Facultatea de Arte

Referat
Scopul teatrului- la Aristotel în “Poetica” și în Natyasastra

1
Scopul teatrului- la Aristotel în “Poetica” (unde se referă la Acțiune) și în Natyasastra (unde se referă la RASA
– Emoția finală/starea de plăcere)

În sufletul spectatorului, frica și mila pot fi produse prin artificii scenice, dar și prin simpla înlănțuire a
faptelor ceea ce-I preferabil pentru un poet talentat.

Datoria poetului fiind aceea de a provoca desfătarea cu ajutorul unei imitații care să stârnească milă și
frică, este clar că aceasta trebuie obținută doar din înlănțuirea faptelor. Astfel de acțiuni, pentru a-și produce
efectul, trebuie să se întâmple fie între prieteni, fie între oameni care nu-s nici prieteni nici dușmani. Atunci
când un dușman întreprinde ceva împotriva unui alt dușman, situația nu are în ea nimic înfricoșător. Când însă
lovitura cade între ființe dragi una alteia – cum ar fi un frate care-și ucide sau are de gând să-și ucidă fratele, ori
o mamă ce intenționează să-și ucidă fiul, sau cine știe ce fapte de același gen –lucrurile stau cu totul altfel și
astfel de situații trebuie căutate.

O altă situație tragică se produce atunci când personajele înfăptuiesc cu bună știință și în cunoștință de
cauză o faptă cumplită – precum Medeea lui Euripide, care-și omoară copiii cu premeditare.

2
 Un lucru se face ori nu se face, cu știință ori fără știință. Situația mai puternică prin efectul pe care-l
produce este atunci când personajul înfăptuiește ceva fără să știe împotriva cui, și-și dă seama după ce a
înfăptuit lucrul cine este victima.

O situație de preferat este aceea când un personaj se pregătește să facă o acțiune (o crimă) , dar în
ultimul moment recunoaște victima sau își dă seama de consecințele acțiunii sale și renunță.

Pentru Aristotel, sufletul și trupul nu erau două lucruri distincte, ci sufletul era împlinirea, realizarea sau
forma corpului, iar ce dăuna sau făcea bine unuia, dăuna sau făcea bine în egală măsură și celuilalt. Dacă pentru
Aristotel operele dramatice și muzica urmau să fie agenți terapeutici, atunci ele erau chemate în această
calitate să restabilească funcționarea echilibrată a complexului trup – suflet. Menirea lor era de a inocula
organismului principiul normei și de a-l readuce pe calea de mijloc. Aristotel crede că este necesar ca muzica și
drama să producă nu doar plăcere pasivă, ci să fie dinamizatoare și transformatoare de placeri sufletești active.
Apare deci nevoia ca între boală și tratament să existe o astfel de afinitate, astfel încât partea suferindă să
poată avea receptibilitate maximă față de remediu. Definiția pe care Aristotel o consacră milei, în Retorica, este
că : “ Mila este un simțământ de durere pricinuit de vederea unui rău, distrugător sau dureros, ce se abate
asupra cuiva care nu-l merită și care ne-am putea aștepta să se abată și asupra noastră sau a unuia dintre

3
prietenii noștri în scurt timp”. Lipsită de discernământ, mila este o slăbiciune care ne deprimă ori de câte ori ni
se înfățișază spectacolul nenorocirii iminente, fie că e meritată sau nu .

Catharsisul – concept fundamental pentru întraga istorie a esteticii teatrale – face obiectul capitolelor 13
și 14. El apare ca scopul însuși al tragediei sau “ efectul său propriu “. Ni se prezintă faptul că “structura celei
mai frumoase tragedii trebuie să fie complexă și nu simplă, că ea trebuie să cuprindă faptele care trezesc
groaza și mila “. Utilizarea unor astfel de fapte conduce, în final, la construcția “ plăcerii caracteristice tragediei
“. Un asemenea aranjament al faptelor în interiorul acțiunii are drept scop producerea efectelor de milă și
groază , pe care Aristotel le descrie în capitolul 14 astfel: “ Când lovitura cade între ființe dragi una alteia- cum
ar fi un frate care-și ucide fratele sau un fecior care-l ucide pe tatăl ori mama sa acestea-s situațiile ce trebuie
căutate “. În fața unor astfel de cazuri, spectatorul trăiește un tip aparte de sentimente, capabile să-i
consolideze înțelegerile despre viață, să-i producă reacții firești de posibilă autoapărare, de înțelegere a
cauzelor și urmărilor unor acțiuni. Suma acestor trăiri îl va face să devină mai conștient, mai temător și,
paradoxal, mai curajos. Aceste “ câștiguri” îl transformă pe spectatorul de tragedie într-un învingător al
situațiilor la care asistă, provocându-i “ plăcere“ – în sensul capacității dobândite de a stăpâni o situație tragic
prin înțelegerea ei și a efectelor sale. Catharsisul ar putea fi considerat o formă de “ trezire“ a unei conștiințe
adormite și a unor înțelegeri confuze. Pe moment spectatorul se îngrozește, pentru ca apoi, prin această
4
“groază”, să facă pasul către o treaptă superioară, de ființă puternică, pregătită să întâmpine viața în chiar
esența părților ei dureroase. Catharsisul este concepul aristotelian care apără plăcerea estetică, pe care o
consideră aliată a rațiunii și înălțătoare de cuget. El socotește arta drept un important mijloc de combatere a
unor maladii ale spiritului. Această combatere s-a realizat pe cale homeopatică – mila fiind eliminată prin milă,
iar groaza prin groază.

Omul este permanent înclinat către o activitate mimetică, în care va găsi o anumită plăcere. Aristotel se
referă, în acest caz, la o plăcere de ordin intelectual. Apare așadar o distincție între mimesisul aristotelian și cel
platonician, la Platon imitația fiind departe de orice cunoaștere și înțelegere, în timp ce la Aristotel ființa umană
învață din reprezentare, iar plăcerea pe care o obține din această învățare o apropie de omul filosof. Plăcerea
mimetică apare ca o plăere nobilă care se naște din privit și se dezvoltă printr-un proces de intelectualizare. Ea
este diferită de emoția imediată. Fiind legată de Cunoaștere, această plăcere se depărtează de conceptul de
Mimesis, ca act mecanic, fiind vorba despre un proces de intelectualizare a formelor reprezentării, care produc
plăcerea. Valoarea estetică aparține deci numai catharsisului născut dintr-un spectacol, adică din punerea în
scenă a faptelor. Prin intermediul acestuia se construiește edificiul estetic al plăcerii tragice. Cei care nu produc
groaza, ci înfățișază numai mostruosul faptelor, nu au nimic de a face cu tragedia. Aceasta există doar pe
fundamentul unei plăceri specifice ei, născută din fapte, trecută printr-un proces intelectual de elaborare și
5
înțelegere, cu scopul de a transforma monstruosul în tragic, adică fapta josnică în sentimentul de grozăvie
asupra faptei. Catharsisul înseamnă așadar procesul trecerii unor fapte prin filtrul intelectual al explicației
sentimentelor de milă și de groază. Ceea ce ajunge la spectator, în finalul acestui proces, sub forma plăcerii
estetice, înseamnă plăcerea capabilă de decriptarea sensului faptelor. Din această perspectivă, conceptul de
Catharsis este legat mai puțin de psihologia spectatorului, el devenind dependent de compoziția tragediei, de
felul în care se pot intelectualiza fapte considerate crude și surprinzătoare.

Catharsisul este dependent de mimesis, dar întotdeauna va fi superior acestuia deoarece îl „prelucrează”
prin intermediul “ mecanismului intelectual“.

RASA în Natyashastra –scopul teatrului – Emoția finala/ starea de plăcere

Sfârșitul piesei trebuie să producă în mod obligatoriu plăcere (RASA ). În tratatul său, Bharata spune ca
Rasa (faza finală a unei satisfacții ) vine după multe alte satisfacții anterioare. Acestea sunt denumite BHAVA,
6
care exprimă o reacție obținută prin intermediul gesturilor corporale și a cuvintelor. “Numele RASA este ales
pentru că este vorba despre ceva ce se poate savura la fel cum se savurează însuși gustul mâncării”.
Sentimentele pregătitoare (Bhava) prin care se ajunge la satisfacția finală (RASA) sunt reprezentate “ de către
gesturile corporale și jocul scenic“. Acest sentiment este gândit ca atotcurinzător, fie că este o stare finală, fie că
este o formă integratoare a stărilor bhava și este introdus prin “ plăcerea “ care se instalează în noi la finalul
unei mese foarte bogate, când alegem mâncărurile după propriul nostru gust. “Plăcerea“ ca stare generală
obținută de spectator în finalul unei piese de teatru este dincolo de puterea de control asupra propriei noastre
persoane. Rasa este deci obiectivul pe care o piesă de teatru și-l propune, acela de a contribui prin “ povestea“
sa și stările de “ bhava“ pe care se onstruiește narațiunea, la crearea stării de “plăcere” care trebuie obținută în
final pentru spectatori.

7
Bibliografie :

- „ Prelegeri și texte fundamentale de estetică „ de Corneliu Dumitriu

Editura Galați University Press

- https://www.youtube.com/watch?v=o2Ogh9kqV-E&feature=share -Krishnapyar ~ India Mistică

8
9