ASPECTE GENERALE PRIVIND TRANSMISIA TRACTOARELOR (II)

1.1 ROLUL ŞI CLASIFICAREA TRANSMISIILOR TRACTOARELOR

Transmisia unui tractor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie realizată după scheme cinematice simple;
- să aibă randament ridicat;
- să asigure modificarea raportului de transmitere în diapazonul dat (d = itr max/itr min =
vmax/vmin);
- să permită schimbarea sensului de deplasare a tractorului (dacă diapazonul vitezelor
de mers înainte şi înapoi este acelaşi, atunci transmisia se numeşte reversibilă);
- să asigure virajul tractorului cu diferite raze;
- să permită, la nevoie, întreruperea fluxului de putere;
- să funcţioneze eficient atât în regimul de tracţiune, cât şi în regimul de frânare cu
motorul;
- împreună cu transmisia prizei de putere, să permită acţionarea maşinilor din agregat
cu anumite turaţii, în funcţie de condiţiile de lucru.
Transmisiile utilizate în prezent la tractoare pot fi clasificate după mai multe criterii.
După modul de transmitere a puterii de la motor la roţile motoare ale tractorului, pot
fi: mecanice, hidraulice, electrice sau combinate (hidromecanice, electromecanice).
După felul variaţiei vitezei de deplasare a tractorului, transmisiile pot fi: în trepte şi
fără trepte (progresive).
Transmisiile în trepte permit tractorului să se deplaseze, între viteza minimă şi cea
maximă, cu un număr limitat de trepte de viteze. Ele pot fi mecanice (cu angrenaje),
hidromecanice sau electromecanice.
Transmisiile fără trepte (progresive) dau posibilitatea ca, între anumite limite, să se
obţină orice raport de transmitere, astfel încât tractorul se poate deplasa între viteza minimă şi
cea maximă cu un număr infinit de trepte de viteze. Ele pot fi mecanice (cu variatoare),
hidraulice (hidrostatice) sau electrice.

1.3 TRANSMISII HIDRAULICE

Transmisiile hidrostatice, spre deosebire de cele hidrodinamice, funcţionează cu

presiuni foarte ridicate (la tractoare p = 16…35 MPa) şi cu viteze relativ reduse ale lichidului
de lucru (pentru tractoare v = 7…8 m/s). Vitezele de curgere ale lichidului de lucru fiind
reduse, pierderile de energie în conductele de legătură vor fi mici (aceste pierderi sunt, după
cum se ştie, proporţionale cu pătratul vitezei de curgere a lichidului). Prin urmare, pompa şi
motorul hidraulic pot fi plasate la distanţe mari între ele. În aceasta constă unul din cele mai
importante avantaje ale transmisiei hidrostatice, şi anume: posibilitatea transmiterii energiei la
distanţe mari cu o amplasare liberă a subansamblurilor principale. Alte avantaje ale acestei
transmisii sunt:
 variaţie continuă (fără trepte) a momentului de torsiune, între limite mari, şi
transmiterea lină a acestuia la roţile motoare ale autovehiculului;
 funcţionare stabilă a motorului în zona regimului optim;
 funcţionare stabilă a tractorului în zona regimului optim;
 posibilitatea de frânare cu transmisia însăşi;
  este reversibilă;
 funcţionare stabilă a motoarelor hidraulice la turaţii joase;
 asigură protecţia motorului autovehiculului de suprasarcini prin folosirea unor
procedee tehnice simple;
 posibilitatea de folosire a energiei pompei pentru acţionarea maşinilor purtate, a
maşinilor tractate, a organelor şi echipamentelor de lucru şi, de asemenea, pentru
servocomenzile hidraulice (posibilitatea de divizare a energiei o apropie de
transmisia electrică);
 asigură posibilităţi largi de automatizare a regimului de lucru al autovehiculului
(corelare automată a vitezei de deplasare cu valoarea forţelor de rezistenţă);
 simplifică comenzile autovehiculului;
 oferă posibilităţi largi de unificare, tipizare şi normalizare a elementelor
componente ale transmisiei.
Dezavantajele transmisiei hidrostatice constau în următoarele:
 randament mai scăzut în comparaţie cu transmisia mecanică (de regulă,  = 0,75…
0,85; se apreciază însă că la presiuni ridicate randamentul poate atinge valoarea
0,92 şi poate fi menţinut la nivelul 0,8…0,85 în limite largi ale gamei de lucru);
 greutatea specifică a transmisiei este mai mare în comparaţie cu transmisia
mecanică (poate fi redusă prin creşterea presiunii de lucru şi a turaţiei);
 tehnologia de fabricaţie a elementelor sistemului hidraulic este mai complicată
(toleranţe strânse şi complexitate mare a formei geometrice) şi necesită o calitate
ridicată a etanşărilor;
 necesită personal de înaltă calificare pentru întreţinere şi reparaţii;
 randamentul depinde într-o măsură însemnată de condiţiile de temperatură;
 necesită încălzirea prealabilă a transmisiei în cazul exploatării autovehiculului la
temperaturi scăzute.
În figura 1.11 este dată schema
hidraulică a transmisiei hidrostatice
utilizată la un tractor pe roţi 4x2 Fordson
Major (transmisia a fost executată de firma
engleză Lucas). Simbolizarea elementelor
hidraulice este în conformitate cu cea
recomandată în standardele actuale.
Pompa 4 cu volum geometric de
lucru variabil, de tipul cu pistoane axiale,
este acţionată de motorul cu ardere internă
M. Lichidul de lucru refulat de pompă intră
în motoarele hidraulice 5, care sunt cu
pistoane radiale şi se află montate în roţile
motoare ale tractorului. Din motoarele
hidrostatice lichidul se întoarce în pompa
4, însă cu o presiune considerabil mai
mică. Pentru menţinerea presiunii de lucru
şi pentru compensarea pierderilor de lichid
se foloseşte pompa auxiliară (de
alimentare) 2, acţionată tot de motorul
tractorului. Lichidul de lucru intră în
Fig. 1.11 Schema hidraulică a unei transmisii
pompa auxiliară din rezervorul 7, care hidrostatice.
colectează, prin conducta de drenaj 6,
scăpările de lichid atât în pompă, cât şi de la motoarele hidraulice. Cele două motoare
hidraulice sunt legate între ele în paralel, realizându-se, astfel, o legătură de tip diferenţial
între roţile motoare ale tractorului. În cazul modificării sensului de deplasare a tractorului,
refularea lichidului de către pompa 2, în conducta corespunzătoare de joasă presiune, se
realizează prin sistemul de supape 3. Lichidul refulat de pompa 2 este curăţat în filtrul 1, iar
surplusul de lichid se întoarce, prin supapa de siguranţă (de descărcare) 8, în rezervorul 7.
Transmisiile hidrostatice pot fi clasificate în două categorii principale: 1) cu
transformator hidrostatic şi 2) cu transformator hidromecanic.
În transformatoarele hidrostatice întreaga putere se transmite pe cale hidraulică, iar în
cele hidromecanice – pe cale hidraulică şi mecanică, în paralel.
În transmisiile hidrostatice cu două fluxuri paralele de putere, pe cale hidrostatică se
transmite 50…60% din puterea motorului, iar restul pe cale mecanică (v. fig. 1.14, b).
Avantajul acestei transmisii constă în aceea că are un randament mai ridicat, care nu depinde
aproape deloc de randamentul maşinilor hidraulice (pompă şi motor). Însă acest avantaj îşi
pierde din importanţa sa dacă în schema transmisiei hidraulice se folosesc pompe şi motoare
cu randament ridicat. Această transmisie poate fi folosită numai în combinaţie cu elemente ale
transmisiei mecanice (transmisii centrale şi finale), ceea ce reduce randamentul total al
transmisiei autovehiculului. Dezavantajele transformatoarelor hidromecanice, care
îngreunează folosirea lor la automobile şi tractoare, sunt: imposibilitatea amplasării

Fig. 1.12. Scheme ale

transmisiilor hidrostatice
Lucas, utilizate la tractoare pe
roţi: 1 – roată motoare a
tractorului; 2 – motor hidrostatic;
3 – pompă (principală)
hidrostatică; 4 - motorul
tractorului; 5 – pompă auxiliară
(de alimentare); 6 – rezervor; 7 –
filtru; 8 – supapă de siguranţă; 9 –
supapă unisens (de alimentare);
10 – dispozitiv pentru trecerea de
la conectarea în paralel a
motoarelor hidrostatice la
funcţionarea în serie a acestora.

independente a diferitelor ansambluri ale transmisiei; imposibilitatea inversării sensului pe

cale hidraulică; complicarea construcţiei.
 În continuare se prezintă câteva scheme de principiu ale transmisiilor hidrostatice
pentru diferite tipuri de tractoare.
În figura 1.12 se prezintă 4 scheme de transmisii hidrostatice utilizate la tractoare pe
roţi 4x2 (firma engleză Lucas; conductele de drenaj nu sunt reprezentate).
Schema a corespunde transmisiei hidraulice din figura 1.11. Prin conectarea în paralel
a motoarelor hidrostatice, plasate în roţile motoare, se asigură funcţia de diferenţial hidrostatic
între roţile motoare, funcţie analoagă diferenţialului mecanic utilizat la autovehiculele pe roţi.
Dacă roţile motoare au aceeaşi turaţie, uleiul refulat de pompă se distribuie în mod egal între
cele două motoare hidrostatice. Dacă roţile motoare au turaţii diferite, de exemplu, în viraj sau
când roţile au patinări diferite, în motorul cu turaţie mai mare intră mai mult ulei, iar în cel cu
turaţie mai mică intră, în mod corespunzător, mai puţin. Din punct de vedere dinamic, la
diferenţialul hidrostatic se menţine dezavantajul diferenţialului mecanic, şi anume: calităţile
de tracţiune sunt limitate de roata cu aderenţă mai slabă.
În scopul reducerii dimensiunilor de gabarit ale motoarelor hidrostatice în transmisie,
pentru unificarea şi tipizarea acestora cu pompa şi, în consecinţă, pentru reducerea preţului de
cost al transmisiei s-a propus schema b, în care se folosesc motoare hidrostatice cu turaţie
ridicată, plasate înaintea transmisiei finale.
Spre deosebire de procedeul legării în paralel, în cazul legării motoarelor hidrostatice
în serie, întregul debit de ulei va trece mai întâi prin unul din motoare şi apoi prin celălalt
motor. Prin urmare, la acelaşi debit al pompei, turaţia motoarelor (deci şi viteza tractorului), în
cazul legării în serie, creşte de două ori. Însă, prin legarea în serie a motoarelor din stânga şi
din dreapta, roţile motoare ale punţii respective vor avea turaţii egale, indiferent de
repartizarea momentului între ele şi de condiţiile de sol. Prin aceasta, efectul de diferenţial
dispare, obţinându-se o situaţie analoagă blocării diferenţialului. Uneori blocarea este utilă (ca
şi în cazul diferenţialului mecanic), însă în condiţii normale de exploatare este inadmisibilă.
De aceea, pentru trecerea de la legarea în paralel la legarea în serie, şi invers, a motoarelor
hidrostatice se folosesc dispozitive speciale (poz. 10 din fig.1.12, c).
În figura 1.12, d este prezentată o altă variantă a transmisiei hidrostatice, care
reprezintă, de fapt, un variator hidrostatic. Acesta înlocuieşte ambreiajul principal şi cutia de
viteze dintr-o transmisie mecanică obişnuită. Transmisia centrală, diferenţialul şi transmisiile
finale rămân neschimbate. Rămâne nemodificată chiar construcţia generală a tractorului.
Această variantă permite fabricarea unui anumit tip de tractor atât cu transmisie mecanică în
trepte, cât şi cu variator hidrostatic. Această variantă oferă, prin urmare, posibilităţi largi de
tipizare între cele două tipuri de transmisii.
Variatorul hidrostatic reuneşte în acelaşi agregat pompa şi motorul (ambele cu debit
variabil, de tipul cu pistoane axiale) şi, de asemenea, dispozitivele hidraulice auxiliare
(sistemul de alimentare, supapele de siguranţă, filtru, etc.). Randamentul unor asemenea
variatoare se află între limitele 0,85…0,95.
Folosirea transmisiilor hidrostatice la autovehicule permite să se realizeze relativ
simplu acţionarea tuturor roţilor motoare, îmbunătăţindu-se, astfel, calităţile de tracţiune şi de
trecere ale acestora. În figura 1.13 sunt prezentate patru scheme hidraulice de principiu pentru
automobile şi tractoare pe roţi 4x4.
Acţionarea simultană a punţilor motoare, din faţă şi din spate, este posibilă folosind
diverse scheme hidraulice. Se apreciază că una din schemele cu cele mai largi posibilităţi de
utilizare în viitor o constituie varianta cu motor hidrostatic în roţile motoare. Dacă motoarele
punţii din faţă se leagă în paralel cu motoarele punţii din spate (fig. 1.13, a), raportul forţelor
tangenţiale de tracţiune ale celor două punţi va fi constant, iar dinamica de tracţiune a acestor
autovehicule va fi analoagă cu dinamica de tracţiune a autovehiculelor cu diferenţial
interaxial, a cărui frecare internă este practic neglijabilă. Dezavantajul esenţial al acestei
scheme îl constituie limitarea performanţelor de tracţiune de către puntea motoare cu cele mai
proaste calităţi de aderenţă. Pentru eliminarea acestui dezavantaj sunt posibile alte scheme
care anulează efectul de diferenţial dintre cele două punţi. Astfel, prin modificarea volumului
geometric de lucru al motoarelor hidrostatice, legate în paralel, se poate obţine orice raport

Fig. 1.13. Variante de transmisii hidrostatice utilizate la tractoarele 4x4: 1 – motor hidrostatic; 2 – roată
motoare; 3 – transmisie finală; 4 – pompă cu debit variabil; 5 – divizor de debit.

între forţele tangenţiale de tracţiune ale roţilor celor două punţi şi, totodată, se egalizează
vitezele periferice ale roţilor motoare. Aşadar, o asemenea blocare este posibilă prin folosirea
motoarelor hidrostatice cu volum geometric de lucru variabil (cu debit variabil) şi a unui
sistem de comandă adecvat.
Schemele următoare din figura menţionată asigură (fără a lua în considerare pierderile
volumice de lichid) sincronizarea vitezelor periferice ale roţilor celor două punţi. Aceasta se
realizează prin: legarea în serie a motoarelor punţii din faţă cu motoarele punţii din spate
(schema b; corespunde transmisiei mecanice fără diferenţial interaxial); folosirea divizorului
de debit 5 (schema c) şi utilizarea unei pompe separate pentru motoarele fiecărei punţi
(schema d).
Ca şi în cazul tractoarelor pe roţi, la tractoarele pe şenile transmisia hidrostatică poate
înlocui în întregime transmisia mecanică sau numai o parte din ansamblurile ei (fig. 1.14).

Fig. 1.14. Variante de transmisii hidrostatice, utilizate la tractoarele pe şenile.

În schema a, transmisia hidrostatică îndeplineşte funcţiile ambreiajului principal şi pe

cele ale unei cutii de viteze fără trepte. Pompa P este acţionată de motorul cu ardere internă
(M.A.I.), iar motorul hidrostatic M, prin intermediul transmisiei centrale, mecanismele de
direcţie (M.D.) şi transmisiile finale, antrenează roţile motoare ale şenilelor.
În schema b, transmisia hidrostatică îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi cea din schema
a. Însă, în cazul schemei b, puterea se transmite prin două fluxuri paralele de putere: o parte
din puterea motorului cu ardere internă se transmite pe cale mecanică (cca 40..50%), iar restul
pe cale hidrostatică. Întrucât prin transmisia hidrostatică nu se transmite întreaga putere a
motorului, dimensiunile de gabarit şi greutatea ei vor fi mai mici, iar randamentul total mai
mare. Cele două fluxuri de putere, prin intermediul unui diferenţial de însumare, se reunesc
într-unul singur.
Schemele a şi b se pretează relativ uşor la automatizarea regimului de lucru şi a
comenzilor. Ele asigură o variaţie continuă a vitezei de deplasare rectilinie a tractorului şi nu
influenţează schema de obţinere a virajului.
Schema c a transmisiei hidrostatice îndeplineşte toate funcţiile unei transmisii
mecanice atât la deplasarea în linie dreaptă, cât şi la viraj. Ea se compune din două pompe P
şi două motoare M. Pompele se plasează, de obicei, aproape de motorul tractorului, iar
motoarele hidrostatice se plasează lateral, lângă transmisiile finale. Modificarea vitezei de
mers în linie dreaptă se obţine prin deplasarea sincronă a organelor de reglare a celor două
pompe; acţionând diferit organele de reglare a debitului, se realizează virajul. Această schemă
satisface cel mai bine condiţiile impuse transmisiei tractoarelor pe şenile, întrucât permite o
variaţie continuă atât a vitezei rectilinii de deplasare a tractorului, cât şi a razelor de viraj.
Însă această schemă provoacă dificultăţi la automatizarea comenzilor tractorului. Cauza
constă în aceea că atât sistemul de comandă, cât şi tractoristul (care doreşte obţinerea unei
anumite raze de viraj) acţionează asupra aceloraşi organe de reglare, iar aceasta conduce (dacă
nu sunt prevăzute dispozitive speciale) la perturbarea regimurilor optime de deplasare.
În transmisiile hidrodinamice ponderea principală o are sarcina hidrodinamică a
curentului de lichid, iar ponderea sarcinii hidrostatice este relativ mică: presiunea lichidului
este mai mică de 1,0…1,5 MPa, iar viteza curentului de lichid ajunge până la 50…60 m/s.
Ambreiajele şi transformatoarele (convertizoarele) hidrodinamice se folosesc la
tractoare în combinaţie cu transmisiile mecanice obişnuite. Asemenea transmisii se numesc
transmisii hidromecanice.
Studiul ambreiajelor şi a transformatoarelor hidrodinamice (teoria, calculul şi
construcţia lor) constituie obiectul altor cursuri, de aceea, în capitolul de faţă se face numai o
prezentare sumară a acestora.
În comparaţie cu transmisiile mecanice obişnuite, transmisiile hidromecanice cu
ambreiaje hidrodinamice au următoarele avantaje:
 asigură pornirea şi demararea lină a tractorului, independent de îndemânarea
tractoristului (pornirea din loc este posibilă şi în trepte de viteze superioare);
 viteza tractorului se poate reduce până la zero fără decuplarea transmisiei, ceea ce
simplifică şi uşurează conducerea tractorului;
 măreşte capacitatea de trecere a tractorului datorită micşorării patinării sistemului
de rulare, ca urmare a eliminării creşterii bruşte a forţei de tracţiune la roţile
motoare;
 se elimină posibilitatea opririi motorului când rezistenţele la înaintare cresc (chiar
până la oprirea tractorului);
 protejează motorul şi transmisia de suprasolicitările ce apar la modificarea bruscă a
regimului de lucru al tractorului. Cu alte cuvinte, permite reducerea solicitărilor
dinamice în organele transmisiei şi motorului, mărind astfel fiabilitatea şi durata de
exploatare a tractorului;
  ambreiajul hidrodinamic izolează într-o măsură însemnată motorul de vibraţiile cu
frecvenţă mare, transmise de la organele de lucru prin transmisie, şi reduce
amplitudinea vibraţiilor cu frecvenţă joasă;
 permite funcţionarea îndelungată cu alunecări mari între elementele conducătoare
şi cele conduse. Cu toate acestea, funcţionarea ambreiajului hidrodinamic are loc,
practic, fără uzuri;
 nu necesită reglări în procesul exploatării tractorului;
 uşurează conducerea tractorului, mărind, astfel, securitatea muncii şi a circulaţiei;
 favorizează procesul de automatizare a schimbării treptelor de viteze.
Totodată, ambreiajele hidrodinamice au şi câteva dezavantaje:
 nu permit o decuplare completă. Aceste ambreiaje întotdeauna conduc, ceea ce
îngreuiază schimbarea treptelor de viteze;
 chiar în regimul optim de funcţionare, ambreiajul hidrodinamic funcţionează cu o
anumită patinare (alunecare) de 2…5%, ceea ce reduce economicitatea şi
productivitatea tractorului;
 nu asigură o frânare eficientă cu motorul, precum şi posibilitatea frânării la
staţionarea în pantă prin cuplarea unei trepte în cutia de viteze;
 necesită, în calitate de lichid de lucru, uleiuri speciale cu viscozitate mică,
temperatură de congelare redusă etc.
În scopul eliminării acestor neajunsuri, s-au făcut diferite modificări constructive. De
exemplu, pentru decuplarea completă a motorului de transmisie, la schimbarea treptelor în
cutia de viteze, după ambreiajul hidrodinamic 2 s-a introdus un ambreiaj mecanic cu fricţiune
3, legat în serie cu primul (fig. 1.15, a). Aceasta complică însă construcţia transmisiei. De
aceea, este mai raţională folosirea ambreiajelor hidrodinamice în combinaţie cu cutiile de
viteze planetare, ale căror elemente de fricţiune (frâne şi ambreiaje) îndeplinesc rolul
ambreiajului 3 din figura menţionată mai sus.
Pentru creşterea economicităţii tractorului, se obişnuieşte ca printr-o serie de procedee
să se unească rigid pompa şi turbina ambreiajului. Această blocare se poate realiza automat
sau printr-o comandă manuală şi se recomandă să se facă după ce tractorul funcţionează într-
un regim stabilizat.
Transmisiile hidromecanice cu transformator hidrodinamic (fig. 1.15, b) posedă
avantajele ambreiajelor hidrodinamice şi, în plus, ele asigură corelarea automată a vitezei de
deplasare cu forţa de tracţiune, în funcţie de condiţiile de exploatare. În acest fel, se uşurează
munca tractoristului şi se măreşte productivitatea şi economicitatea tractorului.
Coeficientul de transformare al transformatorului hidrodinamic, definit prin raportul
k = MTurbină /MPompă , are valori între limitele 1,9…8, în funcţie de tipul transformatorului, iar
pentru valori ridicate ale randamentului, se află între limite mult mai înguste: 1,5…2,5. Aceste
valori sunt nesatisfăcătoare pentru a asigura o funcţionare normală a tractorului. Forţa de
rezistenţă totală se modifică în timpul exploatării tractorului de 8…12 ori, şi, uneori, chiar
mai mult.
Prin urmare, folosirea în cadrul transmisiei a unui singur transformator hidrodinamic
nu poate asigura tractorului calităţile cinematice, dinamice, de tracţiune şi economice
necesare. Aceasta impune folosirea suplimentară a unei cutii de viteze mecanice în trepte care
să asigure gama de variaţie a momentului la roţile motoare. În afară de aceasta, cutia de viteze
mecanică serveşte pentru obţinerea mersului înapoi al tractorului.
 1 2 3 4 5

6 7
P T

a)

1 2 C 4 5

6 7
T P R

b)
Fig. 1.15. Scheme de transmisii hidromecanice: a – cu ambreiaj hidrodinamic; b – cu
transformator hidrodinamic: 1 – motor; 2 – ambreiaj /transformator hidrodinamic; 3 – ambreiaj cu
fricţiune; 4 - cutia de viteze; 5 – diferenţial; 6 – transmisie finală; 7 – roată motoare; P – pompă; T –
turbină: R – reactor; C – cuplaj unisens.

Pentru ameliorarea randamentului transmisiei, transformatoarele hidrodinamice

(THD) au fost supuse unor modificări constructive importante. De exemplu, la
transformatorul hidrodinamic din figura 1.15, b, reactorul R se leagă de carterul transmisiei
prin cuplajul unisens C. Acest cuplaj permite ca în domeniul alunecărilor mari ale turbinei T
în raport cu pompa P (cândHDD), reactorul R să rămână fix, iar la alunecări mici el se
poate roti liber, astfel încât transformatorul să lucreze în regim de ambreiaj hidrodinamic
(AHD), când HDD. Aceste transformatoare hidrodinamice se numesc complexe. La
tractoare se utilizează frecvent transformatoare hidrodinamice cu blocare, adică
transformatoare la care la anumite regimuri de funcţionare rotorul turbinei şi cel al pompei se
blochează: se uneşte rigid arborele conducător cu cel condus.
Transmisiile hidromecanice au obţinut o largă utilizare la tractoarele industriale.
Aceste transmisii adaptează cel mai bine tractorul industrial la regimurile de exploatare ale
acestuia: forţele de rezistenţă se modifică des şi brusc, necesită schimbări dese ale vitezei şi
ale sensului de deplasare.
În figura 1.16 este dată schema cinematică a transmisiei hidromecanice a unui tractor
pe şenile. Mişcarea ajunge la cutia de viteze de la un transformator hidromecanic compus
dintr-un transformator hidrodinamic (convertizor) şi un reductor planetar (pe braţul portsatelit
se însumează cele două fluxuri de putere: mecanic şi hidraulic). De la cutia de viteze 2 puterea
se transmite celor două şenile prin transmisia centrală 3, ambreiajul de direcţie 4 şi transmisia
finală 6.

Fig. 1.16. Schema cinematică a transmisiei hidromecanice a unui tractor pe şenile: 1 – transformator
hidromecanic; 2 – cutie de viteze cu cuplare sub sarcină; 3 – transmisie centrală; 4 – ambreiaje de direcţie; 5 –
frâne cu bandă; 6 – transmisia finală; T – turbină; P – pompă; R – reactor; F1, F2, F3, F4 şi F5 – frâne disc.

Tabelul 1.1
Modul de realizare a treptelor de viteze în transmisia unui tractor pe şenile.
Treapta de viteze I II III
Frâne acţionate Mers înainte F1, F5 F1, F3 F1, F4
Mers înapoi F2, F5 F2, F3 F2, F4

Cutia de viteze asigură trei trepte pentru mers înainte şi trei pentru mers înapoi, prin
cuplarea frânelor disc corespunzătoare. Modul de realizare a treptelor rezultă din tabelul 1.1.