate. Efectuarea acestor compresii
pentru o perioadă prelungită este obositoare; şi se încearcă
schimbarea resuscitatorului care efectuează masajul cardiac
extern la fiecare 2 minute.
 vom menţine calea aerienă permeabilă şi ventilaţia pulmonara cu
ajutorul echipamentului adecvat aflat la dispoziţie.
 Intubaţia oro-traheală trebuie efectuată de către personal
calificat, instruit, competent şi experimentat.
 capnografia este necesară pentru confirmarea plasamentului
corect al sondei traheale şi pentru monitorizarea ulterioară a
pacientului intubat.
 o ventilaţie eficientă are un timp inspirator de 1 secundă şi
asigură un volum suficient cât să producă o ridicare normală a
toracelui. Se suplimentează volumul de oxigen cât mai curând
posibil.
 Dacă pacientul este intubat vom continua fără intrerupere
compresiile sternale (cu excepţia momentului defibrilării şi
verificarii pulsului) cu o frecvenţă de cel puţin 100 compresiuni/
min concomitent cu o frecvenţă a ventilaţiilor de 10 respiraţii/
min.
 Hiperventilaţia (frecvenţă crescută sau volum curent excesiv)
poate inrăutăţi prognosticul pacientului.
 Ventilatoarele mecanice asigură o ventilaţie adecvată ca volum şi
frecvenţă

43
 Daca nu este disponibil echipamentul necesar pentru căile
aeriene şi ventilatie, se va lua in considerare ventilaţia gură-la-
gură.
 Daca există motive clinice pentru evitarea acestui tip de
ventilaţii, sau salvatorul nu doreşte sau nu este capabil să o facă,
atunci se efectuează doar compresii sternale până la sosirea
ajutorului calificat.
 Când soseşte defibrilatorul, se aplică padelele pe toracele
pacientului şi se analizează ritmul. Dacă electrozii auto-adezivi
sunt disponibili, aceştia se ataşează pe torace fără a întrerupe
compresiile sternale. Folosirea electozilor adezivi (sau a
padelelor prin tehnica „quick look”) va permite o evaluare mai
rapidă a ritmului, comparativ cu ataşarea elelectrozilor ECG.
 Se aşteaptă analiza ritmului.
 Cu un defibrilator manual, dacă ritmul este FV/TV, se incarcă
defibrilatorul in timp ce un salvator continuă compresiile
sternale.
 Odata defibrilatorul incărcat, se opresc compresiile sternale, se
asigură că nici un salvator nu atinge pacientul şi se livrează şocul.
Dacă se foloseşte DEA, se urmează indicaţiile audio-vizuale
oferite.
 Se reincep compresiile sternale imediat după tentativa de
defibrilare.Se minmalizează întreruperile compresiilor sternale.
Prin folosirea unui defibrilator manual, este posibil ca aceste
pauze, între intreruperea şi reînceperea compresiilor sternale sa
fie mai mici de cinci secunde.

44
3. Suport vital avansat – oxigenarea, ventilaţia şi
controlul căii aeriene
Administrarea de oxigen este adesea necesară pentru pacienţii cu
afecţiuni cardiologice, disfuncţii respiratorii sau tulburări
neurologice. În mod ideal oxigenoterapia vizează menţinerea unei Sp
O2 ≥ 94 % cu utilizarea unei concentraţii cât mai scăzute a
oxigenului administrat. Diferite dispozitive pot fi utilizate pentru
administrarea suplimentară de oxigen cu concentraţii diferite, de la
21% la 100%.

Dispozitiv Flux (L/min) Concentraţia(%)

1 21-24
2 25-28
Canula nazală 3 29-32
4 33-36
5 37-40
6 41-44
Masca facială
simplă pentru 6-10 35-60
oxigen
4-8 24-40
Masca Venturi 10-12 40-50
6 60
Masca facială cu 7 70
rezervor pentru 8 80
oxigenoterapie 9 90
10-15 95-100

American Heart Association 2012

Tabel 1. Dispozitive de administrare suplimentară a oxigenului –


corelarea fluxului cu concentraţia oxigenului furnizat
45
 Canula nazală
 Masca facială simplă pentru oxigen
 Masca Venturi
 Masca facială cu rezervor pentru oxigenoterapie

Primul pas obligatoriu în administrarea suplimentară de oxigen este


verificarea funcţionării adecvate a sistemului de furnizare a
oxigenului.Prin noţiunea de sistem de furnizare a oxigenului ne
referim la tubul cu oxigen sau unitatea de perete ce se va cu
dispozitivul de administrare suplimentară a oxigenului către pacient.
Înainte de administrarea suplimentară de oxigen către pacient va
trebui să verificăm prezenţa şi funcţionalitatea următoarelor
echipamente:

 Dispozitivul de administrare a oxigenului


 Valva supapă de deschidere a tubului de oxigen
 Manometru
 Debimetru
 Tubulatura ce conectează sistemul de furnizare a oxigenului cu
dispozitivul de administrare suplimentară a oxigenului către
pacient

Personalul medical implicat în resuscitarea cardiorespiratorie este


necesar să fie familiarizat cu aceste echipamente de urgenţă pentru a
le putea utiliza în mod adecvat în timpul asigurării măsurilor de prim
ajutor.

Canula nazală

Canula nazală este un dispozitiv de administrare a oxigenului cu flux


scăzut, supraadăugat aerului atmosferic în timpul inspirului.

46
Canula nazală poate asigura un supliment de până la 44% oxigen.
Concentraţia aerului inspirat este determinată de concentraţia
oxigenului administrat dar şi de profunzimea şi frecvenţa
respiraţiilor pacientului (minute ventilation).

Vom începe administrarea suplimentară de oxigen pe canula nazală


cu un flux de 1L/min şi vom creşte progresiv fuxul ţinând cont de
faptul că pentru fiecare 1l/min , concentraţia oxigenului creşte cu
4%.

Indicaţii pentru oxigenoterapie pe canulă nazală:

 Pacienţi cu efort respirator spontan adecvat


 Pacienţi cu saturaţie în oxigen a sângelui periferic (SpO2) <
94%
 Pacienţi cu probleme respiratorii sau de oxigenare minime
 Pacienţi ce nu tolerează masca facială

Figura nr17 . Canula nazală


47
Canulele nazale:

 cele mai frecvent utilizate dispozitive


 au costuri reduse
 permit alimentarea şi comunicarea
 de obicei nu se utilizează un flux mai mare de 3l/min şi nu
impun umidificarea aerului
 realizează un FiO2 de 0.24-0.4, la flux mai mare de 4l/min –
apare uscăciunea mucoaselor, iritaţia şi disconfortul şi
umidificarea este necesară
 Există riscul deplasării acestora în timpul somnului
 Prezintă şi risc de epistaxis sau obstruare cu secreţii

Masca facială simplă pentru oxigenoterapie

Masca facială simplă este un dispozitiv de administrare


suplimentară a oxigenului cu flux scăzut, supraadăugat aerului
atmosferic inspirat pe gură sau pe nas de către pacient.

Se poate asigura un supliment de până la 60% oxigen în condiţiile


unui flux de 6-10 L/min, dar concentraţia finală a oxigenului inspirat
este influenţată în mare măsură de etanşeitatea măştii aplicate pe
faţa pacientului.

Se impune administrarea unui flux de cel puţin 6L/min pentru a


preveni reinhalarea C02 expirat şi pentru a menţine o concentraţie
crescută a oxigenului inspirat.

 masca facială simplă nu prezintă valve sau rezervor ataşat


48
 cu un debit de oxigen de 5-15 l/min, o mască facială simplă
asigură un FiO2 de 0.40-0.60.

Figura nr. 18 Masca facială

 masca facială simplă nu prezintă valve sau rezervor ataşat


 cu un debit de oxigen de 5-15 l/min, o mască facială simplă
asigură un FiO2 de 0.40-0.60.
 avantaje: simplitatea sistemului, fără risc de epistaxis, costuri
mici, se pot utiliza la cei cu obstrucţie nazală.
 dezavantaje: disconfortul pacientului, interferenţe cu
alimentarea, hidratarea şi expectoraţia, uneori este percepută de
către pacienţi ca o barieră de comunicare cu personalul medical.
Masca Venturi

Masca Venturi prezintă în structura sa un debitmetru ce îi permite


administrarea stabilă şi controlată a unui flux suplimentar de oxigen
cu concentraţie de la 24% până la 50%.
49
Concentraţia oxigenului administrat poate fi ajustată la 24%, 28%,
35%, şi 40% atunci când folosim un flux de 4-8 L/min sau la 40%-
50% dacă folosim un flux de 10-12L/min.

Masca Venturi poate controla cu acurateţe concentraţia oxigenului


inspirat şi de aceea este recomandată pacienţilor cu boală pulmonară
obstructivă cronică ce prezintă în mod obişnuit hipercapnie cronică.

Figura nr. 20 Masca Venturi

Administrarea unor concentraţii crescute de oxigen pacienţilor aflaţi


in stadii evolutive avansate ale bronho-penumopatiei obstructive
cronice poate produce depresie respiratorie deoarece poate creşte
PaO2, eliminând astfel efectul stimulant al hipoxemiei asupra
centrilor respiratori.Dacă administrarea de oxigen deprimă
respiraţia vom decine susţinerea ventilaţiei.
50
Masca facială cu rezervor de oxigen

Masca facială cu rezervor de oxigen este este o mască simplă cu un


balon din material plastic care funcţionează ca un rezervor de oxigen
(masca cu reinhalare parţială). La un flux de 10-15 L/min pacientul
poate primi cu ajutorul acestui dispozitiv oxigen cu concentraţie
crescută 95%-100%.

 are un rezervor de oxigen cu 2 valve unidirecţionale (de fiecare


parte a măştii) care permit ventilarea aerului expirat şi în acelaşi
timp previne inspirarea acestuia în rezervorul ataşat
 este utilă în situaţiile de urgenţă
 ajută la livrarea unor concentraţii crescute de O2 la un flux redus
al acestuia
 se poate ajunge la un FiO2 de 0.7-0.85

Indicaţii:

 Pacienţi cu disfuncţie respiratorie severă, responsivi, cu


respiraţie spontană şi volum curent adecvat, ce necesită
administrarea de oxigen cu concentraţii crescute
 Se poate evita intubaţia oro-traheală dacă intervenţia acută are
efect clinic rapid ( de exemplu pacienţii cu edem pulmonar acut,
BPOC, astm sever)
 Pacienţi cu indicaţie relativă pentru management avansat al
căilor respiratorii dar care prezintă integritatea reflexelor
protective ale căilor respiratorii ( de exemplu - reflexul de tuse)

51
 Pacienţi cu indicaţie relativă pentru management avansat al
căilor respiratorii dar care prezintă constrângeri fizice ce
împiedică intubaţia imediată, cum ar fi de exemplu leziuni ale
coloanei vertebrale cervicale.
 Pacienţii ce beneficiază de utilizarea acestor dispozitive pot
prezenta un grad relativ de diminuare a stării de conştienţă cu
risc crescut de greţuri şi vărsături. Se impune o supraveghere
atentă a acestor pacienţi dar şi pregătirea adecvată a unor
sisteme de aspiraţie care să poată fi utilizate imediat în caz de
necesitate.

Figura nr.21 Masca facială cu rezervor de oxigen


Suportul respirator cu instituirea rapidă a ventilaţiei artificiale este
esenţial pentru pacienţii aflaţi în stop cardiorespirator.

Ventilaţia de salvare (respiraţia gură la gură) este dovedită a fi


eficientă dar concentraţia oxigenului din aerul expirat de către
52
resuscitator este relativ scăzută (16%), motiv pentru care se
recomandă înlocuirea acesteia cât mai precoce posibil cu alte tehnici
de ventilaţie ce asigură concentraţii mai mari de oxigen.

Atunci când este posibil, se recomandă îndepărtarea secreţiilor din


căile aeriene superioare (sânge, salivă, conţinut gastric) cu ajutorul
unei sonde de aspiraţie ce va fi utilizată cu mişcării blânde având în
vedere că stimularea zonei orofaringiene poate, prin mecanisme
reflexe, declanşa vărsătura conţinutului gastric.

Ventilaţia pe mască facială cu balonul Ruben

Ventilaţia pe mască facială cu ajutorul balonului, presupune


utilizarea unui balon autogonflabil ce prezintă la un capăt o
adaptarea pentru masca facială şi la celălalt capăt un adaptor pentru
sursa de oxigen. Cele două adaptoare sunt prevăzute fiecare cu câte o
valvă unidirecţională.

Măştile de ventilaţie au dimensiuni diferite pentru adulţi, copii şi


nou-născuţi. Se recomandă folosirea măştilor faciale transparente,
pentru identificarea precoce a regurgitărilor, secreţiilor,
vomismentelor.

Pentru a ventila eficient cu acest echipament este important să se


fixeze etanş masca de ventilaţie pe faţa pacientului după care se
comprimă corpul balonului şi aerul va intra prin gură şi nasul
pacientului.

53
Concentraţia de oxigen livrată pacientului depinde de debitul de
oxigen, de utilizarea sau nu a unui rezervor şi de tehnica de ventilaţie
(de exemplu volumul curent, frecvenţa, raportul de timp între
ciclurile de compresie – relaxare). Balonul de ventilaţie oferă
posibilitatea ventilării eficace şi suplimentarea cu oxigen. Folosind
balonul fără rezervor concentraţia oxigenului în aerul ventilat nu
depăşeşte 60 %, iar cu rezervor suplimentar de oxigen (care se
ataşează la partea inferioară a balonului) se asigură o ventilaţie cu
oxigen de 90 % sau chiar peste.

Utilizarea acestui echipament are însă şi inconveniente, utilizarea ei


de către un singur salvator va face deosebit de dificilă asigurarea
etanşeităţii măştii, iar dacă are mâini mici nu va putea strânge
balonul astfel încât să asigure un debit de aer corespunzator pentru o
ventilaţie eficientă.
Tehnica ventilaţiei cu balon şi mască
Se începe întotdeauna cu evaluarea pacientului, se asigură
deschiderea căilor aeriene prin tehnica hiperextensiei capului şi
susţinerea mandibulei sau a subluxaţiei mandibulei dacă se
suspectează o leziune cervicală. Se va evalua funcţia respiratorie prin
inspecţie, auscultare şi percepţia curentului de aer expirat. Dacă
pacientul nu respiră se vor demara manevrele de resuscitare cardio-
pulmonară.
1. Îngenunchiaţi lângă capul pacientului. Această poziţie va permite o
mai uşoară menţinere a căilor aeriene, a etanşeităţii măştii şi
comprimarea balonului. Menţineti hiperextensia capului sau
asiguraţi o poziţie pentru o subluxaţie a mandibulei.
54
Figura nr.22 Fixarea măştii faciale

2. Deschideţi şi inspectaţi cavitatea bucală a pacientului pentru a


identifica prezenţa fluidelor, a corpurilor străine sau a danturii
mobile. Aspiraţi dacă este necesar. Utilizaţi pipa Guedel sau canula
nazo-faringiană.

3. Alegeţi o mască corespunzătoare. Masca trebuie să acopere faţa


pacientului începând de la piramida nazală până între bărbie şi buza
inferioară. Masca prea mică sau prea mare va face ineficientă
ventilaţia.
4. Aşezaţi masca pe faţa pacientului, cu unghiul mai ascuţit pe
piramida nazală ,după care fixaţi baza măştii între bărbie şi buza
inferioară.
55
Figura nr.23 Ventilaţia cu mască facială şi balon autogonflabil

5. Etanşaţi masca. Pozitionaţi degetele medius, inelar şi mic pe


marginea bărbiei tracţionând către înapoi, indexul pe baza măştii şi
policele pe partea superioară a măştii. Degetele de pe bărbie
tracţionează către înapoi iar cele de pe mască apasă.

6. Comprimaţi balonul la interval de 5 secunde. Încercaţi să ventilaţi


o cantitate corespunzătoare de aer. Pentru sugari şi copii ventilaţi la
intervale de 3 secunde.

7. Verificaţi dacă toracele se ridică la fiecare ventilaţie. Dacă toracele


nu se ridică atunci posibil ca etanşeitatea măştii să aibă de suferit sau
56
există o obstrucţie a căilor aeriene. Dacă este o problemă de
etanşeitate atunci repozitionaţi masca .

8. Administraţi oxigen. Nu uitaţi că fără sursa de oxigen se va


administra numai 21% oxigen iar cu un debit de 10-15l/min. se
administrează o concentraţie de până la 90% oxigen. Această
concentraţie este vitală pentru un pacient care nu respiră.

Cu o pregătire practică corespunzătoare o persoană poate să


ventileze un pacient utilizând balonul şi masca de ventilaţie. Cu toate
acestea este o manevra dificilă de efectuat cu doar două mâini. De
aceea este recomandat să se efecteze această manevră pe cât posibil
de către două persoane. O persoană va comprima balonul iar cealaltă
persoană va asigura etanşeitatea măştii. Cel care asigură masca va
folosi aceeaşi poziţie a mâinii ca cea efectuată de un singur salvator
cu diferenţa că mâinile sunt aplicate pe ambele părţi ale măştii.
Această poziţie a mâinilor asigură o etanşeitate mai mare între
mască şi faţa pacientului. Manevra aceasta este importantă pentru că
poate salva vieţi, de aceea trebuie să fie însuşită în mod corect şi
exersată constant.

Ventilatoare mecanice

Au un rol important în succesul resuscitării cardiorespiratorii,


deoarece pot furniza un flux constant de gaz în timpul inspirului şi
pot fi utilizate atât cu mască facială, cât şi cu alte dispozitive de căi
aeriene (sondă de intubaţie orotraheală, mască laringiană).

57
Figura nr.24 Ventilator mecanic

Ventilatoarele mecanice permit stabilirea unor parametri


standardizaţi pentru ventilaţie: volum curent de 6 ml/kg corp şi
frecvenţă respiratorie de 10 ventilaţii/min., evitând astfel ventilaţia
excesivă dar şi presiunile crescute din căile respiratorii, factori de
risc pentru reluarea circulaţiei spontane.

Masca laringiană

Masca laringiană este un dispozitiv alcătuit dintr-un tub şi o mască


cu balonaş la capătul distal. Manevra de introducere a acesteia în
căile respiratorii superioare este relativ uşoară, aceasta fiind
poziţionată în faringe cu o mişcare blândă de avansare până la
momentul când se întâmpină un obstacol şi o senzaţie de rezistenţă,

58
semn al faptului că extremitatea distală a măştii a ajuns în
hipofaringe.

Etanşeizarea laringelui se obţine prin umflarea balonaşului măştii.


Tehnica nu necesită laringoscopie sau vizualizarea corzilor vocale.

Figura nr. 25 Masca laringiană


59
Utilizarea măştii laringiene prezintă unele dezavantaje comparativ cu
intubaţia orotraheală cum ar fi, riscul de aspiraţie traheobronşică sau
imposibilitatea ventilării eficiente a pacienţilor cu complianţă
pulmonară redusă.

Intubaţia orotraheală

Intubaţia orotraheală este o metodă eficientă de a securiza căile


aeriene în timpul resuscitării cardiorespiratorii.

Figura nr. 26 Laringoscop

Intubaţia orotraheală este considerată metoda de elecţie pentru


protezarea respiratorie a pacienţilor aflaţi în stop cardiorespirator,
deoarece:

60
 menţine calea aeriană funcţională
 facilitează aspirarea secreţiilor
 permite furnizarea de oxigen în concentraţie mare
 poate constitui o cale alternativă de administrare a drogurilor
necesare resuscităriii cardiorespiratorii (atropină, adrenalină)
 facilitează ventilaţia cu un voulm curent selectat evitând astfel
ventilaţia excesivă
 permite ventilaţia eficientă a pacientului fără a fi necesară
întreruperea masajului cardiac extern.Intubaţia orotraheală
prezintă însă şi unele dezavantaje comparativ cu ventilaţia pe
mască facială şi balon:
 poziţionarea greşită a sondei traheale la nivel esofagian fără a fi
recunoscut acest incident de către echipa de resuscitare
 întreruperea masajului cardiac extern pentru realizarea manevrei
de intubaţie orotraheală. Tentativele de intubaţie orotraheală se
consideră a fi responsabile de aproximativ 25% din întreruperile
ce apar în timpul manevrelor de resuscitare. Tehnica intubării
orotraheale nu trebuie să întrerupă compresiile toracice mai mult
de 10 -30 secunde.
 o rată mai mare de eşec faţă de celelalte dispozitive de protezare
a ventilaţiei, succesul acestei manevre corelându-se în mod direct
proporţional cu experienţa practică a resuscitatorului.

Echipament necesar pentru intubaţia oro-traheală:

 laringoscop
 sonde oro-traheale
61
 seringi pentru umflarea balonaşului (volumul de aer necesar este
inscripţionat pe balonaş)
 mandren
 pensă Magill pentru corpi străini
 aspirator, sonde de aspiraţie
 stetoscop

Tehnica intubaţiei:

• Se vizualizează glota.

 Se poziţionează vârful lamei laringoscopului în şanţul gloso-


epiglotic şi se ridică epiglota şi se evidenţiază corzile vocale.
 Se aspiră secreţiile, vomismente şi eventualii corpi străini
 Se introduce sonda oro-traheală sub control vizual, cu vârful
îndreptat în sus şi spre dreapta în direcţia orificiului glotic.
 Sonda este lăsată să alunece pe partea dreaptă a cavităţii
bucofaringiene, astfel încât introducerea acesteia prin orificiul
glotic să se facă „la vedere”
 Resuscitatorul va progresa blând introducând sonda de intubaţie
oro-traheală până când balonaşul depăşeşte corzile vocale (şi nu
mai mult).
 Orice dubiu privind plasarea corectă a sondei trebuie să conducă
la retragerea acesteia şi repetarea întregii secvenţe.
 Se umflă balonaşul în scopul fixării sondei în trahee şi limitării
pierderilor aeriene.

62
 Presiunea parietală pe trahee la nivelul punctului de ocluzionare
trebuie să fie sub valoarea presiunii hidrostatice capilare
(30mmHg).
 Se ataşează balonul Ambu sau aparatul de ventilaţie mecanică.

Figura nr. 27 Tehnica intubaţiei oro-traheale


 Se verifică acurateţea intubaţiei, vizual şi prin auscultaţia
toracelui în cele patru puncte toracice (subclavicular drept,
subclavicular stâng, axilar drept, axilar stâng) şi în epigastru.
Ascultaţia se va face totdeauna în toate cele cinci puncte şi
totdeauna în aceeaşi secvenţă
 Se fixează sonda orotraheală la nivelul comisurii cu benzi de
leucoplast a sondei în vederea securizării acesteia existând un
63
risc crescut de deplasare în timpul masajului cardiac extern sau
mobilizării pacientului.
 Se plasează canula orofaringiană, pentru a preveni obstruarea
sondei.

Confirmarea poziţiei corecte a sondei de IOT:

 Evaluarea primară: observarea expansiunii ambelor hemitorace,


auscultaţia câmpurilor pulmonare bilateral (murmur vezicular
simetric) şi în epigastru (absenta zgomotelor).
 Semne clinice de confirmare a poziţiei corecte a sondei de
intubaţie (condens pe tub, ridicarea peretelui toracic, murmur
vezicular prezent la auscultaţia câmpurilor pulmonare, lipsa
zgomotelor de intrare a aerului în stomac).
 Metodele secundare de confirmare a poziţiei sondei (concentraţia
CO2 expirat sau dispozitiv de detecţie esofagiană) reduc riscul de
nerecunoaştere a intubării esofagiene.

Capnografia (înregistrarea CO2 în aerul expirat) este metoda cu cea


mai mare sensibilitate şi specificitate de apreciere şi monitorizare a
poziţionării corecte a sondei de intubaţie orotraheală la pacienţii
aflaţi în stop cardiorespirator, dar ea nu poate diferenţia între
localizarea sondei la nivelul traheei sau la nivelul unei bronhii, motiv
pentru care ascultaţia pulmonară rămâne obligatorie.

Succesul tehnicii de intubaţie oro-traheală este influenţat în mod


direct şi de evaluarea corespunzătoare a pacientului, cu identificarea
elementelor predictive pentru o intubaţie dificilă:
64
 Gât scurt, musculos
 Incisivi protuzaţi
 Palat dur lung, arcuit
 Mandibulă proeminentă
 Mandibulă cu mobilitate redusă
 Protuzia anterioară a mandibulei
 Mandibulă lărgită posterior (reducerea mobilităţii articulaţiei
temporo-mandibulare)
 Distanţă atlanto-occipitală redusă (reduce mobilitatea gâtului

Figura nr. 28 Sonda oro-traheală

Tehnica intubaţiei oro-traheale poate fi însoţită de probleme,


accidente, incidente:

 particularităţii anatomice: gât scurt, dentiţie proeminentă,


mobilitate redusă a coloanei cervicale;
 fracturi dentare sau ale protezelor fixe;
 vărsătură şi regurgitare;
65
 trismus;
 traumă facială, arsuri ale feţei;
 intubaţia esofagiană;

4. Suport vital avansat - Monitorizarea cardiacă

Monitorizarea cardiacă este esenţială la pacienţii ce prezintă colaps


subit sau semne de ischemie coronariană.

Identificarea precoce şi tratamentul adecvat al aritmiilor cardiace


reprezintă o bună strategie de prevenire a morţii subite la pacienţii
coronarieni.

Evaluarea şi tratarea unei aritmii cardiace se va face ţinând cont de


doi factori esenţiali: starea generală a pacientului (stabil sau instabil)
şi natura aritmiei.

Folosirea medicaţiei antiaritmice s-a dovedit a fi mai puţin eficientă


în comparaţie cu cardioversia electrică atunci când este necesară
convertirea unei tahicardii în ritm sinusal, de aceea tratamentul
medicamentos se adresează pacienţilor stabili iar terapia electrică
reprezintă prima opţiune în cazul pacienţilor instabili.

Instabilitatea hemodinamică se traduce clinic prin:

 şoc – paloare tegumentară, extrmităţi reci şi umede, transpiraţii,


alterarea stării de conştienţă, hipotensiune arterială (TAS < 90
mmHg)
 sincopă – pierderea stării de conştienţă
66
 insuficienţă cardiacă stângă (edem pulmonar acut) sau dreaptă
(hepatomegalie, turgescenţa venelor jugulare)
 ischemie miocardică cu sau fără durere, dar cu modificări
semnificative pe traseul EKG.

Criteriile pentru a opri suportul vital avansat

 Decizia de a opri manevrele de resuscitare revine medicului


 Medicul responsabil de caz opreşte resuscitarea atunci când
poate afirma cu grad mare de certitudine faptul că victima nu va
răspunde la manevre de resuscitare
 Suportul vital avansat poate fi întrerupt dacă după 30-45 de
minute de efectuare a manevrelor de resuscitare pacientul nu
prezintă semne de reluare a circulaţiei spontană

Administrarea medicamentelor în cadrul algoritmului


resuscitării cardio respiratorii
Calea de Particularităţi
administrare
 reprezintă calea cea mai rapidă, facilă şi
sigură de administrare a medicamentelor în
timpul resuscitării
 administrarea medicamentelor va fi urmată
Intravenos de un „ flush” de 20 ml de fluid ( ser
Periferic fiziologic) şi de ridicarea extremităţii pentru
10-20 secunde astfel încât medicamentul să
ajungă în circulaţia centrală
 montarea unui cateter venos central nu se
recomandă în timpul resuscitării deoarece
necesită timp şi poate fi însoţită de
complicaţii

67
 abordul intra-osos se recomandă atunci când
accesul intravenos este dificil sau imposibil
 pe această cale se administrează
intra-osos medicamente în cantităţi similare celor
administrate intravenos deoarece se obţin
concentraţii plasmatice adecvate într-un timp
comparabil cu injectarea prin cateter venos
central

 concentraţiile plasmatice ale medicamentelor


administrate pe cale endo-traheală sunt greu
de apreciat şi nu există un consens cu privire
la doza optimă de administrat pe această cale
endo-traheal  în timpul resuscitării cardio respiratorii doza
echipotentă de adrenalină pentru
administrarea pe cale traheală este de trei
până la zece ori mai mare decât doza
intravenoasă
 se vor administra medicamente pe această
cale doar dacă nu este posibil abordul
intravenos sau intra-osos
 nu se administrează medicamente care nu
sunt liposolubile (glucoza, bicarbonatul,
calciul) pe această cale deoarece produc
leziuni ale mucoasei căii aeriene

68
Medicamente şi fluide utilizate în stopul cardiorespirator

Conferinta de Consens din 2010 a revizuit trei grupe de medicamente


relevante pentru terapia stopului cardiorespirator: vasopresoare,
antiaritmice si alte droguri.

Medicament Carateristici
 adrenalina este o catecolamină endogenă cu
acţiuni adrenergice α, β1 şi β2 puternice
 administrarea de adrenalină produce
vasoconstricţie, creşte presiunea diastolică,
îmbunătăţeşte presiunea de perfuzie a
arterelor coronare, creşte contractilitatea
miocardică, creşte amplitudinea şi frecvenţa
fibrilaţiei ventriculare crescând astfel
probabilitatetea de a defibrila cu succes
Adrenalina  doza recomandată la adult este de 1 mg
-epinefrina administrat intra- venos sau intra-osos la
fiecare 3-5 minute în timpul resuscitării
cardio respiratorii (cicluri alternative) până
la reluarea circulaţiei spontane
 în terapia stopului cardiac cu FV/TV se
administrează 1mg adrenalină după cel de-
al treilea şoc electric, odată cu reluarea
compresiilor toracice, şi se continuă
administrarea ei la fiecare 3-5 minute pe

69
durata manevrelor de resuscitare
cardio respiratorie
 la copii, doza recomandată de adrenalină
pentru administrarea intravenoasă sau
intra-osos este de 10 micrograme/ kg
(prima doză şi dozele următoare) fără a
Adrenalina depăşi doza unică maximă de 1mg.
-epinefrina  adrenalina este disponibila în doua diluţii: 1
la 10 000 (10 ml de soluţie conţin 1 mg de
adrenalină) şi 1 la 1 000 (1 ml de soluţie
conţine 1 mg de adrenalină)
 atropina inhibă acţiunea vagală la nivelul
nodului sinoatrial cât şi atrioventricular,
crescând automatismul sinusal şi facilitând
conducerea la nivelul nodului
atrioventricular
 în cadrul protocolului de resuscitare
Atropina atropina nu mai este recomandată în terapia
de rutină pentru asistolă sau DEM.
 administrarea de atropină este indicată în
bradicardia sinusală, atrială sau nodală la
pacienţii instabili hemodinamic
 în cazul pacienţilor cu bradicardie şi
instabilitate hemodinamică se recomandă
administrarea de atropină 500μg iv,
repetată, dacă este necesar, la un interval de

70
3-5 minute, până la o doză totală de 3mg.
Doze mai mici de 500μg produc o scădere
paradoxală a frecvenţei cardiace.
 atropina se administrează cu prudenţă în
cazul pacienţilor cu ischemie coronariană
Atropina acută sau infarct miocardic acut deoarece
creşterea frecvenţei cardiace, consecutiv
administrării, poate agrava ischemia sau
poate duce la extinderea zonei de
infarctizare.
 Vasopresina este hormonul antidiuretic
natural
 Are efect vasoconstrictor , este mai eficientă
decât adrenalina în menţinerea presiunii de
perfuzie coronară şi are timp de
înjumătăţire mai lung (10-20 minute).
 În doză unică de 40 U iv vasopresina poate
Vasopresina
înlocui 1 mg de adrenalină în caz de FV/TV
refractară la şocurile electrice dar poate fi
eficientă şi la pacienţii cu asistolă sau cu
activitate electrică fără puls
 Vasopresina ar putea fi eficientă la pacienţii
care rămân în stop cardiac după
tratamentul cu adrenalină, dar nu există
date suficiente pentru a evalua eficienţa şi
siguranţa administrării la aceşti pacienţi
71
 nu există dovezi ale faptului că
administrarea de rutină a medicamentelor
antiaritmice în timpul resuscitării cardio
respiratorii îmbunătăţeşte rata de
supravieţuire la externere dar totuşi în
comparaţie cu efectul placebo folosirea
amiodaronei şi a lidocainei în FV refractară
la şocuri îmbunătăţeste supravieţuirea pe
termen scurt
 Amiodarona este un medicament
antiaritmic stabilizator de membrană, ce
creşte perioada de acţiune şi perioada
Amiodarona
refractară în miocardul atrial şi ventricular.
 În cadrul resuscitării cardio respiratorii
dacă pacientul prezintă FV/TV persistă
după al treilea şoc, se recomandă
administrarea a 300mg amiodaronă în
bolus lent ( diluată în 20 ml glucoza 5% sau
alt solvent adecvat). În caz de FV/TV
recurentă sau refractară se poate
administra o a doua doză de 150mg de
amiodaronă urmată de o perfuzie cu 900mg
amiodaronă în 24 de ore.
 la copii dacă FV/TV persistă după al treilea
şoc electric extern se poate administra
adrenalină (10 µg/kgc ) și amiodaronă( 5

72
mg/kgc ) de îndată ce se reiau manevrele de
resuscitare. Dacă ritmul cardiac este tot de
FV/TV fără puls, după cel de-al cincilea șoc
se poate administra o a doua doză de
amiodaronă de 5 mg/kgc.
 amiodarona poate cauza tromboflebită la
Amiodarona injectarea în vena periferică, de aceea este
indicat a se administra pe cateter venos
central dacă acesta este deja montat. În
situaţii limită putem totuşi administra
amiodarona şi pe un cateter venos periferic
de calibru mare, dar obligatoriu după
administrare vom perfuza 100-150 ml ser
fiziologic în jet
 lidocaina este un antiaritmic stabilizator de
membrană care acţionează prin creşterea
perioadei refractare a miocitelor. Ea scade
automatismul ventricular şi prin efectul
Lidocaina anestezic local suprimă activitatea ectopică
ventriculară.
 dacă amiodarona nu este disponibilă,
pentru tratarea FV/TV fără puls refractară
la cele trei şocuri se poate folosi lidocaina
in doză iniţială de 100 mg (1-1,5 mg/kg). La
nevoie se poate continua cu un bolus

73
adiţional de 50mg dacă este cazul.
 Doza totală nu trebuie să depăşească
3mg/kg în prima oră de administrare.
 nu se mai administrează lidocaină dacă
Lidocaina pacientul a primit deja amiodarona în
timpul protocolului de resuscitare cardio
respiratorie.
 sulfatul de magneziu este indicat pacienţilor
cu tahicardie ventriculară şi
supraventriculară asociată cu
hipomagneziemie, torsada de varfuri sau
Magneziu toxicitate digitalică
 în aceste cazuri se administrează o doză
iniţială de 2 g (4 ml - 8mmol) sulfat de
magneziu 50%, pe cateter venos periferic, in
10 minute. La nevoie doza poate fi repetată
după 10-15 minute
 stopul cardiac determina acidoză mixtă
respiratorie și metabolică prin oprirea
schimbului de gaze la nivel pulmonar și
Bicarbonatul metabolism celular anaerob.
de sodiu  cea mai bună terapie pentru acidemia din
stopul cardiac este reprezentată de
compresiile toracice; un oarecare beneficiu
suplimentar îl aduc ventilațiile

74
 în stopul cardiac, valorile gazelor arteriale
pot induce în eroare şi relevă prea puțin
statusul acido-bazic la nivel celular;
 analiza sângelui venos central oferă o mai
bună estimare a pH-ului celular
 administrarea de rutină a bicarbonatului de
sodiu în timpul stopului cardiac și RCP, sau
Bicarbonatul după restabilirea circulației spontane, nu
de sodiu este recomandată
 se administrează bicarbonatul de sodiu în:
hiperkaliemia amenințătoare de viață;
stopul cardiac asociat cu hiperkaliemie;
supradoza de antidepresive triciclice.
 doza este de 50 mmol (50 ml din solutia
8,4%) intravenos.

 Calciul exercită un rol vital in mecanismele


celulare ce determină contracția
miocardului dar folosirea de rutină a
calciului nu îmbunătățește rezultatele
Calciul resuscitării.
 Se recomandă a se administra calciu în
timpul resuscitării doar dacă există
indicație, cum ar fi activitatea electrică fără
puls cauzată de:

75
 hiperkaliemie
 hipermagneziemie
 hipocalcemie
 supradozaj de blocante ale
canalelor de calciu.
 Doza inițială de 10 ml clorura de calciu 10%
Calciul (6,8 mmol Ca2+) poate fi repetată in caz de
necesitate.
 In stopurile cardiace,calciul poate fi
administrat in bolus rapid
 In cazul prezentei circulatiei spontane, se
administreaza lent
• este controversată folosirea de rutină a
fluidelor în timpul stopului cardiac.
• hipovolemia reprezintă o cauză
potențial reversibilă de oprire cardiacă
Fluide și în aceste situații se recomandă
administrate perfuzarea rapidă cu fluide
intravenos • in etapele inițiale ale resuscitării nu
există avantaje clare ale soluțiilor
coloide față de cele cristaloide, astfel
incât este recomandată folosirea
solutiei 0,9% NaCl
• este de evitat soluția de glucoză,
deoarece se redistribuie rapid din

76
spațiul intravascular și determină
Fluide hiperglicemie, cu efect negativ asupra
administrate recuperarii neurologice in perioada
intravenos
postresuscitare
• Studii clinice mici au aratat ca nu exista
nici un beneficiu in folosirea fluidelor
hipertone sau răcite

77