Procesele de bioacumulare, bioconcentrare şi bioamplificare

Expunerea unui sistem biologic (organism) la stresul chimic are loc atunci când un compus
chimic ajunge în contact cu acel sistem sau când prezintă o formă biodisponibilă. Pentru a fi
considerat biodisponibil compusul chimic trebuie să ajungă într-o locaţie a organismului unde poate
cauza un efect. Gradul de biodisponibilitate al unui compus chimic poate fi măsurat în diferite moduri,
fiind în legătură cu tipul de contaminant considerat. Cu cât este mai mică biodisponibilitatea
compusului cu atât riscul pe care îl are va fi mai mic. În absenţa biodisponibilizării nu există expunere
şi contaminantul nu va poseda nici un fel de risc pentru sistemele biologice. Trebuie subliniat faptul că
gradul de biodisponibilizare diferă de la o specie la alta şi se poate schimba sub influenţa factorilor de
mediu. Spre exemplu, pH-ul are un efect marcant asupra solubilităţii metalelor în sol şi apă. Dacă pH-
ul scade unele metale devin solubile şi astfel biodisponibile. Aluminiul, spre exemplu, este insolubil la
valori de pH neutre sau slab acide, însă la valori de pH sub 4,5 solubilitatea sa creşte şi devine compus
extrem de toxic.
În momentul în care compuşii toxici ajung în organism ei pot atinge concentraţii mai mari faţă
de compartimentele de unde au fost preluaţi.
Pentru a înţelege cum pot fi transferaţi poluanţii de-a lungul lanţurilor trofice, trebuie cunoscut
potenţialul de bioacumulare al compusului chimic de interes. Bioacumularea se referă la gradul în
care un organism preia şi reţine un compus chimic în urma expunerii la acesta. Bioacumularea descrie
o tendinţă a organismelor vii de a prelua, din mediu sau din hrană, şi depozita substanţe chimice.
Bioacumularea ia în considerare faptul că organismele pot acumula compuşii chimici la care sunt
expuse (pe cale directă sau alimentară) şi că procesul de acumulare depinde de rata de preluare a
compusului faţă de rata de eliminare sau degradare a sa pe cale metabolică. Bioacumularea are loc fie
pentru ca substanţele chimice sunt preluate mai rapid decât pot fi utilizate sau excretate, fie pentru că
ele nu pot fi descompuse sau degradate şi către organism. Spre exemplu, biacumularea Cd în animale
este relativ mare faţă de a altor metale deoarece Cd este asimilat rapid şi excretat încet.
Bioconcentrarea se referă la absorbţia sau preluarea unui compus chimic din mediu şi
concentrarea sa în părţi ale organismului (ţesuturi) unde atinge concentraţii mai mari decât în mediul
de unde a fost preluat. Termenul este folosit mai ales în cazul organismelor acvatice. Gradul în care un
compus chimic poluant se poate concentra în organism se exprimă prin factorul de bioconcentrare
(BCF) care este definit ca fiind raportul dintre concentraţia compusului chimic într-un ţesut al
organismului şi concentraţia compusului chimic în momentul expunerii. Astfel, un factor de
bioconcentrare de 100 înseamna că organismul a concentrat de 100 de ori compusul chimic faţa de
mediul de unde a fost preluat. Factorul de bioconcentrare este cel mai adesea folosit în cazul
organismelor acvatice când se calculează raportându-ne la concentraţia compusului chimic din apă.
Termenul poate fi folosit şi pentru organismele terestre dacă se referă la trecerea compuşilor chimici
din aer sau din sol, prin pătrundere transfoliară sau transradiculară în cazul organismelor vegetale şi
prin inhalare sau difuzie în cazul animalelor. El diferă în cadrul aceleaşi specii în funcţie de compusul
chimic considerat. BCF variază, de asemenea, de la o specie la alta şi este influenţat şi de condiţiile de
mediu specifice locului unde este determinat.
Dacă un organism prezintă un factor de bioconcentrare ridicat pentru o anumită substanţă,
acest lucru se poate datora proceselor biochimice caracteristice lui. Spre exemplu, animalele care
prezintă exoschelet sau carapace preiau Pb sau St în cantităţi mai mari decât animalele care nu
prezintă aceste formaţiuni deoarece cele 2 substanţe urmează modele biochimice similare cu ale Ca
care este asimilat în cantităţi mari.
Bioamplificarea se referă la tendinţa unor compuşi chimici de a se concentra o dată cu
trecerea către nivelurile trofice superioare ca urmare a fluxului energetic din ecosisteme. Producătorii
preiau din mediul înconjurător nutrienţii necesari sintezei organice. Pentru că disponibilitatea acestor
nutrienţi poate fi limitată, adesea sunt preluate cantităţi de nutrienţi mai mari decât necesarul imediat.
Astfel, plantele prezintă concentraţii ale nutrienţilor mai mari decât cele din mediul înconjurător.
Urmând acelaşi mecanism, poluanţii care sunt similari chimic cu aceşti nutrienţi şi sunt prezenţi în
mediu pot fi preluaţi şi depozitaţi în ţesuturile plantelor. Primul pas în bioamplificare are loc atunci
când poluanţii sunt depozitaţi în ţesuturile producătorilor primari la concentraţii mai mari decât cele
din mediul înconjurător. Al doilea stadiu al bioamplificării are loc atunci când producătorii sunt
consumaţi de consumatori. Este cunoscut că un consumator primar trebuie să consume o cantitate
mare de biomasă pentru a-şi satisface nevoiele sale energetice. Dacă această biomasă va conţine un
poluant, acesta va fi preluat în cantităţi mari de către consumator. Poluantul o dată intrat în procesul de
bioamplificare îşi schimbă şi caracteristicile şi comportamentul. Spre exemplu, poluanţii solubili în
grăsime (DDT, PCB) odată ce sunt digeraţi trec şi se acumulează în ţesutul gras de la consumatorii
primari către cei terţiari. Poluanţii solubili în apă nu se pot acumula în acest fel pentru că pot fi
eliminaţi din organism o dată cu apa.
Subliniem faptul că bioconcentrarea şi bioacumularea sunt procese care au loc în organisme, în
timp ce bioamplificarea are loc de-a lungul lanţurilor trofice.
 RELAŢIA DOZĂ – RĂSPUNS
Unul din aspectele de bază atât în toxicologie cât şi în ecotoxicologie este relaţia dintre
cantitatea de compus chimic la care este supus un organism şi natura şi/sau gradul efectelor
dăunătoare pe care le produce. Relaţia doză – răspuns oferă baza pentru evaluarea pericolelor şi
riscurilor prezenţei compuşilor chimici în mediu. Este extrem de important a se sublinia faptul că doza
determină gradul de toxicitate. Nici un compus chimic nu este toxic dacă doza este mică şi orice
compus chimic poate fi toxic dacă doza este mare.
Există diferite modalităţi de măsurare a toxicităţii, cel mai des folosit mod (punct final) fiind
cel al dispariţiei (morţii) organismelor. Totuşi, există şi efecte biochimice, comportamentale,
fiziologice sau reproductive care pot oferi o măsură a toxicităţii substanţelor chimice.
Când se evaluează posibilele efecte la expunerea cu contaminanţi chimici trebuie cunoscute
dozele posibil a fi receptate de către indivizi de-a lungul vieţii sau la anumite momente ale ciclului lor
de viaţă. Pe baza testelor de toxicitate se poate estima relaţia doză-răspuns pentru speciile care sunt
testate. Pentru descrierea acestei relaţii sunt importante câteva valori ale toxicului cum ar fi nivelul
minim la care este observat un efect, sensibilitatea organismului la cele mai mici cantităţi de toxic şi
nivelul la care se observă nivelul ultim, respectiv moartea organismului. Este important să subliniem
faptul că doza nu este acelaşi lucru cu concentraţia. Concentraţia reprezintă cantitatea de toxic într-o
cantitate cunoscută de mediu (concentraţia plumbului în apele de suprafaţă este de 10μg/l). Doza se
referă la gradul de expunere la toxic şi se exprimă în mod uzual în cantitate de toxic raportat la
unitatea de greutate a organismului (ex. doza de Pb la care a fost expusă o pasăre este de 5 mg Pb/kg
masă corp. Răspunsul la expunerea aceleaşi doze variază de la un efect intens la anumite organisme, la
un efect minim sau nul în cazul altora.
Reprezentarea unei curbe doză-răspuns se face în urma unor teste în care indivizi din cadrul
aceleaşi specii test sunt expuse la concentraţii diferite ale toxicului într-o anumită perioadă de timp.
Fiecare punct al curbei este răspunsul organismului test la o concentraţie specifică a substanţei toxice.
Curba rezultată este sigmoidă simetrică faţă de o axă imaginară centrală care corespunde majorităţii
indivizilor aflaţi sub efect toxic. Pe ordonată se reprezintă răspunsul (mortalitatea) în %, iar pe abscisă
doza de substanţă.
 ..

Curba doza-raspuns si punctele importante ale acesteia

În funcţie de tipul toxicitate pe care îl evaluăm şi anume efectele concentraţiei medii sau a
dozei recepţionată de un organism, două noţiuni sunt folosite pentru a descrie gradul de mortalitate:
- concentraţia medie letală (LC50) reprezintă concentraţia la care 50% din organismele
test expuse mor
- doza letală medie (LD50) reprezintă doza la care 50% din organismele test expuse
mor. LD50 este mărimea dozei de substanţă chimică demonstrat că este acut letală
pentru 50% din animalele cărora le-a fost administrată.
- NOAEL – indică nivelul expunerii unui organism la care nu se observă nici un efect
advers
- LOAEL – nivelul cel mai mic la care se observa un efect asupra organismelor test
Când sunt comparate astfel de date statistice trebuie reţinut faptul că valori mici ale acestor
parametri indică toxicitate ridicată.
Tabel 1. LD50 a unor substanţe administrate şobolanilor
Substanţa LD50 (mg/kg)
Sare de masă 3800
Lindan 88-270
DDT 113-118
Nicotină 50-60
Dioxină 0,02-0.05