Statul roman modern: de la proiect politic la realizarea României Mari

(secolele XVIII-XX)

Înainte de adeveni o retaliate instituţională, statul roman modern a fost

conceput ca proiect de către elitele societăţii româneşti. Proiectul începe să se contureze în
secolul al XVIII-lea, când sunt concepute numeroase proiecte de reformă, care urmăreau să
aşeze societatea românească pe baze moderne, potrivit modelului occidental, faţă de care
elitele politice româneşti s-au dovedit receptive.
După înfrângerea suferită în 1683 în urma asediului Vienei, Imperiul Otoman
cunoaşte o perioadă de criză profundă, marcată de pierderea a numeroase teritorii stăpânite
anterior. Lupta dintre marile puteri pentru stăpânirea teritoriilor stăpânite de către otomani
este cunoscută sub denumirea de “chestiunea orientală” sau “problema orientală”. În
contextual “chestiunii orientale”, interesul marilor puteri faţă de Principate a crescut. Această
conjunctură a oferit românilor posibilitatea de a acţiona pentru modificarea statututlui
internaţional, conform proiectului politic de realizare a statului modern.
Proiectul politic al statului modern roman a fost formulat iniţial ca o alternativă la
regimul fanariot, instaurat la începutul seecolului al XVIII-lea în Principate. Modalitatea
principală prin care au fost contestate domniile fanariote a fost cea a memoriilor înaintate
marilor puteri aflate în conflict cu Poarta. Revendicările vizau, în primul rând, reorganizarea
administrativă şi refacerea potenţialului distrus al ţării prin desfiinţarea vânzării slujbelor,
instituirea unui nou sistem fiscal, liberalizarea comerţului, sprijinirea de către stat a
dezvoltării meșteșugurilor și manufacturilor, liberalizarea comerțului, dezvoltarea
Forma de guvernământ acceptată de majoritatea celor care formulaseră proiectele de
reformă era monarhia, în varianta sa românească, respectiv domnia. În spiritul modernizării
instituţiilor, domnia constituţională se bucura de o largă popularitate în ambele Principate.

Tudor Vladimirescu şi domniile pământene

Boierimea din Principate, ostilă regimului fanariot şi dominaţiei otomane, s-a integrat
curentului de eliberare naţională, care a cuprins sud-estul Europei la începutul secolui al
XIX-lea. În iniţierea unui demers de înlăturare a fanarioţilor, boierii se sprijineau pe
convingerea că vor primi sprijin din partea Rusiei.
După moartea ultimului domnitor fanariot al Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu, în
ianuarie 1821, trei dintre marii boieri, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu
Văcărescu, care gândiseră organizarea unei revolte antiotomane, îi încredinţează conducerea
acesteia lui Tudor Vlaadimirescu, un mic boier, având experienţă militară ca urmare a
participării la războaiele ruso-otomane și cunoscut pentru relaţiile sale cu Eteria, o societate
secretă cu sediul la Odessa, având drept scop eliberarea Greciei de sub stăpânirea otomanilor.
Asigurându-şi baze întărite în mânăstirile din Oltenia, Tudor Vladimirescu a pornit
spre Bucureşti în fruntea unei armate alcătuită în principal din ţărani.
Foarte curând s-a ajuns la neânţelegeri între Tudor şi eterişti. Sub conducerea lui
Alexandru Ipsilanti, aceştia pătrund în Moldova. Conducătorul Eteriei a susţinut în cadrul
unei proclamaţii că scopul său este trecerea în Grecia, iar dacă turcii ar invada ţara o
”strajnică putere se află gătită să pedepsească îndrăzneala lor”. “Strajnica putere” nu putea fi
decât Rusia, fapt care la nemulţumit pe ţarul Alexandru I, membru al Sfintei Alianţe, care
avea drept scop menţinerea echilibrului de putere creat în urma Congresului de la Viena
(1815). Ţarul a dezaprobat ambele mişcări, exprimându-şi acordul pentru intervenţia
otomană.
După ce trupele otomane au trecut Dunărea, Tudor s-a îndreptat de la Bucureşti spre
Piteşti. Blocat de trupele eteriste, care ocupau podul peste Argeş, Tudor s-a dus la Goleşti.
Disciplina severă, absenţa unor beneficii şi perspectiva unei confruntări cu otomanii au
provocat o ruptură între Tudor şi oastea sa. În aceste condiţii, eteriştii l-au ridicat din tabără,
1
l-au dus la Târgovişte, unde a fost judecat pentru colaborare cu otomanii şi executat la
sfârşitul lunii mai.
Documentele cele mai importante ale mişcării conduse de către Tudor Vladimirescu
sunt “Proclamaţia de la Islaz” şi “Cererile norodului românesc”. Acesta din urmă conţine o
serie de proiecte de reformă. Documentul propunea ca domnitorul să fie ales de către ţară.
Privilegiile boiereşti urmau să fie desfiinţate, promovarea în funcţii trebuia să se facă în
funcţie de merite, iar vechile dări să fie înlocuite printr-un impozit unic, plătit în rate. Alte
măsuri vizau reânfiinţarea armatei şi desfiinţarea vămilor interne. Documentul poate fi
considerat un act cu valoare constituțională, deoarece domnitorul trebuia să jure la instalarea
sa pe acest document.
Intervenţia militară a otomanilor a pus capăt mişcării conduse de către Tudor
Vladimirescu. În septembrie 1822, Poarta a acceptat revenirea la domniile pământene,
numind pe Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi pe Ioniţă Sandu Sturdza
în Moldova.
În deceniile următoare, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând
modernizarea organizării interne.

Regulamentele Organice şi domniile regulamentare

Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim,
deoarece instituția domniei devine națională. Celelalte instituții ale statului nu au suferit
schimbări, dar exista nevoia de reorganizare și modernizare a societății românești,
recunoscută atât pe plan intern, cât și în documentele cu caracter internațional referitor la
Principate.
În 1826, Rusia şi Poarta au semnat Convenţia de la Akkerman, care prevedea
redactarea unor regulamente pentru Principate. Tratatul de la Adrianopol, încheiat în 1829 în
urma unui război ruso-otoman menționa că Rusiei îi revenea elaborarea regulamentelor
administrative, acestea urmând să fie confirmate de către Poartă în calitate de putere
suzerană. Prin tratatul menționat, se instaura oficial protectoratul rusesc.
Textul Regulamentelor Organice a fost elaborat de către o comisie alcătuită din boierii
munteni şi moldoveni, condusă de consulul general rus Minciaki, în condițiile în care
Principatele se aflau sub ocupație rusă (1828-1834). Regulamentele au cuprins prevederi
aproape aproape identice, contribuind la apropierea modului de organizare al celor două
provincii. Regulamentele au schiţat separarea puterilor în stat şi pot fi considerate „actul de
naştere al parlamentarismului în România”, deoarece instituie adunări bazate pe vot, care
limitau puterea domnitorului.
Regulamentele organice au fost introduse la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi 1
ianuarie 1832 în Moldova.
Ulterior adoptării, Rusia a cerut introducerea unui articol adiţional, care prevedea că
Regulamentelor Organice nu le putea fi adusă nici o modificare fără acordul puterii suzerane
(Poarta) şi al puterii protectoare (Rusia).
Conform Regulamentelor Organice, puterea executivă revenea domnitorului. Acesta
era ales pe viaţă de către o Adunare Obştească extraordinară. Domnitorul avea drept de
iniţiativă legislativă şi de sancţiune (aprobare) a legilor. El era singurul care avea drept de
inițiativă legislativă, numea miniștrii și putea refuza legile votate în adunare. Sfatul domnesc
era înlocuit cu Sfatul administrativ, alcătuit din miniștrii și șefi ai departamentelor nou
înființate.
Puterea legislativă era încredinţată Adunării Obşteşti, în care intrau reprezentanţii
boierimii şi înalţii funcţionari.
Din punct de vedere fiscal, Regulamentele Organice, impun principiul modern al
bugetului. Au fost desfiinţate vămile interne. A fost înfiinţat un singur impozit, capitaţia.

2
Burghezia plătea un impozit numit patenta, calculat pe venit. Boierimea şi clerul înalt erau
scutite de plata impozitelor.
Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea instituţiilor sanitare, de poştă,
stare civila, pompieri. A fost reînfiinţată armata naţională sub denumirea de miliție
pământeană.
Regulamentele Organice au înrăutătăţit situaţia ţăranilor prin introducerea nartului,
adică o normă de muncă obligatorie pentru fiecare zi de clacă.
În 1834, Poarta a numit ca domnitori pe Alexandru Ghica în Muntenia şi pe Mihail
Sturdza în Moldova. Numirea domnitorilor, reprezenta o încălcare a Regulamentelor
organice, care prevedeau că domnitorii sunt aleşi de către o Adunare Obştească
Extraordinară. Alexandru Ghica, acuzat de proastă gestiune şi lipsă de autoritate, a fost
înlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul domnitor ales conform prevederilor Regulamentului
Organic. Aceste trei domnii poartă denumire de domnii regulamentare (de la Regulamentele
Organice, pe baza cărora ar fi trebuit să fie aleși și conform cărora trebuiau să domnească).

Anul 1848
Anul 1848 a fost un an revoluţionar pentru aproape întreaga Europă, excepţie făcând
Anglia, ţările nordice şi Rusia. Ţările Romane se vor încadra acestui val de revoluţii.
Revoluţia din Ţările Române a avut în esenţă un caracter unitar, existând diferenţe
determinate de stăpânirea exercitată asupra lor ( Moldova şi Ţara Românească se aflau sub
stăpânirea Porţii, Transilvania şi Bucovina sub cea a Imperiului Austriac), precum şi de
condiţiile specifice din fiecare provincie.
Moldova. Revoluţia a izbucnit mai întâi în Moldova. La 27 martie 1848, un grup de
revoluţionari s-au adunat la hotelul Petersburg din Iaşi, criticând regimul instaurat de către
domnitorul Mihail Sturdza. La adunare au participat Vasile Alecsandri, Grigore Cuza, Mihail
Kogalniceanu, Alexandru Ioan Cuza. A fost elaborat un program, numit „Petiţiunea
proclamaţiune a boierilor şi notabilităţilor din Moldova”. Textul petiţiei a fost redactat de
către Vasile Alecsandri. Programul era moderat, deoarece se încerca evitarea unei intervenţii
din partea Rusiei. Aceasta, în calitate de putere protectoare, anunţase că nu va tolera nici un
fel de tulburare în Principate. Din acest motiv, primul articol al programului prevedea:
„Sfânta păzire a Regulamentului organic”.
Petiţia revendica eliberarea deţinutilor politici, responsabilitate guvernamentală,
îmbunătaţirea situaţiei ţăranilor, reforma învăţământului, înlăturarea cenzurii. După ce a
simulat că acceptă revendicăile, domnitorul Mihail Sturdza i-a arestat pe revoluţonari. O
parte dintre aceştia au fugit de sub escortă, participâd la evenimentele din celelalte provincii.
Revoluţonarii moldoveni, impresionaţi de Adunarea de la Blaj, din mai 1848, au
redactat la Braşov un legământ secret, numit "Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei".
Documentul prevedea îproprietăirea ţăranilor fără despagubire, desfiinţrea privilegiilor,
unirea Moldovei si Ţării Româneşti.
Ţara Românească. În Ţara Româească, revoluţa a izbucnit la Islaz (9 iunie 1848). În
cadrul Adunării de la Islaz a fost adoptată „Proclamaţa de la Islaz”. Programul solicita
independenţa legislativa şi administrativă (autonomie), desfinţrea cenzurii, egalitate în faţa
legii, adunare reprezentativă. Domnitorul urma sa fie ales din toate straturile societăţii pe o
perioada de 5 ani. Pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor se propunea emannciparea
clăcaşilor şi împropietărirea lor cu răscumpărare.
Ca urmare a izbucnirii insurecţiei la Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu a
abdicat şi a fugit în Transilvania. Conducerea ţării a fost preluată de către un guvern
provizoriu, condus de către mitropolitul Neofit.
Din guvern au facut parte Ion Eliade Radulescu, Christian Tell, Nicolae Balcescu, C.
A. Rosetti, Ion C. Brătianu. Guvernul provizoriu a luat unele măsuri, cum ar fi eliberarea
deţinutilor politici, desfinţarea cenzurii, stabilirea culorile drapelului şi deviza „dreptate şi
3
frăţie”, înfiinţarea Gărzii Naţionale, desfiinţarea rangurilor boiereşti, trimiterea unor Agenţi
Diplomatici pe lângă Marile Puteri pentru a obţine sprijin extern.
Guvernul provizoriu a hotărât înfiinţarea Comisiei proprietăţii, care urma să
reglementeze raporturile dintre marii proprietari şi ţărani. Această comisie nu a luat nici o
hotărâre concretă, fiind desfinţată în condiţiile unei intervenţii iminente din partea Porţii.
La 13 septembrie 1848, trupele otomane intrau in capitală, anunţând restaurarea
Regulamentului Organic şi punând astfel capăt revoluţiei.
Transilvania. În Transilvania, evenimentele au fost mult mai complicate, aici
confrontându-se interesele românilor, maghiarilor şi austriecilor. În martie 1848 a izbucnit
revoluţia în Ungaria. Unul dintre obiectivele majore ale revoluţionarilor maghiari a fost
refacerea Ungariei mari, aceasta însemnând că Transilvania urma să fie alipită Ungariei. În
perioada 3-5 mai 1848 a avut loc la Blaj, pe Câmpia Libertăţii, o adunare naţională a
românilor. La 4 mai este adoptată „Petiţiunea naţională”, elaborată de Simion Barnuţiu.
Programul revendica recunoaşterea naţiunii române şi prezenta românilor proporţional cu
numărul lor în Dietă, recunoaşterea bisericii ortodoxe, înfiinţarea de şcoli în limba română la
toate nivelurile. Situaţia ţăranilor urma să fie rezolvată prin desfiinţarea iobagiei şi
împropietărirea fără despagubire.
În vara anului 1848, împăratul Francisc Iosif a aprobat anexarea Transilvaniei la
Ungaria.
În septembrie a avut loc o a treia Adunare la Blaj (prima: 18 aprilie 1848; a doua la 3-
5 mai 1848), care a hotărât organizarea militară a provinciei, pentru apărarea teritoriilor
româneşti. Provincia a fost împărţită în 15 prefecturi, aflate su conducerea Comitetului
National de la Sibiu. Fiecărei prefecturi îi corespundea o legiune. În fruntea legiunilor s-au
aflat Avram Iancu, Ion Buteanu, Ioan Dobra şi alţii.
Armata guvernului maghiar, condusă de către generalul Iosif Bem, a reuşit să
restabilească controlul asupra unei mari părţi a Transilvaniei, mai puţin zona Munţilor
Apuseni, apărată de românii conduşi de către Avram Iancu.
Conflictele dintre maghiari şi austrieci l-au determinat pe împărat să promulge la 4
martie 1849 o constituţie, care restabilea autonomia Transilvaniei.
În vara anului 1849, la solicitarea împăratului austriac Francisc Ferdinand I, trupele
ţariste au pătruns în Transilvania. În faţa pericolului iminent, maghiarii au acceptat să poarte
tratative cu românii. La 2 iulie 1849, a fost semnat Proiectul de Pacificare de la Seghedin,
care recunoştea dreptul românilor de a-şi folosi limba în administraţie, independenţa bisericii
ortodoxe, prezenţa românilor în administraţie. Documentul nu prevedea renunţarea la
anexarea Transilvaniei la Ungaria.
La 1 august 1849 armata maghiară a capitulat în faţa trupelor ţariste la Şiria, lângă
Arad. Rămas singur, Avram Iancu a fost obligat să depună armele, fapt care marca încheierea
revoluţiei române.
Bucovina. În Bucovina, din iniţiativa Comitetului de Acţiune, a avut loc la 8 mai
1848, la Cernauţi, o adunare populară naţională, sub preşedenţia lui Eudoxiu Hermuzaki.
Adunarea a elaborat un program dezvoltat în iulie, în documentul intitulat "Petiţia ţării".
Programul revendica autonomia provinciei şi a bisericii ortodoxe, o dietă care să cuprindă
reprezentanţi ai tuturor stărilor şi conducere proprie în administraţie, justiţie şi politică.
Banat. În Banat, a avut loc la data de 15 iunie 1848 o adunare prezidată de Eftimie
Murgu, adept al unirii Banatului cu Tansilvania. Românii au solicitat respectarea
naţionalităţii româneşti, oficializarea limbii române, înarmarea poporului şi transformarea
Banatului într-un "căpitănat general".
Revoluţia a contribuit la adâncirea procesului de modernizare a Principatelor.
Obiectivele propuse de revoluţie se vor regăsi pe tot parcursul istoriei moderne a Romaniei,
până la Marea Unire din 1918.

4
 Unirea Principatelor Române. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
După înfrangerea revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească prin intervenţia militară
a Imperiului otoman, pe teritoriul Principatelor au stationat trupe ruseşti şi otomane, până la
"restabilirea ordinii". În 1849, Rusia şi Imperiul Otoman au semnat Convenţia de la Balta-
Liman. Potrivit acesteia, se revenea la regimul regulamentar, cu unele modificări, în sensul
accentuării controlului Porţii şi al Rusiei asupra Principatelor. Domnitorii urmau să fie numiţi
de către Rusia, în calitate de putere protectoare, cu aprobarea Porţii, puterea suzerană. Durata
domniei era fixată la şapte ani.
Conform Convenţiei au fost numiţi domnitori Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi
Grigore Alexandru Ghica în Moldova. Cei doi domnitori au dus o politica reformatoare,
încercând să îmbunătăţească situaţia Principatelor. În Moldova, domnitorul Grigore
Alexandru Ghica a permis reântoarcerea revoluţionarilor exilaţi la 1848. Unii dintre aceştia
(Costache Negri, Mihail Kogălniceanu) au fost numiţi miniştri. De asemenea, a decretat
emanciparea robilor ţigani, a desfințat cenzura şi a acordat libertate presei.
În 1853 a izbucnit un conflict între Rusia şi Poartă, cunoscut sub denumirea de
„Războiul Crimeei”, după locul în care s-au desfăşurat principalele operaţiuni militare. De
partea otomanilor au intrat în razboi Franţa, Anglia şi, mai târziu, Austria.
Războiul s-a încheiat în 1856 cu înfrangerea ruşilor. Tratativele de pace au avut loc în
cadrul Congresului de pace de la Paris, desfăşurat în perioada februarie-martie 1856. La
Congres au participat reprezentanţii marilor puteri europene: Franţa, Anglia, Rusia, Prusia,
Austria, Imperiul Otoman şi Sardinia.
În cadrul Congresului, reprezentantul Franţei a pus problema unirii Principatelor.
Anglia rămânea să se pronunţe ulterior, iar Imperiul Otoman şi Austria au susţinut că românii
nu doresc unirea. În aceste condiţii s-a hotărât convocarea unor adunari ad-hoc (=adunări
instituite pentru un scop anume), care trebuiau să exprime punctul de vedere al românilor faţă
de unire.
Congresul a stabilt şi alte măsuri legate de Principate. Protectoratul rusesc era
înlăturat, Principatele trecând sub garanţia colectivă a Marilor Puteri, dar se menţinea
suzeranitatea otomană. Moldovei îi erau retrocedate trei judete din sudul Basarabiei (judeţele
Cahul, Ismail şi Bolgrad), provincie anexată în 1812.
Pentru a asigura stabilitatea în Principate, Poarta a numit în mod provizoriu
caimacami (locţiitori ai domnilor).
În perioada septembrie-decembrie 1857 şi-au desfăşurat activitatea Adunarile ad-hoc,
care aveau doar un caracter consultativ, neputând lua decizii. Din aceste Adunări au făcut
parte şi reprezentanţi ai ţăranilor. Adunările ad-hoc din Ţara Românească şi Moldova au
exprimat idei asemănătoare. Adunările solicitau respectarea autonomiei Principatelor pe baza
capitulaţiilor încheiate cu Poarta, unirea într-un stat cu numele de România, condus de către
un prinţ străin şi aflat sub garanţia Marilor Puteri. După exprimarea poziţiei românilor,
Adunările ad-hoc au fost desfiinţate, iar marile puteri au luat act de ele prin Convenţia de la
Paris (1858), care a servit drept constituţie Principatelor până în 1864.
Conform Convenţiei, noul stat urma să se numească „Principatele Unite ale
Moldoviei si Valahiei". Conducerea statului era asigurată de către doi domnitori, care
reprezentau puterea executivă. Nici un act al lor nu avea valoare decât dacă era contrasemnat
de ministrul de resort. Puterea legislativă era exercitată în comun de către domn, adunare şi
Comisia Centrală de la Focşani. Guvernele erau alcătuite din miniştrii numiţi de către
domnitori, miniştrii fiind responsabiliîn faţa domnitorilor şi a Adunărilor elective. Doar două
instituţii erau comune: Comisia Centrală cu sediul la Focşani şi Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie. Convenţia de la Paris garanta egalitatea drepturilor politice pentru toţi moldovenii şi
valahii de rit creştin.
Conventia cuprindea şi o lege electorală, cu caracter censitar (dreptul de vot este
condiţionat de venituri), care era restrictivă, din cauza censului foarte ridicat. Alegătorii erau
5
împărţiţi în două categorii: alegători direcţi şi indirecţi (votau prin intermediul unor
reprezentanţi).
În 1859 au avut loc alegeri, conform Convenţiei de la Paris. Profitând de faptul că în
textul Convenţiei nu era prevăzut că domnitorii sa fie persoane diferite, românii l-au ales pe
Alexandru Ioan Cuza în ambele ţări: la 5 ianuarie în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara
Românească.
Domnia lui Cuza poate fi împărţită în trei mari perioade:
 perioada consolidării unirii (1859-1861), caracterizată prin eforturi diplomatice
pentru recunoaşterea unirii şi şi acţiuni legate de unificarea legislativă şi
administrativă în interior;
 perioada reformelor (1862-1864);
 perioada guvernării autoritare (1864-1866).
Marile puteri au recunoscut în septembrie 1859 dubla alegere a lui Cuza, excepţie făcând
Poarta. La sfârşitul anului 1861 a avut loc Conferinţa de la Constantinopol, în urma căreia
sultanul recunoştea unirea doar pe timpul vieţii lui Cuza.
În 1862 şi-a început activitatea primul guvern unic si prima Adunare unică. Guvernul
a fost condus de către conservatorul Barbu Catargiu.
În urma asasinării lui Barbu Catargiu şi-a început activitatea guvernul condus de către
Nicolae Kretzulescu (1862-1863). Guvernul a fost preocupat de unificarea administrativă,
trecând la unificarea servicilor sanitare, la înfiinţarea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului
şi a Consiliul superior al instrucţiunii publice.
La 11 octombrie 1863 a fost instalat guvernul condus de către Mihail Kogălniceanu,
reprezentant al liberalilor moderaţi, considerat cel mai important, datorită activităţii sale
reformatoare.
În 1864 au început discuţiile legate de legea rurala. Adunarea, dominată de către
conservatori, a dat un vot de neincredere (vot de blam) guvernului Kogălniceanu. În aceste
condiţii guvernul trebuia înlocuit. Cuza a dizolvat Adunarea şi a înaintat spre aprobarea
populaţiei prin plebiscit „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” şi o nouă lege
electorală. Statutul era un act cu valoare de constituţie, fără legături pre mari cu documentul
de la Paris.
Prin „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, puterea domnitorului era mult
extinsă. Domnitorul singur iniţia legile şi avea drept de veto. Adunarea devenea bicamerală
prin înfiinţarea Senatului, cameră legislativă superioară, formată din membrii de drept şi
membrii numiţi de către domnitor.
Legea electorală îşi menţinea caracterul cenzitar, dar prevedea un cens mai scăzut,
crescand astfel numărul alegătorilor .
În august 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a sancţionat (a aprobat) legea
rurală. Conform legii, ţăranii erau împroprietăriţi în funcţie de puterea de muncă, stabilită pe
baza numărului de vite. Era desfiinţată claca şi toate celelalte obligaţii pe care ţăranii clăcaşi
le aveau faţă de marii proprietari. Ţăranii plăteau o răsumpărare pentru desfiinţarea clăcii.
Pământul nu putea fi înstrăinat pe o perioada de 30 de ani. Reforma a fost pusă în aplicare cu
greutate, deoarece au existat abuzuri, loturile au avut suprafeţe destul de mici, mulţi ţărani au
rămas neîmproprietăriţi.
Cuza a fost preocupat şi de dezvoltarea învăţăamântului. În 1860 îşi începe
activitatea Universitatea de la Iaşi, iar în 1864, cea de la Bucureşti. În decembrie 1864 a fost
adoptată legea învăţământului, prin care învăţământul primar de 4 ani era gratuit si
obligatoriu. Au fost stabilite laicizarea (despartirea învăţământului de biserică), organizarea
pe trepte a sistemului de învăţământ, pregătirea pedagogică a cadrelor didactice.
La începutul anului 1863 s-a constituit o alianţă între liberalii radicali şi conservatori,
numită „monstruoasa coaliţie”. Aceasta avea ca sop înlăturarea lui Cuza şi aducerea unui

6
principe străin. Liberalii radicali doreau o schimbare rapidă a societăţii româneşti, după
modelul occidental, în timp ce conservatorii susţineau schimbarea treptată, pentru a nuafecta
structurile tradiţionale.
La 11 februarie 1866 , Cuza a abdicat şi a plecat în exil. A murit in anul 1873 la
Heidelberg, de unde trupul lui a fost adus ulterior în ţară.
Meritele politice ale lui Alexandru Ioan Cuza au constat în consolidarea statului printr-
o politică de autonomie. El a acţionat în sensul înfîptuirii programului unionist al Adunarilor
ad-hoc şi a realizat reformele necesare pentru modernizarea României. Domnia lui Cuza a
reprezentat un pas important spre independenţa şi unirea deplină a romînilor, realizată în
urma primului război mondial, în 1918.

Regatul României. Carol I şi Ferdinand

După înlăturarea lui Cuza, puterea a fost preluată de către o locotenenţă domneasca şi un
guvern provizoriu. Toţi oamenii politici erau de acord cu aducearea unui principe străin, fapt
care ar fi pus capăt luptelor pentru tron şi ar fi adus un prestigiu mai mare în relaţiile cu
celelalte state. După unele tatonări, a fost ales Carol de Hohenzolllern-Sigmaringen. Alegerea
lui a fost validată în ţară printr-un plebiscit, iar în exterior prin recunoaşterea de către marile
puteri.
Domnia sa îndelungată, din 1866 până în 1914, a asigurat o perioadă de stabilitate şi
de modernizare a statului român. Domnia lui Carol I a început cu adoptarea primei constituţii
româneşti, Constituţia din 1866, rămasă în vigoare până în 1923. După câţiva ani de
schimbări guvernamentale frecvente, are loc o stabilizare a vieţii politice, situaţie la care a
contribuit şi atitudinea echilibrată a domnitorului.
Carol I s-a implicat în politica externă a României, angajând ţara în Trilpla Alianţă şi
în razboaiele balcanice, deasfăşurate între 1912 şi 1913. de numele său se leagă obţinerea
independenţei României în 1878.
În perioada 1878-1881 monarhia s-a consolidat. În septembrie 1878, Carol I a primit
titlul de Alteţă Regală, iar în 1818 pe cel de rege. România a devenit astfel Regat, iar la 10
mai 1818 Carol I şi soţia sa, Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca rege şi regină a
României. Carol a primit o coroană confecţionată din oţelul tunurilor capturate la Plevna. În
acelaşi an, deoarece Carol nu avea moştenitori, a fost stabilit ca succesor Ferdinand I, nepot
de frate al regelui.
Adoptarea constituţiei a impulsionat şi procesul de constituire a partidelor politice.
Încă din timpul lui Cuza au existat grupări politice liberale şi conservatoare din care s-au
format Partidul Naţional Liberal în 1875 şi Partidul Conservator în 1880 (un partid presupune
existenţa unei ideologii, a unui statut pe baza căruia funcţionează, a unui program, a unei
publicatii şi a unor organizatii in teritoriu). Cele două partide au avut rolul cel mai important
în viaţa politică, ele succedându-se la guvernare, fenomen cunoscu sub denumirea de
"rotativă guvernamentala".
Din iniţiativa celor două partide au fost adoptate legi care au contribuit la
modernizarea ţării: responsabilitatea ministerială, organizarea administraţiei, a armatei, a
învăşământului, înfiinţarea Băncii Naţionale, legi pentru dezvoltarea industriei naţionale, legi
privind învoielile agricole.
Lui Carol I i-a urmat la tron Ferdinand (1914-1927) de numele căruia se leagă
participarea României la primul război mondial şi Marea Unire din 1918. Modificarea
graniţelor a fost recunoscută pe plan extern prin tratatele de pace semnate la sfârşitul
războiului.
Pe plan intern, domnia lui Ferdinand va fi marcată de adoptarea a două reforme care
vor schimba substanţial caracterisiticile vieţii politice autohtone, reforma agrară şi votul
universal, precum şi de adoptarea Constituţiei din 1923.

7
 Concluzii. Secolul al XIX-lea a fost marcat de evenimente care vor contribui la
modernizarea Principatelor și la îmbunătățirea statutului lor politico-juridic. Revenirea la
domniile pământene în 1822, datorată mișcării conduse de către Tudor Vladimirescu, a
asigurat un cadru intern favorabil pentru punerea în practică a proiectelor de modernizare
și a impulsionat acțiunile boierimii reformatoare. În deceniile care au urmat revenirii la
domniile pământene, au fost redactate zeci de proiecte, vizând modernizarea organizării
interne. Un pas important în acest sens a fost reprezentat de adoptarea Regulamentelor
Organice.
Revoluţia a contribuit la adâncirea procesului de modernizare a Principatelor, în
principal prin formularea unor obiective, care se vor regăsi în deceniile următoare.
Constituirea României moderne prin unirea Principatelor (Moldova și Țara Românească) în
1859 a deschis calea cuceririi independenței și apoi a realizării României Mari, prin
revenirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei în granițele lor firești la sfârșitul Primului
Război Modial (1918).