ACȚIUNEA CIVILĂ

1. Noţiunea de acţiune civilă şi trăsăturile acesteia

Acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de apărare a drepturilor încălcate sau a
intereselor ocrotite de lege, prin intermediul căruia se inițiază activitatea instanței de judecată cu
privire la examinarea și soluționarea litigiului.

Într-o altă accepţiune, acţiunea civilă este facultatea de a obţine de la judecător o hotărâre pe
fondul pretenţiei supuse judecăţii.

În cazul acestor definiţii se caută să se delimiteze acţiunea civilă de dreptul subiectiv, cât şi de
cererea de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată nu se confundă cu acţiunea
civilă, ci reprezintă una din formele ei de manifestare şi anume aceea prin care instanţa se
investeşte.

Acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale – cererea de chemare în judecată,

mijloacele de apărare, administrarea probelor, măsurile asiguratorii, căile de atac – în scopul
protecţiei dreptului subiectiv sau unui interes legitim. Deci, cererea de chemare în judecată
constituie primul mijloc dintr-o serie întreagă de acte procesuale, prin intermediul cărora
acţiunea civilă este pusă în mişcare.

În această ordine de idei, am putea defini acțiunea civilă ca fiind adresarea în instanța de judecată
cu privire la examinarea într-o anumită ordine procesuală a pretențiilor material-juridice ale unei
persoane față de alta, care rezultă din raportul material litigios.

Legătura dintre dreptul subiectiv civil și acțiunea civilă este dreptul la acțiune, care constituie o
garanție a realizării dreptului subiectiv.

În literatura de specialitate dreptul la acţiune este prezentat sub două aspecte:

1. dreptul la intentarea acţiunii (aspect procesual) ce reprezintă dreptul imprescriptibil la un

proces şi constă în posibilitatea de a cere instanței de judecată primirea cauzei spre
reexaminare.

2. dreptul la admiterea acţiunii (aspect material) este un drept – pretenţie adresat în

interiorul termenului de prescripție prin intermediul instanţei de judecată către pârât
pentru ca acesta să-şi execute obligaţiile sale ce decurg dintr-un raport material litigios,
drept la admiterea pretenţiilor material juridice înaintate de reclamant.
Condițiile de intentare a acțiunii civile pot fi grupate în două categorii:

a) premisele – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care depinde apariția
dreptului la acțiune;

b) condițiile – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care depinde

valorificarea dreptului la acțiune.

Premisele dreptului la intentarea acțiunii sunt:

 competența generală a instanțelor judecătorești;

 absența unei hotărâri judecătorești irevocabile sau a unei încheieri judecătorești

irevocabile pe același litigiu;

 absența unei hotărâri a judecății arbitrale pe același litigiu;

 capacitatea de folosință a drepturilor procedurale civile.

În caz de absență a unei premise de intentare a acțiunii, instanța refuză în primirea cererii sau
încetează procesul.

Condițiile de exercitare a dreptului la acțiune sunt:

 respectarea regulilor de competență jurisdicțională;

 capacitatea de exercițiu a drepturilor procedurale;

 respectarea formei și conținutului cererii de chemare în judecată;

 dovada achitării taxei de stat pentru cererea de chemare în judecată;

 formularea împuternicirilor reprezentantului conform cerințelor legale.

În caz de absență a unei condiții de intentare a acțiunii, instanța restituie cererea de chemare în
judecată, fie nu dă curs cererii, fie scoate cererea de pe rol.

2. Elementele acţiunii civile. Clasificarea acţiunilor civile. Conexiunea şi separarea

pretenţiilor din acţiune.

Elementele acțiunii civile constituie acele părți componente care în ansamblu caracterizează
structura acțiunii civile și permit individualizarea unei acțiuni față de altele.
Acţiunea civilă este compusă din două elemente:

 temeiul acţiunii;

 obiectul acţiunii.

Temeiul acţiunii îl constituie acele circumstanţe ce dau naştere acţiunii şi anume sunt
împrejurările de fapt pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile faţă de pârât.

Obiectul acţiunii îl reprezintă pretenţia material juridică cu privire la care se cere darea hotărârii
judecătoreşti; adică ceea ce reclamantul pretinde de la pârât. Ex: obiect al acţiunii de revendicare
a unui bun sau a unei sume de bani este dreptul material subiectiv al reclamantului de a cere de la
pârât plata sumei de bani sau bunul. Obiectul acțiunii nu trebuie confundat cu obiectul material al
litigiului (bunurile, lucrurile).

Obiectul material este o parte componentă a obiectului acţiunii. În exemplu de mai sus obiectul
material al acţiunii îl va constitui suma de bani sau bunul în sine.

Doctrina cunoaște mai multe clasificări ale acțiunilor civile în funcție de diferite criterii.

1. În dependenţa de conţinutul său, distingem următoarele feluri de acţiuni:

a) acţiunea în realizare (executare) a unui drept este cea în care se solicită de a constrânge
prin intermediul hotărâri instanţei judecătoreşti pe pârât la executarea unei obligaţii sau la
abţinerea de la efectuarea unei acţiuni. În aceste acțiuni nu se pune la îndoială existența
raportului juridic material litigios, acestea având drept scop confirmarea existenței ori lipsei unui
drept sau obligații dintre părți.

b) acţiunea în constatare (recunoaştere, confirmare) a unui drept este cea prin care se
urmăreşte confirmarea printr-o hotărâre judecătorească a existenţei sau inexistenţei unui raport
material juridic între părţile litigante. Deci, în aceste acțiuni se pune la îndoială existența
raportului juridic material litigios, instanța urmând să se pronunțe în acest sens.

c) acţiunea în constituire (transformare) de drepturi este cea prin care se tinde ca printr-o
hotărâre judecătorească să se creeze o situaţie juridică nouă – modificarea sau desfiinţarea
raportului juridic existent între părţile litigante. Și în acest caz nu se pune la îndoială existența
raportului juridic material litigios, astfel încât divergențele dintre părți duc la sesizarea instanței
nu pentru a confirma un raport preexistent, ci pentru a constitui o situație juridică nouă.

Această delimitare între felurile de acţiuni reprezintă şi un criteriu de clasificare după scopul
material urmărit de reclamant.

2. În dependenţă de natura dreptului ce se valorifică prin acţiune – delimitează:

a) acţiuni personale sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte valorificarea unui drept personal
care se naşte dintr-un act juridic sau din lege. Ex: acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere;

b) acţiuni reale, prin care se valorifică un drept real. Ex: acţiunile în revendicare prin care se
apără dreptul de proprietate;

c) acţiuni mixte, prin care se valorifică în acelaşi timp un drept personal şi un drept real, în
cazul în care drepturile invocate se găsesc într-un raport de conexiune.

3. După categoria relaţiei de drept material distingem:

a) acţiuni de plată a pensiei alimentare;

b) acţiuni ce decurg din litigii de muncă;

c) acţiuni ce ţin de dreptul locativ;

d) acţiuni de reparare a prejudiciului cauzat;

e) acţiuni ce decurg din dreptul de autor, inventator etc.

Această clasificare are relevanţă la formarea practicii judiciare, Plenul CSJ emiţând o hotărâre
asupra litigiilor similare. Conexiunea şi separarea pretenţiilor din acţiune se face în raport de
legătura reciprocă între pretenţiile formulate în cererea de chemare în judecată.

3. Apărarea intereselor pârâtului. Obiecţii împotriva acţiunii. Acţiunea reconvenţională.

Pârâtul nu rămâne pasiv după intentarea procesului împotriva lui, ci are la dispoziţie următoarele
mijloace de apărare:

 dreptul de a obiecta împotriva acţiunii;

 dreptul de a intenta acţiune reconvenţională.

Obiecţii împotriva acţiunii. Pârâtul are dreptul nu numai a refuza recunoaşterea acţiunii, dar
important pentru el este prezentarea împrejurărilor de fapt şi de drept care ar stinge pretenţiile
înaintate de reclamant. Contraargumentele fi de ordin material sau procesual.
  Obiecţiile material juridice ale pârâtului sunt îndreptate spre combaterea dreptului la
admiterea acțiunii și urmărește respingerea pretenţiilor materiale ale reclamantului,
contestând împrejurările de fapt sau de drept înaintate de reclamant.

 Obiecţiile procesual juridice sunt îndreptate spre combaterea dreptului la intentarea

acțiunii și reprezintă declaraţii prin care pârâtul invocă lipsa dreptului pentru pornirea sau
desfăşurarea de mai departe a procesului,de aceea se exclude posibilitatea examinării
pricinii de către instanţă.

Acţiunea reconvenţională. Acţiunea reconvenţională este pretenţia material – juridică înaintată

de pârât de sine stătător împotriva reclamantului până la începerea dezbaterilor judiciare pentru a
fi judecată odată cu acţiunea iniţială. Acțiunea reconvențională poate fi depusă și până la
finisarea examinării pricinii în fond când urmărește excluderea în tot sau în parte a acțiunii
inițiale.

Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile:

a) să urmărească compensarea acţiunii iniţiale a reclamantului. De ex: locatorul cere de la

locatar plata pentru chiria apartamentului, iar acesta, la rândul său, solicită costul reparației
capitale pe care a făcut-o în apartament.

b) să excludă în tot sau în parte admiterea cererii principale. De ex: în cadrul examinării
acțiunii de achitare a pensiei de întreținere pentru copilul minor, pârâtul solicită contestarea
paternității sau în procesul de divorț pârâtul solicită declararea nulității căsătoriei ori în acțiunea
de partaj a bunurilor succesorale pârâtul –succesor legal contestă legalitatea testamentului.

c) între cererea reconvenţională şi cea principală să existe o legătură reciprocă şi judecarea lor
simultană să ducă la o soluţionare promptă şi justă a litigiului. De ex: în procesul de desfacere a
căsătoriei pârâtul cere partajul averii sau plata pensiei de întreținere.

Existenţa cererii reconvenţionale permite să se rezolve într-un singur proces toate neînţelegerile
dintre părţi realizând economie de timp şi cheltuieli, cât şi evitarea pronunţării unor hotărâri
contradictorii. Ea este, în principiu, facultativă şi deci pârâtul nu este obligat la formularea ei.
 4. Actele de dispoziţie ale părţilor. Modificarea acţiunii. Renunțarea la acțiune.
Recunoaşterea acţiunii. Tranzacţia.

Astfel, art.60 CPC recunoaşte reclamantului dreptul de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii,
să mărească sau să micşoreze cuantumul pretenţiilor sau să renunţe la acţiune. Pârâtul are dreptul
să recunoască acţiunea şi părţile pot înceta procesul printr-o tranzacţie.

Schimbarea temeiului acţiunii presupune schimbarea circumstanțelor de fapt sau de drept prin
trecerea de la ipoteza unei norme juridice la ipoteza altei norme juridice. Ea poate să se producă
prin completarea temeiului iniţial al acţiunii cu noile circumstanţe apărute în timpul judecării
cauzei. De ex: temeiul acţiunii de reparare a daunei poate fi modificat prin stabilirea faptului că
dauna a fost pricinuită de mijlocul de pericol sporit, ceea ce va duce la aplicarea unei alte norme
de drept sau altă situaţie când pretenţiile sunt îndreptate împotriva mai multor pîrîţi.

Schimbarea obiectului acţiunii cel mai frecvent are loc prin trecerea de la dispoziţia unei norme
de drept la dispoziţia unei alte norme de drept sau prin alegerea unui alt mijloc de apărare
judecătorească a dreptului subiectiv. În ambele cazuri este vorba despre schimbarea pretenţiilor
de drept material faţă de pârât. Nu se admite schimbarea concomitentă a temeiului şi obiectului
acţiunii.

Ex: pretenţia cumpărătorului faţă de vânzător despre înlocuirea bunului care nu corespunde
calităţii cu un alt bun poate fi schimbată prin cererea de a fi restituiţi banii echivalenţi costului
acestui obiect. În acest caz unele şi aceleaşi împrejurări în una şi aceeaşi relaţie socială pot duce
la aplicarea diferitor norme de drept.

Renunţarea la acţiune este un act de dispoziție unilateral al reclamantului care are drept scop
încetarea procesului și presupune dezicerea reclamantului de la pretenţiile înaintate faţă de pârât
expuse în cererea de chemare în judecată. Motivele renunțării pot fi diverse: nejustificarea
pretențiilor sau imposibilitatea de a le proba, precum și onorarea benevolă a obligațiilor de către
pârât. Renunţarea poate fi: totală sau parţială.

Renunţarea la acţiune poate avea loc în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe sau a instanţei
de apel ori de recurs, fie oral în şedinţă, fapt ce se va indica în procesul verbal, fie prin cerere
scrisă ce se va anexa la dosar, făcându-se menţiunea respectivă în procesul verbal.

Recunoaşterea acţiunii presupune acceptarea de către pârât a pretenţiilor bazate pe împrejurările

de fapt şi de drept ale reclamantului formulate în cererea de chemare în judecată. În acest fel,
pârâtul renunță la apărarea intereselor sale, ceea ce, de regulă, condiționează admiterea acțiunii.
Recunoaşterea, la fel poate fi:

 Totală;
  Parţial.

Tranzacţia reprezintă un contract prin care părţile încetează un proces început sau preîntâmpină
un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii
sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte
la dreptul litigios. Motivele încheierii unei tranzacții de împăcare pot fi diverse: de regulă,
dificultatea probării și nedorința de a fi implicat într-un proces îndelungat. Tranzacția de
împăcare poate fi încheiată pe tot parcursul procesului.

Condiţiile tranzacţiei de împăcare a părţilor se consemnează în procesul verbal al şedinţei de

judecată şi se semnează de ambele părţi, iar dacă este prezentată printr-o cerere scrisă, se
anexează la dosar, făcându-se despre aceasta o menţiune în procesul – verbal al şedinţei.

5. Măsurile de asigurare a acţiunii civile

Măsuri asiguratorii -posibilitatea recunoscută de lege reclamantului de a solicita măsuri de

indisponibilizare şi conservare, de natură să împiedice pe pârât, în timpul procesului, să distrugă
sau să înstrăineze bunul ce constituie obiectul litigiului sau activul patrimonial, când obiectul
litigiului este o sumă de bani.

Astfel, instanţa sau judecătorul poate, la cererea participanţilor la proces să ia măsuri pentru
asigurarea acţiunii. Asigurarea acţiunii se admite în orice fază a procesului până la etapa în care
hotărârea judecătorească devine definitivă, dacă neluarea măsurilor de asigurare a acțiunii ar
putea face imposibilă executarea hotărârii instanţei de judecată.

În cererea de asigurare a acțiunii se indică motivele și circumstanțele pentru care se solicită

asigurarea acțiunii. Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător sau de instanța
care judecă pricina în termen de o zi de la depunere, fără a-l înştiinţa pe pârât şi pe ceilalţi
participanţi. Dacă cererea de asigurare a acțiunii este depusă concomitent cu cererea de chemare
în judecată, aceasta se soluționează în ziua emiterii încheierii privind acceptarea cererii de
chemare în judecată, fără înștiințarea pârâtului și a celorlalți participanți la proces.

Instanţa sau judecătorul poate lua următoarele măsuri asiguratorii:

  să ordone punerea unui sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani care aparţin pârâtului
şi care se află la el sau la alte persoane;

 să interzică pârâtului de a săvârşi anumite acte;

 să interzică altor persoane de a transmite bunuri pârâtului sau de a îndeplini faţă de el alte
obligaţii;

 să suspende vânzarea bunurilor sechestrate, dacă se face cererea de ridicare a sechestrului

pus pe ele;

 să suspende urmărirea ce se face pe baza unui document investit cu formulă executorie

contestat de debitor prin acţiune, dacă asemenea contestaţie este admisă de lege.

Instanţa poate admite mai multe forme de asigurare a acţiunii, cu condiţia ca suma lor totală să
nu depăşească valoarea acţiunii. La cererea participanţilor la proces se admite înlocuirea unei
forme de asigurare a acţiunii cu altă formă. Chestiunea aceasta se soluţionează în şedinţă de
judecată, anunţându-se despre aceasta şi participanţii.

Acceptând asigurarea acțiunii, judecătorul sau instanța poate cere reclamantului o cauțiune a
prejudiciilor care ar putea fi cauzate pârâtului. Dacă reclamantul nu depune cauțiunea în
termenul stabilit de instanță, aceasta din urmă emite o încheiere de anulare a măsurilor de
asigurare a acțiunii, care se execută imediat.

Persoana care a depus cauțiunea are dreptul să solicite restituirea acesteia în cazul în care partea
care se consideră prejudiciată prin măsurile de asigurare a acțiunii nu solicită compensarea
prejudiciilor în termen de cel mult 2 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțată în
cauză sau de la rămânerea irevocabilă a încheierii prin care a fost încetat procesul ori scoasă
cererea de pe rol.

În caz de respingere a acţiunii, măsurile asiguratorii admise se menţin până la momentul când
hotărârea devine definitivă. În cazul admiterii acţiunii măsurile de asigurare îşi păstrează efectul
până la pronunţarea hotărârii.

Împotriva tuturor încheierilor privitoare la asigurarea acţiunii se poate face recurs. Recursul
depus nu este suspensiv de executare în cererea de asigurare a acţiunii şi suspendă executarea în
cererea de anulare a măsurilor de asigurare sau de substituire a unei forme de asigurare cu alta.

Dacă hotărârea de respingere a acţiunii reclamantului a devenit irevocabilă, pârâtul este în drept
să intenteze împotriva reclamantului acţiune de reparare a prejudiciului cauzat prin asigurarea
acţiunii la cererea reclamantului, indiferent de vinovăția reclamantului.