Programul spatial sovietic

Programul spațial sovietic a fost legat de Planurile Cincinale ale URSS și de la început se baza
pe sprijinul armatei sovietice. Deși el era „obsedat de visul de a călători în spațiu”, Koroliov a
ținut acest lucru secret în timp ce lucra la proiectele militare—în special, după primul test nuclear
sovietic din 1949, o rachetă capabilă să transporte un focos nuclear în Statele Unite ale Americii
—deoarece mulți ironizau ideea de a lansa sateliți și nave spațiale cu echipaj. Cu toate acestea,
primele rachete sovietice cu animale la bord au fost lansate în iulie 1951; doi câini au fost
recuperați în viață după ce au ajuns la 101 km altitudine. Cu două luni înaintea primei astfel de
realizări americane, acesta și zborurile ulterioare le-au conferit sovieticilor experiență valoroasă
cu medicina spațială. Din cauza razei de acțiune globale și a sarcinii utile mari de circa cinci
tone, R-7 a fost nu numai eficientă ca sistem strategic de livrare a focoaselor nucleare, ci și ca o
bază excelentă pentru un vehicul spațial. Anunțul Statelor Unite din iulie 1955 de a dezvolta și
lansa un satelit în timpul Anului Geofizic International i-a fost de mare folos lui Koroliov în a-l
convinge pe liderul sovietic Nikita Hrușciov să-i sprijine planurile în ianuarie 1956, pentru a-i
depăși pe americani. S-au aprobat planuri pentru sateliți de orbită terestră (Sputnik) în vederea
dobândirii de cunoștințe despre spațiu, și pentru patru sateliți militari de recunoaștere fără pilot,
Zenit . Alte planuri cereau un zbor cu echipaj uman pe orbita Pământului până în 1964 și o
misiune fără pilot pe Lună la o dată anterioară. După ce primul Sputnik s-a dovedit a fi o lovitură
de propagandă reușită, Koroliov—acum cunoscut publicului doar ca anonimul „proiectant-șef al
rachetelor și sistemelor spațiale”: —a fost însărcinat cu accelerarea programului cu echipaj,
proiectarea căruia a fost combinată cu programul Zenit pentru a produce nava spațială Vostok.
Încă sub influența lui Țiolkovski—care alesese Marte ca cel mai important obiectiv pentru o
călătorie în spațiu—la începutul anilor 1960 programul rus condus de Koroliov a creat
substanțiale planuri pentru călătorii umane pe Marte prevăzute a avea loc în anii 1968 și 1970.
Cu sisteme de susținere a vieții în buclă închisă și rachete cu motoare electrice, lansate de pe
mare stații spațiale orbitale, aceste planuri erau mult mai ambițioase decât obiectivul
americanilor de a ateriza pe Lună.
Programul spațial sovietic juca un rol secundar în ce privește finanțarea militară a rachetelor
intercontinentale ale Forțelor de Rachete Strategice. Deși Occidentul credea că Hrușciov
comanda personal fiecare nouă misiune spațială în scopuri de propagandă, și liderul sovietic avea
o relație neobișnuit de apropiată cu Koroliov și cu alți proiectanți-șefi, Hrușciov punea accent pe
rachete, și nu pe explorarea spațiului, și nu era foarte interesat de competiția cu Apollo. Deși
guvernul și Partidul Comunist au folosit succesele programului ca instrumente de propagandă
după ce acestea erau obținute, planurile sistematice de misiuni efectuate din motive politice erau
rare, singura excepție fiind Valentina Tereșkova, prima femeie în spațiu, pe Vostok 6 în 1963.
Misiunile au fost planificate pe baza disponibilității rachetelor sau din motive ad-hoc, mai
degrabă decât în scopuri științifice. De exemplu, în februarie 1962 guvernul a comandat brusc ca
o ambițioasă misiune care implica două rachete Vostok simultan să fie lansată pe orbită „în
termen de zece zile” pentru a eclipsa zborul Mercury-Atlas 6 al lui John Glenn din acea lună;
programul nu s-a putut conforma decât în luna august, cu Vostok 3 si Vostok 4.

Spre deosebire de programul spațial american care a avut NASA ca unică structură
coordonatoare, condusă de către administratorul acesteia, James Webb de-a lungul majorității
perioadei anilor 1960, programul URSS a fost împărțit între mai multe grupuri de proiectare
concurente. În ciuda succeselor remarcabile ale Sputnikilor între 1957 și 1961 și ale rachetelor
Vostok între 1961 și 1964, după 1958 biroul de proiectare OKB-1 al lui Koroliov s-a confruntat
cu o concurență crescândă din partea proiectanților-șefi rivali ai acestuia, Mihail Ianghel,
Valentin Glușko și Vladimir Celomei. Koroliov plănuia să înainteze cu nava Soiuz și cu
propulsorul greu N-1, care ar fi fost baza unei stații spațiale permanente cu echipaj și a unei
explorări a Lunii cu echipaj uman. Cu toate acestea, Ustinov l-a îndrumat să se concentreze pe
misiuni din apropierea Pământului folosind foarte fiabilele nave Voshod, un Vostok modificat,
precum și pe misiunile interplanetare fără pilot în apropiere de planetele Venus și Marte.

Programul spațial sovietic a ascuns informații privind proiectele sale dinaintea succesului
lui Sputnik, primul satelit artificial. De fapt, atunci când proiectul Sputnik a fost aprobat pentru
prima dată, una dintre cele mai imediate acțiuni ale Biroului Politic a fost să analizeze ce anume
să anunțe cu privire la evenimentul. Agenția Telegrafică a Uniunii Sovietice (TASS) a stabilit
precedente pentru toate anunțurile oficiale privind programul spațial sovietic. Informațiile
publicate în cele din urmă nu ofereau detalii despre cine construia și cine lansa satelitul sau
despre scopul pentru care a fost lansat. Cu toate acestea, comunicatul public este edificator prin
informațiile pe care totuși le conține: „există o abundență de date științifice și tehnice
complexe...ca pentru a copleși cititorul cu matematică în absența măcar unei imagini a
obiectului”. Ceea ce rămâne din comunicat este mândria cosmonautica sovietică și vaga aluzie
ale unor posibilități de viitor după succesul lui Sputnik. Secretul păstrat în jurul programului
spațial sovietic a servit atât ca instrument pentru a preveni scurgerea de informații clasificate
între țări, cât și la a crea o barieră de mister între programul spațial și populația sovietică. Natura
programului întruchipa mesaje ambigue privind obiectivele, succesele și valorile sale. Programul
în sine era atât de secret încât un cetățean sovietic obișnuit nu putea niciodată să-și facă o
imagine concretă, ci cel mult una superficială a istoriei sale, a activităților prezente, sau a
planurilor de viitor. Lansările nu erau anunțate înainte să aibă loc. Numele cosmonauților nu erau
publicate înainte să zboare. Detaliile misiunilor erau rare. Nu se știa mărimea sau forma
rachetelor sau cabinelor sau a mare parte din navele spațiale, cu excepția primilor Sputniki,
sonde lunare și ale sondei Venus.

Programul spațial sovietic Buran a produs naveta spațială Buran pe baza celui de al treilea
lansator supergreu Energhia. Energhia urma să fie folosită ca bază pentru o misiune cu echipaj
uman pe Marte. Buran era destinată să funcționeze în sprijinul marilor platforme militare spațiale
ca un răspuns față de proiectele americane Space Shuttle mai întâi și apoi și Inițiativa Strategică
de Apărare. Până când sistemul a fost operațional, în 1988, tratatele de reducere a armelor
strategice au făcut programul Buran redundant. Pe 15 noiembrie 1988, orbiterul Buran și racheta
Energhia au fost lansate de la Cosmodromul Baikonur din Kazahstan și, după trei ore și două
orbite, au planat în vederea aterizării la câțiva kilometri de locul de lansare. S-au construit mai
multe vehicule, dar numai unul a zburat un zbor de test fără pilot în spațiu; s-a constatat că este
prea costisitor pentru a funcționa ca lansator civil.

Cand avionul spatial a fost facut public dupa multi ani de proiectare si constructie in secret,
asemanarea izbitoare cu avionul spatial american, impreuna cu gama larga de tehnologii
sovietice precum masini, aeronave, rachete, etc. care erau, de fapt, copii ale unor tehnologii
occidentale, au pornit zvonul conform caruia si acest avion spatial era doar o replica a celui
american.
Adevarul este ca desi inginerii sovietici au primit ordin de a construi o nava spatiala cu aceleasi
abiliati tehnice precum cea de la NASA, nu au primit ordin sa o copie, ci au avut libertatea de a
decide care este cea mai buna solutie pentru a construi o astfel de masinarie. Numeroase
documente sovietice declasificate confirma acest lucru. Analizand situatia aproape 3 decenii mai
tarziu, unii experti in aviatie spun ca Uniunea Sovietica ar fi putut proiecta un avion spatial mai
bun decat cel a Statelor Unite. Aceasta ar fi putut fi fundatia unor noi generatii de nave spatiale
reutilizabile.