UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” –IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE

Lucrare de seminar
ECONOMIA MEDIEVALĂ ŞI SPECIFICUL SĂU
Principalele ocupaţii ale omului medieval:
agricultură, meşteşuguri, minerit, specific regional

Elev: Anton Ana-Maria

Grupa: H111

Anul: I

1
 ECONOMIA MEDIEVALĂ ŞI SPECIFICUL SĂU

Principalele ocupaţii ale omului medieval:

agricultură, meşteşuguri, minerit, specific regional

Fără doar şi poate întreaga activitate umană a Evului Mediu a stat sub semnul
creştinismului şi al existenţei universale şi veşnice a unui model uman. Într-o societae
pătrunsă adânc de sentimentul religios, modelul acesteia devine definit de ea. În funcţie de
epoci, creştinătatea medievală va insista fie asupra imaginii pozitive a omului, creatură a lui
Dumnezeu asemeni Lui, fie asupra imaginii negative, cea a păcătosului permanent în pericolul
de a cădea în ispită, de a se lepăda, de a cădea în abisul etern. Aceste concepţii se resfrâng şi
asupra economiei şi percepţiei despre muncă, pe de o parte conturându-se ideea muncii cu
caracter de blestem şi pedeapsă, iar de cealaltă, cea a muncii ca instrument de mântuire şi
răscumpărare. Între aceste munci se numără şi activităţile agricole, meşteşugurile şi mineritul.

Lucrarea se structurează în trei părţi, tratând elemente ce ţin de economia Evului

Mediu, meşteşugurile şi evoluţia acestora, dar şi mineritul. În demersul nostru am folosit ca
instrumente de lucru opere aparţinând lui Jaques Le Goff, Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu
Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, Fernand Braudel, Henri Pirenne şi Radu Manolescu.

Marea diversitate geografică, geologică, de populaţie şi de dezvoltare agricolă a

Europei face ca, în Evul Mediu european, profilul ţăranului să prezinte trăsături diferite de la
o regiune la alta, cu toate că în marea lor majoritate ei fac parte din clasa micior producători şi
a producătorilor primari. La nivel de tehnică rudimentară medievală, fiecare dintre aceşti
factori influenţau într-o măsură mult mai mare decât în zilele noastre, atât în ceea ce priveşte
activităţile agricole cât şi viaţa de zi cu zi, în ansamblul său1.

În secolele XI-XII istoricii constată prezenţa mai multor tipuri de exploatare a solului
în detrimentul une singure civilizaţii rurale. Preponderente în teritoriile mărginaşe erau
pădurile şi mlaştinile care erau folosite de populaţia pe care o adăposteau, deşi în număr
redus, resurse materiale însemnate, caracterizate de o economie, civilizaţie şi stil de viaţă
proprii. Cu toate că pădurea a reprezentat un adăpost şi o sursă de subzistenţă a săracilor în

1
Jacques Le Goff, Omul medieval, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.107.
2
Evul Mediu, având o importanţă economică ridicată, terenurile cerealiere sunt considerate
printre cei mai importanţi factori de cultură agricolă ai economiei medievale2.

În ceea ce priveşte exploatarea agricolă, Europa poate fi divizată, din punct de vedere
al reliefului, excluzând mare parte din Norvegia, Finlanda, Suedia şi nordul Rusiei europene
în două părţi exploatabile agricol: prima, formată din cea mai mare parte a Spaniei, sud-estul
Franţei, majoritatea suprafeţei Italiei, Grecia, Peninsula Balcanică la sud de Carpaţi, şi cea de-
a doua, pornind din Anglia meridională şi coastele occidentale ale Franţei, până în Urali şi
Caucaz. Aceasta divizare prezintă în prima zonă altitudini ce depăşesc, cu excepţia Câmpiei
Padului şi bazinului dunărean, 500 de metri, în timp ce în cea de-a doua regăsim zone întinse
de câmpie, ce depăşesc arareori 200 de metri3.

Marile concentrări agricole le regăsim în cea mai mare parte în partea de nord a
Europei, cele mai importante regiuni fiind cele din Germania - Brandenburg, Holstein,
Pomerania, Prusia, din Flandra, Anglia şi Franţa – Picardia, Normandia, Artois, Ile-de-France.
În sud, în regiunea mediteraneană, zonele cerealiere erau într-o pondere redusă şi mult mai
puţin prospere comparativ cu cele din nord, fiind situate la o distanţă apreciabilă de centrele
urbane de consum. În aceeaşi perioadă apar zonele de monocultură (legumicole, viticole şi de
creştere a animalelor), forme incipiente de manifestare a specializării economice din mediul
rural datorită emergenţei oraşului medieval şi deschiderii progresive a economiei rurale faţă
de comerţ, monedă şi sistemul de credit. Astfel apar noi peisaje rurale, dominate de viticultură
şi creşterea animalelor, dar aproape lipsite de teren arabil, aşa cum se întâmplă în Franţa, în
Languedoc, unde dintr-o regiune consacrată aproape în întregime culturii cerealelor, aceasta
devine treptat o regiune viticolă, aşa cum va rămâne până astăzi, exemplu aplicabil fiecărei
aşezări urbane mai importante din această parte a Europei4.

În zone ca Anglia, Alpii germanici, sudul Franţei, Peninsula Iberică şi Italia creşterea
vitelor devine ocupaţia principală, devenită chiar exclusivă, ceea ce a necesitat în secolul XII
apariţia unor reglementări pentru a stabili condiţiile migrării sezoniere a turmelor în contextul
conflictelor păstorilor cu locuitorii comunităţilor agrare. Regiunile cerealiere dezvoltate şi
cele de la marginea creştinătăţii – Peninsula Iberică, estul Germaniei şi posesiunile slave –

22
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu,
De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (sec. V-XVI), Editura Polirom, Iaşi, 2010, p.130.
3
Jacques Le Goff, op. cit., p.108
42
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit., p.130-131.
3
înregistrează din secolul XI un proces rapid de creştere a suprafeţelor arabile şi a culturilor
cerealiere prin asanări, îndiguiri şi defrişări, ceea ce a dus la multiplicarea accelerată a
aşezărilor rurale5.

Populaţia agrară era organizată preponderent în sate fie lipsite de ziduri, fie fortificate
cu ziduri sau construcţii de apărare, sate pe care le părăseau în zorii zilei pentru a munci
câmpurile din jurul satelor, pentru a aduna fructele din pădure, pentru a duce animalele la
păşune, pentru a vâna sau pentru a pescui. Familia ţărănească forma, în majoritatea cazurilor,
nuclee simple sau lărgite, mult mai numeroase faţă de familiile „extinse”, care devin tot mai
rare. Ea apare în general cu atât mai consolidată şi solidă cu cât dispune de condiţii de viaţă
mai bune, dispune de suprafeţe mai ridicate de pământ şi de numeroase animale, în special
cele de tracţiune6.

Aceste familii le regăsim în peisaje agricole extrem de diferite, în funcţie de zonă

variind muncile în care îi descoperim implicaţi pe parcursul anului. Zonele muntoase cuprinse
între Pirinei şi Masivul Central, între Alpi, Apenini şi Balcani se caracterizau prin suprafeţe
reduse, modeste de terenuri cultivate cu cereale, comparativ cu suprafeţele întinse de păduri şi
fâneţe, cele ca Meseta, interiorul Siciliei, dar şi numeroase întinderi din Europa Centrală ,
unde se cultivau masiv grâul şi alte cereale. În regiunile mediteraneene se plantau monoculturi
arboricole sau prevalente caracteristice ca măslinul în apropierea Sevilliei sau a Pugliei, lângă
lacurile italiene subalpine şi în câteva zone din Liguria, viţa-de-vie în Calabria şi Campania,
unele zone păstrând spre sfârşitul Evului Mediu urmele avansatei agriculturi arabe, în special
sistemele de irigaţii7.

Ritmul şi etapele muncilor agricole erau stabilite de sistemul de cultură, principala

grijă şi responsabilitate a ţăranului fiind furnizarea familiei şi celor care deţineau eventuale
drepturi asupra produselor ori asupra pământului cultivat de el, cum erau seniorul feudal,
proprietarul urban sau Biserica locală, producţia de cereale, ingredientul fundamental al
alimentaţiei umane indiferent de regiune, în special al clasei mai modeste. Ameninţarea
permanentă şi perpetuă a foametei, alături de fragilitatea şi vulnerabilitatea agriculturii în faţa

5
Ibidem, p. 131.
6
Jacques Le Goff, op. cit., p.110
7
Ibidem, p.111
4
capriciilor naturii, corelate cu dificultatea transportului la distanţă explică dorinţa de autarhie
şi autosufucienţă regăsită în toate comunităţile rurale şi nu numai8.

Dificultatea transportului la distanţă nu a dus la lipsa schimburilor şi la circulaţia

produselor de la o regiune la alta, în acest sens relevant fiind exemplul grânelor din Sicilia,
care erau un import aproximativ regulat către zonele mai intens urbanizate din zonele central-
nordice ale Italiei9.

În specificul regional se înscrie şi faptul că deşi cultivarea cerealelor, de la arat şi până

la semănat, cules şi treierat reprezenta procentul cel mai mare din preocupările şi munca
ţăranilor, ele variau în funcţie de tipurile de pluguri folosite, sistemul de asolament, animalele
de muncă şi tracţiune disponibile, productivitatea solurilor, calitatea acestora şi nivelul atins
de tehnicile şi practicile agricole folosite, productivitatea reducându-se în general pe solurile
mediteraneene, comparativ cu solurile adânci şi dense din Europa Centrală şi Occidentală.
Mai mult decât atât, nu toţi dispuneau de animale de tracţiune pentru muncă, calul fiind mai
rar, animalul tipic utilizat pentru aceste activităţi era boul, înjugat într-una sau mai multe
perechi, deţinerea uneia sau mai multor perechi de animale de tracţiune fiind un element de
stratificare socială10.

Un alt element care diferea de la o zonă la alta este tehnologia folosită, în Europa
Centrală şi Occidentală se folosea un plug mai greu şi perfecţionat, cu antetren pe roţi, brăzdar
şi coarne, încă din Evul Mediu timpuriu. În zona de la sud de Apenini, dar şi în zonele uscate
de la Mediteraneeană regăsim tot plugul cu brăzdar simetric, care despica solul fără a întoarce
brazda. În interiorul Siciliei şi Sardiniei era, în continuare, utilizat plugul rudimentar, cu piron,
eventual având vârful întărit cu piron11.

Un alt factor de diferenţiere regională îl reprezintă sistemul de asolament care

presupunea, în partea europeană mai bogată în precipitaţii, alternarea rotaţiei între cerealele de
iarnă, de primăvară si pârloagă, reducând la o treime solul lăsat pentru odihnă, iar în partea
mai uscată, cu precipitaţii reduse alternanţa pârloagă-cereale de iarnă12. Secerişul s-a realizat

8
Ibidem, p.111-112.
9
Ibidem, p.112
10
Ibidem, p.112.
11
Ibidem, p.112.
12
Ibidem, p.112.
5
pretutindeni cu secera, în special cea dinţată, tulpinile fiind retezate sus pentru a lăsa pe câmp
o modestă hrană animalelor, dar şi ca îngraşământ. O altă formă de fertilizare era aceea de
ardere a miriştei alături de alte ierburi amestecate, rezultând o cenuşă cu rol de îngrăşământ13.

Întreaga lume ţărănească era caracterizată de munca manuală, limitată nu doar la

lucrările propriu-zis agricole, ci se extindea, în special în lunile reci, de iarnă, la mici activităţi
artizanale precum confecţionarea de coşuri, construirea sau repararea de unelte, în timp ce
femeile se ocupau cu torsul şi ţesutul, în activităţile casnice de la cele mai fragede vârste. Tot
iarna era cea care aducea într-o foarte mare parte a continentului binecunoscutul moment al
tăierii porcului. Monotona repetitivitate a vieţii ţăranilor era întrerupta numai de momentele
de socializare determiate de participarea la liturghie, de participarea la târguri, pieţe, de
mersul la moară sau la fierar, ori de participarea mai rară la vreo nunta, pandantul inevitabil al
slabei alimentaţii din zilele obişnuite14.

Pentru măcinat se recurgea la măcinatul manual în cadru domestic, urmat apoi de

moara hidraulică sau cea bazată pe energie eoliană în zonele sărace în ape, dar în care se
manifestă prezenţa vânturilor15. După secolul XII în fiecare sat european, de la Atlantic până
în Moscova, există un morar cu moara plasată fie pe firul apei, fie pe o canalizare care să
aducă apa la un punct mai înalt de cădere16.

Pe parcursul secolelor XI-XII, mare parte din Europa a fost în mod distinct inferioară
părţii de sud a Mediteranei şi Orientului Mijlociu, foarte bine dezvoltate din punct de vedere
urban şi comercial sub stapânirea musulmanilor. Cu toate acestea, la începutul acestei
perioade, cea mai mare parte din Europa a fost supusă unui grad de urbanizare, în sensul
existenţei unor aşezări care pot fi descrise ca oraşe, cu un număr relativ ridicat de locuitori
care îşi câştigă existenţa din meşteşugării, comerţ sau alte activităţi, altele decât agricultura17.

13
Ibidem, p.113.
14
Ibidem, p.114-117.
15
Ibidem, p.113.
16
Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, cap, VIII, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1984, p.109.
17
Rosamond Mc.Kitterick, The New Cambridge Medieval History, Editorial board McKitterick, Rosamond,
Abulafia, David, Brett, Martin, Powell, Edward and all, vol II, C.600-C.900, Cambridge, 2008, p. 47-48.
6
 În unele părți din Boemia, Polonia și Ungaria satele din jurul punctelor militare a oferit
servicii meșteșugărești pentru ele, dar prin secolul al XII-lea devenise comun pentru
meșteșugari să se stabilească într-o suburbie adiacentă fortificaţiei în sine18.

În secolele XI-XII în Europa Apuseană se înregistrează o înflorire a societăţii europene

marcată de mişcări de colonizare rurală şi urbanizarea oraşelor, lărgirea producţiei şi avântul
meşteşugurilor urbane, schimbului intern şi expansiunii comerciale externe19.

Meşteşugurile au cunoscut progrese prin îmbunătăţirea unor unelte, procedee tehnice

şi utilaje existente anterior, dar şi prin inventarea altora. A crescut, de exemplu, eficienţa
mijloacelor de transmitere a mişcării prin utilizarea unor utilaje noi ca angrenaje cu dinţi şi
şuruburi, manivele, arcuri, pedale etc20. Faptul că aproape toate aceste utilaje au fost descrise
încă din Antichitate, cele 5 „lanţuri cinematice” – şurubul, roata, scripetele, dintele de
angrenaj şi piedica la rotiţa dinţată fiind folosite încă din epoca anterioară i-a făcut pe unii
istorici să fie sceptici în ceea ce priveşte progresul tehnologic, susţinând lipsa unui progres
calitativ al maşinismului pe parcursul Evului Mediu21. Se pune un accent crescut pe
specializare prin desprinderea unor ramuri noi din cele vechi şi apariţia unor meşteşuguri noi,
asociate pulberii fine şi a armelor de foc, a hârtiei şi tipărirea cărţilor dar şi confecţionarea
orologiilor22.

Printre mecanismele anterioare perfecţionate se numără roata hidraulică ale cărei

utilizări cresc considerabil: mişcă maiurile care sfarmă minereurile, ciocanele grele care
lovesc fierul forjat, pilugele enorme de la piua de bătut ţesetura, foalele fierarilor, pompele şi
roţile de tocilă pentru ascuţit cuţitele, mori de argăseală şi mori de hârtie23. Pe lângă măcinatul
cerealelor, morile de apă sunt folosite la bătutul postavului, tăiatul lemnelor, prelucrarea
metalelor, la producerea hârtiei, la Fabriene (1276), Troyes (1338) şi Nuremberg (după 1390).

18
Ibidem, p.55.
19
Radu Manolescu, Oraşul medieval în Europa apuseană, curs special, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti,
1990, p.63.
20
Ibidem, p.65.
21
Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1971, p.277.
22
Radu Manolescu, op. cit., p.65.
23
Fernand Braudel, op. cit., p.109.
7
Mult mai rare au fost morile acţionate de maree, atestate a lagunele Veneţiei din mijlocul
secolului al XI-lea24.

Progresul tehnic şi sporirea cererii de produse atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă
au determinat progresul meşteşugurilor urbane vizibilă în diversificarea ramurilor
meşteşugăreşti, în creşterea numărului de ateliere, în creşterea cantitativă şi calitativă a
producţiei. Considerate, alături de comerţ, activităţi „specific urbane”, meşteşugurile erau
îndeletniciri de căpătâi ale orăşenilor, făcând din oraşele Evului Mediu dezvoltat centre de
producţie şi de schimb stând la baza prosperităţii şi dezvoltării acestora25.

Producţia textilă o cuprindea pe cea a ţesăturilor de lână sau a postavurilor, şi pe cea a

ţesăturilor de in, lână, bumbac, sau a pânzeturilor. Cel mai mare elan îl înregistrează producţia
postavurilor, prin numărul ridicat de ateliere şi lucrători implicaţi în procesul de producţie,
diviziunea sporită a muncii, cantitatea şi valoarea produselor, cererea şi răspândirea tot mai
largă pe plan intern şi extern26.

Încă din epoca celtică, postavurile confecţionate de ţăranii din Flandra au fost duse
până în Anglia încă de la sfârşitul secolului X. Observându-se calitatea superioară a lânii
indigene, ea a început să fie adusă în Flandra, pentru a fi introdusă în procesul de producţie,
atrăgându-i în oraşe pe ţesătorii din ţinut, ei devenind simpli salariaţi. Oamenii săraci încep să
se îndrepte către oraşele în care postavăriile devin un mijloc de existenţă, concurenţa şi mâna
de lucru din abundenţă ducând la salarii foarte mici. În timpul acesta postăvăria rurală a
dispărut cu paşi repezi în umbra celei urbane, ea fiind lipsită de aprovizionarea temeinică de
către comerţ a oraşelor cu materie primă şi tehnica mai avansată a acestora27.

Negustorii sunt cei care organizează şi conduc personal atelierele de prelucrare în care
postavurile erau vopsite şi presate, în pieţele europene din secolul XII ele devenind renumite
pentru calitatea şi fineţea ţeseturii, dar şi pentru frumuseţea culorilor. Vechilor mantii

24
Radu Manolescu, op. cit., p.64.
25
Ibidem, p.70.
26
Ibidem, p.73.
27
Henri Pirenne , Oraşele Evului Mediu, Ediţia a II-a, Editura Dacia, Cluj, 2002, p.101-102.
8
(manteaux, pallia) pătrate, fabricate anterior în zonele de şes, le iau locul valuri de 30-60
aunes28, cu un cost de producţie mai ieftin şi o manieră mai comodă de export29.

Postavurile produse în Flandra au devenit unele dintre cele mai căutate ale marelui
comerţ, însă ele nu s-au restrâns doar la această ţară30. Ele au fost produse şi în Lombardia,
Toscana, Flandra, nordul Franţe şi Germania31. În Evul Mediu sticla poate fi considerată
sinonimă cu vitraliul, avântul pe care aceasta îl capătă în creştinătate fiind tratatul lui Teofil,
De divertis artibus, considerat primul tratat tehnic al Evului Mediu, în care sunt evidenţiate
limitele tehnicii medievale. Obţinerea sticlei şi tehnica vitraliului sunt considerate tehnici
esenţialmente în slujba lui Dumnezeu, procedeele descrise în tratat fiind cele folosite în
atelierele monastice, cu scopul de a împodobi biserica32. Îmbunătăţirea tehnicii prelucrării
sticlei, cu precăderea cea a şlefuirii lentilelor şi răspândirea ştiinţei de carte în păturile sociale
mai largi a dus, la sfârşitul secolului al XIII-lea, la inventarea ochelarilor33.

Răspândirea scrisului şi creşterea nevoii materialului de scris a dus la difuzarea

procedeului de producerii a hârtiei în întreaga Europă în secolul al XIII-lea, fiind construite
tot mai multe „mori de hârtie”, acţionate de o roată hidraulică, care fabricau hârtia din
deşeurile textile. Dezvoltarea culturii şi creşterea cererii de cărţi a dus la jumătatea secolului
al XV-lea la inventarea tiparului pe bază de litere mobile de metal, cerneală de imprimat şi
presă de tipărit34.

Începuturile metalurgiei medievale se întrezăresc târziu în Europa, pe văile râurilor

Sieg si Saar, ori între Sena şi Zone. Minereul de fier exista din abundenţă peste tot, însă acesta
nu este pur. Mărunţit, spălat, ars şi redus, el este reîncins şi bătut pe nicovală. Începând cu
secolul XI roata hidraulică determină în Europa progrese lente dar decisive. Forjele de pe
malurile râurilor sunt înlocuite de cele de pădure, roata hidraulică mişcă maiuri uriaşe ce

28
Veche unitate de măsură, având o lungime de 1,88m.
29
Ibidem, p.102.
30
Ibidem, 102-103.
31
Radu Manolescu, op. cit., p.73.
32
Jacques Le Goff, op.cit., p.301-302.
33
Radu Manolescu, op. cit., p.67.
34
Ibidem.
9
mărunţesc minereuri şi ciocane care bat fierul trecut în repetate rânduri prin foc. La sfârşitul
secolului XIV este instalat furnalul înalt, apărut în Germania sau în Ţările de Jos şi se
răspândeşte până în Franţa de Est, în timp ce în Poitou, Bas-Maine şi în întreaga parte de vest
a Franţei, forjele de mână se menţin în interiorul pădurii până în secolul XVI35.

Insuficienţa devine evidentă şi în extracţia minieră, nivelul scăzut al instrumentelor de

ridicare şi de foraj, imposibilitatea tehnică de evacuare a apei rezumând extracţia la zăcăminte
de suprafaţă sau mai putin adânci, mai putin inundate36. Începând din secolele XI-XII încep să
fie puse în exploatare noi zăcăminte de aramă, fier, plumb, sare, cărbuni, argint, o dată cu
îmbunătăţirea tehnicii de extragere prin săpare de puţuri şi galerii mai adânci, prin utilizarea
unor procedee mai eficiente de aerisire, de pompare şi drenare a apelor subterane, de
transportare şi ridicare a minereurilor la suprafaţă. Astfel, în minele de argint din Saxonia,
galeriile şi puţurile atingeau adâncimi de până la 300-400 de metri, pompele de evacuare a
apei acţionând până la adâncimi de 160-180 de metri spre sfârţitul secolului XV37.

Fierul, arama şi plumbul, documentate într-un cod minier la începutul secolului al

XIII-lea, cărbunele de pământ, cunoscut în Anglia posibil din secolul IX, menţionat în Forez,
Franţa, în 1095, şi exploatat cu adevărat în secolul XIII, sarea, extrasă din puţurile sărate de la
Halle sau de la Wielicka şi Bochina, în Polonia, în secolul XIII, cositorul, în special cel din
Cornualia, dar despre care nu se ştiu detalii, minele de aur şi argint se dovedesc insuficinente,
atrăgând criza monetară de la sfârşitul Evului Mediu, stăvilită prin afluxul de metale
americane din secolul XVI, datorită producerii cu inventar şi tehnici rudimentare. Furnalele
cu sistem de foale apar la sfârşitul secolului XIII în Stiria şi spre 1340 în regiunea Liège38.

În Europa, cărbunele de pământ se extrage încă din secolele XI-XII în bazinele de

suprafaţă din Anglia, în regiunile Liège, în Saar, în micile bazine de huilă din Lyonnais, Forez,
Anjou, pentru cuptoarele de var, pentru încălzirea casnică şi pentru anumite operaţii de
forjerie, ocupând însă, cu mult înainte de aceste secole posturi minore în turnarea fierului în
bare, la fondarea şi despicarea acestuia şi la prelucrarea sa ulterioară. În Europa istoriciii
consideră două mari reuşite de amploare a cărbunelui, cele ale bazinelor de la Liège şi
Newcastle din Anglia. Încă din secolul XV, Liège se dovedeşte un oraş metalurgic în care
35
Fernand Braudel, op. cit., p. 136.140.
36
Jacques Le Goff, op.cit., p.300.
37
Radu Manolescu, op. cit., p. 65.
38
Jacques Le Goff, op.cit., p.300-301.
10
cărbunele propriu serveşte la finisarea propriilor produse. La Newcastle reuşita este şi mai
mare, legată fiind de revoluţia cărbunelui care revoluţionează Anglia dupa 1600, permiţând
folosirea acestuia într-o serie de industrii de amploare ca obţinerea sării din apa de mare,
fabricarea plăcilor de sticlă, a cărămizilor, a ţiglelor, rafinarea zahărului, tratarea alaunului, în
brutării, fabrici de bere şi încălzire casnică39.

În concluzie, agricultura, meşteşugurile şi mineritul au reprezentat activităţi economice

care au susţinut şi au contribuit la economia Evului Mediu, activităţi în care au fost implicate
clasele sociale mijlocii şi sărace, încă de la cele mai fragede vârste, constituind un mijloc de
subzistenţă şi un mod de viaţă.

39
Fernand Braudel, op. cit., p.125-129.
11
 Bibliografie

1. Bautier, Robert Henri, The economic development of medieval Europe,London,

1971.

2. Braudel, Fernand, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, cap,

VIII, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984.

3. Le Goff, Jacques, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1971.

4. Le Goff, Jacques, Omul medieval, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

5. Luscombe, David, Riley-Smith Jonathan, The New Cambridge Medieval

History, Editorial board McKitterick, Rosamond, Abulafia, David, Brett,
Martin, Powell, Edward and all, vol IV, c.1024-c.1198, Cambridge, 2008.

6. Manolescu, Radu, Oraşul medieval în Europa apuseană, curs special,

Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1990.

7. Mc.Kitterick, Rosamond, The New Cambridge Medieval History, Editorial

board McKitterick, Rosamond, Abulafia, David, Brett, Martin, Powell,
Edward and all, vol II, C.600-C.900, Cambridge, 2008.

8. Pirenne, Henri, Oraşele Evului Mediu, Ediţia a II-a, Editura Dacia, Cluj, 2002.

9. Platon, Alexandru-Florin, Rădvan, Laurenţiu, Maleon, Bogdan-Petru, O istorie

a Europei de Apus în Evul Mediu, De la Imperiul Roman târziu la marile
descoperiri geografice (sec. V-XVI), Editura Polirom, Iaşi, 2010.

12