Constituţia României Revizuită, 2004

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ion Muraru, Elena Simina Tănăsescu

TITLUL I
Principii Generale

Articolul I
Statul Român

1. România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil

2. Forma de guvernământ a statului român este republica.
3. România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor
democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi
sunt garantate.
4. Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale.
5. În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie.

I. Supremaţia legii, în toate domeniile vieţii sociale, este definitorie pentru

statul de drept. Destinaţia socială a statului asigură în cât mai mare măsură
egalitatea de şanse a cetăţenilor, ca element fundamental al statului social,
indisolubil legat de caracterul său democratic. În democraţie statul este expresia
voinţei cetăţenilor săi. Demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii sale,
dreptatea şi pluralismul politic, care se exprimă în drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, sunt constituţional garantate.
Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, între principalele funcţii ale
statului – legislativă, executivă şi judecătorească – care sunt la baza organizării
acestuia.
Respectarea Constituţiei – care instituie trăsăturile şi elementele enumerate
mai sus – şi a supremaţiei sale în structura piramidală a sistemului legislaţiei şi a
normelor de drept – este obligatorie. Prin aceasta se exprimă principiul legitimităţii
constituţionale.
Respectarea obligatorie a legii exprimă principiul legalităţii.
 III. Legea de revizuire a completat prevederile art. 1 cu două principii
fundamentale: separaţia şi colaborarea puterilor în stat; şi supremaţia Constituţiei şi
obligativitatea legilor.
Principiul separaţiei puterilor are ca scop evitarea abuzurilor în dauna
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Întrucât separaţia priveşte cele trei funcţii
principale prin care puterea se exercită în stat – funcţia legislativă, funcţia
executivă şi funcţia judecătorească – ele trebuie îndeplinite de autorităţi diferite,
care colaborează însă între ele, pentru a evita ruperea puterii statului, care, prin
natura sa, nu poate fi decât unică, chiar dacă se manifestă în modalităţi şi forme
diferite.
Cât priveşte referirea la democraţia constituţională, legiuitorul constituant a
avut în vedere autorităţile care nu se pot încadra în niciuna dintre cele trei puteri
clasice – puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească -, întrucât
sunt expresia şi consecinţa colaborării lor, cum este Curtea Constituţională,
Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi.
Principiul supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii legilor: alături de o
obligaţie fundamentală a cetăţenilor, principiul supremaţiei Constituţiei se
întemeiază pe poziţia sa supraordonată în vârful piramidei sistemului juridic,
generând supralegalitatea constituţională, aplicabilă întregului sistem, astfel încât
legea însăşi exprimă voinţa generală numai cu respectarea normei constituţionale.
Obligativitatea legii, principiul legalităţii asigură ordinea de drept. Asemeni
principiului supremaţiei Constituţiei, legalitatea este de esenţa cerinţelor statului de
drept, adică a preeminenţei legii în reglementarea relaţiilor sociale, în sensul art. 16
alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”.

Articolul II
Suveranitatea

1. Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin

organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte,
precum şi prin referendum.
2. Niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu.

I. Suveranitatea naţională este una dintre consecinţele caracterului naţional

al statului. De aceea, ea aparţine naţiunii, care o exercită, însă nu în mod
nemijlocit, ca în cadrul democraţiei directe, ci prin intermediul organelor sale
reprezentative, ca în cadrul democraţiei reprezentative.
 Se îmbină principiul suveranităţii naţionale care implică autorităţile
constituite şi împuternicite să îl exercite, cu cel al suveranităţii populare, care ar
implica exercitarea acestei suveranităţi în mod nemijlocit.

II. Exercitarea suveranităţii

Pentru a sublinia caracterul democratic al reprezentativităţii autorităţilor
constituite, prin Legea de revizuire s-a precizat că aceste autorităţi se formează prin
alegeri libere, periodice şi corecte. Este o precizare de esenţa democraţiei
constituţionale, deoarece în lipsa unor asemenea legi, organele reprezentative nu ar
mai fi ale poporului, ci, dimpotrivă, suprapuse lui.

Articolul III
Teritoriul

1. Teritoriul României este inalienabil.

2. Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea
principiilor şi a celorlalte norme generale admise ale dreptului internaţional.
3. Teritoriul este organizat sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi
judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.
4. Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii
străine.

I. Inalienabilitatea teritoriului
Teritoriul este unul dintre elementele constitutive ale statului, împreună cu
populaţia şi cu organizarea politică. Potrivit ali. (1) al art. 3, teritoriul este
inalienabil, adică nu poate fi înstrăinat, nici cedat, nici concesionat sau colonizat,
iar apărarea sa este o problemă de interes naţional. Apărarea teritoriului priveşte
atât forţele armate, cât şi fiecare cetăţean în parte.

II. Organizarea teritoriului

Pe plan intern, sub aspect administrativ, teritoriul este organizat în comune,
oraşe şi judeţe, cu posibilitatea ca unele oraşe să fie declarate municipii. Pe plan
extern, inalienabilitatea teritoriului presupune apărarea sa împotriva oricărei
agresiuni. Legea stabileşte frontierele ţării pe principiul bunei vecinătăţi, adică
ţinând seama de interesele naţionale stringente.

Articolul 4
Unitatea Poporului şi Egalitatea între Cetăţeni
 1. Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea
cetăţenilor săi.
2. România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără
deosebire de rasă, naţionalitate şi origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.

I. Fundamentele statului
Unitatea poporului şi solidaritatea cetăţenilor sunt fundamentele statului ce
rezultă din caracterul naţional, democratic şi social al acestuia, potrivit art. 1 alin.
(1) şi (3).

II. Solidaritatea cetăţenilor

Completarea alin. (1) cu referire la solidaritatea cetăţenilor ţării asigură, pe
de o parte, fundamentul social al unităţii poporului, ca şi al statului însuşi, iar pe de
altă parte, corespunde unui principiu de bază al UE şi al democraţiilor occidentale
în care solidaritatea, pe temeiul unor valori comune, este de esenţa vieţii în comun
a oamenilor.
Solidaritatea presupune legătura indisolubilă de interese şi comuniune între
membrii unei societăţi indiferent de natura relaţiilor care îi diferenţiază. De aceea
ea presupune şi loialitatea ca element component, adică un comportament loial,
atât în relaţiile dintre autorităţile publice, cât şi între cetăţeni.
Solidaritatea corespunde unui principiu fundamental al UE, prevăzut în
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa.

III. Indivizibilitatea
Pe cale de consecinţă, România este patria tuturor cetăţenilor săi, comună şi
indivizibilă, în care este interzisă orice discriminare pe criterii de rasă,
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. acestea sunt criteriile după
care este interzisă orice discriminare (art. 16 (1) din Constituţia revizuită).

Articolul 5
Cetăţenia

1. Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile

prevăzute de legea organică.
2. Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin
naştere.
 Cetăţenia exprimă relaţia politico-juridică dintre o persoană şi un stat. În
România, dobândirea cetăţeniei are loc potrivit principiului filiaţiei materne şi nu a
principiului locului de naştere.

II. Regimul juridic

Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde cu îndeplinirea
procedurilor, actelor, deciziilor şi a celorlalte condiţii prevăzute de legea organică.

III. Cetăţenia română dobândită prin naştere nu poate fi retrasă.

Articolul 6
Dreptul la Identitate

1. Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase.
2. Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi
exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie
conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi
cetăţeni români.

I. Dreptul la identitate
Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale fac parte din poporul român.
Prin urmare, dreptul la identitate constituie un drept individual, nu colectiv, de
aceea în temeiul său nimeni nu poate revendica un privilegiu sau orice alt interes.

II. Criteriul etnic se bazează pe originea maternă a cetăţeanului şi se

determină liber.

Articolul 7
Românii din străinătate

Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi

acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni
sunt.

I. Întărirea legăturilor cu românii din străinătate se întemeiază pe apartenenţa

lor etnică la poporul român. Sprijinul statului este esenţial, atât pentru păstrarea
identităţii lor etnice, cât şi pentru asigurarea loialităţii faţă de statul pe teritoriul
căruia se află. În acest scop, un rol esenţial îl are asigurarea bazei materiale
necesare (cărţi, manuale, reviste) atât de către autorităţile de stat abilitate, cât şi de
către fiecare individ.

Articolul 8
Pluralismul şi Partidele Politice

1. Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a

democraţiei constituţionale
2. Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor,
respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi
principiile democraţiei.

I. Pluralismul
Pe temeiul solidarităţii sociale, pluralismul este de esenţa democraţiei
constituţionale, şi, în cadrul său, cel politic este decisiv. Pluralismul politic
implică pluripartidismul. Pluralismul condiţionează viaţa statală şi socială.

II. Rolul partidelor politice

Partidele sunt subiecte de drept public. Este o caracteristică ce rezultă din
funcţia lor de intermediari între societate şi stat prin originea pregătirii
funcţionarilor şi a cadrelor de conducere necesare, precum şi susţinerea lor spre a fi
aleşi, atât în Parlament, cât şi ca Preşedinte al României, în Guvern sau în alte
autorităţi.

Partidele se deosebesc de grupurile de presiune. Acestea nu au

reprezentativitate politică, ci constituie o grupare urmărind anumite interese
specifice.
Privite în ansamblul lor, partidele, autorităţile publice şi grupurile de
presiune alcătuiesc clasa politică.
Partidele politice, ca intermediari între stat şi societate, trebuie să contribuie
la definirea, prin convingere, a voinţei politice a cetăţenilor, şi la exprimarea ei
prin vot. Acţiunea partidelor politice trebuie să respecte principiul suveranităţii
naţionale, integrităţii teritoriale a ţării, ordinea de drept, ca o consecinţă a statului
de drept, şi principiile democraţiei.

III. Democraţia constituţională presupune ca întreaga dezvoltare economico-

socială a ţării să se realizeze cu respectarea ordinii constituţionale, atât la nivel
central, cât şi local. De aceea, democraţia constituţională presupune poziţia
suprapusă a Constituţiei în cadrul sistemului juridic, supremaţia normei
constituţionale şi respectul ei de către toate autorităţile publice şi cetăţeni.

Articolul 9
Sindicatele, Patronatele şi Asociaţiile Profesionale

I. Sindicate, Patronate, Asociaţii Profesionale. Rol

În societate, pluralismul implică nu numai rolul partidelor politice (art. 8), ci

şi cel al societăţii civile, în principal al principalelor forme asociative din societate,
reprezentate de sindicate, patronate şi de celelalte forme asociative. Fiind forme
asociative, statutul, aprobat cu respectarea legii, reglementează acţiunea
sindicatului, organizaţiei patronale sau oricărei forme de asociere.
În sistemul democraţiei constituţionale, rolul acestor forme de asociere este
de a apăra drepturile şi de a promova interesele de ordin profesional, economic şi
social ale sindicaliştilor, patronilor sau membrilor altor asociaţii, după caz, cu
respectarea prevederilor legale.

II. Subiect de drept

Aceasta nu înseamnă că membrii lor sunt titulari de drepturi. Pe plan juridic,
drepturile aparţin asociaţiei, ca titular al drepturilor respective. Membrii sunt doar
beneficiari ai rezultatelor obţinute.

Articolul 10
Relaţii Internaţionale

România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest

cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme
general admise ale dreptului internaţional.

I. Politica externă a României se bazează pe principiile şi pe celelalte norme

general admise ale dreptului public internaţional. Relaţiile externe ale României –
stat democrat – sunt paşnice şi se întemeiază pe promovarea relaţiilor de bună
vecinătate. În relaţiile cu alte state, raporturile statului se întemeiază pe temeiul
unor tratate istorice, încheiate cu popoarele din imediata vecinătate.

Articolul 11
Dreptul internaţional şi dreptul intern
 1. Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile care îi revin din tratatele la care este parte.
2. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
3. În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei.

I. În definirea comunităţii internaţionale, tratatele obligă părţile între care au

fost încheiate la respectarea lor şi asigură cadrul legal pentru angajarea răspunderii
statelor ca urmare a încălcării obligaţiilor asumate. Obligaţiile prevăzute în aceste
tratate, care, prin ratificarea lor de către Parlament, fac parte din dreptul intern,
legiuitorul constituţional optând pentru sistemul dualist.

II. Dispoziţii internaţionale contrare Constituţiei:

Prin legea de revizuire din nov. 2003, tocmai ca urmare a asimilării tratatelor
respective în dreptul intern, la alin. (3) s-a prevăzut că, dacă un asemenea tratat
este contrar unei dispoziţii constituţionale, ratificarea lui poate avea loc numai
după revizuirea Constituţiei, pentru punerea de acord a normei constituţionale
încălcate cu prevederile tratatului. Este consecinţa logică a principiului supremaţiei
Constituţiei, prevăzut la art. 1 alin. (5).
În acelaşi timp, potrivit art. 20 Constituţie, în domeniul drepturilor omului,
prevederile tratatelor încheiate pentru apărarea acestor drepturi au prioritate faţă de
legile interne, iar dacă există o neconcordanţă între prevederile acestor tratate sau
pacte, ultimele se aplică, pe temeiul priorităţii lor.

III. Principiul aplicării legii mai favorabile

Sunt exceptate cazurile în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii
mai favorabile. Art. 15 alin. (2) din Constituţie vorbeşte despre principiul aplicării
legii mai favorabile.

IV. Dreptul comunitar

Prioritar este şi dreptul comunitar, urmare a transferării unor atribuţii către
instituţiile comunitare şi exercitării în comun cu celelalte state membre a
competenţelor prevăzute în tratatul de aderare, în condiţiile legii adoptate de cele
două camere ale Parlamentului cu majoritate calificată de două treimi.

Articolul 12
Simboluri naţionale
 1. Drapelul României este tricolor, culorile sunt aşezate vertical, în ordinea
următoare, începând de la lance: albastru, galben, roşu.
2. Ziua naţională a României este 1 decembrie.
3. Imnul naţional al României este „Deşteaptă-te române”.
4. Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.

Articolul 13
Limba Oficială
În România, limba oficială este limba română.

I. Limba oficială este limba română. Ea este limba în care sunt redactate
actele oficiale ale statului român. Astfel, este posibilă înţelegerea şi, după caz,
răspândirea acestor acte pe întreg teritoriul naţional. Pe cale de consecinţă, limba
naţională implică şi obligativitatea exprimării oficiale în cadrul autorităţilor
publice, indiferent de nivel, potrivit exigenţelor sale.

II. Limba maternă.

Această dispoziţie trebuie corelată cu prevederile articolului 120 alin. (2) şi
ale art. 128 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie privind folosirea limbii materne în
administraţie şi în justiţie.

Articolul 14
Capitala

Capitala României este municipiul Bucureşti.

TITLUL II
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

Cap. I
Dispoziţii comune

Articolul 15
Universalitatea

1. Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin

Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
2. Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.
 I. Definiţie. Concept
Titlul privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale începe prin
consacrarea principiului universalităţii drepturilor şi îndatoririlor. Drepturile şi
libertăţile sunt universale şi indivizibile. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se
referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora.
Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul
realităţilor juridice interne ale fiecărei ţări, de a beneficia de toate drepturile şi
libertăţile.
Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii
unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Aceasta este o posibilitate
juridică, generală şi abstractă, recunoscută de Constituţie fiecărui cetăţean.
Valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt, de
asemenea, garantate de Constituţie – depinde de fiecare cetăţean, de capacităţile şi
eforturile sale, în condiţiile conferite de ordinea constituţională, cât şi de starea sa
socială, apropierea rezultatelor exercitării acestor drepturi.
Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile juridice pentru ca
cetăţeanul să le poată valorifica.

II. În definirea universalităţii drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor,

Constituţia răspunde exigenţelor formulate în preambulul celor două pacte
privitoare la drepturile omului – Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale; şi Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi
politice, ratificate de România la 31 oct. 1974. În aceste Pacte, plecându-se de la
constatarea că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane
şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi
păcii în lume, se statuează că aceste drepturi decurg din demnitatea persoanei
umane, şi statelor le revine obligaţia de a promova respectul universal şi efectiv al
drepturilor şi libertăţilor omului.
Universalitatea drepturilor implică universalitatea îndatoririlor. Această
regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la
drepturile omului, care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de
colectivitatea căreia îi aparţine, şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi
respectarea drepturilor recunoscute” în pacte.
Articolul 15 din Constituţie exprimă legătura indisolubilă dintre drepturi,
libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea lor.

II. Neretroactivitatea legii

Constituţia consacră în alin. (2) al art. 15 un principiu de drept şi anume

neretroactivitatea legii. O lege o dată adoptată produce şi trebuie să producă efecte
juridice numai pentru viitor. Aceasta întrucât legea se adresează subiectelor de
drept, permiţând sau interzicând şi sancţionând atitudinile deviante. Nu se poate
cere subiectului de drept să răspundă pentru o conduită avută anterior intrării în
vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu
putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal
şi firesc în cadrul ordinii de drept atunci în vigoare.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil: „legea
dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. Iar în Codul penal:
„legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau
prevăzute ca infracţiuni”.
Faţă de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru
viitor s-au impus în practica juridică şi în legislaţie două mari excepţii: cea privind
aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile interpretative.
Alineatul (2) al art. 15 prevede excepţia legii penale şi contravenţionale mai
favorabile.
Cealaltă ipoteză rămâne valabilă, ea fiind însă la dispoziţia autorităţii statale
căreia îi revine atribuţia interpretării general-obligatorie a legilor. Această ipoteză
nu este, în fond, o excepţie de la neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea
general-obligatorie, ca orice interpretare, lămureşte înţelesul normei interpretate, ea
nici nu adaugă nici nu modifică acest înţeles. Prin interpretare se explicitează
conţinutul pe care norma interpretativă l-a avut ab initio.
Interpretarea general-obligatorie este, de regulă, de competenţa organului
care a emis norma. Trebuie distins între ceea ce înseamnă interpretarea – stricto
sensu – de ceea ce reprezintă regulile noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu
scopul de a asigura o mai riguroasă aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru
viitor.

IV. Constituţionalizarea

Alin. (2) al art. 15 marchează o transformare a unui principiu legal într-unul

constituţional. Neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie
pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd
explicit. În afara excepţiei stabilite prin Constituţie, nicio altă excepţie nu poate
aduce limitări acestui principiu constituţional, orice alte prevederi legale contrarii
trebuind a fi considerate neconstituţionale şi putând fi atacate pe calea controlului
de constituţionalitate.
Principiul neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a
drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.
 Articolul 16
Egalitatea în Drepturi

(1) Cetăţenii sunt egal în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi
fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul
român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii
care îndeplinesc condiţiile legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în
autorităţile administraţiei publice locale.

I. Universalitatea, ca principiu de bază al instituţiei drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale cetăţenilor, este completată printr-un alt principiu, şi anume
egalitatea în drepturi. Egalitatea în drepturi este prin ea însăşi o egalitate de şanse
pe care Constituţia o acordă tuturor cetăţenilor. Acesta este şi sensul alin. (1) art.
16, care garantează egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi
fără discriminări.
Prin conţinutul său, alin. (1) se corelează cu art. (4) alin. (2), care determină
criteriile nediscriminării, acestea fiind rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba,
religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială.

II. Principiul Legalităţii

Textul alin. (2) privitor la ideea că nimeni nu este mai presus de lege, a fost
introdus de Adunarea Constituantă, în ideea de a întări principiul egalităţii în
drepturi, şi ca ecou al prevederilor Cartei de la Paris (1990) relative la statul de
drept.

III. Funcţii publice

Pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare,
persoanele trebuie să aibă cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Această regulă
este o dispoziţie comună, care, prin conţinutul său, excede titlului II.
Terminologia funcţii şi demnităţi publice arată intenţia legiuitorului de a
determina cât mai precis sfera de aplicabilitate a principiului. Misiunea de deputat,
senator, şef de stat, ministru este altceva decât o funcţie publică, atât ca mod de
ocupare, cât şi ca dimensiune a atribuţiilor şi ca mod de încetare.
Demnitarii nu sunt simpli funcţionari publici. Demnitatea publică este prin
excelenţă o categorie a dreptului constituţional, această ramură principală a
dreptului care se individualizează în ansamblul sistemului dreptului nu numai prin
obiectul său de reglementare, ci şi prin specificul noţiunilor şi categoriilor cu care
operează.
Funcţiile publice menţionate în alin. (3) sunt cele care presupun exerciţiul
autorităţii statale.
Alineatul (3) se referă la două condiţii de maximă importanţă şi generalitate:
cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României. Condiţia de a avea
cetăţenia română trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie dubla
cetăţenie.
Alături de cetăţenie, domiciliul este o garanţie a ataşamentului persoanei faţă
de ţara la guvernarea căreia participă ca demnitar sau funcţionar public.

IV. Egalitatea de şanse

Alin. (3) adaugă o teză nouă, în sensul căreia statul român garantează
egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi, pentru ocuparea funcţiilor publice, civile
şi militare.

V. Cetăţeni europeni
Alin. (4) oferă dreptul cetăţenilor europeni de a alege şi de a fi aleşi în
autorităţile administraţiei publice locale.

Articolul 17
Cetăţenii români în străinătate

Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi

trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile cu excepţia acelora care nu sunt compatibile
cu absenţa lor din ţară.

I. Cetăţenia română, ca apartenenţă a persoanei fizice la statul român,

apartenenţă în virtutea căreia persoana poate fi titular al drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi de legi, constituie legătura politică şi
juridică dintre cetăţean şi stat, care, prin efectele sale, determină statutul juridic al
persoanei oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în afara frontierelor. De
aceea, în temeiul acestei apartenenţe, cetăţenii români care se află în străinătate au
dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia
constituţională de a le acorda protecţia necesară. Între state există acorduri şi
convenţii care permit şi reglează această colaborare juridică. Bucurându-se de
protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în afara frontierelor trebuie
să-şi îndeplinească obligaţiile care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor române.
Simpla absenţă din ţară nu-l exonerează pe cetăţeanul român, de pildă, de obligaţia
de plată a impozitelor pentru mobilul al cărui proprietar este.

Articolul 18
Cetăţenii străini şi apatrizii

1. Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de

protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte
legi.
2. Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea
tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

I. Populaţia unui stat cuprinde, în afara cetăţenilor, şi străinii şi apatrizii care

locuiesc pe teritoriul său. Sistemul juridic şi Constituţia reglementează, plecând de
la categoria generală de om sau de fiinţă umană, statutul juridic al tuturor
persoanelor fizice.
În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din
România se au în vedere:
a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi
naturale, inalienabile şi imprescriptibile, - la viaţă, la demnitate, la libertate, la
conştiinţă.
b) din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai
cetăţenilor români, care, prin cetăţenie, sunt ataşaţi destinelor statului român. În
sistemele constituţionale există regula potrivit căreia numai cetăţenii au drepturi
politice (de a alege sau de a fi ales în autorităţile reprezentative la nivel naţional)
pentru că numai ei pot şi trebuie să participe la guvernarea statului propriu.
De asemenea, pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi, Constituţia
şi legile cer ca o condiţie indispensabilă şi calitatea de cetăţean român. Această
calitate e expres cerută de pildă pentru ocuparea unei funcţii de magistrat. Cetăţenii
proprii nu pot fi extrădaţi, la cererea unui stat străin, decât în situaţii excepţionale.
c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane în calitatea
sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu
le condiţionează de calitatea de cetăţean. Asemenea drepturi trebuie acordate şi
străinilor sau apatrizilor care domiciliează sau locuiesc în România.
Practic, străinii şi apatrizii din România se pot bucura de toate drepturile şi
libertăţile afară de acelea pentru care Constituţia sau legea impun calitatea de
cetăţean român.

II. Dreptul la azil

 Art. 18 reglementează dreptul la azil, azilul fiind prin excelenţă un drept care
aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul la azil reprezintă găzduirea şi protecţia pe
care statul român le acordă acestor persoane, deoarece în statul lor de origine sunt
urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii,
progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice
(se mai numeşte şi azil politic) şi nu pentru fapte de drept comun. Persoanele
cărora li se acordă azil de către statul român se bucură de toate drepturile şi au
toate obligaţiile, cu excepţia celor care aparţin în exclusivitate cetăţenilor români,
potrivit alin. (1).
- recunoaşterea dreptului de azil ca drept fundamental.
- obligaţia legiuitorului de a stabili printr-o lege cazurile şi condiţiile în care
dreptul de azil se acordă sau se retrage.
- România acordă şi retrage dreptul de azil în concordanţă cu tratatele şi
convenţiile la care este parte.

III. Documente juridice internaţionale

Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi
umanitar. Potrivit documentelor juridice internaţionale şi practicii statelor în acest
domeniu, orice persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o altă
ţară. Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există
indicii serioase de a le considera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de
război sau o crimă contra umanităţii, în sensul instrumentelor internaţionale care au
dispoziţii referitoare la asemenea crime. Aprecierea motivaţiei asupra azilului
revine statului care-l acordă, în exerciţiul suveranităţii sale.

Articolul 19
Extrădarea şi Expulzarea

1. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.

2. Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
3. Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
4. Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.

1. Expulzarea şi extrădarea sunt două măsuri foarte grave care privesc

libertatea individuală (art. 23) şi dreptul la liberă circulaţie (art. 25).
 Alin. (1) al art. 19 exprimă o regulă de tradiţie, care rezultă şi din
Constituţiile străine şi din documentele juridice internaţionale, potrivit căreia
cetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi, nici expulzaţi. Extrădarea sau expulzarea
propriului cetăţean ar fi o măsură contrară raportului de cetăţenie, care implică
obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi.
Din cauza fenomenului infracţional, legiuitorul constituant a completat art.
19 cu o excepţie, subliniind că, prin derogare de la prevederile alin. (1), cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este
parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
III. Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat
pe teritoriul căruia s-a refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-l predea. Ea asigură că
autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu
rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state.
Extrădarea este un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală
care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul
suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.
Nu se admite extrădarea din raţiuni politice sau atunci când în ţara respectivă
persoana respectivă ar putea fi condamnată la moarte sau ar exista riscul de a fi
supusă torturii şi altor pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante.
Extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie maritimă şi
aeriană, traficului de femei şi copii, traficului de arme, traficului de stupefiante,
terorism, genocid.
Expulzarea este instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-
un stat pot să oblige o persoană (cetăţean, străin sau apatrid) să părăsească ţara,
punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său.
Codul penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de
siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Măsura expulzării se ia de regulă pentru ocrotirea ordinii de drept, fiind
motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juridic, menţionându-se în
acest context tulburări ale ordinii publice, acţiuni contrare legii sau acţiuni politice
contra siguranţei statului, ofense aduse statului de reşedinţă sau unui stat străin.
Art. 19 stabileşte şi regula în sensul căreia extrădarea străinilor şi a
apatrizilor se poate decide numai în baza unei convenţii internaţionale sau în
condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc temeiul juridic al
extrădării.

V. Autoritatea competentă
 Ultimul alineat al art. 19 stabileşte că numai justiţia poate hotărî extrădarea
sau expulzarea. În istoria acestor două instituţii juridice, decizia a revenit
autorităţilor administrative.

VI. Documente internaţionale

Art. 7 din Declaraţia privind drepturile omului aparţinând persoanelor care
nu posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc (ONU, 13 dec. 1985) stabileşte că
„un străin care se găseşte legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în
executarea unei decizii luate conform legii afară de cazul în care raţiuni imperioase
de securitate naţională nu se opun; el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica
motivele contrare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului său de către
autoritatea competentă sau de către una sau mai multe persoane special desemnate
de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau
colectivă a străinilor care se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă,
culoare, religie, cultură, origine naţională sau etnică este interzisă”.

Articolul 20
Tratatele internaţionale privind Drepturile Omului

1. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor

fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
2. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.

I. Articolul 20 cuprinde două reguli ce privesc transpunerea în practică a

dispoziţiilor constituţionale privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale. Dispoziţiile acestui articol trebuie interpretate prin coroborarea lor
cu art. 11 care consacră corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, ele
fiind o aplicaţiune specifică acestei corelaţii în domeniul drepturilor
constituţionale.
Prima regulă stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care
România este parte. În ideea de a se marca ataşamentul şi respectul faţă de cele
două pacte, anume Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale; şi Pactul relativ la drepturile civile şi politice, în textul art. 20 s-a
menţionat pactele.
 Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, celor
cuprinse în tratatele semnate de România, în situaţia în care s-ar ivi nepotriviri,
contradicţii, conflicte, neconcordanţe între ele şi reglementările interne. Această
prioritate stabilită prin alineatul (2) este acordată numai regementărilor din
domeniul drepturilor omului.
Legitimitatea unei asemenea viziuni rezultă din aceea că oamenii au anumite
drepturi naturale, imprescriptibile şi inalienabile, prin natura lor de fiinţe umane.
Oamenii se nasc cu dreptul la viaţă, la libertate, la demnitate, la căutarea fericirii, şi
în toate acestea există ceva universal, comun, spre care aspiră.
Comunitatea internaţională a procedat la elaborarea de documente politice şi
juridice – pacte, declaraţii, protocoale, convenţii, tratate – realizându-se, în timp,
un sistem internaţional de norme.
Forţa juridică aparte transpare din preeminenţa reglementărilor
internaţionale.
Drepturile din generaţia a doua şi a treia (precum: dreptul la un nivel de trai
decent, liberă circulaţie, dreptul la informaţie) pot fi realizate în deplinătatea
dimensiunilor lor numai prin colaborarea internaţională.
Legiuitorul va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă proiectele de
legi pe care le discută şi adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care
România este parte.
Autorităţile publice competente a negocia, a încheia şi ratifica tratatele
internaţionale trebuie să manifeste o atenţie sporită în observarea corelaţiei dintre
prevederile actului internaţional şi dreptul românesc.

Articolul 21
Accesul liber la Justiţie

1. Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a

libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
2. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
3. Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un
termen rezonabil.
4. Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.

I. Înfăptuirea justiţiei
În sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una dintre garanţiile
exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează
prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor publice şi prin funcţiile
lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, de către judecătorii care sunt
independenţi şi se supun numai legii.
 Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta şi aplica legile la cazurile concrete, de
a judeca şi a aplica sanţiuni, de a face dreptate. Realizarea corectă a acestei funcţii
este asigurată de reguli de desfăşurare a activităţii de judecată, printre care
menţionăm publicitatea, oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor, obligaţia de
motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac.

II. Interese legitime

Legea fundamentală şi celelalte legi nu apără şi nu garantează orice interese,
ci numai interesele care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele
de drept. Art. 21 implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi
obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.
Accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de
competenţa autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al
pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecării
pricinii respective şi va fi constatat prin hotărâre judecătorească. Folosind expresia
„interese legitime”, textul constituţional nu pune o condiţie de adminisbilitate a
acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interesele legitime.

III. Sesizarea justiţiei

Pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, se poate
realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate.
Aşa cum se precizează în doctrină, termenul rezonabil se apreciază în funcţie
de circumstanţele cauzei: complexitate, comportamentul părţilor, comportamentul
autorităţilor politice, dificultatea probelor, aspectul internaţional al situaţiei,
claritatea regulii de drept aplicabile. Include durata procedurilor prealabile sesizării
justiţiei.

V. Jurisdicţii speciale administrative

Această sintagmă are în vedere acele activităţi de soluţionare a litigiilor care
se desfăşoară în faţa unui organ administrativ-jurisdicţional prin emiterea unui act
aministrativ-jurisdicţional.

CAPITOLUL II

Art. 22 Dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică

 1. Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale
persoanei sunt garantate.
2. Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de
tratament inuman ori degradant.
3. Pedeapsa cu moartea este interzisă.

I. Art. 22 reglementează trei drepturi fundamentale într-un unic conţinut

normativ: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate
psihică.
II. Dreptul la viaţă – drept natural al omului. Declaraţia universală a
drepturilor omului, art. 3: „orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la
inviolabilitatea persoanei”. Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale consacră în art. 2 că „dreptul oricărei
persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod
intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de către un
tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă”.
Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 punctul 1 că
„dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.
Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”.
Accepţiuni ale dreptului la viaţă:
- Într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte numai viaţa persoanei
numai în sensul ei fizic.
- Într-o accepţie largă, viaţa persoanei este privită ca un univers de
fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa
fizică. În această accepţie largă, dreptul la viaţă este asigurat prin întregul sistem
constituţional.
Art. 22 din Constituţie se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă.
Dreptul la viaţă implică faptul ca nimeni să nu poată fi privat de viaţa sa în
mod arbitrar. Art. 22 alin. (3) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară
drepturilor naturale ale omului.

III. Dreptul la integritate fizică

Este clar definit prin formularea constituţională din alin. (2) al art. 22.
Respectul integrităţii fizice obligă în egală măsură atât autorităţile publice, cât şi
toate celelalte subiecte de drept să nu aducă nicio atingere integrităţii fizice a
persoanei, sub sancţiunea aplicării rigorilor legale.
În situaţia în care o anumită limitare a integrităţii fizice a persoanei este
necesară pentru garantarea cel puţin la acelaşi nivel a altor drepturi fundamentale
sau pentru protejarea unor altor valori deopotrivă de importante pentru societatea
organizată în stat se poate recurge la restrângerea exerciţiului acestui drept,
realizată numai prin lege, în condiţiile art. 53 din Constituţie (de pildă, vaccinarea
pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei
alcoolice, etc.).

IV. Dreptul la integritate psihică

Este ocrotit ca valoare constituţională, omul fiind conceput – sub aspect
juridic – drept un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi
despărţite. Mutilarea uneia sau a alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor
umane.

V. Interzicerea torturii
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică interzicerea
torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în
mod expres art. 22 alin. (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este
o încălcare a demnităţii şi personalităţii omului.
Prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante se găsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(art. 5), în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice (art. 7) şi în
Convenţia contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (ONU, 10 dec. 1948).
Această convenţie defineşte tortura ca un act prin care o durere sau suferinţă
ascuţite, fizice sau mentale, sunt produse intenţionat unei persoane cu scopul de a
obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un
act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau se presupune că l-a comis, de a
intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra
unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv fondat pe o formă de discriminare
indiferent care este, dacă o asemenea durere sau o asemenea suferinţă sunt produse
de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană având o împuternicire
oficială sau la instigarea sa sau cu consimţământul său tacit sau expres. Acest
termen nu se limitează la durerea sau suferinţele rezultate din sancţiuni legitime
sau ocazionate de acestea, ci se referă la oricare astfel de comportamente, ale
oricăror subiecte de drept.
Convenţia cuprinde angajamentul statelor de a lua măsurile legislative,
judiciare, administrative sau orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica
comiterea de acte de tortură, aplicare de pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante, pe teritoriul care se află sub jurisdicţia lor.

VI. Drepturile prevăzute în art. 22 sunt ocrotite de Constituţie faţă de toate

subiectele de drept – autorităţi publice şi cetăţeni.
 Articolul 23 Libertatea Individuală

1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

2. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
3. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
4. Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului
penal.
5. În cursul urmnăririi penale aretarea preventivă se poate dispune pentru cel
mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile fără ca durata totală
să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
6. În faza de judecată, instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive
şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au
determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există
temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.
7. Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor
de atac prevăzute de lege.
8. Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care
o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen;
învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din
oficiu.
9. Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
10. Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
11. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată.
12. Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii.
13. Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.

I. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

Aceste două noţiuni nu sunt unul şi acelaşi lucru, nu formează o categorie
juridică unică. În contextul art. 23 din Constituţie, libertatea individuală priveşte
libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a
nu fi ţinută în slavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinută, decât în cazurile
şi după formele expres formulate de Constituţie şi de legi.
 Libertatea individuală este expresia constituţională a stării naturale umane,
omul născându-se liber. Societatea are obligaţia de a respecta şi proteja libertatea
omului.
Libertatea individuală nu este un drept absolut. Ca toate drepturile
subiective, ea cunoaşte anumite limite în exercitare, prima dintre ele fiind libera
exercitare a drepturilor celorlalte subiecte de drept. Prin urmare, ea se realizează în
coordonatele impuse de ordinea de drept.
Încălcarea ordinii de drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile publice
la intervenţii de tip represiv, fapt ce implică, în funcţie de gravitatea încălcărilor,
chiar unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei, precum percheziţii,
reţineri, arestări. Acţiunea de tip represiv a autorităţilor publice trebuie să fie
condiţionată şi clar delimitată.
Intervine aici noţiunea de siguranţă a persoanei, care exprimă ansamblul
garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în
aplicarea Constituţiei şi a legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea
individuală, garanţii ce asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale.
Acest sistem de garanţii permite realizarea represiunii faptelor antisociale
sau nelegale, dar în acelaşi timp asigură inocenţilor ocrotirea juridică necesară.
Noţiunea de libertate individuală are o sferă de cuprindere mai mare decât
cea de siguranţă a persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a
libertăţii individuale, care priveşte legalitatea măsurilor care pot fi dispuse de către
autorităţile publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

II. Restrângeri
Art. 23 din Constituţie stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii,
reţineri şi arestări. Acestea pot fi dispuse numai în cazurile şi cu procedura
prevăzute de lege. Prin cazuri prevăzute de lege înţelegem situaţiile, împrejurările
în care autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau
arestări. Prin procedura prevăzută de lege urmează să înţelegem regulile
procedurale a căror respectare obligatorie se impune. Textul constituţional obligă
legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile, cât şi procedurile. În
stabilirea cazurilor şi procedurilor, legiuitorul va trebui să aibă în vedere că,
potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea reprezintă valori
supreme şi sunt garantate.
Precheziţia este o măsură prevăzută în Codul de procedură penală,
reglementată astfel: „când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau
vreun înscris […] tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de
câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru
descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia”.
 Percheziţia priveşte direct libertatea individuală şi mai ales siguranţa
persoanei, în accepţiunea de mai sus.
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, reglementată în Codul
de procedură penală, prin care persoana faţă de care există unele indicii că a
săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către
autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte
libertatea individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin
legislaţia penală. În legătură cu durata maximă a reţinerii, ea nu poate depăşi 24 de
ore, ea trebuie interpretată ca durată ce nu poate fi depăşită, şi nu ca o durată
practicată în orice caz de reţinere.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, având
consecinţe asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii
sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate. De aceea, arestarea este
supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, dispunerea acestei măsuri fiind de
competenţa unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi
imparţial, anume judecătorilor.
Articolul 23 prevede două reguli constituţionale:
a) arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare.
b) dispunerea acestei măsuri revine doar judecătorului.
Coroborând alineatul (4) cu alineatul (2) al articolului 23 rezultă că arestarea
se poate dispune numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Apărarea intereselor legitime care au fost încălcate grav prin infracţiune
implică intentarea unui proces penal făptuitorului. Se pune problema duratei
arestării persoanelor implicate, atunci când, în condiţiile legii, o asemenea arestare
s-a decis. Durata de 30 de zile este o durată care, de principiu, satisface atât
cerinţele procesului penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale.
Revizuirea constituţională din 2003 face distincţie, în mod expres, între cele două
faze ale procesului penal, urmărirea şi judecata.
În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru
maximum 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, fără
ca durata totală a arestului preventiv al unei persoane să poată depăşi un termen
rezonabil şi în nici un caz să fie mai mare de 180 de zile. În cursul judecăţii,
instanţa de judecată este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic şi nu mai
târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării. Ea are obligaţia
să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile acestei
măsuri nu mai există.
În toate cazurile, cel arestat are posibilitatea de a cere liberarea provizorie,
sub control judiciar sau pe cauţiune. Controlul judiciar şi cauţiunea sunt două
instituţii procesual penale care garantează că persoana liberată provizoriu va
răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate de procesul
penal în care este implicată. Liberarea provizorie, regulă a încrederii, încearcă să
valorifice la maximum prezumţia de nevinovăţie, dar şi să reducă la minimum
riscul unei erori judiciare şi, în general, al unor acte ireparabile. Liberarea
provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se realizează potrivit unor reguli
detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale. Iar cel arestat are oricând
posibilitatea de a ataca hotărârile judecătoreşti referitoare la arestarea sa prin căile
de atac prevăzute de lege.
Dat fiind că atât reţinerea, cât şi arestarea privesc libertatea individuală, ele
se pot ordona numai atunci când există motive legale, iar în ideea de a respecta
libertatea şi siguranţa persoanei, aceasta are dreptul să cunoască motivele care
impun măsuri atât de grave.
Constituţia prevede două reguli în legătură cu aceste motive, prima privind
motivul de comunicare, şi a doua privind limba în care se face această comunicare.
Autoritatea care efectuează reţinerea sau arestarea are obligaţia constituţională de a
comunica de îndată persoanei reţinute sau arestate motivele măsurii luate. Cât
priveşte limba în care se face comunicarea, ea este limba pe care o înţelege cel în
cauză. Este o garanţie a siguranţei persoanei. Atunci când se conturează
culpabilitatea persoanei, învinuirea se aduce la cunoştinţă, în cel mai scurt termen,
şi numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Învinuirea este un mare
pas spre formularea culpabilităţii şi răspunderii persoanei, iar dreptul de apărare
trebuie deja să funcţioneze. Avocatul devine un garant al siguranţei persoanei, el
poate sprijini profesional clarificarea problemelor cu care clientul său este
confruntat. Prezenţa avocatului în această secvenţă procesuală este obligatorie, de
aceea autoritatea publică trebuie să ia măsurile eficiente pentru asigurarea unui
avocat din oficiu, atunci când nu se realizează prezenţa unui avocat ales.
Dacă motivele legale pentru reţinerea şi arestarea persoanei au dispărut, cel
reţinut sau arestat trebuie în mod obligatoriu eliberat.

III. Prezumţia de nevinovăţie. Principiul Legalităţii

Art. 23 din Constituţie stabileşte două reguli fundamentale: prezumţia de

nevinovăţie şi legalitatea pedepsei. La acestea, revizuirea constituţională a adăugat
o nouă regulă, aceea a imposibilităţii de a prevedea prin lege sau aplica sancţiuni
privative de libertate în alte domenii decât cel penal, făcându-se astfel corelaţia cu
revizuirea intervenită la art. 15 alin. (2) care se fundamentează, între altele, şi pe
caracterul eminamente administrativ al sancţiunilor contravenţionale.

Articolul 24
Dreptul la Apărare
 1. Dreptul la apărare este garantat.
2. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales
sau numit din oficiu.

I. Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc. Constituţia îl

reglementează distinct pentru că, deşi este în strânsă legătură cu libertatea
individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un egal interes pentru întreaga
activitate judiciară – atât pentru procesele penale, cât şi pentru cele civile,
comerciale, de muncă, de contencios adminstrativ.

2. Există două accepţiuni ale dreptului la apărare:

Într-o accepţie largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi
regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva
acuzaţiilor care i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa.
În procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la
apărare, ca totalitate de drepturi şi reguli procedurale, oferă părţilor posibilitatea de
a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. În
această accepţie se include şi posibilitatea folosirii avocatului.
În accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea
folosirii unui avocat. Alineatul 2 insistă asupra acestui aspect. Prima regulă
constituţională este în sensul că în proces părţile au dreptul la asistenţă din partea
unui avocat. Suntem în prezenţa unui drept al persoanei. Partea în proces
(persoana) îşi alege ea însăşi apărătorul calificat. Există şi procese în care asistenţa
din partea unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică
competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză. Asemenea
situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori sau în
care se judecă infracţiuni grave. Legile vor trebui să prevadă expres asemenea
situaţii în care autorităţile competente au obligaţia să numească din oficiu un
avocat pentru apărarea persoanei în cauză dacă aceasta nu îşi alege un avocat.
O asemenea prevedere există chiar în constituţie în legătură cu asistenţa
obligatorie din partea unui avocat în momentul comunicării învinuirii.

Articolul 25
Libera circulaţie

1. Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea

stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.
2. Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
 I. Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare
a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul
dreptului la liberă circulaţie, şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi
libera circulaţie în afara teritoriului. În acest sens se garantează dreptul la liberă
circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive.

II. Condiţii
Libera circulaţie trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, a unor condiţii
stabilite prin lege. Aceste condiţii privind dreptul la liberă circulaţie urmăresc
ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state, etc.
Reglementările legale privind actele de identitate, paşapoartele sau celelalte
documente, regulile privind trecerea frontierelor şi privind starea civilă a
persoanelor msunt norme care conferă un cadru eficient exercitării acestor drepturi.

III. Documentele internaţionale

Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice stabileşte prin art.
12 că libera circulaţie poate face obiectul unor restricţii dacă sunt:
1. prevăzute de lege.
2. necesare pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii
sau moralităţii publice.
3. compatibile cu celelalte drepturi recunoscute.
Exercitarea acestui drept poate fi condiţionată prin lege dacă această
condiţionare se impune pentru evitarea unui pericol grav care ar ameninţa ordinea
constituţională, pentru prevenirea riscului răspândirii unei epidemii, a
consecinţelor unei calamităţi naturale. Unele restricţii se pot motiva şi prin
protecţia minorilor împotriva abandonului sau pentru combaterea unor infracţiuni
ori pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti.

IV. În legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin acrt. 25 se

asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a circula liber pe teritoriul României
şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Localităţi sunt cele
desemnate ca atare prin legile româneşti. Libera circulaţie în sensul pe care-l
discutăm aici nu exclude respectarea legilor privind domiciliul, reşedinţa,
proprietatea.

V. Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenillor români în străinătate, ea este

asigurată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o
regulă care rezultă din documentele juridice internaţionale şi de tradiţie în materie,
în sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria
ţară. Orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a
circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa. Documentele juridice internaţionale
prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria
sa ţară, şi că străinul aflător legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în
baza unei decizii luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de
securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta
considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea
cazului său de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe
persoane desemnate de această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.

Articolul 26
Viaţa intimă, familială şi privată

1. Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

2. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

I. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut

complex. El se referă numai la o parte din aspectele care privesc obligaţia de
respectare a demnităţii şi personalităţii omului, obligaţie proclamată prin art. 1 din
Constituţia României ca valoare supremă. Constituţia impune autorităţilor publice
obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se
că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şi
privată.
Stabilirea concretă a conţinutului noţiunilor de viaţă intimă, viaţă familială,
viaţă privată revine autorităţilor care operează cu ele în cazuri şi cotexte
determinate. Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime,
familale şi private şi la ocrotirea lor împotriva oricăror atingeri, din partea oricărui
subiect de drept (om, grup, autoritate, etc).
Judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de judecată în procesele
în care publicitatea ar afecta aceste valori – viaţa intimă, familială şi privată a
persoanei, fără a aduce vreun serviciu legii sau justiţiei. Este un atentat la viaţa
intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea printr-un aparat a
imaginilor sau a vorbelor pronunţate de o persoană fără consimţământul acesteia.

II. Dreptul persoanei la propria imagine intră în dimensiunile vieţii intime,

private şi familiale. Dreptul la propria imagine şi respectul intimităţii sunt
inseparabile.
 III. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este un aspect al vieţii intime
şi private, un drept natural, inalienabil şi imprescriptibil.
Acest drept este cunoscut şi sub dreptul persoanei de a dispune de corpul său
sau cea de libertate corporală. Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său
este o veche revendicare feministă strâns legată de libertatea sexuală cu evitarea
riscului maternităţii. În timp, această libertate a cuprins în conţinutul său dreptul de
a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort, transsexualismul, dreptul de a dona
organe sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experimente medicale ori de
inginerie genetică.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde două aspecte: numai
persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa. Prin
exercitarea acestui drept, persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea
publică sau bunele moravuri.
În temeiul acestui drept, omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de
anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale sau de altă
natură, de a accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a
accepta prin acte juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca
subiect la operaţiile de inginerie genetică.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi îşi află temeiul juridic şi în art. 7
din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, potrivit căruia
nimeni nu poate fi supus torturii şi unor pedepse sau tratamente crude, inumane şi
degradante, şi care interzice „ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său,
unor experienţe medicale sau ştiinţifice”.
Dreptul persoanei de a dispune de a dispune de ea însăşi comportă limite
determinate de protecţia celorlalţi, a grupului social. Exemple de limitări:
examenul sănătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi, pentru căsătorie;
examenele medicale instituite în unităţile şcolare şi studenţeşti pentru depistarea
unor maladii contagioase; măsurile medicale pentru combaterea toxicomaniei,
vaccinările obligatorii.

IV. Documente internaţionale

Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale, private, consacrate prin art. 26

din Constituţie, se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor
la drepturile civile şi politice, care arată că nimeni nu va putea fi obiectul
imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa privată, în familia sa, în domiciliul sau
corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Art. 17 spune că
orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau
atingeri.
 Articolul 27
Inviolabilitatea domiciliului

1. Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau

rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
2. De la prevederile alin. 1 se poate deroga prin lege pentru următoarele
situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti.
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane.
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice.
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
3. Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi formele
prevăzute de lege.
4. Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor
flagrante.

I. Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său, care

cuprinde două aspecte: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere, schimbare sau
folosire a domiciliului. Cel de-al doilea aspect şi-a găsit exprimarea juridică în art.
25 Constituţie privind libera circulaţie.

II. Domiciliul. Terminologie juridică

Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în
domiciliul unei persoane. Deşi în titlul său art. 27 marchează acest drept prin
expresia inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte
despre domiciliu şi reşedinţă. În dreptul constituţional şi în cel public în general,
noţiunea de domiciliu are o accepţie diferită de cea pe care i-o dă dreptul civil. În
dreptul civil, domiciliul unei persoane este acolo unde ea îşi are locuinţa sa
statornică şi principală.
În dreptul constituţional, noţiunea de domiciliu are o accepţie largă,
cuprinzând atât domiciliul în sensul său civil, cât şi reşedinţa unei persoane fizice.
În dreptul constituţional, prin domiciliu se înţelege locul (locuinţa) unde trăieşte o
persoană şi familia sa (dacă are). El cuprinde nu numai camera în care doarme,
camerele unde trăieşte persoana fizică, cât şi dependinţele, curtea, grădina, garajul
sau orice alt loc împrejmuit ţinând de ele.
În unele situaţii – de pildă, ocuparea funcţiilor publice – şi în dreptul
constituţional se utilizează conceptul de domiciliu, ca în dreptul civil.
Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate sau de
proprietar. Pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice
chiar dacă acesta nu este proprietar dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel,
cameră de cămin studenţesc, cameră închiriată). Inviolabilitatea domiciliului se
fundamentează mai mult pe respectul personalităţii umane decât pe dreptul de
proprietate.

III. Pătrunderea în domiciliul unei persoane

Sunt două situaţii distincte privind pătrunderea în domiciliul unei persoane.
O primă situaţie este cea în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane cu
concimţământul acesteia, cu învoirea sa. Cea de-a doua situaţie, derogatorie, este
situaţia în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane şi fără învoirea acesteia,
dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin. (2) din Constituţie.

IV. Pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia

Prin alineatul al doilea, textul constituţional urmăreşte limitarea situaţiilor în
care se poate deroga prin lege de la principiul constituţional de bază în sensul
căruia nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia. Examinând aceste situaţii, observăm că ele sunt
necesare, legale şi excepţionale; sunt limitativ enumerate, nicio lege neputând
adăuga situaţii noi la cele deja stabilite de Constituţie. Juridic, ele exprimă
realitatea că inviolabilitatea domiciliului nu poate fi absolută.
La litera b) se face referire la cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu
sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia.
Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. În desfăşurarea vieţii social-
umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze
fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea lor de la
pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în mod obişnuit este
socotită ca ilicită. În aceste situaţii, fapta săvârşită pentru salvarea valorilor aflate
în pericol se consideră comisă în stare de necesitate. Iar starea de necesitate
constituie în anumite condiţii cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei care
exclude existenţa infracţiunii şi a răspunderii penale. Se consideră a fi stare de
necesitate în caz de incendiu, inundaţii, cutremure de pământ. În asemenea situaţii,
nu numai autorităţile, dar şi cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane, în
scopul de a înlătura primejdia privind viaţa, integritatea sau bunurile unei persoane.
Se mai poate pătrunde în locuinţa unei persoane, fără învoirea acesteia, şi pentru
salvarea unei persoane care a încercat să se sinucidă sau a unei persoane
accidentate, ori în caz de strigăte de ajutor dinăuntru. Asemenea fapte, comise în
atare situaţii, beneficiază de efectele stării de necesitate.

Percheziţia
 Având în vedere implicaţiile juridice, morale şi sociale ale percheziţiilor,
Constituţia, în alin. (3) stabileşte autoritatea competentă să dispună percheziţii,
precum şi procedura de efectuare. Autoritatea competentă este exclusiv
judecătorul.
Alineatul (4) al textului constituţional interzice percheziţiile în timpul nopţii,
în afară de situaţia flagrantului delict. Acest alineat se referă la percheziţiile
domiciliare. Acest text se delimitează de percheziţiile efectuate asupra unei
persoane care se află fie la domiciliul sau reşedinţa sa, fie legal la domiciliul sau
reşedinţa altuia.

Articolul 28
Secretul corespondenţei

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor

telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei
fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare
gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice
este inviolabilitatea corespondenţei.
Prin „corespondenţă”, textul constituţional înţelege scrisori, telegrame,
trimiteri poştale de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile
telefonice şi alte mijloace legale de comunicare.
Sfera subiectelor de drept faţă de care este ocrotită corespondenţa cuprinde
atât persoanele fizice, cât şi autorităţile publice.
În al doilea rând, nimeni nu poate reţine, deschide, citi, distruge, da
publicităţii o corespondenţă care nu îi este adresată, având obligaţia de a o restitui
destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia sa.
De asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică
sau de a divulga conţinutul unei convorbiri telefonice de care a luat cunoştinţă
întâmplător. Aceleaşi reguli se aplică corespunzător şi în legătură cu alte trimiteri
poştale sau mijloace legale de comunicare între oameni. Funcţionarii din poştă şi
telecomunicaţii sunt ţinuţi a păstra secretul.

III. Limite
Nici un drept fundamental nefiind absolut, şi secretul corespondenţei
cunoaşte limite în exercitarea sa. Exerciţiul acestei libertăţi poate comporta o
restrângere necesară în interesul justiţiei, în interesul descoperirii infracţiunilor şi a
infractorilor.
 Acest drept al magistraţilor de a obţine, reţine, citi şi folosi în proces
corespodenţa care vine sau pleacă de la pesoane învinuite de săvârşirea unor fapte
penale, trebuie să:
a) fie prevăzut de lege.
b) realizat după o procedură strictă.
c) numai pe bază de ordonanţe scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale
persoanei, mai ales a dreptului la viaţă familială, intimă, privată.

Articolul 29
Libertatea conştiinţei

1. Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase

nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie
ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
2. Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de
toleranţă şi de respect reciproc.
3. Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii,
în condiţiile legii.
4. În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau
acţiuni de învrăjbire religioasă.
5. Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în
penitenciare, în azile şi în orfelinate.
6. Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri,
educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

I. Într-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de

a avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare.
Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în catalogul
drepturilor umane. Libertatea religioasă este parte a acestei libertăţi. Teoria larg
acceptată consideră că libertatea conştiinţei are o sferă largă cuprinzând în ea şi
libertatea religioasă.
Libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi
exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea
înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu
unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea
conştiinţei ca libertate fundamentală cetăţenească are un conţinut complex, ea
încorporează mai multe „libertăţi”.
Art. 18 al Pactului internaţional relativ la drepturile civile şi politice
consacră dreptul persoanei la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, pe
care îl defineşte ca fiind libertatea persoanei de a avea sau de a adopta o religie sau
o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a manifesta religia sau
convingerea individual sau în comun, în public sau privat, prin cult şi rituri,
practici şi învăţământ.
Libertatea conştiinţei comandă existenţa şi conţinutul altor libertăţi
(libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii – acestea fiind mijloace
de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor).

III. Culte. Raporturile Stat-Culte

Termenul cult are două accepţiuni. Într-o accepţie organică, prin cult se
înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă; într-o accepţie funcţională, se înţelege
ritualul practicat. În ambele accepţiuni, cultul religios înseamnă exteriorizarea unei
credinţe religioase, atât prin unirea celor de o aceeaşi credinţă într-o asociaţie
religioasă (biserică sau cult), cât şi prin ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fi
procesiunile, adunările religioase, etc. Organizarea cultelor religioase este liberă,
ea concretizându-se prin statutele proprii. Această libertate de organizare se
realizează în condiţiile legii.
Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, prin art. 18
stabileşte că libertatea de exprimare a religiei şi convingerilor nu poate face
obiectul decât al unor restricţii prevăzute de lege şi care sunt necesare protecţiei,
securităţii, ordinii şi sănătăţii publice, moralei sau libertăţilor şi drepturilor
fundamentale ale altora.
Cât priveşte raporturile dintre stat şi culte, Constituţia României consacră
separarea statului de biserică, garantează autonomie cultelor religioase, dar obligă
statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asietenţei religioase în armată, în
spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.

IV. Raporturile dintre culte

Garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea dintre
credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţă şi respect
reciproc între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase şi necredincioşi.
Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau acţiuni
de învrăjbire religioasă.

V. Educaţia religioasă
Creşterea şi educaţia copiilor în familie se face în concordanţă cu ideile şi
concepţiile părinţilor, filiaţia fiind şi o relaţie spirituală, părinţii purtând
răspunderea morală, socială şi, deseori, juridică, pentru faptele, actele şi atitudinile
copiilor lor minori. Potrivit Constituţiei, părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura,
potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

Articolul 30
Libertatea de exprimare

1. Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi

libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete
ori prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
2. Cenzura de orice fel este interzisă.
3. Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
4. Nicio publicaţie nu poate fi suprimată.
5. Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a
face publică sursa finanţării.
6. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa
particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
7. Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de
agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
8. Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la
cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului
manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio
sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

I. Gândurile, credinţele religioase, creaţiile spirituale, de orice fel intră în

circuitul juridic numai dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate.
II. Noţiune
Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin
Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin
scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public,
gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Aşa cum
este reglementată la nivel constituţional, libertatea de exprimare are un conţinut
complex. Aspecte ale libertăţii de exprimare: libertatea cuvântului, libertatea
presei. Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prin ce forme şi
mijloace se poate realiza acest lucru. Pot fi exprimate liber gândurile, opiniile,
credinţele şi creaţiile de orice fel. Mijloacele de exprimare nominalizate de textul
constituţional sunt: viu grai, scris, imagini, sunete, alte mijloace de comunicare în
public.
III. Condiţii
 Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetăţenească, trebuie realizată în
public.
IV. Cenzura
Exprimarea gândurilor, credinţelor, poribilitatea de a crea şi exprima
creaţiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane au dus la formularea a trei
mari reguli: libertatea de exprimare, interzicerea cenzurii, responsabilitatea.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este interzisă şi suprimarea
publicaţiilor.
Constituţia nu interzice şi suspendarea publicaţiilor. Faptul că prin
Constituţie ea nu este explicit interzisă, nu trebuie interzisă