Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Comunicatii Master
Comunicatii Master
2 SISTEME DE COMUNICAŢII
2.1 Generalităţii
Un sistem de comunicaţii reprezintă un ansamblu de echipamente care permite
transportul unei anumite "cantităţi" de informaţie (cu un anumit grad de fidelitate, impus) între
două sau mai multe puncte restabilite (surse şi destinatari), fixe sau mobile aflate la distanţă.
Informaţia poate avea natură diferită ( voce, sunet, imagine, date) astfel încât un poate oferi şi
servicii diverse (telefonic, telegrafic, radio-difuziune, televiziune, transmisii de date, telemetrie,
telecontrol etc. ...).
În ipoteza unei singure surse şi a unui singur destinatar, legătura este de tip punct la
punct; când sunt mai multe surse şi mai mulţi destinatari (nu neapărat în număr egal), se poate
vorbi de o reţea. În cadrul unei reţele, legăturile pot fi permanente sau temporare (comutate).
O sursă şi mai mulţi destinatari formează o reţea de distribuţie iar mai multe surse şi un singur
destinatar formează o reţea de colectare. Legătura dintre sursele de informaţii şi destinatari,
poate fi fizică sau logică (circuit virtual). O legătură oarecare poate îngloba tronsoane fizice
şi / sau virtuale. în funcţie de sensul de transmisie legăturile pot fi unidirecţionale ( simplex ) sau
bidirecţionale (duplex, semiduplex ). Dacă în sistemele unidirecţionale legăturile sunt totdeauna
pe 2 "fire" în sistemele bidirecţionale, legătura poate fi pe 2 sau 4 "fire" (denumire atribuită prin
tradiţie).
Un sistem de comunicaţii cuprinde: echipamentele terminale) şi canalul cu
echipamentele de linie. În figura 1 se reprezintă schema bloc a unui sistem de comunicaţii pe
4 fire ce realizează o legătură permanentă între punctele A şi B aflate la distanţă.
Fiecare echipament terminal conţine echipamente de emisie şi recepţie. Echipamentele
de linie conţin repetoare (în sistemele analogice) şi regeneratoare (în cazul sistemelor digitale),
aşezate periodic după o anumită distanţă, pentru a "reface" semnalele degradate prin
propagare pe "canalul" de comunicaţie.
Cum acest canal împreună cu echipamentele de linie constituie componenta cea mai
costisitoare a sistemului de comunicaţii, este economic ca acesta să fie cât mai inteligent utilizat.
1
Fig.2 Sisteme de comunicaţii cu multiplexare (un sens)
în ultimul timp, multiplexarea temporală pe 2 "fire" a sensurilor a devenit populară.
Aceste sisteme sunt denumite ping-pong sau TCM ( Time Compression Multiplexing ). Un
astfel de sistem împarte fluxul de date în pachete egale şi le comprimă în timp astfel încât după
emiterea unui pachet urmează o pauză până la emiterea următorului. în acest răstimp canalul este
folosit pentru celălalt sens, informaţia fiind prelucrată asemănător. Un singur sens A—>B al SC
din figurai este prezentat în figura 2 unde sursele Si...S n multiplexate înlocuiesc sursa SA
(SB) şi destinatarii Di...D n reprezintă destinatarul multiplu DB (DA).Fiecare sursă " i " dintre
cele n este legată de SC cu destinatarul " i " corespunzător. Dacă între SA şi DB se intercalează
( fizic sau logic ) un bloc de comutaţie, atunci orice sursă " i" poate transmite informaţie la
destinatarul" j ".
Informaţia care comandă legătura i->j ( stabilire, menţinere, eliberare ) este informaţia
de "semnalizare". Aceasta este transmisă centrului de comutaţie de la sursa implicată de obicei
printr-un canal separat ( semafor ). O reţea de telecomunicaţii îndeplineşte, în afara funcţiei de
transport a informaţiei (prin SC), şi funcţia de comutaţie.
De exemplu reţeaua telegrafică tradiţională PSTN (Public Switched Telephone Network)
are o fonologie tipică prezentată simplificat în figura 3 .Terminalele de abonat ( TA ) sunt legate
fiecare prin linia proprie ( LA ) la una dintre centralele telefonice urbane ( CTU ) ale unui oraş.
Mai multe centrale urbane sunt legate împreună la o centrală interurbană ( CTI ).Centralele
interurbane formează o reţea cu acces la o centrală internaţională (CTIn). CTU realizează legături
interne interconectând TA "fiecare cu fiecare" sau externe când un TA este legat fie la o joncţiune
urbană (către o altă CTU) fie la o joncţiune interurbană (CTI). CTI realizează şi funcţii de tranzit
între joncţiunile interurbane.
2
Elementele de bază ale reţelei sunt:
• Terminalele utilizatorilor ( TA ) - care asigură servicii şi
include şi funcţiile
de prelucrare ( a semnalelor ).
• Centrele de comutaţie ("centrale") care execută conexiuni temporale între terminale
locale sau cu
alte centre din reţea.
• Sub reţeaua de comunicaţii formată din:
liniile de abonat (LA - cu structura radială) care leagă la reţea terminalele ( TA ) prin
interfeţe corespunzătoare. - Joncţiuni (trunchiuri, JU, JI) care realizează legătura între
centrele de comutaţie prin sistemele de comutaţie prin sisteme de comunicaţie (SC).
SC au rolul de multiplexare / demultiplexare ( pentru a eficientiza transmisia ) şi de a
adapta semnalul multiplex canalului fizic prin care se face transmisia ( în sensul unei transmisii
optime fără erori).
Legăturile ( joncţiunile ) între CT de acelaşi nivel pot fi realizate în variantele:
a) Cu interconectare totală ( fiecare cu fiecare ) - numărul joncţiunilor crescând cu
pătratul centralelor legate; fascicolele sunt slab utilizate în condiţii de trafic redus dar
calitatea legăturii este ridicată (putând fi optimizată). Se utilizează pentru situaţia unui trafic
nodal ridicat.
b) Cu interconectare parţială - în care lipsesc unele din legăturile interconectării totale şi
anume acelea traversate de un trafic mai redus.
c) în stea - cu cel mai mic număr de joncţiuni posibile (în cazul unui trafic scăzut). Dacă o
joncţiune cade atunci un număr de abonaţi vor fi izolaţi neexistând rute ocolitoare.
d) Poligonală ( închisă sau nu ) - pentru utilizatori ce schimbă discontinuu mesaje. Sunt
necesare dimensionări suplimentare de tranzit.
e) Reţele Mixte - care încearcă să îmbine armonios avantajele şi dezavantajele variantelor
prezentate anterior.
2.2 Prezent în reţele TC
Progresele din ultimele decenii în electronica digitală au impus şi au făcut posibile,
schimbări în tehnologia telecomunicaţiilor. Dezvoltându-se odată cu calculatoarele, au
apărut şi tendinţe contradictorii cum ar fi dezvoltarea reţelelor şi a sistemelor private realizate
de mai mulţi constructori şi eforturile pentru "unificare" (standardizare a arhitecturilor şi
3
procedurilor pentru compatibilizare).
Sunt cel puţin trei linii majore ce se fac simţite în telecomunicaţiile moderne:
• Utilizarea exclusivă a tehnologiei digitale, cu evoluţie spre debite din ce în ce mai mari
(atât în reţeaua de acces cât şi în cea de transport)
• Tendinţa de integrare a serviciilor ( voce , imagine, date )
• Oferirea unei mobilităţi cât mai mari în reţeaua de acces (reţele de radiocomunicaţii
telefonice).
Astfel la început transmisiile de date utilizau prin diverse artificii infrastructura
serviciilor telefonice tradiţionale (PSTN - Public Switched Telephone Network). Debitele
(lărgimea de bandă) din ce în ce mai mari au impus realizarea unor reţele de date specializate
mai întâi pentru arii mici (LAN -Local Area Network) şi apoi extins (MAN - Metropolitan
Area Network şi WAN - Wide Area Network). Reţele LAN acoperă arii locale restrânse
putând interconecta un număr mare de utilizatori (sute sau chiar mii). Debitul este între 1-100
Mbit/s (Ethernet, Token Bus, Token Ring, FDDI, ARC net, etc.).Reţelele MAN acoperă
teritorii de mărimea unui oraş şi se obţin prin interconectarea LAN.
Permit debite de ordinul a 100 Mbit/s. Reţelele WAN sunt reţele de arie extinsă care
interconectează (utilizând de obicei reţeaua publică) utilizatori distanţi, permiţând punerea în
comun a unor resurse, dar cu debite reduse.
O reţea are funcţii de prelucrare şi transport a informaţiei conform anumitor
protocoale 1 (ansamblu de reguli) care să asigure:
- interpretarea corectă a informaţiei atunci când sistemul o reprezintă în mod
diferit;
- detectarea şi corectarea erorilor;
;
- rutarea optimă;
- control al transferului de date;
- să organizeze şi să sincronizeze dialogul între procesele de aplicaţie, etc. .
În tehnologia reţelelor locale sunt importanţi următorii parametri: topologie
(configuraţia căilor de transmisie între sistemele interconectate), metoda de acces la mediu,
control şi alocare a canalelor de comunicaţii, modul de transmisie, suportul de transmisie
Dezvoltarea reţelelor de telecomunicaţii (în plan privat şi public) au condus la
diversificarea serviciilor de telefonie şi la necesitatea interconectării terminalelor
multifuncţionale de utilizator sau reţelelor informatice.Acest lucru a impus considerarea a
două aspecte fundamentale pentru telecomunicaţiile moderne:integrarea şi interoperabilitatea.
• Integrarea presupune trei paşi distincţi:
IDN ( Integrated Digital Network ) Reţeaua integrată digitală ca primă etapă de
dezvoltare a PSTN.
ISDN (Integrated Services Digital Network ) Reţea digitală cu integrare a serviciilor
( voce, video şi date ) la care se adaugă şi alte servicii suplimentare de acces şi conexiune.
Comutaţia poate fi de tip "circuit" sau "pachete" care poate fi implementată în varianta
sincronă sau asincronă. Reţeaua ISDN poate fi asimilată "abstract" cu o "conducta digitală de
biţi" (Digital Pipe) prin care datele circulă în ambele sensuri între sursă şi destinaţie fără să aibă
importanţa cine a produs aceste date şi ce semnificaţie au. Canalele individuale pot transmite cu
viteze de până la 64 Kbit/s putând fi multiplexate până la nivele ierarhice superioare. - formatul
şirului de biţi şi multiplexarea sunt riguros definite în specificaţia interfeţei utilizator - reţea prin
standarde dependente de cerinţele abonatului. Furnizorul de servicii montează la sediul
clientului un terminal de reţea NTi şi îl conectează la dispozitivul de conversie ISDN din
centrală (la câţiva kilometri ). Spre abonat prin NT1(figura 4) se pot conecta un număr de
telefoane, alarme sau alte dispozitive ISDN. Dacă numărul de telefoane este mare ( > 8 ), la
abonat se poate monta o centrală privată NT2 denumită PBX ( Private Branch Exchange ). La
ISDN se pot conecta ( standard ) 3 combinaţii:
1) 2B + 1D - acces de bază (BRI-Basic Rate Interface-160Kbit/s)l;
2) 23B + 1D ( SUA, Japonia ) sau 30B + 1D ( Europa ) - acces primar (PRI-
4
Primary Rate Interface-1.544Mbit/s sau 2.048Mbit/s)2;
3) Hibridă: 1A+lC-hibrid.
Unde: A - canal telefonic analogic 4 kHz ;B - canal digital 64 kbit/s ;C - canal digital 8/16
kbit/s ;D -canal de semnalizare în afara benzii 16 kbit/s ;
B-ISDN este o reţea digitală de bandă largă (de aproximativ 2500 ori mai mare decât în
ISDN). în reţea se realizează transportul celulelor de dimensiune fixă de la sursă la destinaţie
(155 Mbit/s, 622 Mbit/s). La baza B-ISDN, figura 5, stă tehnologia "mod de transfer
asincron" (ATM- Asynchronous Transfer Mode) pentru comutaţie cu pachete. B-ISDN nu
poate fi folosit pe cablurile torsadate existente in cazul unor distante mari - suportul va fi
constituit din fibre optice. Din reţeaua veche pot fi păstrate numai trunchiurile de fibră
optică interzonale. Aceste reţele sunt orientate spre cererea unei societăţi informaţionale
globale care să ofere un număr crescut de servicii la nivel de terminal, pornind de la
serviciul telefonic clasic POTS ( Plain Old Telephone Service ) şi ajungând la video la cerere /
VOD (Video On Demand ), televiziune digitală de mare definiţie / HDTV ( High
Definition Television), etc. .
• Interoperabilitatea
Descrie capacitatea de interconectare a unor reţele diferite cum ar fi PSTN, PDN
( Public Data Network - reţea publică de date ), reţele de date LAN, MAN, WAN. . Aceste
două cerinţe presupun implementarea unor
a) Tehnologii software ( arhitecturi stratificate, prelucrări paralele, sisteme de operare,
baza de date distribuite, instrumente SW specializate cum ar fi limbaje de specificare,
descriere funcţională, programare simulare, medii de dezvoltare, sisteme expert etc.).
b) Tehnologii hardware ( componente de mare viteză, tehnologii optice, moduri noi de
multiplexare, comutatoare de mare viteză ATM-Asynchronous Transfer Mode).
5
TFO- terminal SONET NT1B- terminal retea banda larga
Gatewav- modul de interconectare a doua reţele SMDS rSwitched Multimegabit Data Service) CC BISDN Centru de
comutaţie BISDN
IRR. IUR interfeţe: retea retea, utilizator retea SMD S este un comutator de mare viteza (pachete) pentru
comunicaţii publice care suporta fluxuri de date importante DS1 (1,54 MBit/s) DS3(44,736 MBit/s)
Comutaţia e mesaje presupune adăugarea la mesaj a unor date suplimentare (de ex. pentru
identificarea utilizatorului şi pentru dirijarea către destinaţie) care sunt extrase la recepţie. Aceste
date suplimentare împreună cu mesajul trebuie să aibă o structură determinată (format) care
defineşte:
- antetul (identificare, prioritate, clasificare mesaj, destinaţie, etc.):
- date ce trebuie transmise (de lungime nelimitată teoretic);
- partea finală cu indicaţii asupra antetului, mesajului, etc.
Fracţionarea unui mesaj în pachete este necesară pentru viteze de transfer mai mari prin
reţea implicând memorii RAM de capacitate mai mică în noduri. O astfel de reţea este prezentată
în figura 7. Se presupune că A transmite simultan ( multiplexat ) mesaje ( pachete ) către B şi
către D. Se poate folosi una din metodele:
a) Datagrame:
Pachetele sunt tratate independent, fără legătură cu pachetele anterioare ce aparţin
aceluiaşi mesaj. De exemplu, figura 7, nodul 1 recepţionează de la A: A1B şi A2B destinate lui B;
El poate alege una din rutele 1-2-B sau 1-3-2-B şi o va alege pe aceea cu "coadă de aşteptare"
mai scurtă unde va plasa pachetul ş.a.m.d. . Astfel fiecare nod ia decizii individuale pentru
pachetele sosite şi le aşează la coadă pe direcţia pe care acesta o decide. în acest mod nu se
garantează secventialitatea mesajelor la destinaţie. Rearanjarea în ordine a acestora şi
7
eventualele decizii privind unele pachete pierdute în noduri defecte cad în sarcina
echipamentului de la destinaţie.
b) Circuite virtuale:
În mod similar cu comutaţia de circuite, ruta este păstrată pe toată durata conexiunii.
Fiecare pachet poartă un identificator de circuit virtual care va permite nodurilor să-1 transfere
în direcţia necesară. Nodurile nu mai iau astfel o decizie de mutare. La un moment dat pot
coexista mai multe circuite virtuale active. Controlul erorilor se face după fiecare transport între
două noduri succesive. Circuitele virtuale sunt orientate "pe conexiune" ( determinarea rutei se
face la stabilirea legăturii ) cu timp de transfer mai mic. Datagramele "fără conexiune" nu supun
stabilirea iniţială a circuitului, evită congestia prin redirijare, evită timpul de stabilire.
Fiecare serviciu de transport date se caracterizează prin calitatea acestuia, în sensul că
datele transmise nu trebuie să se piardă sau să se încurce. Serviciul "sigur" este acela
confirmat dar care consumă timp pentru răspuns. Serviciul neconfirmat este considerat
"nesigur". Sunt date pentru care lipsa unor detalii este relativ neimportantă, acestea putând
folosi un serviciu neconfirmat ( mai rapid ). Altă categorie de date poate deveni inutilizabilă prin
lipsa unor detalii ( pachete ); acestea trebuie să folosească un serviciu confirmat. în general
datagramele reprezintă un serviciu neconfirmat ( analog telegramelor fără confirmare).
Rutarea poate fi fixă, „prin inundare" şi adaptivă. în varianta adaptivă poate fi:
izolată, distribuită sau centralizată. .
Rutele fixe se pot folosi în reţele de dimensiuni mari deoarece metoda este rigidă.
Varianta cu inundare presupune retransmiterea unui pachet sosit într-un nod în toate direcţiile
posibile, prin multiplicare. Este astfel posibil ca un pachet sa ajungă de mai multe ori (pe rute
diferite) la destinaţie. Numărul acestor „replici" poate fi redus asociind pachetului o informaţie
legată de numărul nodurilor traversate. Defectarea unui nod nu va împiedica pachetul să ajungă
la destinaţie.
Rutarea adaptivă este optimală, dirijarea pachetelor facându-se pe rutele optime,
sistemul intervenind în caz de congestie pentru a egaliza traficul. Algoritmul este mai
complex, crescând numărul de prelucrări în nodurile reţelei.
Fig. 1 Semnale
digitale RZ şi
NRZ polare şi
unipolare
8
2.5 Viteza maximă de transfer a datelor într-un canal de comunicaţii
Dacă un semnal arbitrar este transmis printr-un canal asimilat cu un FTJ ideal de bandă
B, semnalul filtrat poate fi reconstituit complet prin eşantionarea cu o frecvenţă f e=2B ( o
eşantionare cu fe > 2B ar fi inutilă deoarece componentele de frecvenţă mai mare - pe care
această eşantionare le-ar putea obţine - au fost deja eliminate prin filtrare ).
Dacă semnalul este reprezentat prin N nivele distincte atunci viteza maximă pentru
transferul datelor ar fi, în absenţa zgomotului:
Vmax = 2B lb N bit/s
Astfel, printr-un canal de 4kHz vor putea fi transmise 8000 de simboluri binare (N=2)
pe secundă.
2.6 Modulaţia
În general, semnalele (primare) uzuale ocupă un spectru mult mai mic decât cel ce
poate fi asigurat de un canal de comunicaţii. În plus, aceste canale sunt scumpe şi trebuie
folosite eficient mai ales în transmisiunile de distanţă mare.
Se impune utilizarea "în comun" a canalului prin transmiterea simultană a mai multor
semnale distincte ( multiplexare ), cu condiţia ca ele să poată fi "despărţite" ( demultiplexate ) la
recepţie. De asemenea semnalul transmis trebuie "adaptat" cu parametrii canalului. Printr-o
modulaţie adecvată este ,de exemplu, posibilă transmisia de calitate chiar printr-un canal
zgomotos ; în plus, banda semnalului poate fi transpusă într-o zonă optimă pentru canal (care
să asigure cei mai buni parametrii de transmisie) etc.
Modulaţia este o operaţie de "transpunere" a unui semnal în altul fără a-i modifica
sensibil informaţia pe care o poartă.
În procesul de modulaţii intervinurmătoarelesemnale:
- s(t) ce conţine mesajul, denumit semnal modulator
- P(t) semnalul căruia i se "transferă" informaţia, denumit purtător
-sM(T) semnalul modulat obţinut în urma procesului de modulaţie
(B) numerice operează o conversie analog numerică între semnalul de la intrare şi cel de la
ieşire. Pentru a realiza acest lucru semnalul analogic de intrare de la intrare trebuie exprimat
numeric prin eşantionare cuantizare şi codare. Dacă semnalul de intrare este în format
digital va fi recodat pentru a se „potrivi" cât mai bine cu canalul prin care se face transmisia.
9
exponenţială FM, PM
în impuls PAM, PFM, PPM, PWM
Alegerea unei scheme de modulaţie implică unele considerente de tipul: eficienţă spectrală
ridicată, eficienţa energetică, imunitate la efecte „multicanal", preţul sistemului şi
implementarea simplă ,etc.
2.7 Sisteme cu semnal analogic şi purtător sinusoidal
Sisteme cu modulaţie de amplitudine 2BL se obţine prin înmulţirea s(t) cu purtătoarea
P(t)= cos ωct. în figura 3 se prezintă schematic procesul de modulare - demodulare.
10
Modulaţia de amplitudine cu rest de bandă laterală este importantă pentru semnale cu
componentă continuă (ca în cazul semnalului de TV).
cosω0t
cosω0t
Generator
de
impulsuri
11
Demodularea semnalelor FM se poate face aşa cum este arătat în figura 8, prin
determinarea trecerilor prin zero.
De asemenea, se poate folosi un discriminator de frecvenţă, sau o buclă PLL.
Spectrul PM pentru un mesaj sinusoidal este identic cu spectrul FM pentru acelaşi
indice de modulaţie. Dacă este vorba de un mesaj oarecare cu spectru limitat apar
diferenţe importante între spectrele semnalelor modulate FM şi PM. Folosirea
modulaţiilor exponenţiale este avantajoasă deoarece oferă o protecţie mai bună la zgomot,
iar nivelul constant al purtătoarei modulate face ca amplificatoarele sistemului să
funcţioneze mai eficient.
12
Sisteme ASK( Amplitude Shift Keving)
O variantă des utilizată este OOK ( On-Off Keying ), în care se transmite sau nu o
purtătoare sinusoidală ( fig. 11) pentru simbolurile „1" şi „0" respectiv.
Purtătoarea este o undă sinusoidală cu perioada Ts, iar semnalul digital este binar cu
durata unui bit Tb = — în figură semnalul
digital este exprimat unipolar prin: d(t) =...1,
0, 1, 0, 1, ... şi bipolar prin b(t) = ...+1, -l, +1,-
1, +1 ... .Semnalul purtător este P(t) = cos ωst,
2
unde s iar semnalul modulat are
Ts
expresia:
VBPSK(T) = b(t) cos ωst.
Fig. 12 Semnal BPSK
',-
13
Semnalele Sa şi Sb sunt impulsuri scurte generate de un bloc (
syncro bit) care recunoaşte sfârşitul şi începutul intervalului
de bit (figura 14).
14
Considerând toate posibilităţile pentru d(t) şi d'(t-Tb) se obţin semnalele d'(t) şi b(t).
15
dacă produsul b(t) • b(t-Tb) = 1 => d(t) = O,
BFSK poate fi realizată şi fără continuitate de fază, de exemplu, ca în varianta din figura 24.
Semnalele; PH(t) şi PL(t) se obţin din d(t) după regula din tabelul următor:
+1 +1 +1 0
0 -1 0 +1
Eşantionarea este operaţia prin care semnalul s(t) este înlocuit printr-o succesiune de
impulsuri scurte (de durată τ), periodice (având perioada T e) şi de amplitudine s(kT e). Această
prelucrare reprezintă o modulaţie a impulsurilor în amplitudine (PAM), astfel canalul de
comunicaţii rămâne liber pe fiecare durată T e-τ fiind folosit în acest timp pentru transmisia
altor informaţii (multiplexare temporală). Dacă Te <1/2 Δf (unde Δf = fmax - fmin reprezintă
banda de frecvenţă a semnalului analogic) şi τ→0, atunci semnalul analogic poate fi refăcut fără
distorsiuni din eşantioanele sale.
Eşantionarea cu x → 0 este eşantionarea ideală. Dacă τ ≠0 şi pe durata kT e ÷ kTe+τ
eşantionul are amplitudinea variabilă s(t), atunci eşantionarea este cu „menţinere" (figura 25 ).
Dacă spectrul S(ω) al semnalului s(t) este finit atunci spectrul semnalului eşantionat
ideal S*ideal(ω) este multiplu ca în figura 26, unde ωe = 2π / Te este pulsaţia de eşantionare.
Cuantizarea este o operaţie prin care se aproximează eşantioanele s(kT e) prin cele mai
apropiate
valori dintr-un set finit de n valori alese ( nu neapărat echidistante ), s(kT e) = s(kTe). Astfel, o
infinitate
de posibilităţi se reduce la un număr finit care poate fi reprezentat printr-un cod. Este clar că prin
procesul de cuantizare semnalul original s(t) este ireversibil distorsionat, lucru care poate fi
privit ca o
adăugare a unui "zgomot de cuantizare": s(t) = s(t) + e(t). Zgomotul de cuantizare se adaugă
zgomotului ce însoţeşte semnalul la intrarea cuantizorului. Eşantioanele s(kT e) devin prin
cuantizare
s(kTe). Sunt trei posibilităţi de aproximare a eşantioanelor ( figura 31): aproximarea prin lipsă
(1),
aproximarea prin exces (2), sau, mai uzual, aproximarea prin valoarea cea mai probabilă ( de la
jumătatea intervalului) dintre două nivele de decizie (3). în figura 31 este exemplificat cazul cu
nc = 8 nivele de cuantizare (număr par) şi n+1 nivele de decizie (nd).
Eşantionul cuantificat va fi exprimat prin B biţi ( ad-1, ad-2, ..., ao) şi va avea valoarea:
ŝ(kTe). Intervalul (-Amax, Amax) de lăţime 2Amax va fi împărţit în n = 2B, deci o treaptă de cuantizare
va fi: Δ=2Amax/2 B . Dacă Δ=constant, cuantizarea este uniformă, iar dacă Δ este variabil,
cuantizarea este neuniformă. Dacă Δ se alege mai mic în zonele de probabilitate ridicată ale
amplitudinii semnalului şi mai mare, cu cât această probabilitate scade, procesul de
cuantificare este adaptivă (depinde de statistica staţionară a semnalului).Astfel, se admite o
eroare mare pentru semnale mari şi o eroare mică pentru valori mici încercând ca raportul
semnal- zgomot să fie constant în tot domeniul de amplitudini.
Este posibil ca nivelul "0" să fie nivel de decizie ( n=par ) ca în figura 31, sau nivel
de cuantizare ( n = impar ) ca în figura 32. În această variantă, ( 0 - nivel de cuantizare ) se
prezintă componenta de zgomot ce apare în acest proces.
Varianta cu "0" nivel de cuantizare este avantajoasă deoarece zgomotul în jurul valorii 0 (în
absenţa semnalului ) de la intrarea cuantizorului este eliminat la ieşire. Problema, este găsirea
numărului minim de nivele de cuantizare pentru a putea menţine raportul semnal-zgomot în
limite rezonabile.
După ce semnalul a fost cuantificat uniform, el este codat, fiecare eşantion fiind exprimat
printr-un număr binar cu B simboluri. De exemplu, pentru B = 8 se obţin 256 nivele. Ele pot fi
codate în diverse variante ca în tabelul următor ( unde au fost definite primele 8 nivele ).
Alegerea pentru telefonie a unui cod sau a altuia se face având în vedere frecvenţa ridicată a
semnalelor de amplitudine mică. Un cod binar repliat ar conduce la serii lungi de zerouri care
favorizează extragerea ceasului în procese de recepţie. Nici o inversare la trecerea prin zero a
tuturor biţilor nu este o soluţie ( codul binar repliat)
Din aceste motive se preferă de exemplu un cod binar repliat cu inversiunea biţilor de rang
par, ( ADI = Alternate digit inversion ).
Cuantizarea uniformă
Dacă distanţa dintre două nivele de decizie este constantă (Δ = ct.), cuantizarea este
uniformă.
Cuantizarea neuniformă ( CN)
Dacă repartiţia amplitudinilor semnalului în intervalul de cuantizare este neuniformă,
legea de cuantificare trebuie să fie adaptată statisticii semnalului, pentru a obţine cu acelaşi
număr de biţi/cuvânt un RSZ superior cuantificării
uniforme în domeniul în care acesta este insuficient.
Pentru alte tipuri de semnale ( altele decât cele telefonice ) se utilizează fie cuantizarea
uniformă (muzică: fe = 32 kHz, B = 14 bit, D = 32.14 = 448 bit/s; televiziune: f e = 13,3 MHz, B = 9
bit şi D = 110 Mbit/s ), sau neuniformă ( muzică: f e = 32 kHz, B = 12 bit şi compresie cu 5 segmente,
D = 384 kbit/s sau cu legea A13, B = 10 bit, D = 320 kbit/s ), obţinându-se o reducere a debitului de
simboluri în condiţiile unui RSZ acceptabil.
Astfel în intervalele I1, I2 ... I15 se transmite octetul corespunzător căilor C1, C2 ... C15 iar
în intervalele I17 ... I31 cel corespunzător căilor C16 ... C30.
Intervalul "0" al cadrelor impare este utilizat pentru a transmite un octet special de
sincronizare (X0011011), iar intervalul "0" ( poziţia 3) al cadrelor pare se transmite un bit de
alarmă, A, pentru a anunţa, (prin A = 1) pierderea sincronizării în celălalt sens de transmisie.
Semnalizarea (de linie, de selecţie) se face în intervalul 16 cu 4 biţi/cale, fiind necesare 15
cadre pentru cele 30 de căi. Adăugând al 16-lea cadru (cadrul "0") se obţine multicadrul din figura 7.
Fig.7 Multicadru de semnalizare PCM 30
În fiecare cadru "O" al unui multicadru, în intervalul al 16-lea se transmite octetului 0000XXXX
pentru a permite sincronizarea multicadrului. Biţii notaţi cu X pot fi utilizaţi (de exemplu în sistemul
european XXXX = 1A11), sau sunt rezervaţi pentru aplicaţii viitoare. Pe intervalul i = 0 se transmite
informaţia de semnalizare pentru cadrul 0 şi 15.
Fig. 8 Un sistem
PCM 30 bidirecţional
Pe intervalul i = 1 se
transmite informaţia de semnalizare pentru cadrul 1 şi 16.
D=(4bit/2ms)=2kbit/s;
Debitul unei căi este D=8bit/125μs=64kbit/s, iar debitul de ieşire al SCN primar.
D=8bit/3.9μs = 2,048kbit/s sau D = 30 căi x 64 kbit/s + 64 kbit/s/sincro + 64 kbit/s/semnalizare.
Terminalul de abonat TA este legat prin linia de abonat LA la un sistem diferenţial SD care
face trecerea de la 2 la 4 fire separând sensurile de transmisie.
Schema bloc a multiplexului primar PCM 30 este prezentată în figura 9.
Fig.9 Schema bloc pentru PCM 30
La terminalul stânga PCM 30 se conectează 30 de linii telefonice din centrală şi în terminalul
din dreapta echipamentul de linie cu debitul de 2,048 Mbit/s ce poate fi transmis către un SCN de
ordin superior sau direct printr-o linie cu cablu coaxial sau radioreleu, de exemplu.
Semnalul vocal trece la emisie prin sistemul diferenţial SD după care intră în codec. Blocul
ADI ( Alternate Digit Inversion ) inversează biţii de rang par. Înserarea cuvintelor de "syncro" şi a
semnalizării "înainte" către o centrală distantă se realizează în registrul de asamblare. Toate blocurile
sunt controlate de un ceas propriu . Semnalul digital de la ieşirea registrului de asamblare este
transmis codorul de linie care îl transformă într-o variantă bipolară şi îl transmite pe linie.
La recepţie, semnalele sunt prelucrate în mod similar dar în sens invers. Tactul este însă
recuperat din linie şi transmis blocurilor numai după stabilirea sincronizării.
Sincronizarea sistemului primar PCM 30
Se defineşte o stare sincronizată S a unui sistem ( PCM 30 ) şi o stare nesincronizată NS.
Sistemul va verifica sincronizarea (VS ) la fiecare cadru recepţionat.
În cadrul procesului de verificare a sincronizării sunt posibile şi stările de "pierdere a
sincronizării" (PS ) şi de confirmare a sincronizării ( CS ). În figura 10 se prezintă organigrama de
sincronizare a sistemului conform avizului G732/CCITT. Se remarcă următoarele:
Histerezisul procesului de supraveghere: pierderea sincronizării
este acceptată după 3 absenţe (nepotriviri) consecutive ale cuvântului de sincronizare.
Confirmarea sincronizării se face prin prezenţa bitului B2 = 1 în cadrul par ce urmează
cadrului în care a fost recunoscut cuvântul de sincronizare.
Anunţarea pierderii de sincronizare către emisie prin punerea bitului A = 1.
Durata procesului de sincronizare poate fi după caz între 250 - 375 μs, pentru un sistem
primar.
Fig.10 Organigrama sistemului de sincronizare
Fig.6 Multiplexarea
temporală a afluenţilor
plesiocroni
Fiecare afluent are alocata cate o memorie elastica înscrisa pe ceasul propriu al afluentului (
regenerat din fluxul digital) şi citită cu un ceas fix al multiplexorului. Gestionarea ei se face cu doi
pointeri: unul de intrare PI şi unul de ieşire PO comandaţi de afluent, respectiv de multiplexor. Dacă
debitul afluentului este mai mare ( afluent rapid ), memoria corespunzătoare se va umple, iar dacă
afluentul este lent, memoria se goleşte. Capacitatea memoriei este dimensionată din compromisul între
posibilităţile de absorbţie a variaţiilor de debit şi întârzierile introduse în linia digitală.
TDM este avantajos deoarece poate fi tratat în tehnologie digitală. De multe ori, sursele ce
trebuie multiplexate temporal sunt în format analogic, fiind necesară "digitalizarea" acestora prin
modulaţie PCM ( DPCM ) înainte. Evenimentul care realizează acest lucru este "CODEC", care, în
telefonie (4 kHz/cale), eşantionează semnalele de 8000 ori într-o secundă, le cuantizează aproximând
variaţia continuă printr-o variaţie în scară cu 256 nivele, după care reprezintă fiecare nivel cu 8 biţi.
Având în vedere că eşantioanele obţinute nu sunt total independente ( există între ele o corelaţie ) există
metode statistice utilizate pentru a reduce debitul de informaţie al sursei.
O metodă utilizată curent este DPCM, care codează numai diferenţele dintre eşantioane, având,
în vedere că în semnalul vocal ( dar şi în altele ) variaţiile mari şi bruşte sunt puţin probabile. O
extindere a metodei este modulaţia A, care codează cu ±1 numai relaţia de ordine dintre 2 eşantioane
succesive. Sigur că în această variantă este de multe ori necesară supraeşantionarea ( peste frecvenţa
Nyquist).
O îmbunătăţire a DPCM ar fi varianta predictivă unde eşantionul viitor este prezis prin calcul (
pe baze statistice cunoscând din acest punct de vedere semnalul ) şi se transmite diferenţa dintre acesta
şi eşantionul curent.
O altă variantă a multiplexării temporale este multiplexarea pachetelor de date. Un exemplu este
prezentat schematic în figura7.
Fig.9 Imprăştierea spectrului semnalului BPSK prin înmulţirea semnalului util s(t) cu secvenţa
g(t)
Mai multe surse b(t) - bi b2 ... b n (utilizatori), numărul maxim al acestora fiind limitat doar de
interferenţa dintre ei. Acest mod de multiplexare conduce la un nivel superior de securitate al
transmisiilor (deoarece pentru recuperarea la recepţie a semnalului trebuie cunoscut codul folosit la
emisie) şi la o calitate ridicată a comunicaţiei tocmai datorită împrăştierii spectrale mari a semnalului
modulat prin această metodă.
Sunt sisteme cu multiplexare frecvenţială ce pot grupa până la 2700 căi telefonice (300 -
3400 Hz ). Sistemele de ordin superior se obţin în general prin gruparea ( multiplexarea ) unor
sisteme de ordin ierarhic imediat inferior. De exemplu, în cazul sistemelor analogice o variantă ar fi
cea prezentată în figura 11.
Astfel, 5 grupe primare ( GPB ) formează un grup secundar ( GSB ). Prin multiplexarea 5
GSB se obţine un grup terţiar ( GTB ) sau "Master group", iar 3 GTB formează un grup cuaternar
( GCB ) sau "Supermaster group".
Formarea grupelor poate fi făcută direct sau cu pregrupe, utilizând o modulaţie în etape.
Varianta cu "pregrupe" este în general avantajoasă folosind mai multe filtre de acelaşi fel, dintre care
unele sunt mai uşor de realizat.
Diagrama frecvenţială pentru sistemele analogice de ordin superior (curenţi purtători) este
prezentată în figura 12.
Fig. 12 Plan de frecvenţă în sistemele cu "curenţi purtători"
Fig. 14 Sisteme plesiocrone ( PDH ) de ordin superior în variantă Japonia, SUA, Europa
Fig. 16 Structura unui cadru (de dopare) pentru un sistem plesiocron de ordinul II
În figura 16 este prezentată structura unui cadru "de dopare" al sistemului plesiocron de
ordin 2.
Acest sistem grupează 4 debite provenite de la 4 afluenţi de ordinul 1 fiecare, având un debit
de lîşire de 2,048 Mbit/s. Grupul secundar ignoră structura cadrelor primare, neţinând seama de
structura de cadre a afluenţilor ( sincronizare, semnalizare, date ) iar multiplexarea se face bit cu bit (
nu octet cu octet ). Un cadru al sistemului de ordin 2 are 824 biţi dintre care: 800 colectaţi de la cei 4
afluenţi de ordin imediat inferior ( debitul de ieşire va creşte în raportul 824/800, D = 824/800-4-2-
2,048 Mbit/s = 8,448 Mbit/s ) şi 24 biţi în plus, de serviciu - repartizaţi în 4 subcadre, după cum
urmează: 12 biţi la începutul subcadrului A (10 pentru sincro, 1 de alarmă, 1 de rezervă) şi câte 4 biţi
la începutul fiecărui subcadru B, C, D pentru semnalizarea dopării ( dopare = introducerea periodică
a unui bit suplimentar în fluxul de date al unuia dintre afluenţi pentru a compensa diferenţele de
viteză ale afluenţilor; bitul suplimentar trebuie extras la recepţie pentru a nu afecta conţinutul
informaţiei ). Semnalizarea dopării se face prin transmiterea în subcadrele B, C, D ( în fereastra de
timp corespunzătoare afluentului ce trebuie dopat) a 3 biţi consecutivi "1". în acest mod, doparea nu
poate fi făcută oricând, ci numai în subcadrul D al unui cadru al sistemului. Bitul de dopare poate fi
introdus pe una sau mai multe căi, sau este posibil ca într-un cadru de dopare să nu fie introdus pe
nici o cale.
Un cadru de dopare are 824*488 ns = 100,4μs, care este diferit de 125 μs, perioada de
eşantionare. Pentru operaţia de multiplexare este nevoie să se crească debitul pe linie prin
introducerea unor biţi de control, de dopare etc.
Caracteristicile sistemului plesiocron de ordin 2 sunt:
- debit binar: B = 8,448 Mbit/s, toleranţa ±3 0-10 6 ;
- semnalizarea dopării CI = C2 = C3 = 000 dacă P este bit de informaţie
- cadru de dopare: 848 bit care durează 100,4μs ≠ 125μs;
- număr de afluenţi: 4 PCM I cu debitul de 2,048 Mbit/s;
- structura cadrului: biţi întreţesuţi;
- sincronizare: cuvânt de sincro 10 bit grupaţi la începutul cadrului;
- numărul de biţi semnificativi pe cadrul de dopare / afluent: 206 ( sau 205 în cazul
dopării ); indicaţie de dopare: 3 bit/afluent.
În principiu, limitările PDH sunt legate de dificultăţile de inserare - extragere( "add - drop" )
a unor fluxuri de date deoarece este necesară demultiplexarea şi multiplexarea completă aşa cum se
arată în figura 17. .
în sistemele optice coerente, mesajul digital modulează o purtătoare optică sinusoidală care este transmisă la
distanţă prin fibre optice, iar la recepţie se utilizează detecţia heterodină (sau homodinâ).
Deoarece coerenţa fazei purtătoarei optice joacă un rol important în acest context sistemele sunt denumite
„coerente":
Două motive principale au împins înainte dezvoltarea unor astfel de sisteme (începând cu anii 80):
sensibilitatea receptoarelor poate fi îmbunătăţită cu până la 20 dB în raport cu sistemele necoerente cu modulaţie
în intensitate şi detecţie directă.
Folosirea variantei coerente permite utilizarea eficientă a benzii oferite de fibra optică prin multiplexare
WDM (cu spaţii între canale între 1-10 GHz).
Sistemele coerente oferă un buget important, zgomotul fiind limitat cuantic şi un „acces" uşor la
capacitatea spectrală a fibrei optice.
6.1 Canalul coerent, noţiuni de bază
Idea principală a acestor sisteme este mixarea semnalului optic coerent incident cu un alt semnal optic (produs
local de un oscilator) înaintea fotodetecţiei oscilatorului local (termen împrumutat din comunicaţiile radio),
utilizează o diodă laser de spectru îngust.
,, Spectrul crt
fotodetectat
Când ωo este diferită de (BL0 semnalul optic recepţionat este demodulat în două faze:
frecvenţa lui purtătoare coo este convertită într-una mult mai joasă con; (tipic 0.1-5 GHz). demodularea
„purtătoarei" COIF şi obţinerea semnalului în banda de bază.
Dacă o>o = ωLO , 0)^ = 0 ceea ce înseamnă că semnalul se obţine direct în banda de bază.
De fapt, trebuie ales între cele două variante de detecţie coerentă - homodină (dacă coo = G>LO) Şi
heterodină (dacă ωo * ωLO).
2
propagare pe lungimea lm se realizează un defazaj (n)lm , în care, δn este schimbarea indicelui de
refracţie în funcţie de tensiunea aplicată.
6.5.3 Formatul FSK
În FSK, pentru un simbol „1" şi transmite o purtătoare optică cu frecvenţa ω 0 + Δω iar pentru „0",
ω0 - Δω. Δω este deviaţia de frecvenţă.
Modulaţia BFSK se face cu modulatoare capabile să „shifteze" (de obicei sub 1 GHz) frecvenţa semnalului optic
incident. Cea mai simplă metodă de a obţine un format BFSK se bazează pe posibilităţile oferite de o diodă laser.
Schimbarea valorii curentului printr-o astfel de diodă conduce la modificări simultane de amplitudine şi frecvenţă
pentru radiaţia emisă (De exemplu variaţia curentului cu ~ 1 mA poate duce la variaţii de frecvenţă de ~ 1 GHz).
În cazul ASK (OOK) această modificare de frecvenţă („chirp") nu este dorită dar în FSK devine utilă. în general sunt
utilizate diode laser DFB (distributed feedback laser) cu răspuns uniform la modulaţia în frecvenţă (100KHz-
156GHZ).
Când FSK se implementează prin modulaţie directă faza semnalului optic variază de la bit la bit atunci FSK are
continuitate de fază CPESK iar dacă J3FM = 1 / 2.
CPFSK este denumită MSK (minimum shift keying).
6.6 Demodulatoare pentru sisteme coerente
În sistemele homodină deşi conceptul este simplu apar dificultăţi de implementare a demodulării sincrone. În
heterodină, se obţine un semnal radio (în domeniul microundelor) care preia (în acelaşi mod) informaţia inclusă de
purtătoarea optică. Demodularea semnalului radio poate fi realizată sincron sau asincron, în acest fel mesajul este
adus în banda de bază.
6.6.1 Demodularea sincronă heterodină
Un receptor sincron heterodină are o schemă bloc ce poate fi prezentată simplificat ca în figura 3.
Recuperarea purtătoarei „de microunde" se face în mai multe feluri, majoritatea având la bază o buclă cu calare de fază
PLL (Phase Locked loop). Blocurile de bază a unui PLL sunt: comparatorul de fază şi oscilatorul controlat în
tensiune, VCO (voltage controllable oscillator).
Comparatorul de fază este un dispozitiv cu două intrări şi o ieşire. Dacă semnalele periodice de la cele două intrări au
frecvenţe identice, dar sunt defazate la ieşire se obţine o tensiune continuă V0(t) care depinde de diferenţa de fază.
Oscilatorul controlat în tensiune ωo oscilează pe o frecvenţă de echilibru ωo în absenţa unei comenzi
exterioare (Vo = 0). Când V0(t) + 0, frecvenţa de oscilaţie se modifică în fiecare moment,
O variantă de circuit pentru extragerea purtătoarei de radiofrecvenţă este bucla Costas (fig. 4), exemplificată pentru
un semnal BFSK (unde b(t) = ± 1 este semnalul bipolar de date). Circuitul are 2 bucle PLL care utilizează un VCO
comun
6.6.2 Demodularea asincronă în receptorul heterodină
În figura 6 este reprezentat un receptor asincron. Acesta, nu implică recuperarea purtătoarei de frecvenţă intermediară şi
permite o proiectare mult mai simplă.
În prima variantă, (fig.8) frecvenţa intermediară 0%, are două valori diferite, rom pentru bitul „1" şi
respectiv pentru bitul „O" ce sunt prelucrate pe căi diferite
Din experimentele făcute s-a constatat că o creştere a lărgimi spectrale către valoarea debitului n-ar produce o
penalizare de putere semnificativă chiar pentru receptorul homodină dacă se utilizează receptoarele cu diversitate
de fază.
6.8.2 Zgomotul de intensitate în receptoare coerente
pp m 4
Deoarece termenul de interferenţă este folosit pentru decizie, orice schimbare a lui 9 în jurul valori ideale (θ = 0)
reduce semnalul (fading) şi afectează performanţele receptorului. în particular, pentru θ = π/2 semnalul dispare
complet.
Din acest motiv apar variaţii aleatoare în BER. Deşi variaţiile de polarizare nu apar în fibre construite special
pentru a păstra starea de polarizare (ST „side tunels", fig. 19), acestea nu sunt folosite datorită preţului mult mai
mare şi atenuării suplimentare introduse. în plus fibrele deja instalate sunt de tip convenţional.
cuplor
Pe măsură ce tehnologia FO şi a laserilor a evoluat a fost posibilă DWDM (Dense Wavelenght Division Multiplex)
prin care se obţin debite ridicate cum ar fi de exemplu, 16OC-48 sau 40-OC-48 (Ciena Corporation, 1996) şi
8OC-48 (32-OC-48) sau 32- OC-192 (Wave Mux 3200, Pirelli) care lucrează în domeniul 1.530 -1.565 um.
Aceste DWDM sunt deja accesibile în 2 variante: bidirecţionale şi unidirecţionale (fig. 2).
asemenea realizare a fost demonstrată încă din 1985 obţinându-se un produs DL ~ 1.37 (Tbit/s)-km (A,=1.55) prin
multiplexarea a 10 canale de 2 Gbit/s pe 68.3 km, cu spaţiu de 1.35 nm. „Diafonia" (Interchanel Crosstalk) între
canale a fost neglijabilă, în experimentul de mai sus.
Spaţiul dintre canale poate fi redus simţitor dacă se folosesc sisteme coerente (până la de 5 - 6 ori mai
mare decât debitul) în sistemele IM/DD acest spaţiu trebuie să fie în jurul unei valori de aproximativ 1 nm.
Pentru situaţia când unul sau mai multe canale trebuie extrase de-a
lungul legăturii optice se poate insera pe fibra optică un WDM - ADM
(Add Drop Multiplexer) optic (WDM-OADM) pasiv ca în figura
4. Performanţele unui astfel de bloc sunt critice(cu cât N este mai
mare) pentru ca extracţia să aibă loc fără a degrada semnalul.
O altă arhitectură posibilă pentru reţele WDM este inelul dublu .Cea mai simplă variantă este un inel dublu cu
128
fibre unidirecţionale . Inelul exterior transportă datele în sensul acelor de ceasornic pe când cel interior în sens invers. In
cazul întreruperii cablului optic traficul poate fi restabilit prin configurare în noduri. Această arhitectură este potrivită
pentru aplicaţii de acces unde traficul către şi de la un nod este important .Prin WDM pe inel traficul poate fi crescut la
nivelul suportat de fibră. Structura prezentată în figura 4 poate fi inserată şi pe un inel (chiar în varianta cu extragere inserare
optică) formându-se un inel WDM-ADM O astfel de variantă este prezentată în figura 5 pentru 4 lungimi de undă utilizate
pe inel.
În figura 5 este prezentat inelul fizic ce are capacitatea de a se restaura configurându-se ca o stea logică. Reţeaua inel
restaurabilă prezentată, permite aplicaţii client server de bandă largă
7.2.1 Reţele BSN
Reţelele BSN (Broadcast and Select Networks) sunt reprezentate în figura 6 (pentru un sens).
Aceste reţele constau din noduri interconectate optic printr-un cuplor stea. Cuplorul combină semnalele primite într-un
„multiplex optic" pe care-l împarte (distribuie) în mod egal receptoarelor acordabile. Numărul de canale depinde de
pierderile de distribuţie şi inserţie.
, controller
7.3 Multiplexarea şi demultiplexarea optică
Implementarea WDM implică componente specifice: multiplexoare, demultiplexoare, cuploare stea,
filtre optice acordabile, laseri acordabili, receptoare acordabile etc.
Multiplexoare si demultiplexoare
Dispozitivele WDM pot fi clasificate în două largi categorii:
• active (element cu dispersie unghiulară, filtre sau cuploare direcţionale selective);
•pasive;
În general, cele pasive sunt de preferat datorită simplităţii şi stabilităţii. În toate cazurile, acelaşi dispozitiv de
multiplexare este folosit şi pentru demultiplexare, aceasta depinzând numai de direcţia de propagare (reciprocitate). În
figura 7 se prezintă două variante de MUX, DEMUX cu reţea de difracţie şi lentilă convenţională respectiv lentilă gradată.
O problemă a acestor multiplexoare este banda de trecere şi transferul în această bandă depinzând de dimensiunile fibrelor
care ar trebui să aibă miezul de diametru mare pentru ca răspunsul să fie plat şi pierderile de inserţie reduse (fibre
multimod).
Pentru fibrele monomod sunt necesare tehnici deosebite: ghiduri de undă pe bază de LiNbO 3, demultiplexoare bazate pe
filtre optice (Mach Zehnder - MZ sau Fabry-Perot - FP). în figura 8 este prezentat schematic un MUX ce conţine trei
interferometre MZ (MZ],MZ2, MZ3).
Un braţ al fiecărui
interferometru MZ este mai lung decât celălalt pentru a realiza un defazaj (dependent de λ)
între cele două braţe. ,, ■,.
Diferenţa de lungime este astfel aleasă, încât puterea totală de intrare aplicată egal celor două braţe apare la ieşire
numai pe un braţ. Întreaga structură este fabricată pe siliciu având ghidurile realizate pe SiO 2 (utilizează
tehnologia siliciului).
Este posibil a construi MUX cu cuploare direcţionale urmând o schemă de bază similară celei cu interferometru
MZ.
O variantă atractivă pentru WDM a fost realizarea MUX / DMUX având la bază cuplarea fibrelor optice, dar
aceasta implică spaţiere semnificativă incompatibilă cu DWDM. Soluţia cea mai bună pare a consta în
realizarea emiţătoarelor şi receptoarelor integrate multicanal care să includă funcţii de MUX, DMUX bazate pe
tehnologia InP, OIEC (Optoelectronic Integrated Circuits).
Performanţele MUX sunt judecate în funcţie de pierderile de inserţie / canal multiplexat. Pentru DMUX criteriile
sunt mai strânse, deoarece separarea canalelor trebuie să fie totală. în practică (mai ales în DWMD) apar
prezenţe reziduale intercanal care pot fi considerate rezonabile dacă sunt cu sub 20 dB faţă de canalul curent.
Un cuplor NN poate fi realizat prin combinarea acestor elemente de bază. în figura 10 se prezintă un cuplor 8-8
realizat astfel. Un dezavantaj major este tendinţa de a deveni complicate (cu multe cuploare) dacă N creşte.
O altă variantă sunt cuploarele biconice (FBTC - „Fused Biconical Taper Couplers"). în figura 11 se prezintă
schematic două astfel de realizări ce funcţionează prin transmisie şi prin reflexie (N-N ~ 100-100).
Idea este de a topi împreună un număr mare de fibre optice şi a alungi zona topită pentru a forma o structură
biconică. în această zonă semnalele se adună şi se redistribuie în mod egal între ieşiri. Un astfel de cuplaj
funcţionează relativ corect pentru mai multe fibre optice multimod; în cazul fibrelor optice monomod numărul
fibrelor cuplate trebuie drastic redus.
7.3.2 Filtre optice acordabile
Când se foloseşte un cuplor stea într-o reţea optică de difuzare, fiecare receptor trebuie să poată selecta lungimea
de undă dorită (canalul). Această operaţie poate fi făcută electric sau optic. Selectarea electrică se poate face
în sistemele cu detecţie coerentă şi implică utilizarea unui oscilator local acordabil. Selecţia optică
poate fi făcută şi în sisteme coerente şi în cele cu detecţie directă. Ea se realizează cu un filtru optic de bandă
FOTB plasat în faţa receptorului. Acest FOTB trebuie să aibă banda suficient de mare pentru a reda detaliile
transmise dar şi suficient de mică pentru a nu „amesteca" canalele.
Un FOTB poate fi implementat ca:
-un interferometru Fabry - Perot acordabil cu comandă electrică a lungimii cavităţii folosind efectul
piezoelectric (figura 12).
În acest filtru, caracteristica de transmisie este dependentă de modurile
longitudinale determinate de lungimea optică (nL) a cavităţii.
Există scheme de FOTB care au împrumutat (pentru acord) principiul folosit la laserii DFB pentru a obţine o
oscilaţie monomod. (selectivitatea în A, se obţine prin integrarea în structura laserului a unei reţele de difracţie
acordabil prin electrorefracţie). Aceste filtre au avantajul de a putea fi integrate în receptor. Au de asemenea
avantajul unui timp redus de acord (câteva ns).
7.4 Emiţătorul acordabil
Emiţătorul acordabil este utilizat pentru a selecta lungimea de undă corectă pentru transmiterea datelor, în mod
obişnuit, acordul poate fi realizat prin următoarele tehnici:
a) Lasere cu cavitate externă acordabilă. O variantă tipică este prezentată în figura 14.
El are la bază o diodă laser FP cu cavitate externă acordabilă care poate fi o reţea de difracţie sau un filtru
optic a cărui transmitanţă (sau caracteristică de reflexie) poate fi controlată (mecanic, electric) din exterior.
Această structură are un domeniu larg de acordabilitate, dar timpul în care se face acordul este destul de lung
dacă modificarea cavităţii se face mecanic şi ceva mai scurt electrooptic (dar cu bandă mai mică).
b) Două secţiuni de reflector Bragg distribuit într-o diodă laser (figura 15).
Ia şi Ib sunt doi curenţi de injecţie separaţi: unul pentru zona activă, altul pentru controlul indicelui de refracţie.
Acest dispozitiv permite acordul continuu al lungimii de undă într-o gamă redusă (de exemplu: 5.8 nm variaţie în
jurul 1.55 um).
c) Laser DBR cu trei secţiuni. A treia secţiune poate realiza o defazare suplimentară a undei incidente pe
oglinda Bragg şi astfel domeniul de acordabilitate poate fi crescut semnificativ.
d) O reţea de diode laser uni sau bidimensionale cu VCSEL în care fiecare diodă este acordată separat
prin ajustarea cavităţii. Cuplajul cu fibra se face prin cuploare holografice 9 generate de calculator (~ 100) sau
prin reţele de difracţie (~ unităţi). Modulatoarele folosite sunt externe (Mach Zehnder, QW - modulator).
7.5 Ruterii optici pentru WDM
Aceste dispozitive se folosesc în reţele optice pentru a dirija diferite lungimi de undă către destinaţiile
corespunzătoare. în comparaţie cu reţelele ce utilizează cuplori stea, ruterii (dependenţi de λ) pot evita pierderile
de inserţie. În plus, aceeaşi lungime de undă poate fi folosită simultan pe legături diferite ale aceleiaşi reţele
reducându-se astfel numărul de lungimi de undă necesare.
Mecanismul de rutare poate fi static în care reţeaua are o configuraţie fixă sau dinamic în care există
posibilitatea de reconfigurare. Caracteristica comună a acestor dispozitive multipost (ruteri) este aceea că diferite
lungimi de undă prezente la o anumită poartă de intrare sunt despărţite spaţial şi permutate înainte de a fi
recombinate (la o poartă de ieşire) cu alte lungimi de undă ce provin în mod asemănător de la altă poartă de
intrare. Această operaţie este însoţită inevitabil de pierderi, filtrări neideale care afectează timpul de creştere,
interferenţa între canale ce introduc distorsiuni etc.
În figura 16 se prezintă structura unui ruter static cu K=3 MUX şi K=3 DEMUX.
Fiecare fibră care este legată la ODEMUX transmite acestuia un semnal multiplexat (în λ) conţinând M lungimi de
undă (purtătoare) diferite, cu M < K. ODEMUX-ul împarte spaţial cele M semnale pe M căi diferite, care sunt
apoi grupate în OMUX-uri. Datele pe λ, intră în OMUX-ul „i" şi apare la ieşirea celui de al ,j - i" OMUX. Din
cauza imperfecţiunilor (filtrării neideale) apar interferenţe între diverse semnale atunci când acestea traversează
ruterii.
La OMUX, fiecare ieşire conţine informaţia pe λ j şi de asemenea semnalul de interferenţă cu celelalte M - 1 căi.
Reciproc aceasta se petrece şi la ieşire, fiecare semnal pe λi conţine M - 1 semnale de interferenţă produse de
DEMUX.
Interferenţa în ruterii de acest tip a fost intensiv studiată şi s-a constatat că valoarea maximă a interferenţei
acceptabile poate fi cel mult -15 dB în reţele optice în întregime cu dimensiuni moderate (20 λ, 10 ruteri în
cascadă). Acest rezultat a avut la bază criteriul de 1 dB penalizare.
în figura 17 se prezintă un ruter dinamic ce constă din N DEMUX şi N MUX şi M lungimi de undă.
Fiecare intrare primeşte un semnal multiplexat în λ (λ1 .... λ M) pe care ODEMUX-ul le desparte (spaţial) către
cele M comutatoare (Sw1...........SWM) care le recombină spre cele N OMUX-uri furnizând cele N ieşiri.
7.6 Convertoare de lungime de undă
Capacitatea unei reţele cu WDM depinde de numărul căilor independente. O cale de a creşte numărul de noduri ale
unei reţele este aceia de a schimba o lungime de undă în alta păstrând mesajul iniţial. Conversia lungimii de
undă permite de asemenea distribuirea sarcinilor de control şi gestiune a reţelelor la nivel de subreţea.
Există trei mecanisme de bază folosite pentru conversie:
a) Conversia optoelectronică prin care, semnalul optic de lungimea de undă λi este convertit în semnal electric
pentru ca apoi să fie reconvertit în semnal optic dar de această dată pe λ j (i # j) (figura 18).
Fig. 18. Conversia λ cu NCSW
NCSW (Non blocking Cros-point SWitch) este un bloc electronic care permite conversia lungimii de undă
(semnalul electric purtat de λi este transferat purtătoarei λ j). Acest lucru poate fi realizat (figura 19) şi fără
blocul electronic NCSW, dar cu tehnologie mai avansată utilizând laseri acordabili dacă se impune o
corespondenţă fixă i —► j.
b) O altă metodă este OGWC (Optical Gating Wavelenght Conversion) care acceptă un semnal de iintrare pe
λ1 care conţine în afară de informaţie şi un semnal continuu (CW) de „probă" pe λ2 (în vederea conversiei λ1 —>
λ2).
Conversia prin mixare neliniară în care se generează la ieşirea unui mixer neliniar (activ sau pasiv),
combinaţii 10 (utile) ale lungimilor de undă incidente.
Cap. 8 AMPLIFICATOARE OPTICE
Lungimea maximă a unui link optic este determinată în principal de puterea injectată in fibra optică,
de sensibilitatea receptorului, de atenuarea şi dispersia fibrei optice la lungimea de undă la care
funcţionează sistemul. Pentru legături LH (long hăul) regeneratoarele dispuse de-a lungul fibrei
refac semnalul periodic, permiţând distanţe mari între emiţător şi receptor. Aceste regeneratoare
devin mai complexe (şi mai scumpe) pentru sisteme de bandă largă şi distanţă mare. Deşi
regenerarea semnalului optic este necesară pentru sisteme limitate prin dispersie, totuşi distanţa
între acestea poate fi crescută (mai ales în cazul fibrei monomod) folosind amplificarea optică
periodică de-a lungul legăturii, şi renunţând la conversie şi amplificare electrică. Variantele uzuale
de amplificatoare optice se bazează pe:
—> efectul laser în semiconductori,
—> pe procese neliniare (intrinseci) de împrăştiere în fibre optice din silice cunoscute sub
denumirea de împrăştiere Raman şi Brillouin
—> anumite procese fizice ce apar în fibrele optice dopate cu ioni ai unor pământuri rare cum ar fi
erbium, holomium, neodymium, samarium, thulium, ytterbium, praseodymium,etc.
Amplificatoarele optice amplifică lumina incidenţă prin emisie stimulată la fel ca în diodele
laser. în principiu este vorba de o diodă laser în care lipseşte reacţia. Câştigul este realizat prin pompaj
optic sau electric pentru a obţine inversia de populaţie.
Câştigul optic depinde în general, nu numai de frecvenţa (lungimea de undă) radiaţiei incidente ci şi de
intensitatea locală a pompajului în fiecare punct din mediul optic utilizat şi de caracteristicile acestui
mediu. Se poate scrie (considerând un model atomic omogen cu două nivele atomice pentru mediul de
amplificare) expresia câştigului optic: unde go este valoarea de vârf a câştigului,
utilizat, iar P este puterea optică a semnalului ce trebuie amplificat. PS şi T2 (~ 0.1 ps - 1 ns)
reprezintă puterea de saturaţie şi respectiv timpul dipolar de relaxare, doi parametri specifici
mediului utilizat.
Schema simplificată a unui amplificator este dată în figura 1.
Fig. 1. Amplificator optic.
Amplificarea optică poate să servească mai multor scopuri în cadrul sistemelor de comunicaţii. Există cel puţin
Emiţător
patru
137
astfel de scopuri: amplificatoare de linie, amplificatoare de putere la emisie, preamplificatoare la recepţie şi pentru
compensarea pierderilor de distribuţie în reţelele locale LAN. Primele trei situaţii sunt prezentate schematic în
figura 2.Amplificarea de putere poate creşte distanţa legăturii cu până la cea. 1 OOKm, amplificatoarele de linie
înlocuiesc regeneratoarele electronice iar preamplifîcatoarele măresc sensibilitatea receptoarelor.
Ecuaţia (1) poate fi folosită pentru a estima proprietăţile importante ale amplificatorului cum ar fi, lărgimea de
bandă a câştigului, factorul de amplificare şi puterea optică de saturaţie. Dacă (P/P s) « 1 amplificatorul optic
funcţionează în regiunea nesaturată.
Amplificarea maximă se obţine când co = oo 0 (atunci când frecvenţa semnalului optic incident este egală cu
frecvenţa atomică de tranziţie). Reducerea câştigului când ω # ω 0 se face după o curbă lorentziană
caracteristică modelului considerat.
Toate amplificatoarele degradează RSZ. În cazul de faţă aceasta se datorează emisiilor spontane în timpul
amplificării.
Toate diodele laser realizează amplificare înaintea atingerii curentului de prag (SLA - semiconductor laser
amplifies). Prezentarea anterioară a presupus un amplificator unidirecţional fără reacţie, denumit TW (traveling
wave).
SLA au în general o reacţie importantă datorată reflexiilor multiple pe faţetele structurii şi pot fi folosite sub
pragul emisiei coerente.
Un efort tehnologic considerabil este necesar pentru a realiza straturile antireflex cu reflectivitate sub 0.1
%. De aceea (figura 5) sunt adoptate metode alternative cum ar fi:
În prima variantă spaţiul reflectat este separat fizic de cel incident datorită unghiului, dar apare totuşi o reacţie
prin împrăştierea modurilor optice în zona activă a structurii; se obţin prin înclinare reduceri semnificative
ale reflectivităţii—»de exemplu, dacă pentru a = 90° R ~ 1 % se pot realiza prin înclinare R ~ 10-4.
În schema (b) apar două zone transparente între zona activă şi faţetele laserului. Spotul se împrăştie în zona
transparentă înainte de a ajunge la interfaţa semiconductor - aer iar spotul reflectat se împrăştie încă o dată în
zona transparentă micşorând mult reflectivitatea (împreună cu faţetele antireflex se obţin reflectivităţii de
ordinul 10-4) Structurile SLA sunt flexibile permit alegerea lungimii de undă dar au câştig dependent de
polarizaţie şi pun probleme tehnologice.
Au fost gândite mai multe scheme care să reducă acest fenomen:
i
Amplificare i
— r
În figura 21 este prezentată schema bloc a unui amplificator unidirecţional echipat cu fibră dopată cu erbium.
Această schemă este implementată cu pompaj „înainte" (FP- forward pumping) pentru a realiza un zgomot redus.
Pompajul este realizat cu dioda laser LD iar funcţionarea este monitorizată cu ajutorul celor două
diode de recepţie.
Amplificatorul are în componenţă dispozitivele de cuplaj C, izolatoarele Faraday ISO cuploarele T , filtrele FI şi
F2, şi de asemenea cuploarele selective WSC (Wawelenght Selective Coupler). Punctele reprezintă suduri ale
fibrei (conectoare optice). Cu ajutorul a două circulatoare optice OC (Optical Circulator) se poate realiza un
amplificator EDF (cu fibră dopată) bidirecţional aşa cum este prezentat schematic în fîg.22.
fiecare staţie recepţionează toate cadrele din mediu, procesându-le doar pe acelea care îi sunt destinate.
Reţeaua operează la viteze între 1.5 şi 10Mbit/s.
Info : Reprezintă câmpul de date propriu-zis şi poate avea o lungime de la 4 până la 17749 octeţi.
Această lungime depinde de viteza de transmisie şi de valoarea timpului acordat staţiilor pentru
reţinerea jetonului,(max. 8.9 ms). FCS (frame check sequence):Reprezintă suma de control ED (ending
delimiter):Indică sfârşitul pachetului.
FS (frame status): folosit pentru înştiinţarea staţiei sursă despre modul cum a decurs transmisia
cadrului. Aceste ultime două câmpuri formează secvenţa de terminare a cadrului EFS (end of frame
sequence). Structura cadrului special de token este formată din 3 byte: SD,AC,ED
Cadrele MAC 802.5 sunt transmise unul după altul . Secvenţa de transmisie fiind continuă,
sincronizarea între staţii se menţine permanent. În situaţia căderii unei staţii din inel, este posibil să se
piardă sincronizarea între staţii. Este motivul pentru care standardul prevede posibilitatea ca primul
token şi primul cadru de date dintr-o secvenţă, să fie precedaţi de un număr de biţi (20) de sincronizare.
Comparaţie între standardele 802.3, 802.4 şi 802.5
Reţeaua 802.3, mai ales prin implementările Ethernet existente, constituie tipul de LAN cel mai
folosit, fiind şi cel mai cunoscut. Algoritmul de acces la mediu, de tip CSMA/CD, este simplu, se
comportă bine la încărcări mici şi medii ale reţelelor, dar puţin satisfăcător pentru încărcări mari, când
viteza efectivă de lucru poate scădea chiar către jumătate. Algoritmul nu se poate prevedea timpul de
aşteptare pentru acces şi nu prevede tratarea priorităţilor. Reţeaua Ethernet prezintă avantajul utilizării
unor medii ieftine (şi diverse), dar implică o importantă componentă analogică, şi are limitări serioase în
ceea ce priveşte lungimea segmentelor şi lungimea totală a reţelei.
Lungimea cadrului 802.3 este limitată atât inferior, la 64 de octeţi, cât şi superior, la aproximativ
1500 de octeţi, dimensiune mica raportată la cele ale cadrelor reţelelor Token Bus şi Token Ring.
Cu toate aceste limitări, reţeaua 802.3 (Ethernet) reprezintă baza pentru reţelele de mare viteză.
Reţeaua 802.4 are avantaje oferite de algoritmul de acces la mediu (Token Bus) permiţând tratarea
priorităţilor cadrelor şi rezolvarea deterministă a accesului la mediu. Se comportă mai bine la încărcări
mari ale reţelei fiind mai puţin satisfăcătoare pentru o încărcare slabă. De asemenea, reţeaua poate oferi
lăţime garantată de bandă. Protocolul este însă mai complex şi dificil de implementat, folosind
tehnologie analogică.802.4 nu pare să aibă viitor neadmiţând utilizarea fibrei optice. Cadrele au o
lungime maximă limitată în jur la 8000 de octeţi şi o structură incompatibilă cu cele 802.3.
Reţeaua Token Ring, standard 802.5, aduce avantajele algoritmului de acces la mediu, având o
comportare forte bună pentru diferite încărcări ale reţelei .Algoritmul Token Ring foloseşte mecanisme de
confirmare, implementează un sistem de priorităţi şi are un caracter determinist. Cadrele de date sunt
de lungime flexibilă, neavând limitări prestabilite de lungime. Nici cadrul 802.5 nu este compatibil cu
vreunul din cele precedente, făcând dificilă interconectarea unor reţele locale de tip 802.x.
Pentru a creşte viteza de transmisie, păstrând preţurile în limite rezonabile, au fost făcute propuneri pentru
dezvoltarea unor reţele locale de mare viteză HSLAN (high speed LAN). În general aceste propuneri pot fi
împărţite în două mari grupe:
• propuneri pentru dezvoltarea unor reţele nebazate pe soluţii Ethernet; se pot menţiona reţelele
lOOBaseVG, FDDI, DTR, reţelele ATM.
• propuneri pentru dezvoltarea reţelelor de tip Ethernet, lOOBase X (cu variantele lOOBaseTX,
lOOBase T4 şi lOOBase FX), Switched Ethernet, Full Duplex Ethernet;
Reţeaua FDDI şi standardul ISO 9314
O reţea F(C)DDI [Fiber (Copper) Distributed Data Interface] este proiectată pentru fibră optică (cablu
torsadat din cupru UTP) Viteza de transmisie este de lOOMbit/s la nivelul Legăturii de date şi 125 Mbit/s
la nivelul Fizic.
Modul de codificare al datelor este 4B/5B. Topologia logică este inel, figura 4 (de fapt din două inele -
unul principal pentru transmiterea datelor şi unul secundar de salvare - backup). Cablarea se poate face
în stea, prin folosirea concentratorilor activi. Inelul secundar, aflat normal în stare de aşteptare (idle),
face posibilă izolarea fără pierderi a defectelor din reţea, în caz de cădere a unei staţii sau a unui tronson
de inel, inelul principal se va închide prin cel secundar, care va fi astfel activat. Parcursul datelor va fi
mai lung, lucru ce trebuie considerat la proiectarea fizică a reţelei. In general, s-a urmărit realizarea unei
treceri cât mai facile de la standardul 802.5 la FDDI,
făcându-se modificări numai acolo unde erau necesare pentru a exploata posibilităţile de transmisie
ale inelului de fibră optică.
într-o reţea FDDI există trei tipuri de staţii, ilustrate în figura 5:
• staţii cu ataşare la ambele inele, - DAS (Dual Attachment Station); sunt prevăzute cu releu
bypass (pentru izolare de inel); sunt staţii fiabile, complexe (îndeplinesc funcţii de gestiune), dar au
preţuri ridicate;
• staţii ataşate la un singur inel (primar), - SAS (Single Attachment Station); sunt staţii ce se
conectează la reţea prin intermediul unui concentrator, nu detectează şi nu izolează defectele (aceasta o
Simbolul este unitatea de reprezentare a datelor folosită de protocolul MAC din standardul FDDI. El
constă dintr-un grup de patru biţi (care se va codifica / decodifica la nivelul Fizic în grup de cinci biţi -
metoda de codificare 4B/5B).
Semnificaţia câmpurilor din cele două cadre este următoarea:
Preambul
Compus din 16 sau mai multe simboluri I (simbol idle), utilizat de o staţie receptoare pentru a-şi sincroniza ceasul
propriu (cu cel al staţiei emiţătoare) Se poate spune că este o secvenţă care „prepară" o staţie pentru recepţia unui cadru. Cadrul
de token:
ŞD (start delimiter) . .
Are rol de delimitare a începutului de cadru, folosind un grup distinctiv de biţi. FC (frame control)
Este comun celor două tipuri de cadre (cadrul de date, cadrul de token), având însă conţinut diferit.
Dacă face parte din cadrul de date, el indică dacă acel pachet este transmis sincron sau asincron (cazul
transmisiilor de voce sau video, respectiv cazul transmisiei de date).Dacă face parte din cadrul de
token, va indica dacă câmpul Info al cadrului curent transportă unităţi de date sau unităţi de de control.
DA (destination address) şi ŞA (source address)
Sunt prezente în cadrul de date, fiecare conţinând câte 12 simboluri (6 bytes); transportă adresele
staţiei destinatare şi a staţiei emiţătoare ale cadrului curent.
Info (DATA)
Este de lungime variabilă, până la 8.956 simboluri, conţine date de tip LLC PDU, date utilizator
propriu-zise, sau MAC PDU (cadre de serviciu).
FCS (frame check sequence - câmpul de control al erorii)
Conţine suma de control generată de polinomul generator CRC, pe baza câmpurilor anterioare din cadru.
ED (end delimiter)
Pune în evidenţă sfârşitul logic al cadrului. Este un câmp comun cadrului de date şi de token.
FŞ (frame status)
conţine cel puţin 3 simboluri cu rol de indicare a realizării sau nu a anumitor acţiuni, precum: indicator de
eroare (error detected indicator), indicator de recunoaştere a adresei (address recognited indicator),
indicator de copiere a cadrului (frame copied indicator).
Operaţii executate la nivelul MAC
Transmiterea, recepţia şi repetarea cadrelor.
Transmiterea cadrelor poate fi de două tipuri:
• sincronă, transmisie care se efectuează pentru transportul de voce sau inforrnaţie video,
cadrele transmise fiind sub incidenţa unor condiţii restrictive de timp de răspuns (vocea), sau de bandă
garantată (semnalul; video);
• asincronă, transmisia fiind uzual folosită pentru transportul datelor în reţea.
Transmisia sincronă este prioritară transmisiei asincrone, astfel încât o staţie care dobândeşte dreptul la
transmisie, va transmite întâi cadrele sincrone, apoi la limita timpului rămas, pe cele asincrone.
Nivelul Fizic Subnivelul PHY Funcţiile îndeplinite de subnivelul independent de mediu PHY, sunt:
• codificarea NRZ (non return to zero) şi NRZI (non return to zero inverted on one)
.Simbolurile folosite la nivelul MAC sunt codificate 4B/5B pentru transmiterea către substratul
PMD;
• codificarea 4B/5B a simbolurilor primite de la nivelul MAC;
• separarea semnalului de ceas de cel de date (recepţie) şi combinarea lor (emisie);
• compensarea diferenţelor de ceas " dintre staţia curentă şi ceasul reţelei prin buffere de
„elasticizare"
• determinarea stării liniilor de transmisie şi informarea protocolului de gestionare SMT, care
răspunde de integritatea reţelei;
Concentratorul central (100BaseVG-AnyLAN hub) este un controller inteligent care gestionează reţeaua
prin efectuarea unui proces continuu de baleiere a ei, un proces de interogare de tip „round - robin". Se
determină astfel cererile de transmisie sau de servicii ale elementelor din reţea. Concentratorul preia
pachetele de la staţiile sursă şi le dirijează spre
staţiile destinaţie într-un mod sigur şi coerent. Hub-ul poate fi configurat pentru a accepta şi procesa
atât pachete Ethernet/802.3, cât şi 802.5.
Din punct de vedere arhitectural, al ierarhiei de protocoale, reţeaua lOOBaseVG prezintă
următoarele nivele:
• un nivel pentru accesul la mediu MAC, unde implementează un protocol de acces numit DP
(demand priority);
• un subnivel fizic independent de mediu PMI (physical medium independent);
• un subnivel fizic dependent de mediu PMD (physical medium dependent).
Nivelul de acces la mediu MAC
Algoritmul de acces la mediu se bazează pe un mecanism de cerere serviciu, cererea având ataşată o
prioritate care elimină coliziunile. Protocolul DP (Demand Priority) se bazează pe faptul că orice nod
din reţea, când are de transmis date în reţea, generează o cerere către concentratorul la care este
conectat. Cererea are ataşată o prioritate. Prioritatea poate fi una normală, pentru datele uzuale, sau
ridicată, pentru pachetele ce transportă informaţii ale unor aplicaţii de timp critic (aplicaţii de timp
real, multimedia). Acordarea priorităţii se face de către nivelele software superioare şi este adusă la
cunoştinţa nivelului MAC prin câmpurile corespunzătoare ale pachetelor. Protocolul DP se bazează pe
următoarele elemente:
• fiecare concentrator din reţea (în primul rând concentratorul rădăcină) execută continuu un
proces de interogare; acesta permite determinarea nodurilor conectate direct care au cerere de
transmisie pachet, precum şi a priorităţii cererii;
• fiecare ciclu de interogare permite fiecărui nod care are de transmis, să emită o cerere de
transmitere a unui pachet;
• concentratoarele intermediare, dacă au la cel puţin unul din porturile „în jos" (down-link)
cerere de transmisie, vor emite o cerere la portul „în sus" (up-link), către nodul superior din
topologie;
• un nod cu un singur port (uni-port) va transmite doar un singur pachet la un ciclu de baleiere;
• un concentrator cu „n" porturi „în jos" va putea transmite cel mult „n" pachete, câte unul de la
fiecare port (dacă nu intervine o cerere cu prioritate ridicată);
• cererile de prioritate normală se deservesc în ordinea numerotării porturilor, până la detectarea
unei cereri de prioritate ridicată; la terminarea transmiterii pachetului aferent cererii normale, se va
deservi cererea cu prioritate ridicată, prin transmiterea tuturor pachetelor aferente cererii de
prioritate ridicată, şi doar apoi se va reveni la deservirea cererilor cu prioritate normală;
• dacă durata transmiterii pachetelor aferente cererii de prioritate ridicată depăşeşte un timp
prestabilit, pentru ca cererea întreruptă (cu prioritate normală) să nu aştepte un timp îndelungat,
monitorul (un concentrator din arbore, programat corespunzător) îi va ridica nivelul de prioritate,
această cerere devenind cerere cu prioritate ridicată.
Pentru o reţea 100BaseVG, faza de iniţializare a reţelei, numită LT (Link Training), are rol de iniţializare
a hub-ului, a celorlalte noduri din reţea şi de verificare a conexiunilor. În acest sens se schimbă între hub
şi noduri o serie de pachete cu rol de test, prin care hub-ul rădăcină „învaţă" configuraţia reţelei (tipul
nodului: concentrator, bridge, ruter, simplă staţie, precum şi modul de operare al nodului, adresele
staţiilor conectate, etc). O fază de „training" similară este iniţiată de fiecare nod care este ataşat la reţea,
sau este demarată la reiniţializarea reţelei.
Substratul PMI Funcţiile substratului fizic independent de mediu PMI (physical medium
independent):
• formatarea finală a pachetului pentru transmiterea sa către substratul fizic dependent de mediu
PMD, prin adăugarea preambulului, delimitatorilor de început şi sfârşit de cadru;
• codarea datelor 5B/6B;
• amestecarea datelor pentru a fi transmise, (data scrambling)
De remarcat că dacă se folosesc alte medii de transmisie, precum cablu STP cu două perechi de fire sau
cablul optic, sunt necesare scheme de multiplexare, implementate în stratul PMD, care convertesc cele
patru canale în două (cazul cablului STP) sau un canal (cablul cu fibră optică mono sau multimodală).
Substratul PMD
Substratul fizic dependent de mediu PMD (physical medium dependent) asigură funcţii referitoare la
multiplexarea canalelor (dacă reţeaua este implementată cu cablu STP sau fibră optică), codarea NRZ a
datelor pentru transmitere, transmiterea şi recepţia datelor în mediu şi controlul stării legăturii fizice
între nod şi hub.
Operarea în mediu se poate face fie în modul semiduplex HDX (half-duplex), fie total duplex FDX
(full-duplex). Controlul legăturii este însă obligatoriu să se facă în mod FDX. Pentru aceasta procedura
de control a stării legăturii (link-status control) foloseşte o combinaţie de două tonuri de joasă frecvenţă,
combinaţie ce codifică starea legăturii între hub şi nod.
Reţeaua Ethernet 100 Base X şi standardul IEEE 802.13
Organizaţiile de standardizare au creat grupuri speciale de lucru pentru reproiectarea unei reţele Ethernet
care urmează să lucreze la viteze mai mari decât varianta obişnuită. Astfel a apărut standardul 802.13
(pentru reţea lOOBaseX sau Fast Ethernet).
O reţea Fast Ethernet utilizează aceeaşi metodă de acces la mediu, aceleaşi cabluri şi conectori precum
Ethernet tradiţional dar este de 10 ori mai rapidă.
Fast Ethernet este definită pentru trei implementări fizice diferite:
• reţea lOOBaseTX
utilizează cabluri torsadate UTP de categoria 5, câte două perechi de fire pentru fiecare direcţie de transmisie; ea
foloseşte aceleaşi perechi de fire şi configuraţii de pini, aceeaşi topologie ca reţeaua lOBaseT. În plus, ea
lucrează full duplex la 100 Mbit/s, şi pentru a asigura compatibilitatea la nivelul Fizic cu standardul FDDI,
utilizează codarea 4B/5B.
• reţea lOOBaseFX
utilizează fibra optică multimodală; constituie dezvoltarea reţelei de tip 1 OBaseFL, folosită pentru legături punct
- la - punct, pe o lungime de până la 2 km. Reţeaua lOOBaseFX are aceeaşi utilitate, asigură aceeaşi distanţă de
legare între două repetoare, dar la viteză de 100 Mbit/s, în mod full duplex.
• reţea 100BaseT4
Foloseşte cablurile torsadate UTP cu patru perechi de fire, categoria 3;
Parametrul care s-a modificat esenţial pentru o reţea Fast Ethernet faţă de reţeaua Ethernet tradiţională
la 10 Mbit/s, este domeniul de coliziune. La o viteză de transmisie de 10 ori mai mare, domeniul de
coliziune scade; practic, acesta se traduce prin faptul că dacă într-o reţea Ethernet la 10 Mbit/s puteau
exista patru repetoare (cinci segmente), la o reţea Fast Ethernet nu ar mai putea exista decât unul.
Aceasta implică schimbarea topologiei reţelei Fast Ethernet, pentru a nu exista mai mult de
două repetoare cascadate. Deci locul repetoarelor îl iau unităţile de comutare de pachete (fie hub multi-
port, fie bridge sau ruter), unităţi care nu propagă semnalele de coliziune, separând domeniile de
coliziune.
Reţelele tradiţionale de tip CSMA/CD sau Token Ring sunt de tip „shared networks", în sensul că
staţiile conectate împart banda oferită de mediul de transmisie operând în modul de lucru semi-
duplex HDX.
Tendinţa actuală utilizarea unui mediu dedicat, reţelele fiind bazate pe legături punct - la -punct, full
duplex FDX. Aceasta se realizează prin utilizarea elementelor de comutare LAN (LAN switch -
bridge multiport- cu posibilitatea comutării foarte rapide a pachetelor de la un port la altul). O astfel de
reţea locală este de tip Switched Ethernet.
O altă modalitate de sporire a vitezei este folosirea acelor medii care permit operarea full- duplex
FDX. Pentru reţelele Ethernet cu legături FDX se recomandă utilizarea cablului torsadat UTP cu
patru perechi de fire, cablului torsadat STP cu două perechi de fire şi a fibrei optice. Cablul coaxial nu
poate fi folosit pentru legături FDX, deci nu este prevăzută utilizarea sa pentru reţele HSLAN.
OTDR-ul primeşte şi afişează nu doar semnalele de la discontinuităţi dar şi de la fibra însăşi. Acest
semnal este cunoscut sub numele de Pulsul invers (backscatter).
În timp ce străbate fibra lumina este atenuată, acest efect numindu-se împrăştierea Raleigh. Aceasta
este cauzată de mici schimbări ale indicelui de refracţie a sticlei care se găsesc continuu dealungul
fibrei. O fracţiune din pulsul de lumină va fi întoarsă spre OTDR acesta fiind pulsul invers. Receptorul
OTDR-ului este făcut să fie foarte sensibil deci poate să detecteze semnale foarte mici (normal
detectează un semnal întors din fibră care a fost atenuat între (40-80) dB.
Este foarte important ca OTDR-ul să poată măsura pulsul invers deoarece schimbările în nivel ale
acestuia determină pierderile dealungul liniei.
Pulsul invers pentru fibre monomod este tipic intre (-48,-52) dB pentru lungimi de undă de 1310
nm şi este între (-31,-38) dB pentru lungimi de undă de 1550 nm.
Indicele de refracţie
Indicele de refracţie este un număr, n, utilizat pentru a exprima raportul dintre viteza luminii în
vid şi viteza luminii în fibră. Indicele de refracţie al fibrei de măsurat trebuie să fie bine cunoscut şi
introdus în OTDR.
Indicii de refracţie sunt tipic între (1,4-1,5).
Valoarea exactă este furnizată de către producător.
Indicele de refracţie este important pentru calcularea cu exactitate a distanţelor.
Dacă valoarea indicelui de refracţie este dată cu o toleranţă de 0,1% distanţa tuturor
discontinuităţilor din fibră va fi aflată cu o toleranţă de 0,1%.
Fenomenul de amplificare
OTDR-ul măsoară pierderile pe joncţiuni prin comparaţia între pulsul invers măsurat iniţial şi după
joncţiune. Pierderile pe joncţiune produc o scădere a nivelului pulsului invers după joncţiune faţă de
nivelul de dinaintea joncţiunii. Oricum, dacă fibra după joncţiune are un coeficient de întoarcere
mare, (dacă produce un nivel mai mare al pulsului invers faţă de pulsul invers recepţionat în mod
normal din fibră) pulsul invers va fi mai mare după joncţiune decât înaintea ei.
PENTRU A AFLA PIERDERILE REALE DIN JONCŢIUNE,
Discontinuităţi reflexive
Conexiunile mecanice şi crăpăturile din fibră cauzează amândouă pierderi şi reflexii. Pierderile sunt
determinate de schimbarea nivelului pulsului invers. Fluxul luminos întors spre OTDR (care permite
aprecierea pierderilor) va fi determinat de amplitudinea reflexiei la suprafaţa discontinuităţii suprapus
peste pulsul invers.
Măsurarea pierderilor şi a reflexiei primului conector
5dB/div
200m/di v
ORICE FIBRA DE LANSASE CONECTATA EXTERN SAU
INTERN (PRIN CONSRUCTIA OTDR-ului) POATE FI
UTILIZATA PENTRU MĂSURAREA PIERDERILOR
CORDONULUI DE MĂSURA
Pierderile interne şi pierderile prin reflexie ale cordonului de măsură câteodată trebuie să fie măsurate
pentru a se verifica dacă este vreo problemă cu el. Aceasta poate să fie făcută având un alt cordon de
măsură în OTDR sau extern (cu conector).
Este foarte important ca să fie curate conectoarele, un conector murdar producând pierderi şi poate
reflexii mari care măresc zonele oarbe (zone care nu pot fi citite).
Sfârşitul de fibră
Dacă un cordon de măsură monomod este folosit pentru măsurarea fibrei multimod, sau dacă se foloseşte un
cordon de măsură multimod de 50 um pentru măsurarea fibrei multimod de 62,5 um sau 100 um, este posibil
ca distanţele să fie măsurate cu exactitate dar atenuările vor fi măsurate eronat.
Aceasta se întâmplă datorită faptului că lansarea pulsului de lumină se face dintr-un mediu cu diametru mai
mic într-un mediu cu diametru mai mare, şi acesta din urmă nu se umple complet, rezultând erori la măsurarea
pierderilor.
Dacă un cordon de măsură multimod se foloseşte pentru măsurarea fibrei monomod va rezulta o pierdere de
putere când se lansează pulsul de lumină dintr-un diametru de 50 um sau 62,5 um intr-un diametru de 9 um
şi de asemenea se reduce şi domeniul de măsură (distanţa maximă pe care o poate scana aparatul).
Tipuri de conectori utilizaţi la măsurarea cu OTDR-ul
_DREPT, FARA CONTACT DREPT, CU CONTACT UNGHIULAR; CU CONTACT
Conectorii pot fi lustruiţi drept sau sub un anumit unghi şi pot fi cu sau fără contact. În general lustruirea
depinde de tipul de conector.
Drept, fără contact. Capătul conectorului este lustruit pe o suprafaţă plată, perpendicular pe axa fibrei. In
conector, capetele de fibră sunt perpendiculare pe axa fibrei şi între ele va fi o lentilă de aer, datorită
construcţiei mecanice. Această lentilă de aer produce o reflexie de aproximativ 4% adică pierderi de
întoarcere de 14 dB. Acesta este cel mai defavorabil caz pentru conectori. Se foloseşte la fibre multimod.
Drept, cu contact (PC phisical contact - contact fizic). Capătul conectorului este perpendicular pe axa fibrei,
dar este lustruit sub formă de calotă convexă. Aceasta determină contactul fizic dintre capetele celor două
fibre, aceşti conectori numindu-se de tip 'PC (exemplu FC/PC, ST/PC). Se foloseşte la fibre monomod.
pierderile de întoarcere sunt mai mari (reflexii mai mici) cam 30 dB.
Unghiular cu contact (APC angle phisical contact - contact fizic unghiular). Se foloseşte doar la fibre
monomod. Capătul conectorului este lustruit sub un unghi (de obicei 8° faţă de planul perpendicular pe
axa fibrei) .Acest lucru determină ca lumina reflectată să treacă prin cămaşa fibrei mai mult decât lumina
care întoarce în fibră. Acest tip de conector are cel mai înalt grad de pierderi de întoarcere. În plus,
conectorii sunt lustruiţi sub formă de calotă convexă permiţând contactul celor două fibre astfel că se reduc
suplimentar reflexiile întoarse în fibră. Acest tip de conector are pierderile de întoarcere de ordinul (70-80)
dB sau mai bune. Cele mai comune tipuri sunt FC/APC, SC/APC, DIN/APC (sau DIN 4108).Datorită
reducerii luminii reflectate se reduce zona oarbă de după conexiune.
Conectori de fibră
Conectorii de fibră de tipul drept, cu contact (FC/PC) au :
- pierderi pe joncţiune de (0,1 - 0,3) dB.
- pierderi de întoarcere mai mari ca 45 dB.
Pentru a putea măsura anumiţi parametri ai liniei, domeniul de măsură trebuie să fie funcţie de
domeniul dinamic (DD) ca în tabelul de mai jos (referinţa medie a domeniului dinamic).
Este greşită idea că distanţa maximă care poate fi setată pe scara OTDR-ului arată ce lungime maximă
de fibră poate fi măsurată. Acest lucru nu este adevărat. Domeniul dinamic şi atenuarea în fibră (în dB
pe km) determină lungimea maximă care poate fi măsurată. Pulsul invers nu poate fi sesizat după
punctul unde caracteristica intersectează pragul de zgomot. Extinzând scala se va afişa o arie mai mare
de zgomot.
Chiar dacă fibra nu este lungă, sau dacă are atenuare mare, se va dori un domeniu dinamic mare,
pentru o mai bună precizie a măsurătorilor rapide când se setează minimul timpului de mediere.
Zona oarbă sau rezoluţia a două puncte
In timp ce domeniul dinamic determina cat de departe se poate analiza fibra, zonele oarbe determina
cat de in amanunt si cat de apropiate pot fi doua discontinuitati pe care OTDR-ul le poate masura.
Zonele oarbe sunt zone care apar datorita reflexiilor aparute la jonctiunile sau conexiunile mecanice,
care tind sa satureze receptorul OTDR-ului. O zona oarba apare totdeauna la nivelul suprafetei de
separatie intr-o conexiune mecanica si la toate celelalte reflexii aparute dealungul fibrei.
Sunt doi parametri pentru zonele oarbe care acum au fost in mare masura acceptate in industrie:
atenuarea zonei oarbe - este distanja de la inceputul reflexiei pana la punctul unde nivelul receptorului
a revenit la +0,5dB fata de pulsul invers din momentul reflexiei (minim 20m). Unele documentatii
(BELLCORE) prevad +0,1 dB . Dupa acest punct OTDR-ul poate masura din nou atenuari si pierderi,
pentru ca se poate receptiona din nou pulsul invers.
momentul zonei oarbe - este distanta de la inceputul reflexiei pana la punctul unde caracteristica
amplificata a scazut fata de nivelul maxim cu l,5dB (minim 4m). Dupa aceasta distanta o alta reflexie
poate fi identificata. Oricum, pierderile si atenuarea nu pot fi masurate.
Zonele oarbe se mai numesc si rezolutia a doua puncte, deoarece determina cat de apropiate
pot fi doua discontinuitati care pot fi detectate.
Zonele oarbe se doresc a fi cat mai scurte cu putina.
Utilizarea cordoanelor de masura lungi (fibre de lansare) pentru eliminarea zonelor
oarbe
Cordonul de masura (fibra de lansare) trebuie sa fie mai lung decat atenuarea zonei oarbe.
DOAR 0 FIBRA DE LANSARE SUDATA LA FIBRA TESTATA POATE AXITA LA ELIMINAREA ZONEI OARBE DATORATE ONECTORULUI OTDR-ului.
Orice reflexie, inclusiv cea produsa la suprafata portii optice de ies.ire a OTDR-ului cu cordonul de masura,
produce o zona oarba. Reflexia va satura receptorul OTDR-ului si se va mentine pe durata unui puls. Dupa
ultimul puls se observa o revenire exponentials (o coada). Dupa aceasta, OTDR-ul poate masura pulsul
invers. Aceasta zona oarba se observa adesea pentru 10s la metru pentru pulsuri scurte, sau 100s la metru
pentru pulsuri lungi necesare masuratorilor distantelor mari.
Denumirea este de fibre de lansare, deoarece zona oarba produsa de suprafata conectorului, se va gasi in
interiorul cordonului de masura si va permite un inceput bun pentru masurarea fibrei testate. Aceasta doar in
cazul cand conectarea la fibra testata se face printr-o jonctiune nereflectiva.
Singura modalitate este de a folosi o jonctiune sudata, ceea ce inseamna ca trebuie folosita o masina de
sudat (splicemachine), fibra testata neavand inca montat conectorul. Daca fibra de lansare este atasata la
fibra de test printr-un conector, o alta zona oarba va apare in fibra testata deviind astfel de la scopul propus.
Utilizand un conector unghiular la intrarea in OTDR, se poate reduce lungimea zonei oarbe.
Domeniul dinamic depinde de - latimea pulsului luminos -
- timpul de mediere
- felul OTDR-ului
Zona oarba depinde de - latimea pulsului luminos
- suprafetele reflective
- felul OTDR-ului
In continuare vor fi examinati parametri care afecteaza domeniul dinamic si zona oarba. De semnalat ca unii
parametri afecteaza deopotriva domeniul dinamic si zona oarba. De obicei aceasta inseamna compromis si
mult timp pentru optimizarea unui domeniu dinamic mare si zone oarbe mici.
Majoritatea OTDR-urilor permit utilizatorilor sa selecteze latimea pulsului de lumina. Un puls mare, la
aceeasi valoare de varf, confine mai multa energie decat unul scurt. Deci un puls mare produce un semnal
intors mai mare (un nivel mai mare al pulsului invers) decat un puls scurt, inseamna ca un puls mare
mareste domeniul dinamic.
Utilizand un puls mare apar consecinte. Zonele oarbe devin mai man.
Un puls mic inseamna zone oarbe mai mici permitand ca doua jonctiuni mecanice apropiate sa fie
detectate. Insa un puls mic implica un domeniu dinamic prea mic pentru a vedea clar sfarsitul de fibra.
Pulsul mare implica un domeniu dinamic suficient pentru a vedea pulsul invers clar pana la sfarsitul fibrei,
dar zonele oarbe se maresc, reducand rezolutia dintre doua jonctiuni mecanice apropiate.
OTDR-ul trimite pulsuri de lumina repetitive in fibra. Rezultatele tuturor pulsurilor sunt mediate. In
acest fel zgomotul aleator la receptie mediat scade in timp. Pe ecranul OTDR-ului pragul de zgomot scade cu
timpul. Asteptand mai mult, domeniul dinamic creste. Imbunatatirile substantiate apar cam in primul minut.
Dupa aceasta, imbunatatirea pragului de zgomot scade, (aceeasi imbunatatire otyinuta intr-o prima
perioada de timp va fi realizata dupa aceasta intr-o perioada cel putin dubla de timp).
Multe OTDR-uri sunt setate implicit pentru un domeniu dinamic aflat dupa 3 min. de medieri (BELLCORE
TR).
Dupa cum se observa, obtinerea unui domeniu dinamic mare inseamna timp. Iata de ce, HP furnizeaza
module cu diferite domenii dinamice. Un modul cu domeniul dinamic mai sensibil cu ldB, poate reduce la
jumatate timpul de mediere. Modulele OTDR-ului pot man cu 4dB domeniul dinamic, daca se masoara 3
min. in loc de 10 s. Modulele dinamice man nu sunt numai pentru distance lungi, ele salveaza de asemenea
timp pentru toate masuratorile.
Tipul ODTR-ului are un efect major asupra domeniului dinamic si a zonelor oarbe, pe care le poate
obtine. Tipul receptorului OTDR-ului este important. Exista doua Tipuri de OTDR-uri.
ODTR-uri de inalta rezolutie. La acest tip de OTDR, receptorul are o latime de banda lata. In
domeniul timp aceasta inseamna zone oarbe inguste. Oricum, zgomotul in receptor este proportional cu
latimea de banda, deci acest tip de ODTR are un prag de zgomot ridicat si implicit un domeniu
dinamic redus. OTDR-urile de malta rezolujie de obicei utilizeaza pulsuri cu latime mica, pentru a obtine
zone oarbe mai mici. Acest lucru reduce domeniul dinamic deoarece nivelul pulsului invers va fi mai mic.
ODTR-uri de distanta lunga. La acest tip de ODTR, latimea de banda a receptorului este ingusta, pentru
a reduce pragul de zgomot si pentru a creste domeniul din amic. Aceasta incetineste top i de tranzitie
de la receptie si rezulta zone oarbe mai mari. OTDR-rile de distanta lunga utilizeaza pulsuri cu latime
mare care maresc domeniul dinamic dar de asemenea contribuie la marirea zonelor
PRECIZIA DISTANTEI ESTE IN FUNCTIE DE PRECIZIA BAZEI DE TIMP, DE ESANTIONUL DE DISTANTA A , DE INDICELE DE
REFRACTIE SI DE FACTORUL DE CABLARE
Factorul de cablare. OTDR-ul măsoară lungimea fibrei, care de obicei este mai mare decât
lungimea cablului (pentru a permite întinderea) .Pentru a afla lungimea cablului trebuie
cunoscut factorul de cablare.
Precizia distanţei dată de OTDR depinde de obicei de lăţimea eşantionului şi de precizia bazei
de timp. Dacă pentru acestea precizia poate fi chiar bună, trebuie avut în vedere că erorile
datorate setării indicelui de refracţie cauzează erori mult mai mari.
Mascarea optică
O mască este un comutator opto-acustic, plasat înaintea receptorului OTDR-ului.
Este folosită la reducerea zonelor oarbe care sunt cauzate de reflexii. În timp ce receptorul
OTDR-ului este foarte sensibil pentru a putea distinge pulsul invers ce are un nivel scăzut de
putere, reflexiile pot fi cu peste 50 dB faţă de acesta, producând saturaţia receptorului. Lăţimea
zonei oarbe este în principal datorată timpului necesar receptorului să revină la nivelul de
recepţie al pulsului invers.
Scopul măştii este de a bloca lumina către receptor pe timpul reflexiei (la fiecare dintre ieşirea
conectorului aparatului sau orice pereche de conectori). în acest fel receptorul niciodată nu va
ajunge în saturaţie şi revenirea va fi mai rapidă, reducând zonele oarbe. Pe ecranul OTDR-ului
semnalul cade spre pragul de zgomot în timpul cât masca este activă. Aceasta înseamnă că pulsul
invers nu este vizibil în acest timp, acolo fiind o zonă oarbă datorită măştii. O unică dar
costisitoare tehnologie.
Tipic pentru OTDR-urile cu mască, atenuarea zonelor oarbe poate fi semnificativă. Oricum,
cele mai bune performanţe pot fi atinse plasând măşfile manual (nu automat), însă acest lucru
este foarte delicat. Normal, doar un utilizator experimentat poate executa această operaţie care
de altfel consumă mult timp pentru poziţionarea corectă a măştilor pentru a obţine cele mai
bune rezultate, aceasta implică plasarea măştilor în locurile de reflexie, executarea de
măsurători şi tot aşa până când rezultatul obţinut este cel scontat. Acesta este evident un proces
obositor şi îndelungat, şi deşi există şi un procedeu de plasare a măştilor automat, zonele oarbe
în acest caz sunt mult mai rele.
Pierderile de întoarcere şi reflexia
Pentru că transmisiile de mare viteză pe legături de tip Telecom sau CATV folosesc laseri
complecşi (de exemplu laser DFB), care sunt foarte sensibili la reflexii, măsurătorile reflexiilor
fiecărei discontinuităţi din linie sau pierderile de întoarcere de pe întreaga linie trebuie
cunoscute.
CONECTOR
PIERDERILE DE ÎNTOARCERE SUNT UN IMPORTANT PARAMETRU DEOARECE MULŢI LASERI POT FI PERTURBAŢI DE REFLEXII
Domeniul dinamic - determină cât de departe în fibră se pot măsura mici discontinuităţi, atât
cât timpul de mediere este suficient pentru ca acestea să fie observate. Distanţa de măsură
poate fi crescută prin creşterea lăţimii pulsului de lumină sau a timpului de mediere.
Zona oarbă - afectează distanţa de la o reflexie faţă de care se poate observa o joncţiune sudată
sau o pierdere. Zona oarbă determină cât de apropiate pot fi două discontinuităţi refiective ce
pot fi observate. Această rezoluţie poate fi îmbunătăţită prin micşorarea lăţimii pulsului de
lumină.
Precizia distanţei - precizia localizării unei discontinuităţi este determinată de eşantionul de
lungime, eroarea bazei de timp, indicele de refracţie şi lăţimea pulsului.
Optimizarea domeniului dinamic - implică un domeniu dinamic mai mare dar zone oarbe mai
lungi.
Optimizarea rezoluţiei - Implică un domeniu dinamic mai mic dar şi zone oarbe mai mici şi
rezoluţia dintre discontinuităţi mai mare.