COMPETITIVITATEA ORGANIZAȚIEI

Interesul literaturii de specialitate pentru competitivitatea organizației a derivat, pe de-o parte,

din studiile competitivității țărilor și regiunilor și, pe de alta parte, din preocuparea atât a
managerilor, cât și a cercetătorilor pentru identificarea unor căi eficiente de satisfacere a nevoii
clienților și de dominare a concurenței. Dacă, la nivel național, competitivitatea este privită, de
cele mai multe ori, ca o modalitate pusă în sujba îmbunătățirii serviciilor publice pentru creșterea
condițiilor de trai în contextul unei utilizări raționale a resurselor țărilor (majoritar limitate), la
nivel organizațional, competitivitatea privește capacitatea firmelor de a înțelege mediul
concurențial și de a se adapta nevoilor pieței.
În acest context, amintim preocupările Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
(OCDE) de definire și studiu a conceptului de competitivitate, concretizate în ”capacitatea
organizațiilor, ramurilor, regiunilor și statelor, afltate în concurență, de a asigura, în mod
sustenabil, un randament ridicat al valorificării factorilor de producție, precum și un venit
superior din valorificarea forței de muncă” (OCDE, 2013). Această definiție a fost larg acceptată,
unul dintre argumente fiind acela că surprinde atât componenta națională, cea care privește rolul
statului de a asigura un cât mai ridicat posibil nivel de trai cetățenilor săi, cât și cea
organizațională, prin comensurarea finalității economice a utilizării factorilor de producție. De
altfel, Michael Porter arată că productivitatea reprezintă un factor fundamental, pe termen lung,
pentru nivelul de trai deoarece reprezintă baza venitului național, iar competitivitatea la nivel
național își găsește exprimarea în productivitatea națională (Porter, 2005). Chiar dacă această
abodare poate conduce la ideea că țările, în căutarea firească a unei productivități din ce în ce
mai mari, ajung să intre în competiție pentru asigurarea unui nivel de trai cât mai bun pentru
cetățenii săi, există autori care consideră că, în fapt, ”firmele sunt cele care concurează între ele
și nu statele naționale” (Krugman, 1994). Această teorie se bazează pe un argument ce ține de
rezultatul competitivității: dacă o firmă necompetitivă nu reușește să-și plătească salariații și
furnizorii intră în faliment, fapt ce nu se poate spune despre un stat. În plus, în contextul
globalizării, performanța unui stat este din ce în ce mai strâns legată de contribuția pe care
firmele o au la alimentarea bugetului național. De aceea, politicile publice ajung să aibă un rol
important în conturarea vectorilor de competitivitate a firmelor prin politica de concurență,
sistemul fiscal, acordarea subvențiilor etc. În același spirit, putem considera și opinia
Competitivness Advisory Group (un grup de 13 experți desemnat de Comisia Europeană, în
1995, pentru a studia competitivitatea Uniunii Europene) după care conceptul de competitivitate
implică productivitatea, eficiența și profitabilitatea și reprezintă un mijloc de obținere a
bunăstării sociale făra a crește inflația. Michael Porter realizează o delimitare clară:
productivitatea este, în principal, apanajul competitivității naționale, în timp ce eficiența,
profitabilitatea și atingerea țintelor de piață aparțin, eminamente, competitivității firmelor
(Snowdon, Stonehouse, 2006).
Mihai Berinde arată că, în mod tradițional, competitivitatea se fundamenta doar pe raportul
dintre costuri și prețuri, dar contextul concurențial actual arată că există o distincție clară între
competitivitatea statică și cea dinamică. În privința competitivității statice, accentul cade asupra
concurenței prin preț, firmele bazându-se pe costul redus al forței de muncă și al resurselor ceea
ce face ca o bună competitivitate să poate fi păstrată prin menținerea sau reducerea costurilor de
producție. Competitivitatea dinamică este asociată cu caracterul fluctuant al mediului
concurențial, care pune accent nu doar pe relația dintre costuri și prețuri, dar și pe capacitatea
firmelor de a învăța, de a se adapta rapid la condițiile pieței și de a inova. În acest context,
competitivitatea este definită ca reprezentând capacitatea firmelor de a-și moderniza permanent
facilitățile tehnologice pentru a realiza produse capabile să concureze (Berinde, 2006). Admițând
că realitatea economică din cele mai multe domenii ne îndreptățește să afimăm că abordarea
competitivității în dinamică este mult mai adecvată în prezent, putem enumera câțiva factori care
pot contribui la identificarea corectă a competitvității dinamice a unei organizații: leadership,
competențele și resursele organizației, opțiunile și acțiunile strategice ale organizației și ale
competitorilor acesteia, nivelul actual de competitivitate, oportunitățile și amenințările din
mediul concurențial (Radu-Gherase, 2009).

Pe termen scurt, competitivitatea unei organizații derivă din atributele preț/performanță ale
produselor existente (Prahalad, Hamel, 2011, pp. 290). Aceiași autori arată că proiectarea unei
asemenea viziuni asupra competitivității, pe termen lung, va risca erodarea competențelor
centrale ale organizației, cele care au produs și pot produce cea mai mare valoare companiei. O
organizație devine sustenabil competitivă dacă reușește să-și creeze și să-și mențină câteva
competențe centrale care să producă efecte prin replicare și inovare. Această abordare poate fi
preluată și aplicată ca definiție specifică a competitivității organizațiilor sanitare deoarece
practica ne arată că existența unor competențe centrale devin pilonii strategiei și chiar avantaje
competitive și surse de factori cheie de succes.