Modernismul

Etimologia cuvântului „modern” este latină şi reprezintă ideea de

recent sau nou. Modernismul reprezintă o mişcare culturală şi
artistică apărută la începutul secolului XX, mai ales în perioada
interbelică. În literatura română, modernismul este iniţiat de criticul
Eugen Lovinescu care propune elemente de înnoire atât în poezie
cât şi în proză. Modernismul lovinescian susţine:

o Sincronizarea literaturii române cu literatura europeană

o Promovarea tinerilor scriitori
o Teoria imitaţiei valorilor estetice
o Eliminarea decalajului dintre cultura românească şi cultura vest-
europeană
o Necesitatea înnoirii literaturii
o Trecerea de la o literatură cu tematică rurală la o literatură de
inspiraţie urbană
o Evoluţia poeziei de la epic la liric
o Intelectualizarea expresiei poetice
o Dezvoltarea romanului psihologic şi analitic prin prelucrarea
unor forme moderne de analiză cum ar fi: monologul,
introspecţia, analiza psihologică.

Modernismul românesc se grupează în jurul revistei şi cenaclului

„Sburătorul” iniţiate de criticul Eugen Lovinescu. Activitatea
deplină a modernismului se desfăşoară la Bucureşti sub conducerea
lui Lovinescu între anii 1919-1922 şi 1926-1927. Prin intermediul
acestei reviste sunt promovaţi scritorii tineri moderni: Ion Barbu,
George Călinescu, Camil Petrescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir
Streinu, Camin Baldazar, Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Hortensia
Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Anton Holban, Ilarie
Voronka.
 Anul naşterii literaturii române interbelice ar putea fi considerat
anul 1919 când apare prima revistă de după Primul Război
Mondial. Revista îşi propune ca şi revista „Dacia literară” condusă
de Mihail Kogălniceanu, să se ocupe numai de literatură. Primul
număr al acestei reviste apare pe 19 aprilie 1919, iar titlul este
simbolic făcând referire la mitul fundamental al literaturii române
reprezentând regenerarea.

Eugen Lovinescu îşi formulează teoriile în principalele cărţi de

doctrine: „Istoria civilizaţiei române moderne” în 3 volume şi
„Istoria literaturii române contemporane” în 5 volume.

Modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al

veacului care imprimă un proces de omogenizare a cuvintelor, de
integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică: acolo unde există
decalaje între civilizaţii, cele mai puţin dezvoltate suferă influenţa
bine-făcătoare a celor avansate.

Influenţa se realizează în 2 timpi: mai întâi se adoptă prin imitaţie

forme ale civilizaţiilor superioare şi după implantare se stimulează
crearea unui fond propriu. Aceasta este în opinia lui Eugen
Lovinescu „teoria sincronizării”.

Teoria imitaţiei este preluată de la francezul Gabriel Tarde care

explică viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor sufleteşti. Aşadar,
prin preluarea unor forme occidentale se creează în literatura
românească premisele dezvoltării unui fond modern. Spre
deosebire de Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu susţine că „formele
îşi pot crea uneori fondul”.