Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
©»7»8 lunienlulieo&u^usl 1 9 3 7
9
C U P R I N S U L :
C. SUDEŢEANU : Conducătorul şi raporturile sale cu mediul social.
FLORICA CIURA : Mâna ta.
VICTOR ILIEŞ1U : P o r t r e t .
I. C H . SEVEREANU i O m a r Khayyám şi catrenele lui.
NICOLAS GĂGESCU : Coordonate psiho-fizice.
ION MOLDOVEANU : C â n t e c pentru vis nespus.
lOAN I. O L T E A N U : Preludiu.
T
LEONTIN BRUDAŞCU: Plecarea spre via(ă, -„ \ \
VALER1U CÂRDU : Rugă de Moţ.
ION T H . ILEA : întoarcere.
—- BARBU ZEVEDEI : Ivirea minciunei. »j
SILVIU LAZÄR : Balada celor douăzeci de ani. /v /
P A V E L BUTAN : Catrenă tristă. x^* fití^^y^
I. A L . MAXIM i O lecţie de ştiinţe naturale.
PETRU S F E T C A : Zori.
GEORGE TODORAN : Locuri natale.
VASILE NEGREA : Dimităr A d j a r s c h i : F o a m e .
A L . IACOBESCU : A l . Puskin : Cele din urmă flori.
ION ARDARU < Al. Kibedi : Deslegarea.
EUGEN CIUCA i Dictatorul.
Î N S E M N Ă R I :
I. C H . SEVEREANU : (Ion Codrin. — Un nou sculptor. — O lămu
rire şi o scrisoare). — G. TODORAN, (Lucian Blaga la A c a
demie). — A L . POPESCU, (Literatură şi pornografie).
C R O N I C I :
Cronica plastică : V . C. CHEATRÄ, (Scurt bilanţ plastic).
Cronica dramatică : FAUSTIN, (Retrospectivă). — I. MOLDOVEANU,
(Triptic românesc).
Cronica literară : Recenzii reviste: I. E . NAGHIU, (Revista de peda
gogie. — Raze de lumină). — I. V. ARANCUTEANU, (Szép
halom). — Recenzii cărţi : I. A L . MAXIM, (Prof. I. Simio-
nescu : Ţ a r a noastră, oameni, locuri, lucruri).— I. E . NA GHIU,
(Dr. I. T o d o r a n : Problema cauzalităţii în argumentul c o s
mologic).— TRAIAN MORARIU, ( I . Petrovici: Schopenhauer).
Tipografia „C as i l « » n » A n e a s c Cluj
FREÄiflÄTiJi. ŞCOALEI
Revistă de Cultură Generală a î n v ă ţ ă t o r i l o r din judeţul Cîuj
COMITETUL F O N D A T O R :
Administrator :
Damian Popescu
DIRECTOR. REDACTOR:
G r u p a r e a revistei:
Zevedeiu Barbu
Vasile Câlugâru _
Andrei Ciobanul
V. C o p i l u C h e a t r â <^
D u m i t r u Isac
Nicolae Marin
Traian Morariu
Ion M o l d o v e a n u
Petre Nistor
Alexandru Popescu
G e o r g e Racoviţâ
I. C h . S e v e r e a n u
George Todoran ^
Alexandru Tohăneanu
Portret
Oftatul meu rotund ca o alună
Ţi-1 vreau pe gene ca o vorbă bună.
In ochii tăi de şoapte şi lumini
Vin zările albastre să le-anini.
Şi ţi-am zis „lia", cu literă mică,
Pentru făptura-ţi jucăuşe de pitică
Şi pentru imaginea ta de păpuşe sglobie,
Ce mă umple de 'ndoială, micuţă „lie". . .
Un poet al vinului şi al nimicniciei omeneşti:
Omar Khayyâm din Naishapur
de: 1. Ch. Severeanu
Rubaíyate
Sculaţi când dimineaţa in tolba nopţii-aruneă
1
Semnal de sbor spre stele: o piatră nepătată ) .
Căci prins-a Vânătorul din zarea mpurpurată
Subt mrejile luminei geamia de luncă.
2
) Exodul C a p . I V . 6 .
3
) Suflarea lui Isus e r a considerată c a tămăduitoare.
*) C e l e b r ă grădină plantată de regele Schedad.
5
) C u p ă c u 7 inele simbolizând cele 7 ceruri, 7 planete, e t c .
a
) V e c h e a sanscrită, a epopeielor.
7 8
— ) R e g i persani.
9
Lipseşte-te de toate ! . . . Cu vrâstnicul Kayyám )
10
Nu poate sta în cumpeni nici Kaikhosru ), ci hai
19 11
(II poţi lăsa pe Rustum ), dar nu pe Hátim T a i )
Să-ţi dau înţelepciunea ulcelelor ce am.
9
) E o aluzie — iponie şi a d e v ă r totodată însăşi la adresa lui, a poetului.
1 0
) Rustum i Un fel de H e r c u l e al Perşilor.
1 1
) Tipul generozităţii din Orient.
1 2
) A d i c ă iubita poetului.
1 3
) M o a r t e a , neantul.
1 4
) E o construcţie după un mult întrebuinţat p r o v e r b persan ! „Sunetul
c a r e vine din d e p ă r t a r e e dulce".
Iar în seraiu'acesta — gândeşte-te o clipă —
(La care ziua, noaptea, sunt alternânde porţi),
Sultan după sultan, cu pompe şi escorţi,
Au poposit o oră plecând apoi în p r i p ă . . .
15
Pe unde odată faimă a fost Jamshyd molatec )
Cresc încâlcite ierburi pe-a' templelor ruine
16
Şi trec azi peste Bahrain ) tot felul de jivine,
Iar gurul tropoteşte nepăsător, sălbatec.
1 5
) Persepolis, palat legendar ai cărui ziditor a r fi fost Jamshid.
1 6
) R e g e sassanian, suppanumit g u r ( m ă g a r sălbatec), pentru faima c u
care»l v â n a .
Dar să cătăm acuma să fim, o, cât mai imult
Tovarăşi Veseliei!... 'Nainte de-a fi colb! . . .
Căci fi-va Vremea'n care subt praf voi zace orb
Fără de Vin şi Margini şi fără Cânt s'ascult!...
1 7
) Stăpânul cerului al 7«lea.
Dar stelele apus-au cu-o oră mai curând
Şi Caravana pleacă spre Neant — cuin se grăbeşte!...
1 8
) Persiflări la propriile«i ocupaţii b a c h i c e şi ştiinţifice, — căci era
astronom.
1 9
) A z r a ê l , îngerul morţii.
*>) Aluzie la cele 7 2 religii c a r e a r împărţii lumea.
FRBAMATUL ŞCOALEI 263
21
) Oricât ar părea de modern versul acesta (sau mai bine elementele
lui componente t film, lanternă, etc.) el există în traducerea albă a d-lui Viţianu
probabil deci şi în original sau în echivalentul lui englez — ceiace ar permite
unele concluzii destul de Interesante asupra culturei persiene contimporane
lui Omar Khayyâm şi chiar asupra cunoştinţelor acestuia.
Şi-acest Ulcior (subt care trăim şi ne sfârşim),
întors deasupra noastră şi cărui-i spunem Cer,
Nu-şi mai întinde braţul albastru cătră El,
Căci El cum vrea se mişcă, nu cum noi ne'nvârthn.
!
) Pleiadele şi jupiter.
') Cleric m a h o m e d a n .
KÜZA — N Á M A
2 5
) Ramazanul nu i»a sfârşit decât la apariţia Craiului N o u . Purtătorul
e auzit probabil îndreptându«se spre beciu
s*) E iarăş o ironie îasăşi la adresa lui : Musulmanilor fnndu»le interzise
băuturile, O m a r K h a y y a m socoteşte c ă d a c ă a r fi îngropat, lutul lui a r da o
atât de puternică m i r e a s m ă de vin, încât cel c a r e nu»i obijnuit c u acesta s ' a r
îmbăta îndată ce i«ar t r e c e pe lângă mormânt.
Ah, Dragoste şi Soartă! — de-am conspira 'mpreună
Ca să cuprindem Vremea din Suflet şi Cetăţi,
I-am sfărâma scheletul în mii şi mii bucăţi
Şi l-am reface iarăşi vieţilor cunună.
Preludiu
Rugina toamnei a sosit în cartier
Şi am văzut-o spânzurată sus,
Cum tremura cu clipele de ieri
Şi se 'nchina cu anii ce s'au dus.
Subt cerul presimţirilor bolnave
Din cartierul trist şi 'ndoilat,
Preludiul unui cânt cu tonuri grave
In gândul meu adânc m'a sărutat.
: ! loan 7. Olteanu
1
Plecarea spre viaţă )
de: Leontin Brudaşcu.
Apa îi răcori trupul înfierbântat şi-i potoli febra gândurilor.
Pluti o bucată de vreme pe spate, răstignit pe platoşa valurilor,
cu oehii'n ochii cerului, ca pe-o aripă de vis, fără svon lăuntric
şi cu viaţa adunată pumn dincolo de pragul cufundării . . .
— Aşa trebuie să fie plecarea spre moarte, despică liniştea
fulgerul unui gând. Senzaţia veşniciei e-o clipă de uitare rosto
golită până în adâncuri.. . Ah, ce prostie!...
Şi râse spumos, ca un copil, înălţimilor albastre. Se opri
însă încruntat, sfredelind cu privirea desişul răchitelor: Simţise,
o privire, care-i frigea pătimaş goliciunea. Bănui pe acelaş curios
spectator care-1 spionase şi ieri şi alaltăieri şi poate în fiecare
seară decând se refugia în ascunzişul acestui colţ, să rămână sin
gur cu trupul şi |cu sufletul lui.
Hotărât să cravaşeze obrazul cu atâta lipsă de pudicitate,
sări sprinten pe mal, dar după câţiva paşi se oprii stânjenit. In
momentul acela Petre Timoceanu se simţi sub umiditatea costu
mului de baie mai gol decât faţă'n faţă cu el însuşi: Rezemată
de trunchiul unui plop, o femeie îl privea zâmbind, fără nicio
jenă caracteristică în astfel de împrejurări. Era înaltă, brună,
cu ochii migdalaţi şi cu gura tăiată în sânge cald. Privirile se
încrucişară: A ei, lăcomie şi batjocură; a lui, mânis şi dispreţ.
Un moment fu tentat să-i asvârle în faţă un cuvânt biciuitor.
Dar răsgândmdu-se, se mulţumi să-i întoarcă şi să plece.
Femeia îl urmări cu reastâmpărnl privirilor. Ii plăcea de
sigur tinereţea aceasta sfidătoare în mers s-velt, căci glasul ră-
isună pripit:
—• Domnule . . .
Petre scrâşni ciudos, dar nu se opri; nici nu-i răspunse.
l
) Din volumul în ms. „Viaţa şi M o a r t e a în pielea goală".
Svârlindu-se grăbit în valuri, dispăru ca o arătare de halucinat.
Răceala apei fu o completă liniştire.
Zărind pe Valentin Brădeanu pe malul celălalt, Petre se
bucură sincer. Innotă drept cătră el, cu mişcări largi şi mă-
dioase de sportiv încercat. Crescând pe covorul pestriţ al ma
lului, înalt, şiruind tot, glumi cu un ton de adâncă seriozitate:
—• Vă rog să mă iertaţi !. . .
Valentin sări drept în picioare, radios:
— Te-aşteptam. Am fost la Cluj . . . Victorie, mă bavarezule,
victorie! Dar, te rog, îmbracă-te . . . N'am poftă să etalez în faţa
eclatantei tale goliciuni, importantele biruinţe ale creerului, ale
talentului...
Spontaneitatea cu accente de ironie, îi era caracteristică
acestui tânăr brunet, bine legat, cu mâini puternice, păroase,
meşter de înflorituri pe fluerul alb al slovei. Avea, mai ales, un
subtil gust şi foarte puternică viziune scenetică.
Petre Timoceanu, bănui despre ce fel de biruinţă avea să-i
vorbească, dar se prefăcu că nu-1 pricepe, pentru a-i lăsa celui
lalt plăcerea spovedaniei, întreagă. De aceia se pregăti să-î
asculte cu dreaptă împărtăşanie de bucurie.
Folosind o tehnică nouă, Valentin Brădeanu terminase în
Martie o piesă de un dramatism intens „Monstrul", pe care
isbutise s'o citească cunoscutului critic dramatic Alexandru I.
Matei, chiar în dimineaţa acea.
— A rămas entusiasmat, mă! Entusiasmat. Mi-a permis că
o vâră neapărat în repertoriu viitoarei stagiuni delà Naţional!
Petre sublinie cu un imperceptibil surâs acest plebeian fel
de exprimare, obişnuit de altfel celuilalt. Ii plăcea chiar glasul
dur şi echivocul vocabularului.
Felicitându-1, îi spuse, nu fără o uşoară tremurare în voce:
— Mă bucură ! Nu-ţi poţi închipui cât mă bucură...
Valentin îi mulţumi cu sclipirea întunerecului din ochi. In
aceiaş clipă însă, simţindu-şi sufletul încloăcit în flăcările în
verşunării, privi drept înainte, cu buzele în tăişul dinţilor, apoi
şueră aspru:
— Dacă n'ar fi păcătoasa asta de viaţă cu puimnul amenin
ţător în crucea ochilor şi obezitatea putredă a oamenilor dea-
curmezişul avântului, drumul nostru ar fi neted şi drept şi-ar
innota în lumină de luceferi. Dar pretutindeni în ţara asta de
basm, la Cluj ca şi la Bucureşti, la Iaşi ca şi la Satu-Mare, pe
riferia aşterne pernă de humă tinereţii noastre. Incătuşerile
sunt metalice. Dacă nu te naşti cu stemă şi cu cariera fixată'n
embrion, cuminecarea vieţii îţi arde măruntaele şi te faci vier-
tme. Spune-mi, îi strigă el încruntat şi duşmănos lui Petre, câţi
nu sunt ca tine: Plecaţi în fiecare vară să muncească în fabrici,
în şantiere sau în subsolurile palatelor? Câţi nu sunt ca tine,
cari porniţi pe calea înfăptuirilor mari, pentru cucerirea unui
petec de hârtie, a unei diplome, se sleiesc pentru o bucată de
pâine?
Petre îl asculta tăcut. Şi în el clocotea aceiaş revoltă...
Sigur, la toamnă se va întoarce la facultate extenuat.. . Va urma
regulat cursurile, va fi cel mai conştiincios student şi împărţin-
du-şi viaţa între casă şi clinică, îşi va uimi din nou profesorii
cu perspicacitatea extraordinară şi sângele-i rece. Degetele lui
încleştate pe forceps ori pe bisturiu, nu vor juca tremânde ca
pe un gât de vioară, ci vor porni sigure să caute moartea în viaţa
întinsă şi scoţând-o afară s'o asvârle ca pe-o sdreanţă.
Aşa va munci un an întreg. Surd, încruntat, cu patimă. Pe
urtmă îşi va susţine teza, va obţine diploma de doctor, va fi fe
licitat şi profesorii îi vor prezice un viitor strălucit. Ha! ha!
h a ! . . . Un viitor strălucit! Dar mai poate fi un viitor într'un
petec de hârtie ca ori care altul?...
Şi întorcându-şi capul scuipă greţos, pe cineva nevăzut în
îaţă, în timp ce Valentin continua din ce în ce mai ridicat:
— Dar simt că se apropie ceasul evadării.. . Amintirile
celor douăzeci şi cinci de ani le voi sdrobi nepăsător în pumnii
hotărârii. Tinereţea mea n'are nevoie de falsul corsaj al actua
lităţii. De altfel nu mai cred în nimeni şi în nimic. Nici nu mă
interesează. Mă am pe mine şi am destul!
. . . Paradoxism, vei zice. Filosofie ieftină, negativă, ego
centrism bolnav... Nu! De-o sută, de-o (mie de ori nu! Uci-
gându-mi trecutul, voi renaşte pentru singura lozincă a timpu
rilor: încercarea. Şi încercarea celui care perseverează nu poate
fi decât isbândă.
Nu vezi cât de luminoasă, de obrasnică, ne cheamă de pre
tutindeni viaţa? Dar trebuie s'o cucerim!
Rugă de Moţ
Din toată ţara vin chemări de rugăciune
Pentru plinirea gândurilor verzi şi sfinte
Stăpân eşti Doamne peste slavă şi minune
Şi peste visuri înflorite eşti părinte.
întoarcere
Prietene, în duhul prins în suflet românesc
s'a desfăcut legenda de odinioară
şi în grădina ta poate lipsesc
trandafiri cu flăeările'n primăvară.
Şi totuşi sunt câţiva ce'mpart inima rniea
răvăşită pe drumuri de cântec valah.
E seară. Undeva pe cer mijeşti-o stea . . .
Şi tu, prietene, cu-o vorbă, ce nici muzica lui Bach
n'a putut să verse cândva darul apelor
pe câmpia vieţii în sbucium, culeasă din noroi,
aduci curaju'nchis în stâncile Munţilor
Apuseni. Domniţa, o graoafă între doi
trandafiri ai primăverilor
furişate'n linişte de fag şi brad,
trăeşte'n susurări de cântec pe-al Ardealului vad.
Ion Th. Ilea
Ivirea minciunii
de: Zevedeiu Barba
Sunt mai multe puncte de vedere din care poate fi privită
minciuna. Din acest motiv minciunii i s'a dat sensuri diferite şi
chiar extinderi neobişnuite. Cel mai larg şî în acelaşi timp vag
punct de vedere este cel logic sau epistemologic. In cazul acesta
problema se pune în felul următor: O afirmaţie formală a spi
ritului omenesc corespunde ea unei realităţi —• cu alte cuvinte
— dacă ceeace ştim şi afirmăm noi prin conceptele noastre fie
exprimate plastic (artă} fie exprimate raţional (ştiinţă, filozo
fie), acopere o realitate, sau prin ele transformăm radical reali
tate pe care pretindem că o cunoaştem, aşa că ele sunt pure
ficţiuni. O anumită filozofie, urmând acest punct de vedere, a
dat "nu sens larg minciunii susţinând că omul pretutindeni se
înşală pe sine atunci când crede că cunoaşte realitatea ade
vărată; că omul trăeşte într'o minciună eternă. In felul acesta
arta este o minciună, pentrucă vorbeşte omului de ceeace nu
este caşi cum ar fi, ştiinţa şi filozofia la rândul lor, fac acelaşi
lucru (alsobismul).
Este un alt punct de vedere prin care este privită minciuna
şi anume punctul de vedere etic. Pe când în minciuna logică,
omul se înşală pe sine, sau înşală pe altul fără ca să vrea, de
multe ori fără ca să-şi deie seama, în minciuna etică se pune
accentul tocmai pe conşiinţa actului. Omul în acest caz acopere
o realitate pe care o cunoaşte cu intenţia de a induce în eroare.
El cunoaşte scopul pe care-1 urmăreşte (ex. lauda).
Punctul de vedere care ne interesează şi anume psihologic
pare a fi un intermediar între primele două. O Lipmann susţine
că psihologia consideră atât punctul de vedere logic, în care avem
o ţminciună necesară din cauza subiectivismului nostru, cât şi
punctul de vedere etic în care avem o minciună conştientă şi
voită. Lucrul pare natural ca psihologia să se ocupe atât de pri
mul punct de vedere, arătând formele şi cauzele prin care omul,
este supus în mod necesar înşălării, cât şi de al doilea, ară
tând care este procesul, sau mai bine spus, care sunt condiţiile
determinante ale înşelării voite.
Teza obişnuită susţine că atunci când omul, din cauza con
diţiilor sale interioare, este determinat să afirme ceva ceeace
nu corespunde unei realităţi nu mai avem o minciună propriu zisă,
ci o eroare. Minciuna intervine numai în al doilea caz, când
omul transformă în mod conştient şi voit realitatea. Acest fapt
se pare că împarte prea radical manifestările despre care vor
bim în eroare şi în minciună, deaceea deşi este vorba de aceleaşi
consideraţii psihologice, vom adopta un alt punct de vedere care
pare mai larg.
In sensul acesta există termenul generic minciună şi care
în înţelesul său cel mai obişnuit este transformarea unei reali
tăţi care are ca rezultat inducerea în eroare. Această transfor
mare a realităţii poate fi de două feluri: conştientă şi incon
ştientă. Când un copil spune mamei sale că a luat notă mare la
şcoală, deşi a luat secundă, ştiind că prin acest fapt el va fi lău
dat, sau va primi o altă răsplată, nu incape îndoială că această
transformare a realităţii este conştientă deoarece copilul neagă
o realitate pe care o cunoaşte şi negând îşi dă seama. Insă când
un fluture, care îşi face ouăle asemănătoare mugurelui de floare
pe care aceste ouă sunt depuse, aşa încât acest ouă, cars consti
tue o hrană predilectă a insectelor, înşală aceste insecte prin fap
tul că le confundă cu mugurii, lucrurile se schimbă. Aceasta
transformare a realităţii nu poate fi conştientă deşi se pare că
în mod natural fluturele, despre care este vorba, minte insectele
prin acest gest. In primul caz copilul minte cu anumite intenţie,
ca prin acoprirea realităţii să scape de pedeapsă şi să obţină
laudă, în al doilea caz nu putem presupune o intenţie anumită
în gestul fluturelui cel mult dacă putem presupune o intenţie a
naturii ca prin minciună să asigure perpetuarea speciei, lucru care
e foarte ipotetic şi care dealtfel nu intră în domeniul psihologic.
Considerând aceste două exemple putem spune deci că avem
două feluri de minciună, una intenţională-conşiientă şi alta rte-
intenţională-incoştientăf sensul intenţiei rămâne numai la un pro-
ces conştient). Deosebirea esenţială dintre aceste două categorii
de minciună constă în fapul următor: In minciuna intenţională-
conştientă, mincinosul în momentul minciuni, îşi dă seama de
deosebirea dintre starea adevărată de fapte şi starea pe care o
intenţionează minţind; când nu-şi dă seama de starea reală a
faptelor şi afirmă ceva care nu este în concordanţă cu aceasta,
avem o eroare sau în cazul cel mai rău o minciună neintenţionalâ-
inconştientă, Termenul de minciună neintenţională-inconştientă
este cu mult mai larg decât termenul eroare sau greşală aşa cum
este întrebuinţat în mod obişnuit. In minciuna inconştientă se
cuprind şi manifestările cari nu se pot numi eroare. Ex. Sunt
unele transformări sau chiar ficţiuni pe care un individ le spune
la început conştient de valoarea lor fictivă, pe urmă, printr'un
proces de auto-sugestie, el însuşi crede în realitatea spuseloi
sale. Cazurile patologice de isterie, arată în mod suficient acest
lucru. Chiar şi cazurile de mitomanie arată că indivizii în mo
mentul când crează a ficţiune au un proces de trecere delà sta
rea conştientă a ficţiunii până la credinţa neclintită în realitatea
spuselor lor. De multe ori se întâmplă ca indivizii să aibă intermi
tent sau parţial conştiinţa minciunii lor. Aceste manifestări nu se
pot incadra întru totul în conceptul de eroare, deaceea am socotit
mai potrivit acest termen de minciună inconştientă-neintenţio-
nală care cuprinde şi eroarea propriuzisă şi fazele caracteristice
(provenite din stări patologice, printr'un proces puternic de
auto-sugestie) precum şi cazurile de trecere înspre minciuna
conştientă.
Minciuna neintenţională-inconştientă
Fără îndoială acest fel de minciună se întâlneşte foarte des
la copil, mai ales ţinând seama de natura sa cu anult mai des ex
pusă erorii decât a maturului. In Cap. I. despre Lumea copilu
lui, am arătat că un act psihic, un lucru sau un gest poate avea
în lumea copilului cu totul altă semnificaţie decât în lumea ma
turului şi că de multe ori aceste acte considerate de dinafară,
adică prin lumea maturului, pot fi considerate ca tentative de
minciună sau minciuni în bună regulă. In discuţiile acestui sub
capitol vom arăta toate acele manifestări prin care copilul fără
ca să ştie şi să vrea falsifică realitatea, adeseori inducând în
eroare pe alţii.
Există o afirmaţie că încă din primele zile uneori chiar
săptămâni, copilul întrebuinţează plânsul pentru a induce în
eroare. De multe ori copilul întrebuinţează plânsul nu numai
când are o durere sau o neplăcere, ci şi atunci când doreşte ca
mama-sa să vină la el sau să fie mângâiat. Acest lucru poate
să fie adevărat, însă trebue amintit că plânsul numai pentru
matur însemnează o^durere sau o nelinişte puternică, în lumea
copilului el înseamnă cu mult mai mult. In primul timp al vieţii
sale, el nu are nici un alt mijloc de a se face cunoscut, sau de
a comunica, decât plânsul. El plânge când îl doare ceva, plânge
când i-e foame, plânge când doreşte ceva şi aşa mai departe.
Dacă el plânge când doreşte pe mama sa şi plânsul pentru ma
tur, înseamnă expresia unei dureri, aceasta el nu o face cu
intenţia de a induce în eroare, ci pur şi simplu îşi exprimă di
rect prin mijlocul redus al lacrimilor o dorinţă. Maturul evi
dent că este înşelat fiindcă pentru el plânsul are o altă semni
ficaţie decât pentru copil. Este în acest caz ceva analog cu
ceeace se întâmplă mai târziu cu limbajul. Ex. Când un copilul
spune, privind farfuria cu supă fierbinte: „în supa asta este
multă vară" nimeni nu ia cuvântul vară în semnificaţia lui obiş*
nuită pentrucă atunci am presupune, ceeace este absurd, că
se găseşte în copil o intenţie de a spune un neadevăr şi prin
aceasta o minciună. Adevărul este că în limbajul copilului vară,
acopere cu totul alt conţinut decât la matur. In cazul acesta el
înseamnă fierbinte şi este folosit pentrucă termenul adevărat
îi lipseşte şi nicidecum cu intenţia de a falsifica o realitate.
Plânsul şi lacrimile înseamnă în unele Cazuri o minciună
şi anume în cazurile isterice, atunci când copilul întrebuinţează
lacrimile, în dese rânduri leşinul, cu intenţia vădită de a obţine
lucrul dorit. Aceste cazuri intră însă în latura patologică â min
ciunii.
Felul de a induce în eroare, fără ca să intenţioneze aceasta,
este foarte frecvent la copil şi provine dintr'o lipsă de înţele
gere a manifestărilor sale din partea maturului, sau în sens
general, dintr'o incompetenţă a lumii maturului cu lumea copi
lului. In direcţia aceasta este aproape întreg limbajul copilului.
Copilul luând cuvintele delà matur, în multe cazuri le dă ô
semnificaţie deosebită, provenită din propria lui experienţă.
In cele mai multe cazuri, copilul dispunând de cuvinte mai pu
ţine dă acestora un sens cu mult mai larg decât îl au ele la ma
tur. J . Piaget aminteşte Cazul unui copil care semnifică prin
cuvântul „viaţă" şi soarele şi luna. Sunt alte cazuri când se în
tâmplă tocmai invers; când are pentru unul şi acelaşi lucru
mai multe cuvinte întrebuinţându-le în diferite ocazii. In tot
cazul, limbajul copilului nu este structuralizat aşa cum este al
maturului, după cum însăşi experienţa sa nu este astfel struc-
tuajizată. De aici vin de multe ori induceri în eroare prin
simplul fapt că un matur nu ştie ce spune un copil. Acestor feluri
de minciuni nu li se poate atribui un caracter de intenţionali
tate din partea copilului.
Există însă alte manifestări caracteristice prin care copilul
falsifică realitatea în mod involuntar şi inconştient. Cauzele
acestor falsificări, care pot induce de multe ori în eroare, sunt
multiple şi izvorăsc din însăşi natura intimă a copilului. Una
dintre principalele cauze din care copilul falsifică realitatea
este neputinţa lui de a reţine datele experienţii aşa cum le-a
perceput. Aici se ridică problema amintirii, foarte des discutată.
Copilul ţine Imai puţin minte şi mai ales transformă radical
ceeace a fost depus ca experienţă trecută în sufletul său. Co
pilul la un an abia reţine pentru o zi un lucru, după aceea sau
îl uită sau îl denaturează de nerecunoscut. W. Stern găseşte
prima amintire corectă la un an an şi şapte luni, când fetiţa lui,
Hilda, îşi aminteşte o doamnă după 2 zile delà despărţire. Toate
amintirile însă din aceasta vârstă şi de mai târziu sunt vagi şi
generale, conţinând adevărul numai în substanţă. Ele sunt, în
cele mai dese rânduri, după un timp mai îndelungat, supuse
falsificărilor. Stern crede că prima cauză din care copilul falsi
fică amintirile răsare din însuşi psihicul haotic al copilului.
Copilul neavând un fel de structuralizare întorioară amestecă
amintirile întreolaltă; confundă datele memoriei cu ale imagi
naţiei, încât iese la iveală falsificarea. Una dintre cele mai in
teresante probleme în aceasta fază este localizarea în timp şi
spaţiu. Copilul adeseori combină ceeace a fost trăit diferit în
timp şi spaţiu şi adeseori descompune ceeace a fost trăit uni
1
tar. Acest amestec duce la cele mai multe falsificări din par
tea copilului. Un copil de 5 ani, fiind întrebat de mamă sa: „ţii
minte când ai fost la mare?" a răspuns: „Da, îmi aduc aminte
că am fost cu trenul şi că era noapte şi că în gară la Constanţa
am adormit pe fereastră" (aceasta s'a întâmplat după 1, V% ani,
delà data căltoriei). De fapt copilul a fost noaptea în gară la
Constanţa, însă nu acolo a dormit pe fereastră, ci în casa buni
cului său la o dată mai veche cu V2 an decât călătoria. In felul
acesta copilul combină diferitele sale experienţe scoţând ceva
nou, care nu corespunde realităţii.
O altă cauză din care copilul falsifică realitatea este că el
nu vorbeşte după constatare, ci mai mult după dorinţă. Dacă
pentru matur conceptul de realitate* pare cu atât mai pur cu cât
este mai deslegat de stările subiective, pentru copil realitatea
1
) C a z «luat din G o r p h e „La Critique du témoignage* Paris, Dolloz 1 9 2 4
pag. 129.
direct, nu numai prin presupuneri din manifestările sale externe.
Cu toate acestea nu putem afirma în mod hotărât că aici este
vorba de un proces cu totul inconştient şi că nu poate fi vorba
de o intenţie oarecare a copilului de a înşela. Cazului i se poate
da şi o altă interpretare. Nu se poate exclude faptul că acest
copil putea să ştie că nu e bine să fac răul fratelui, fiindcă se
supără părinţii (aceasta este o înţelegere foarte concretă, care
vine după 2—3 pedepse aplicate de părinţi copilului când
a, făcut rău fratelui). Dar să admitem că aceasta nu o ştia, mai
rămâne totuşi încă o lăture foarte importantă a fenomenului.
Copilul, văzând supărarea mamei, a încercat dintr'odată să în
lăture aceasta situaţie neplăcută. Aceasta înseamnă că el trebuia
să perceapă situaţia neplăcută şi în a doua linie, trebuia să gă
sească un mijloc prin care să înlăture aceasta situaţie. Este evi
dent că acest proces nu s'a petrecut printr'o deliberare lungă şi
perfect conştientă în toate punctele sale, asemenea unui calcul
bine înlănţuit, totuşi sunt unele elemente care pot admite o in
tenţie destul de ştearsă a copilului de a ascunde o realitate cu
un scop pe care-1 cunoştea: înlăturarea unei situaţii neplăcute.
Este în acest caz ceva analog cu cazul ivit mai târziu când copi
lul, făcând un lucru rău, când vede pe mamă sa că-i arată nue-
luşa, arată cu degetul în spre pisică spunând: „pisica", adică pi
sica a făcut. Este o reacţiune care conţine mult din reacţiunea
instinctului dar e prea complexă ca să fie explicată numai prin
instinct. In aceste cazuri este de presupus şi un mic calcul prin
care copilul acopere o realitate (neagă fapta), afirmând alta, pre
văzând întrucâtva efectul. Deci prezenţa unei intenţii nu poate
fi negată întru totul în aceste cazuri. In sensul acesta trebue să
revnim la ceeace spusesem în partea întâiu a capitolului, că
poate fi vorba de o intenţie vagă, care să se bucure de' un mini
mum de luminozitate conştientă, şi care în dese rânduri nu se
vede, precum poate fi vorba de o intenţie care să se bucure de
un maximum de luminozitate conştientă, în cazurile când copilul
săvârşeşte o minciună cu mult calcul. Un al doilea caz de pseu-
dominiciună este observat de Stern la 3 ani. El întrebă copilul:
„ai văzut cele două păsări pe sus?" Copilul, privind în sus şi nă-
zuindu-se să descopere spune: „da", deşi nu era nici o pasăre.
Natural fondul acestei minciuni este întrebarea sugestivă pe care
a pus-o tatăl, însă nu-i mai puţin adevărat că acest copil putea
să răspundă „da" şi cu un anumit scop despre care poate îşi da
destul de vag seama. Copilul crede că prin aceasta afirmaţie se
poate arăta capabil, fiind că ceeace vede tatăl său vede şi el.
1
Aceasta este o tendinţă foarte frecventă la copii.
Fr. Baumgarten afirmă, după datele culese de ea, că prin
anul al 14-lea începe minciuna în baza întrebărilor sugestive care
este şi după ea, o pseudominciună. Aceasta minciună provine
din cauza unor afecte puternice. De multe ori copilul cuprins de
frică spune instinctiv un neadevăr ca să scape. De ex. copilul lui
Scupin, care pierzând cheile delà uşe, la ameninţările maiméi,
spune că le-a dus câinele. Pe urmă fiind întrebat pe un ton blând
recunoaşte că el le-a pierdut. Aproape toţi cercetătorii în aceasta
direcţie spun despre aceste manifestări întâmplate în majoritate
în prima copilărie (0—3 ani) că nu sunt minciuni, ci mai mult
greşeli provenite din cauze independente de voinţa şi intenţia
copilului. Stern crede că aceasta minciună copilărească este pro
dusul fanteziei în mare parte. Falsificând fără un scop imediat
copilul, în aceasta epocă, este asemenea poetului care falsifică
numai dè dragul de a falsifica, creindu-şi lumea dorinţelor sale.
Fr. Baungarten crede deasemeni că prin aceste manifestări copi
lul mai mult greşeşte decât minte, şi că în pritmii 5 ani copilul nu
spune nici o vorbă adevărată şi nici una mincinoasă ci numai vor
beşte. (Jean Paul). Cauzele cele mai însemnate a acestor erori
după Fr. Baungarten sunt: nedesvoltarea simţurilor, neputinţa
ochiului şi a urechii de a prinde nuanţe, neputinţa impresiilor de
a se reproduce exact, iluziile memoriei, sugestibilitatea, lipsa de
simţ critic şi altele. Aceeaşi autoare crede că aceste cauze scad
pe măsură ce se desvoltă judecata prin care capilul poate stabili
1
un raport obiectiv între el şi lucruri şi între un lucru şi altul. )
Karl Reininger ocupându-se de minciună la copil şi ado-
Minciuna internaţională-conştientă.
Catrenă tristă
Locuri natale
Vă port sâmbrie 'n cântecul curat
Şi din lumini vă cresc în fiecare seară,
Pe struna gândului pentru vioară
Acord de linişte în crez săpat.
Pumn de lapte dulce 'n dimineaţă
Când s'adapă rugăciunile din rodul verii
Ora deniei v'o culc în leagănul tăcerii,
Peste ploile de zile, spic de viaţă.
Cuib de lege, basm cu soc la brâu
Pe cărare de baladă scrisă 'n trişcă
Vânt de vreme, taina 'n dungă mişcă
Printre frunzele de bucurie de la râu.
Slovă lângă slovă — vis şi trup
Cu azurul colindat în mână,
Anii vi-i culeg şi cerul din ţărână
Pâinea dragostei cu voi s'o rup.
George Todoran
T R A D U C E R I
Dimíter Adjarschí:
Foame
— Pâine!
— Aşteptaţi dragii mei!
— Pâine! Tată! Pâine!
Trei copii mici scâncesc şi strâng puternic în jurul tatălui lor.
Dar el sade ca înlănţuit şi priveşte tâmpit prin geamurile murdare.
Afară, prin ploaia deasă se zărea, ca şi un spic de grâu doborît
la pământ, răcoroasa seară de toamnă. Toată ziua umbla Petru
Verdinov pe străzile capitalei să capete de lucru. Dar în tot
locul era refuzat. Unii îl priveau cu deamănuntul şi ca muţi,
cu scârbă îşi întorceau capul, iar alţii îl amăgeau îndemnându-1
să mai aştepte puţin.
— După două trei luni poate, o să avem nevoie, dar acum...
— Copiii rabdă foame şi . . . pentru asta, dacă se poate
cumva . . . mai degrabă.
— Dacă te grăbeşti, să-ţi fie de bine ! . . .
Ei, aceştia cari dau de lucru ! Ii cunoaşte el. Au inimă de piatră.
A văzut el cu cât sânge rece înainte cu două săptămâni i-au
zis: „De mâine eşti scos din lucru, fabrica trece prin zile grele
de criză". Ştie el prin ce fel de criză trece fabrica, dar. . .
Nu cunoaşte în deajuns pe toţi lucrătorii?
Dar ce să faci, dacă nu te lasă frica asta de rob . . .
Copiii din nou scânciră şi—í rupseră gândurile.
— Pâine! . . . Dă-ne mă, tată!
Se desmetici. îşi strânge cu desnădejde fruntea şi se întoarce
necăjit :
— Nerăbdători mai sunteţi, dragii mei. . . Mai aşteptaţi
încă puţin . . . Tata o să vă dea pâine, dar voi prea vă grăbiţi...
Aşa e că prea se grăbesc, mamă?
El îşi întoarse faţa spre femeia lui bolnavă care era culcată pe
o laviţă de stejar în colţul apropiat al camerii. S'apropie câţiva
paşi şi întreabă şoptind:
Dar acum?
— N u . . . ştiu — răspunse în şoaptă bolnava, mai mergi
iară, poate că o să g ă s e ş t i . . .
— Unde acum, isbucni necăjit Verdinov şi trânti uşa după el! ?
S'a oprit înaintea porţii. Se ívíau grămezi de murdării, uliţi pline
de noroaele cari sunt întotdeauna nelipsite cartierelor mărginaşe
ale marilor oraşe. Undeva departe, o roată mare luminată de
nenumărate lămpi electrice, tremura încontinu în mreaja de
ploaie şi prin întunecatul fond al nopţii, care cu încetul venea
ca o veste de moarte.
Verdinov grăbi pasul.
întâlni câţiva trecători. Necunoscuţi. Cu capetele aplecate,
cu feţele supte treceau tăcuţi, reci şi serioşi, — fiecare ducându-
şi propriile griji. El îi privi şi plecă mai departe. Cum ar fi vrut
să se oprească aceşti oameni plini de griji! Să-1 întrebe unde
merge şi dece să grăbeşte?
Adevărat este, că el şi ai lui suferă de foame? O să le
povestească că e fără de lucru, copiii lui mor de foame iar
femeia-i este bolnavă de moarte în pat. Poate o să-1 înţeleagă.
Cineva dintre ei l-ar ajuta, i-ar da ceva. Cine ştie? E posibil,
trebuie să se găsească un milos în clipele grele prin care trece
un om fără lucru. Sunt foarte mulţi oameni fără lucru; mii şi
milioane sunt ca e l . . .
S'a oprit. întoarce capul, rămase aşa câteva minute şi ca
şi dus de-o mână nevăzută, făcu câţiva paşi înainte. Zări pe
trotouarul luminat, vitrine cu ferestre mari şi feeric decorate.
Un zgomot înăbuşit de automobil, sirene, tropot de cal îl lovi
în faţă, el încet se lasă înaintea uşii, unui mare restaurant.
îşi dete seama că puterile îl părăsesc. Răzimă capul de geamul
rece şi privi cu indiferenţă globul luminat al apropiatului stâlp
electric.
Pe urmă ochii i-se închiseră, iar el alunecă pe pământul
rece . . . Deodată cineva începu să-1 scuture şi trei lovituri grele
îi căzură îpe spinare. Verdinov cască ochii. In apropierea
lui, într'o poziţie caraghioasă se distingea figura unui sergent solid.
Legitimaţia! Aici nu e locul de dormit! Să te cari din
ochii mei !
«Păzitorul ordinei publice" pe sub mustăţile-i negre începu
să zâmbească binevoitor îşi schimbă tonul şi—í înapoie legitimaţia.
Dar Verdinov după ce s'a sculat încetinel fără pic de vlagă,
începu sä—şi tragă după el, prin noroiul pavajului, bocancii săi
ciuruiţi.
Nu-şi dete seama cum a ajuns la micu-i bordeiu.
Deschise usor usa si intră în recea si întunecata odaie. II întâm-
pină necruţător un miros de mortăciune. Se apropie de patul
de lemn şi începu a bolborosi:
— Dormi femeie ? . . . Eu m'am întors, dar tot nimic 3 Dar
tu . . . Mai bine te simţi acum ? . . .
Nu primi nici un răspuns.
Puse dosul mâinii pe fruntea femeii sale. Deodată un fior şi o
sudoare rece trecu prin tot corpul său.
Rămase împietrit. — Ce clipe grele . . .
Prin sticla micei ferestruici, blânde şi monoton, bătea ca'n-
tr'o tobă, picurii ploii de toamnă.
Alexie Puskin:
„Cele din urmă flori"
Alexandru Kíbedí:
„Noi trei suntem deslegarea"
Nu fug şi nu refac chiar dacă-i rău:
ăsta-i secretul sufletului meu.
* *
x
) Tot din acelaş motive sunt silit să fac şi mărturisirea u r m ă t o a r e T
încă delà început la a c e l cotidian, atât c â t a m fost ş e i - r e d a c t o r ( O c t o m v r i e
1 9 3 6 — Ianuarie 1 9 2 7 ) . C â t şi după a c e i a , a m fost silit să iscălesc articole,
însemnări sau producţii literare şi c u diferite pseudonime (Ion A r d a r u , C o r n e l
Iorgulescu, Dinu F r â u a , Const. I. Bărbat, Paul Iustin etc.), p r e c u m şi sub ini«
ţiale (mari sau mici S I. Ch. S.; ies), sau să nu iscălesc deloc, c u m a u fost
a c e l e bucăţi de p e pagina întâia c u text cursiv p e două coloane (a 6«a şi a
7«a), aceste din u r m ă însă numai p â n ă la p l e c a r e a m e a .
Vorbind mai departe de paginile literare ale ziarelor, G. T.
aminteşte gruparea „Patriei" şi a „Naţiunei Române", dar uită
s'o amintească şi pe acela deia „Ecoul", unde pe lângă autori
consacraţi (Al. T. Stamatiad, Emil Isac, I. C. Delaturda, Petre
Belu, etc.), sau mai tineri (Florica Ciura, Vlaicu Bârna, Ion Th.
Ilea, George Popa, Petre Adrian, etc.) şi pe lângă întreaga ple
iadă a celor şi mai tineri poeţi şi scriitori ardeleni şi în special
clujenii (Valeria Car du, Mihail Axente, N. Rusu, I. Vlasiu, V. C.
Cheatră, Silviu Lazăr, C. S. Anderco, I. V. Mesaroş, V. Strava,
I. Moldovan, I. Olteanu, V. Ilieşiu, G. Todoran, etc.), sau ară-
dani (P. Bortoş, A. Miclea, I. Pogana, I. Ţucra, etc.), s'au rele
vat ca şi d-sa, nume noui, ca: Pavel Butan, P. Sfetca, P. Banu,
Fane George Pajişte, E. Beoca, etc. Oare Gabriel Ţepelea nu-i
cunoaşte pe aceştia din scris? Posibil... Dar cum vine atunci să
califice drept „îngrijită" pagina literară zilnică a „Ecoului"? —
căci nu-i lucru de glumă să spui despre o publicaţie un asemenea
lucru, dar să treci peste gruparea ei, poate cea mai mare dintre
toate ziarele ardelene . . .
Şi fiindcă G. Ţepelea a tăcut când ar fi trebuit să vorbească
despre adevăratul neajuns al acestor ziare, trebuie s'o fa
cem noi.
Bune sau rele, paginile literare ale ziarelor sunt mai mult
sau mai puţin munca unui om, care adună material şi caută! să-1
armonizeze pentru a nu da loc la stridenţe şi contradicţii. Bune
sau rele, aceste pagini trebuesc girate de cel care le conduce,
prin numele lui pe frontispiciul paginei. Din trilogia ziarelor
amintite mai sus, singur cotidianul arădan a înţeles acest lucru.
Astăzi, ori de câte ori „Ecoul" literar apare, el poartă indicaţia
că e îngrijit de Florica Ciura. De ce oare celelalte ziare cu pa
gină literară nu fac acelaş lucru? Sau directorii celor două coti
diene clujene cred c'o pot gira ei? De cred cumva acest lucru nu
nutmai se înşaiă, dar frustează pe acei cărora le revine meritul,
de o răsplată morală.
Iată de ce pe lângă o rectificare şi o lămurire, socotesc
aceste rânduri ca o scrisoare deschisă celor doi directori ai zia
relor clujene.
/. Ch. Sewreanu
CRONICA PLASTICA
Scurt bilanţ plastic.
CRONICA DRAMATICĂ
Retrospectivă
Cluj, Iunie IÇJ7
Triptic românesc :
J
) „Biblioteca p e n t r u toţi", — A l c a l a y .
time. De aici apoi, prevestirea în însăşi substanţa ei a acestei for
me superioare de cultură.
— Odată cu darurile raţiunii cari împrumută personalităţii
sale prestigiul ei imens, pentru ca apoi să i-1 restitue acesteia cu
impresionantă dobândă, D-l Petrovici aduce şi întreţine în cultu
ra noastră spiritul filosofic adevărat. Trezirea sentimentului de
gravitate vis-à-vis de marile probleme ale existenţei şi de a fi făcut
să se întrezărească importanta covârşitoare a valorii adevărului,
este în mare parte opera D-lui Petrovici. Necesitatea cu care
se impun conştiinţei omeneşti probleme, justifică existenţa noţiu-
nei de adevăr. Iar înţelegerea raţionalistă a acestui concept este
justificată de faptul, o clipă neîndoielnic nu sunt posibile proble
me decât prin şi pentru gândire. Raţionalismul D-lui Petrovici se
desprinde limpede tocmai din recunoaşterea ca absolut necesară
a conceptului inteligibit de adevăr, fie în sensul lui epistemologic
ca valoare a cunoştinţei, fie în cel metafizic ca fond ultim al lu
crărilor. Fidelitatea naţionalistă a Dlui Petrovici nu este faţă
de metodă şi mai puţin faţă de sistem. Ea e faţă de gândire în ge
neral. Raţionalismul dlui Petrovici, nu însemnează decât afirma-
marea drepturilor raţiunii — elementul intrinsec al gândirei —
drepturi, de a susţine numai ca efortul filosofic explicativ şi de a
hotărî, tot numai ea, valoarea lui ca adevăr.
Spiritul filosofic ce dl. Petrovici aduce, reiesă din această
cuprindere a adevărului. Mai exact: este însăşi această cuprin
dere. Spiritul filosofic renaşte în momentul în care inteligenţa
descopere şi recunoaşte sensul şi grava importanţă ce-o închide
noţiunea de adevăr. Ea îşi dă seama atunci, că adevărata ei che
mare este de a interveni cu cheia ei în mod permanent şi întot
deauna urgent pentru a-i pătrunde în miez.
Şi într'adevăr, dl. Petrovici, prin întreaga sa activitate filo
sofică n'a făcut altceva decât să creeze în conştiinţa româneasca
o „tensiune" filosofică permanentă, motivată de urgenţa cu care
apăreau scrierile Dsale filosofice. Fie că este vorba de monogra
fii magistrale, ale gânditorilor, fie de studii de o personală adân
cire şi contribuţie filosofică, fie de conferinţele dsale sculptura
le, din toate acestea se desprinde cultul pentru valoarea sublimă
a adevărului. (Pe acest plan de judecată nu importă dacă valoa
rea lui este ahsolută sau relativă; în orice caz, este bunul nostru
spiritual cel mai preţios). Din operele dlui Petrovici, filosof ia
apare în toată splendoarea ei: efort raţional al minţii de a des
coperi în dosul înfăţişărilor multiple ale realităţii, sensul ei adânc
şi unitar. E problema adevărului filosofic. Scânteia filosofică
numai atunci se naşte, când această preocupare, deşi recunoscută
ca dezinteresată şi absolut gratuită, se impune totuş obsedantă şi
chinuitoare pentru o conştiinţă. Şi amnarul raţionalismului dlui
Petrovici scapără des aceste scântei. Domnia sa ne-a deprins să-î
aşteptăm slova filosofică şi să-i anticipăm cu oarecare exacti
tate chiar apariţia — fapt care nu exclude totuş surpriza spiritua-
lă. Tâlcul acestei „aşteptări nerăbdătoare" este, cred, acela că
niciodată dl. Petrovici nu şi-a dezamăgit cititorii. A rămas în
substanţa personalităţii sale pe deasupra oricăror compromisuri
acelaş slujitor al valorilor pure. Pseudo-filosofia noastră ce nu
urmăreşte decât aservirea valorilor spirituale ţintelor nespiritua
le, şi-a găsit în dl. Petrovici un adversar puternic. Dsa, pe ba-
rioadele raţionalismului, salvează spiritul. Scrierile dlui Petro
vici, nu trebuiesc socotite ca etape parţiale, premergătoare a unui
viitor sistem. La lumina consideraţiilor de mai sus, ele trebuesc
valorificate ca momente spirituale în sine.