Cap.

4 - Procesele senzoriale
Caracteristicile modalitatilor senzoriale
 La nivel psihologic, senzatiile sunt experiente asociate cu stimuli simpli si neasociati cu ceva care are
un sens.
 Senzatiile pot fi vizuale, auditive, olfactive, gustative, de presiune, temperatura, durere si senzatii
corporale.
 Pentru toate simturile, sensibilitatea la intensitatea unui stimul este masurata de pragul absolut minimal
(cantitatea minima din energia unui stimul care poate fi detectata pentru un anumit nivel de fidelitate)
sau de pragul diferential (diferenta minima intre doi stimuli care potate fi detectata pentru un anumit
nivel de fidelitate)
 Functia psihofizica este relatia dintre intensitatea stimulului si magnitudinea senzatiei pentru stimuli
care depasesc pragul minimal absolut.
 Senzatia este deseori privita ca procesul de detectare a unui semnal care este impregnat de zgomot. In
unele cazuri, un semnal poate fi „detectat” chiar si atunci cand nu este prezent decat zgomotul – o
alarma falsa. Detectarea corecta a semnalului care este prezent se numeste reusita.
 Folosirea teoriei detectarii semnalelor permite separarea datelor numerice in procesul de detectare a
unui stimul; pe de o parte, se cunatifica sensibilitatea observatorului la semnal si pe de alta parte,
tendinta acestuia de a raspunde „semnalul este prezent”.
 Fiecare modalitate senzoriala trebuie sa recodifice sau sa traduca energia sa fizica in impulsuri
nervoase.
Vederea
 Stimulul vederii este lumina, care este, defapt, radiatie electromagnetica cu spectrul intre 400 si 700
nanometri. Sistemul de conversie a informatiei in impuls electric este localizat in retina si contine
celulele cu conuri si bastonase care sunt receptori vizuali.
 Fasciculele luminoase cu lungimi de unda diferite produc senzatii colorate diferite. Vederea in culori
este inteleasa prin intermediul teoriei tricromatice, care afirma ca perceptia culorii se bazeaza pe
activitatea a trei tipuri de receptori (conuri), fiecare individ avand o sensibilitate maxima pentru raze
cu lungimi de unda aflate in regiuni diferite ale spectrului.
 Exista patru senzatii cromatice fundamentale: rosu, galben, verde, albastru. Teoria culorilor oponente
propune existanta unei procesari complementare rosu-verde si galben-albastru, fiecare celula bipolara
reactionand in moduri diametral opuse la culorile oponente.
 Teoria tricromatica si teoria culorilor oponente au fost combinate cu succes sub forma ipotezei
functionarii concomitente la etaje diferite in sistemul vizual.
Auzul
 Stimulul pentru auz este o unda a variatiei de presiune a aerului (o unda sonora).
 Undele sonore sunt conduse de urechea externa si cea medie producand vibratia membranei bazilare,
ceea ce conduce la indoirea celulelor ciliare, producand un influx nervos.
  Inaltimea sunetului – calitatea cea mai vizibila a acestuia – creste odata cu frecventa undei sonore.
 Exista doua teorii ale perceptiei inaltimii sunetului: teoriile temporale si teoriile localizarii. Acestea nu
sunt reciproc exclusive. Teoria temporala explica perceptia frecventelor joase si teoria localizarii
explica perceptia frecventelor inalte.
Alte simturi
 Stimulii mirosului sunt moleculele emanate de substante care calatoresc prin aer si ajung sa activeze
receptorii olfactivi aflati in profunzimea vestibulului nazal.
 Stimulul gustului este o substanta solubila in saliva; majoritatea receptorilor sunt grupati in mugurii
olfactivi de pe limba.
 Doua dintre simturile localizate in piele sunt presiunea si temperatura. Sensibilitatea la presiune este
maxima la nivelul buzelor, nasului si obrajilor si minima la nivelul limbii degetului mare de la picior.
Suntem foarte sensibili la temperatura si capabili sa detectam o schimbare mai mica de un grad celsius.
Codificam diferite tipuri de temperaturi, in primul rand prin activarea receptorilor pentru cald si rece.
 Orice stimul suficient de intens pentru a produce leziuni celulare este un stimul dureros. Durerea fazica
este, de obicei, de scurta durata – ea creste si scade rapid in intensitatel durerea tonica este, de obicei,
de lunga durata si constanta. Sensibilitatea la durere este influentata foarte mult de alti factori, in afara
stimulului nociv, printre care se numara asteptarile si credintele culturale ale persoanei.
Rezumatul capitolului
 La nivel psihologic, senzatiile sunt trairi asociate cu stimuli simpli. La nivel biologic, procesele
senzoriale implica organele de simt si conectarea mai multor cai nervoase si cuprind stadiile initiale
de receptionare a informatiilor despre caracteristicile stimulului. Acestea includ: vederea, auzul,
olfactia (mirosul), gustul, simturile receptori in piele care include: presiunea, temperatura si duererea
si simturile corporale.
 O proprietate care poate fi folosita pentru a descrie toate simturile este sensibilitatea. Sensibilitatea la
intensitatea stimulului este masurata de pragul absolut, care este cantitatea minima de energie a
stimulului care poate fi detectata reproductibil. Sensibilitatea la schimbarile de intensitate este
masurata de pragul diferential, diferenta minima dintre doi stimuli, care poate fi detectata reproductibil.
Cantitatea de schimbare necesara pentru ca detectarea sa poata avea loc creste o data cu intensitatea
stimulului si este aproximativ direct proportionala cu ea (legea Weber-Fechner).
 O alta proprietate extrem de interesanta este relatia dintre intensitatea stimulului si magnitudinea
senzatiei pentru stimulii care depasesc pragul minim absolut. Aceasta relatie este descrisa de legea
intensitatii, formulata de Stevens, care afirma ca magnitudinea perceputa a stimulului difera pentru
diferite modalitati senzoriale; pentru majoritatea, ca de exemplu, intensitatea stimulului, exponentul
este sub 1,0, ceea ce inseamna ca functia care descrie intensitatea perceputa a stimulului este concava.
 Senzatia este privita, deseori, ca un proces de detectie a semnalului afectat de zgomot. In unele cazuri,
un semnal poate fi „detectat” chiar si atunci cand este prezent numai zgomotul, pe care le numim
alarme false. Detectarea corecta a unui semnal prezent este numita reusita. Folosirea teoriei detectarii
 semnalelor permite ca procesul de detectare a unui stimul sa fie descompus in doua valori numerice
separate: una reprezentand tendinta observatorului la prezenta semnalului si alta reprezentand tendinta
observatorului de a raspunde „semnal prezent”. Teoria detectarii semnalelor nu este utila numai ca
instrument stiintific fundamental, dar are si importante aplicatii practice, ca evaluarea performantei
unui radiolog care incearca sa detecteze anomaliile intr-o radiografie afectata de zgomot.
 Fiecare modalitate senzoriala trebuie sa isi transforme energia fizica in impulsuri nervoase. Aceste
proces de transformare este realizat de receptori. Receptorii si carile nervoase aferente si eferente
codifica intensitatea unui stimul, in primul rand in functie de frecventa impulsurilor nervoase si a
pattern-urilor lor. Ei codifica calitatea unui stimul in functie de fibrele nervoase implicate de pattern-
ul lor de activitate.
 Stimulul vederii este lumina, adica radiatia electromagnetica cu lungimi de unda cuprinse intre 400 si
700 nanometri. Fiecare ochi contine un sistem de formare a imaginii (care include corneea, pupila si
cristalinul) si un sistem de conversie a imaginii in impulsuri electrice. Sistemul care realizeaza aceasta
conversie este retina, care contine receptorii vizuali – conurile si bastonasele.
 Conurile sunt activate la intensitati mare ale luminii, duc la senzatii de culoare si se gasesc, in primul
rand, in centrul retinei (fovee). Bastonasele functioneaza la intensitati reduse, determina senzatii
monocromatice si se gasesc, mai ales, la periferia retinei. Sensibilitatea noastra la intensitatea
luminoasa este mediata de anumite caracteristici ale conurilor si bastonaselor. Deosebit de important
este faptul ca bastonasele au conexiuni cu un numar mult mai mare de celule ganglionare decat
conurile. Din cauza acestei diferente de conectivitate, sensibilitatea vizuala este mai mare cand se
bazeaza pe bastonase, decat atunci cand se bazeaza pe conuri, dar acuitatea vizuala este mai mare
atunci cand sunt activate conurile si nu bastonasele.
 Undele luminoase de lungimi diferite produc senzatii colorate diferite. Amestecul adecvat din trei unde
cu lungimi foarte diferite poate duce la obtinerea orcarei culori luminoase. Aceasta observatie
impreuna cu alte date a dus la formularea teoriei tricromatice, care susitne ca perceptia culorii se
bazeaza pe activitatea a trei tipuri de receptori (conuri), fiecare din acestia fiind cel mai snesibil la o
lungime de unda dintr-o zona diferita a spectrului vizual.
 Exista patru senzatii colorate fundamentale: rosu, galben, verde, albastru. Combinarea acestora
determina felul in care vedem culorile, cu exceptia faptului ca nu vedem combinatiile de verde-rosiatic
sau de albastru-galbui. Acestea pot fi explicate de teoria concurenta despre perceptia culorii, care
propune existenta unor precese rosu-verde si galben-albastru, fiecare reactionand invers la culorile
oponente. Teoria tricromatica si teoria culorilor oponente au fost combinate cu succes, in ipoteza ca
ele functioneaza fiecare in arii diferite ale cortexului vizual.
 Sistemul auditiv (auzul) este o unda sonora de schimbari de presiune (o unda sonora). Urechea include
urechea vizibila din exterior (urechea externa si canalul auditiv), urechea medie (timpanul si un lant
de oase), si urechea interna. Urechea interna include cohleea, un tub rasucit care sustine celulele ciliare
 – receptorii pentru sunet. Undele sonore transmise de urechea externa si medie determina vibratia
membranei bazilare, care duce la o indoire a celulelor ciliare, care produce un impuls nervos.
 Inaltimea, cea mai pregnanta calitate a sunetului, creste o data cu frecventa undei sonore. Faptul ca
putem auzi inaltimile a doua sunete diferite simultant sugereaza existenta unui numar mare de receptori
sensibili la diferite frecvente. Teoriile temporale ale perceptiei inaltimii sunetului postuleaza ca
inaltimea auzita depinde de pattern-ul temporal de raspuns neural din sistemul auditiv, care este el
insusi determinat de pattern-ul temporal al undei sonore. Teoriile loccalizarii perceptiei inaltimii
sunetului postuleaza ca fiecare frecventa stimuleaza un anumit loc de pe membrana bazilara mai mult
decat alte locuri si ca zona in care se produce miscarea maxima determina inaltimea auzita. Cele doua
teorii nu sunt incompatibile deoarece teoria termporala explica perceptia frecventelor joase, iar teoria
localizarii, perceptia frecventelor inalte.
 Olfactia (mirosul) este mai importante pentru speciile non-umane, decat pentru oameni. Multe specii
folosesc mirosuri specializate (feromoni) pentru a comunica, iar oamenii par sa posede o reminiscenta
a acestui sistem. Stimulii mirosului sunt moleculele degajate de o substanta. Moleculele calatoresc prin
aer si activeaza receptorii olfactivi localizati in partea superioara a cavitatii nazale. Exista multe feluri
de receptori (de ordinul miilor). O persoana normala poate discrimina intre 10 000 si 40 000 de
mirosuri diferite, femeile avand, in general, performante mai bune decat barbatii.
 Simtul gustativ este afectat nu numai de substanta care este gustata, ci si de experienta si de zestrea
genetica. Stimulul pentru gust este orice substanta solubila in saliva. Majoritatea receptorilor sunt
plasati in grupuri (muguri gustativi) pe limba. Sensibilitatea variaza de la o zona la alta a limbii. Orice
gust poate fi descris ca avand una sau mai multe dintre cele patru calitati de baza: dulce, acru, sarat si
amar. Diferitele calitati ale gustului sunt codificate pertial in termanii fibrelor nervoase specifice
activate – fibre diferite reactioneaza maxim la una dintre cele patru senzatii gustatice – si partial in
termenii pattern-ului fibrelor activate.
 Doua dintre simturile care au receptori in piele sunt presiunea si temperatura. Sensibilitatea la presiune
este mai mare la nivelul buzelor, nasului si obrajilor si este mai mai mica in degetul mare. Suntem
foarte sensibili la temperatura si putem sesiza o schimbare mai mica de un centigrad. Codificam
diferitele tipuri de tempretaruri, in primul rand prin activarea sau neactivarea receptorilor pentru cald
sau rece.
 Orice stimul suficient de intens pentru a produce leziuni celulare este un stimul dureros. Exista doua
feluri distincte de durere, care sunt mediate de cai neurale diferite. Duererea fazica este, de obicei,
scurta si intensitatea ei scade rapidl durerea tonica este de lunga durata si constanta. Sensibilitatea la
durere este influentata de factori diferiti de stimulul nociv, inclusiv de credintele culturale sau de
asteptari. Acesti factori par sa isi exercite influenta prin deschiderea si inchiderea unei porti neurale in
maduva spinarii si mezencefal; durerea este simtita numai cand receptorii durerosi sunt activati si
poarta este deschisa.
 Cap 5 – Perceptia
La ce foloseste perceptia?
 Cercetarea perceptiei este legata de problema modului in care organismele proceseaza si organizeaza
informatiile senzoriale brute venite din mediu pentru: (1) a forma o reprezentare coerenta sua un model
despre lumea in care se afla organismul si (2) pentru a folosi aceasta reprezentare in rezolvarea
problemelor care apar in mod natural ca: deplasarea, manipularea obiectelor si planificarea.
 Cele cinci functii principale ale sistemului perceptiv sunt: (1) stabilirea portiunii din mediu pe care se
va fixa atentia; (2) localizarea sau stabilirea pozitiei obiectelor; (3) recunoasterea sau determinarea
obiectelor; (4) extragerea informatiei critice din obiecte; si (5) mentinerea constanta a infatisarii
obiectelor, chiar daca imaginile lor retiniene se schimba. O alta problema de discutat este dezvoltarea
capacitatilor noastre perceptive.
Atentia
 Atentia selectiva este procesul prin care selectam anumiti stimuli, pentru a-i procesa mai tarziu, si
ignora altii.
 In vedere, principalul mijloc de orientare a atentiei il constituie miscarile oculare. Majoritatea fixarilor
se produc asupra partilor din campul vizual cu cel mai ridicat continut de informatie.
 Atentia selectiva apare si in cadrul auzului. De obicei, putem asculta selectiv, folosind indicii ca
directia din care vine sunetul sua caracteristicile vocii vorbitorului.
 Capacitatea noastra de a ne indrepta selectiv atentia asupra anumitor stimuli este mediata de procese
care au loc in primele faze ale recunoasterii, ca si de procesele care au loc dupa determinarea
semnificatiei mesajului.
Localizarea
 Pentru a localiza obiecte trebuie, in primul rand, sa le separam si, apoi, sa le organizam in grupuri.
 Localizarea implica determinarea pozitiei unui obiect pe directiile sus-jos si stanga-dreapta. Lucru
relativ usor, pentru ca informatiile necesare fac parte din imaginea noastra retiniana.
 Localizarea unui obiect necesita si cunoasterea distantei acestuia fata de noi. Aceasta forma de
perceptie, cunoscuta ca perceptia profunzimii sau adancimii, nu este foarte usor de realizat pentru canu
este disponibila in imaginea retiniana. Avem o avrietate de indici ale profunzimii, atat monoculare, cat
si binoculare, care ne permit sa facem acest lucru.
 Localizarea unui obiect necesita, uneori, cunoasterea directiei sale de miscare. Acest lucru poate fi
facut si pentru miscarea reala si pentru miscarea stroboscopica.
Recunoasterea
 Recunoasterea unui obiect solicita asocierea corecta intre diferitele trasaturi ale obiectului (ca, de
exemplu, forme sau culori), un proces care necesita atentie.
 Recunoasterea unui obiect se bazeaza pe asocierea sa cu o categorie si se bazeaza in primul rand pe
forma obiectului.
  Determinarea corespondentei intre modelul mental si obiectul real poate fi explicata printr-un modle
sau retea conexionista.
 Atributele formei obiectelor naturale sunt mai complexe decat liniile simple; ele sunt similare cu
formele geometrice simple ca: cilindrii, conurile, paralelipipedele si prismele. Un anumit set de astfel
de forme se numeste geon.
 Procesele de recunoastere ascendenta sunt orientate numai de informatiile care vin din mediu, in timp
ce procesele de recunoasterea descendenta sunt orientate de cunostintele si expectatiile persoanei.
Extragerea insusirilor esentiale pentru perceptie
 Extragerea insusirilor esentiale perceptiei este procesul convertirii informatiei senzoriale brute,
dobandite prin organele de simt (de exemplu, pattern-uri de linii drepte si curbe), in categorii care sunt
prestocate in memorie (de exemplu, litere sau cuvinte).
 Informatia extrasa sau „sintetizata” in acest fel ocupa mai putin spatiu si, din acest motiv, se lucreaza
mai repede cu ea decat cu informatia bruta. O analogie utila este cea dintre o harta a imaginii realizata
pe computer pentru o figura umana si o imagine sintetizata a aceleiasi figuri, compusa din structuri
performate, ca ovalurile si liniile.
Constanta perceptuala
 O alta functie importanta a sistemului perceptiv este realizarea constantei perceptive – pastrarea
constanta a imaginii obiectelor, in ciuda schimbarilor uriase suferite de stimulii receptionati de
organele de simt.
 Cele mai importante constante sunt culoarea (si luminozitatea), forma si marimea.
 Constanta apare in toate modalitatile senzoriale.
 Diferite feluri de iluzii perceptive pot fi explicate prin perseevrenta sistemului de a mentine
constantele.
Bazele neurologice ale comportamentului – Diviziunea muncii in creier
 Doua creiere separate par sa medieze actul psihologic de selectare a obiectului pe care se va focaliza
atentia. Sistemul posterior selecteaza obiectele pe baza localizarii, formei si culorii, iar sistemul
anterior este responsabil cu orientarea acestui proces, in functie de obiectivele observatorului.
 Cortexul vizual opereaza dupa principiul diviziunii muncii. Localizarea este mediata de o regiune
situata in apropierea zonei cortexului corespunzatoare frontanelei, iar recunoasterea, de o regiune din
apropierea fetei dorsale a creierului.
 Procesele de recunoastere se subimpart in module separate ca, de exemplu, forma, culoarea si textura.
Dezvoltarea perceptiva
 Cercetarile despre dezvoltarea perceptuala urmaresc masura in care capacitatile perceptive sunt
innascute si masura in care acestea sunt invatate prin experienta.
 Pentru a determina capacitatile innascute, cercetatorii studiaza capacitatile de discriminare ale
bebelusilor prin metode ca preferentiala si habituarea.
 Constantele perceptive incep sa se dezvolte de la 6 luni.
  Animalele crescute in intuneric sufera de o deteriorare vizuala permanenta, iar animalele crescute cu
un ochi acoperit devin oarbe in ochiul respectiv, rezultate care sugereaza exisrtenta unei perioade
critice timpurii, cand lipsa stimularii normale produce deficiente la nivelul capacitatilor perceptive
innascute.
Rezumatul capitolului
 Perceptia implica transpunerea informatiei dobandite prin intermediul organelor noastre de simt in
experiente cu sens. Perceptia poate fi gandita ca o actualizare si o mentinere continua a modelului
intern despre mediul in care traim. Prin intermediul acestui model, functionam eficient si suntem in
siguranta in mediu.
 Atentia este folosita pentru a elimina vasta cantitate de informatii care ne asalteaza in fiecare moment
din mediu si pentru a permite trecerea numai a unei cantitati foarte mici de informatie relevanta pentru
realizarea sarcinii prezente. Procesul atentiei selective implica stabilirea informatiilor care trebuie
eliminate din sistem si a celor care vor fi prelucrate in continuare. Atentia selectiva poate opera in
cadrul tuturor simturilor; totusi, tipurile cele mai studiate de atentie selectiva implica vederea (de
exemplu, va puteti misca ochii pentru a va fixa atentia asupra unor locuri diferite din mediu) si auzul
(de exemplu, puteti sa va fixati selectiv atentia pe sunetele care ajung intr-o ureche sau in cealalta).
 Localizarea unui obiect ne impune sa cunoastem distanta la care se afla acesta de noi. Aceasta forma
de perceptie, cunoscuta sub numele de perceptie a adancimii, se considera de obicei ca se bazeaza pe
indicatori ai adancimii. Indicatorii monoculari includ: marimea relativa, interpozitia, inaltimea
relativa, perspectiva, umbrele si parlaxa miscarii. Un indicator binocular al adancimii este disparitatea
binoculara, care rezulta din faptul ca fiecare obiect produce imagini putin diferita pe fiecare retina.
 Loaclizarea unui obiect necesita uneori cunoasterea directiei sale de miscare. Perceptia miscarii poate
avea loc si daca nu exista un obiect care sa se miste de-a lungul retinei. Un exemplu al unui efect de
acest timp este miscarea stroboscopica, in care o serie rapida de imagini fixe induce aparenta miscarii;
un alt exemplu este miscarea indusa, in care miscarea unui obiect de dimensiuni mari induce miscarea
aparenta a unui obiect mic stationar. Perceptia miscarii reale (miscarea unui obiect real prin spatiu)
este implementata de anumite celule din sistemul vizual, dupa cum o indica inregistrarile realizate pe
un singur neuron si experimentele de adaptare selectiva.
 Recunoasterea unui obiect se reduce la asocierea sa cu o categorie si se bazeaza, in primul rand, pe
forma obiectului. In primele stadii ale recunoasterii, sistemul vizual foloseste informatiile de la retina
pentru a descrie obiectul in termenii diferitelor trasaturi ca, de exemplu, liniile si unghiurile; in cortexul
vizual au fost gasiti: neuroni care detecteaza aceste trasaturi (detectorii de trasaturi). In stadiile
ulterioare ale recunoasterii, sistemul determina corespondenta obiectului cu descierile de forme
stocatre in memorie pentru a gasi cea mai potrivita imagine.
 Determinarea corespondentei intre modelul mental si obiectul real poate fi explicata printr-un model
sau retea conexionista. Primul nivel al retelei contine trasaturile, iar nivelul urmator contine literele; o
conexiune excitatorie intre o trasatura si o litera inseamna ca trasatura apartine unei litere, in timp ce
 o conexiune inhibitorie inseamna ca trasatura nu apartine literei. Cand este vazuta o litera, aceasta
activeaza unele trasaturi idn retea, care transmit mai departe activarea sau inhibarea lor la nivelul
literelor; litera care primeste cel mai mare nivel de activare este cea mai potrivita cu informatia care a
intrat in sistem. Reteaua nu poate fi extinsa pentru a include si un nivel al cuvintelor si a explica de ce
o litera este mai usor de recunoscut cand este prezentata intr-un cuvant, decat atunci cand este
prezentata singura.
 Formele obiectelor naturale sunt mai complexe decat liniile; ele sunt similare cu formele geometrice
simple ca: cilindrii, conurile, paralelipipedele si prismele. Un set limitat de astfel de forme poate fi
suficient pentru a descrie prin combinatii formele tuturor obiectelor pe care le pot recunoaste oamenii.
 Proecsele de recunoastere descendente sunt orientate numai de informatiile care vin din mediu, in timp
ce pocesele de recunoastere ascendente sunt orientate de cunostintele si expectatiile persoanei.
Procesele ascendeste sau la baza efectelor contextului in perceptie: contextul fixeaza o anumita
expectatie si cand aceasta eset satisfacuta, este nevoie de mai putine informatii din mediu pentru o
recunoastere obisnuita.
 Extragerea insusirilor esentiale este procesul ignorarii informatiile particulare ale unui singur obiect
perceput (de exemplu, orientarea particulara a unui scaun) si al repartizarii obiectului intr-o categorie
generica (de exemplu, „scaun” sau „un lucru pe care se poate sta”). Deoarece informatiile esentiale
pentru perceptie sunt mai compacte decat cele din natura, ocupa mai putin spatiu si, din acest motiv,
pot fi prelucrate mai eficient.
 Constantele perceptive se refera la eforturile sistemului vizual de a percepe caracteristicile fizice ale
unui obiect, ca forma, marimea si culoarea – chiar daca reprezentarile senzoriale ale acestor
caracteristici pot varia in functie de distanta si orientarea obiectului sau de natura sursei de lumina.
Constantele perceptive sunt sursele multor iluzii, ca binecunoscuta iluzie a lunii.
 Ca la orice proces psihologic, perceptia si toate atributele sale sunt realizate prin functii cerebrale.
Partile creierului care realizeaza procesele vizuale sunt clarificate prin intermediul tehnicilor ca
inregistrarea activitaii unei singure celule nervoase si scanarea cerebrala. Se stie ca regiuni cerebrale
diferite sunt folosite pentru a realiza procesele recunoasterii, pe de o parte, si ale localizarii, pe de alta
parte.
 Cercetarile dezvoltarii perceptive urmaresc sa determina in ce masura capacitatile perceptive sunt
innascute si in ce masura sunt invatate prin experienta. Pentru a determina capacitatile innascute,
cercetatorii studiaza capacitatile de discriminare ale bebelusilor folosind metode ca: metoda privirii
preferentiale si habituarea. Acuitatea, care este critica pentru recunoastere, creste rapid in primele 6
luni de viata receptori, apoi ocntinua sa creasca, dar mai lent. Perceptia distantei incepe sa apara in
jurul varstei de 3 luni, dar nu atinge dezvoltarea maxima inainte de 6 luni. Constantele perceprive incep
sa se dezvolte din primele 6 luni de viata.
 Animalele crescute in intuneric sufera o deteriorare vizuala ireversibila si animalele crescute cu un
plasture pe unul din ochi pot deveni oarbe in ochiul respectiv. Animalele adulte nu isi pierd vederea
nici macar atunci cand sunt private de stimularea senzoriala pe perioade lungi de timp. Aceste rezultate
sugereaza existenta unei perioare critice in copilaria timpurie, in care lipsa stimularii normale produce
deficiente in capacitatea perceptiva innascuta. Daca stimularea timpurie este controlata astfel incat
anumite tipuri de stimuli sunt absente, atat animalele cat si oamenii devin insensibili la stimulii de care
au fost privatil din nou, acest efect nu este legat de invatare. Coordonarea perceptual-motorie trebuie
totusi invatata. Atat animalele, cat si oamenii au nevoie de miscari autoproduse pentru a-si dezvolta o
coordonare normala.
 Cap. 8 – Memoria
Trei distinctii importante
 Memorarea are trei etape: encodare, stocare si reactualizare.
 Exista dovezi biologice pentru aceste distinctii. Cerectarile recente prin scanare cerebrala in privinta
functionarii memoriei de lunga durata indica faptul ca majoritatea regiunilor cerebrale activate in
timpul encodarii informatiilor sunt situate in emisfera stanga si majoritatea regiunilor activate in timpul
reactualizarii se afla in emisfera dreapta.
 Exista trei tipuri de memorie care difera din punct de vedere al caracteristicilor lor temporale: memoria
senzoriala dureaza cateva sute de milisecunde; memoria de scurta durata (acum numita memorie de
lucru) opereaza pe durata a cateva secunde; memoria de lunga durata opereaza pe intervale de timp
cuprinse intre cateva minute si cativa ani.
 Memoria explicita este constienta si memoria implicita este inconstienta.
Memoria senzoriala
 Memoria senzoriala are o capacitate foarte mare, dar se degradeaza intr-un interval foarte scurt de
timp. Informatia din memoria senzoriala pe care se fixeaza atentia este transferata in urmatoarea
memorie – memoria de lucru.
 Persistenta vizuala a informatiei este cea care mentine o reprezentare vizuala, persistenta, constienta
pe o perioada de cateva zecimi de secunda.
 O functie a reactivitatii senzoriale este un concept care permite integrarea memoriei senzoriale si a
persistentei vizuale.
Memoria de lucru
 Informatiile din memoria de lucru tind sa fie codificate acustic, desi se poate folosi si un cod vizual.
 Cea mai izbitoare caracteristica a memoriei de lucru eset capacitatea de stocare limitata la 7 ± 2 itemi
sau chunk-uri.
 Reactualizarea incetineste o data cu cresterea numarului de itemi retinuti in memoria de lucru.
 Memoria de lucru este folosita in rezolvarea multor tipuri diferite de probleme, ca aritmetica mentala,
analogiile geometrice si intelegerea unui text.
Memoria de lunga durata
 Informatiile din memoria de lunga durata sunt de obicei codificate in functie de inteles.
 Multe cazuri de uitare din memoria de lunga durata se datoreaza esecurilor reactualizarii (informatia
exista dar nu poate fi gasita).
 O parte din uitarea informatiilor din memoria de lunga durata se datoreaza unei pierderi a informatiilor
din stocare, mai ales cand are loc o perturbare a proceselor care consolideaza noile amintiri.
 Locusul biologic al consolidarii include hipocampul si cortexul din jur. Cercetarile recente sugereaza
ca este nevoie de cateva saptamani pentru finalizarea consolidarii.
  Esecurile de reactualizare din memoria de lunga durasa sunt mai puti probabile atunci cand itemii sunt
organizati in timpul encodarii si cand contextul in momentul recuperarii este similar cu contextul din
momentul engramarii.
 Procesele de regasire pot fi si ele perturbate de factori emotionali.
Memoria implicita
 Memoria explicita se refera la tipul de memorie implicat in regasire sau recunoastere, in care ne
amintim constient trecutul. Memoria implicita se refera la tipul de memorie care se manifesta ca o
ameliorare a unei sarcini perceptive, motorii sau cognitive, care nici o amintire constienta a
experientelor care au produs ameliorarea.
 Desi memoria explicita – reactualizarea si recunoasterea datelor – nu mai functioneaza in amnezie,
memoria implicita nu este de obicei afectata. Acest lucru sugereaza existenta unor sisteme separate de
stocare pentru memoria explicita si implicita.
 Cercetarile pe persoane normale sugereaza si existenta unor sisteme separate pentru memoria explicita
si implicita.
 Cercetarile pe persoane normale sugereaza si existenta unor sisetme separate pentru memoria explicita
si implicita.
 Cercetarile de scanare cerebrala la indivizii normali arata ca memoria explicita este insosita de o
crestere a activitatii neurologice in anumite regiuni ale creierului, in timp ce memoria implicita este
insotita de o reducere a activitatii neurologice in regiunile critice.
Memoria constructiva
 Spre deosebire de inregistrarile video, amintirile sunt construite si reconstruite pe baza asteptarilor si
cunostintelor: denota devieri sistematice de la realitatea obiectiva care sta la baza lor.
 Acest tip de reconstructie poate aparea chiar in momentul in care se formeaza amintirea sau la diferite
intervale de la formarea ei.
 Aceste reconstructii formeaza baza unor amintiri care desi sunt sistematic incorecte, par foarte reale si
sunt povestite cu multa incredere.
Cum ne putem imbunatati memoria?
 Desi nu putem mari capacitatea memoriei de lucru, putem folosi scheme care recodifica informatia
pentru a mari dimensiunea unui chunk, marind astfel volumul memoriei.
 Un mod de ameliorare a encodarii si reactualizarii este folosirea imagisticii, care este principiul
fundamental ce sta la baza sistemelor mnemonice, cum sunt, de exemplu, metoda locilor si metoda
cuvintelor cheie.
 Alte moduri de ameliorare a encodarii (si prin urmare a reactualizarii) sunt elaborarea sensului itemilor
si organizarea materialului in timpul encodarii (organizarea ierarhica pare preferabila)
Rezumatul capitolului
 Memorarea are trei etape: encodarea, stocarea si reactualizarea (regasirea). Encodarea se refera la
transformarea informatiilor in tipul de cod sau reprezentare pe care memoria il poate accepta; stocarea
se refera la retinerea informatiilor codificatel si reactualizarea se refera la procesul prin care
informatiile sunt recuperate din memorie. Cele trei tipuri de memorie pot functiona diferit in situatiile
in care avem nevoie sa stocam materialul pentru cateva secunde (memoria de lucru) si in situatiile care
ne solicita sa stocam materialul pentru intervale mai lungi de timp (memoria de unga durata). Mai
mult, sisteme diferite de memorie de lunga durata par sa fie implicate in sotcarea datelor, care fac parte
din memoria explicita si a aptitudinilor, care fac parte din memoria implicita.
 Exista dovezi biologice importante pentru aceste diferente. Cercetari recente de scanare cerebrala
legate de memoria de lunga durata indica faptul ca majoritatea regiunilor cerebrale activate in timpul
reactualizarii se afla in emisfera dreapta. Dovezile vin atat din cercetarile pe animale, cat si din
cercetarile pe oamenii care nu au suferit leziuni cerebrale. Acestea indica participarea unor regiuni
cerebrale diferite in memoria de lucru si memoria de lunga durata. In particular, atat la oameni cat si
la alte mamifere, leziunile sistemului hipocampic duc la deteriorarea performantei subiectilor in
sarcinile care implica memoria de lunga durata, dar nu si in cele care implica folosirea memoriei de
lucru.
 Exista trei tipuri de memorie care difera din punct de vedere al caracteristicilor temporale: memoria
senzoriala care dureaza cateva sute de milisecunde; memoria de scurta durata (acum numita memorie
de lucru) care opereaza pe durata a cateva secunde; memoria de lunga durata care opereaza pe intervale
de timp cuprinse intre cateva minute si cativa ani.
 Memoria senzoriala are o capacitate foarte mare, dar informatiile stocate de ea se degradeaza intr-un
timp foarte scurt. Informatiile din memoria senzoriala asupra carora se indreapta atentia sunt
transferate in memoria imediat urmatoare – memoria de lucru.
 Informatia din memoria de lucru tinde sa fie codificata acustic, desi putem folosi si un cod vizual. Pare
evident ca memoria de lucru are o capacitate de stocare limitata la 7 ± 2 itemi sau chunk-uri. Desi ne
putem aminti numai un numar limitat de chunk-uri, putem mari dimensiunile unui chunk utilizand
informatia din memoria de lunga durata pentru a recodifica materialul care intra in sistem, in unitati
cu sens mai mari. Informatiile pot fi pierdute sau uitate din memoria de lucru. Una dintre cauzele uitarii
este faptul ca informatia se degradeaza in timp; iar alta este ca itemii noi iau locul celor vechi.
 Reactualizarea (regasirea) incetineste pe masura ce numarul de itemi din memoria de lucru creset. Unii
cercetatori au considerat ca acest rezultat indica faptul ca in reactualizare este implicat un proces de
cautare, iar alti cercetatori au interpretat rezultatul in termanii unui proces de activare.
 Memoria de lucru este folosita in rezolvarea diferitelor tipuri de probleme ca aritmetica mentala,
analogiile geometrice si intelegerea textului scris. Totusi memoria de lucru nu pare sa fie implicata in
intelegerea propozitiilor relativ simple. Memoria de lucru poate servi ca releu pentru memoria
 permanenta, adica informatia poate fi mentinuta in memoria de lucru in timp ce este codificata in
memoria de lunga durata.
 Informatiile din memoria de lunga durata sunt de obicei codificate in functie de intelesul lor. Daca
itemii care trebuie sa fie retinuti au sens, dar conexiunile dintre ei nu au, memoria poate fi imbunatatita
adaugand conexiuni cu sens care ofera cai de regasire a informatiei. Cu cat sensul materialului este
elaborat mai mult, cu atat va fi mai buna amintirea sa.
 Multe cazuri de uitare din memoria de lunga durata se datoreaza esecurilor reactualizarii (informatia
exista, dar nu poate fi gasita). Esecurile de reactualizare au o porbabilitate mai mare de aparitie atunci
cand apar interferente ale unor itemi asociati cu acelasi indicii de reactualizare. Aceste efecte ale
interferentelor sugereaza ca reactualizarea din memoria de lunga durata s-ar putea realiza printr-un
proces secvential de cautare sau prin extinderea procesului de activare.
 O parte din uitarea informatiile din memoria de lunga durata se datoreaza unei pierderi a informatiilor
din stocare, mai ales cand are loc o perturbare a proceselor care consolideaza noile amintiri. Locusul
biologic al consolidarii include hipocampul si cortexul adiacent. Cercetari recente sugereaza ca este
nevoie de cateva saptamani pentru finalizarea consolidarii.
 Esecurile de reactualizare din memoria de lunga durata sunt mai putin probabile atunci cand itemii
sunt organizati in timpul encodarii si cand contextul in momentul recuperarii este similar cu contextul
din momentul engramarii. Procesele de regasire pot fi si ele perturbate in unele cazuri, gandurile
anxioase interfera cu regasirea amintirilor tinta; in alte cazuri, amintirile tinta pot fi blocate activ
(reprimate). In altele, emotiile pot amplifica memorarea, de exemplu in amintirile de tip „flash”.
 Memoria explicita se refera la tipul de memorie implicat in reproducere sau recunoastere in care ne
amintim constient trecutul. Memoria implicita se refera la tipul de memorie care se manifesta ca o
ameliorare a unei sarcini perceptive, motorii sau cognitive, fara nici o amintire constienta a
experientelor care au produs ameliorarea. Desi memoria explicita – reactualizarea si recunoasterea
datelor – se deterioreaza in amnezie, memoria implicita nu este de obicei afectata. Acest lucru
sugereaza existenta unor sisteme separate de stocare pentru memoria explicita si implicita.
 Cercetarile pe persoane normale sugereaza si existenta unor sisteme separate pentru memoria explicita
si impilcita. O mare parte dintre ele s-au bazat pe o masura a memoriei implicite numite amorsaj (de
exemplu, in ce masura expunerea anterioara la o lista de cuvinte faciliteaza mai tarziu completarea
radacinilor acestor cuvinte). Unele cercetari arata ca o variabila independenta care afecteaza memoria
explicita (cantitatea de elaborare in timpul encodarii) un are nici un efect asupra amorsajului, iar alte
cercetari arata ca o variabila care afecteaza memoria implicita nu are nici un efect asupra memoriei
explicite. Cercetarile de scanare cerebrala la indivizii normali arata ca memoria explicita este insotita
de o crestere a activitatii neurologice in anumite regiuni ale creierului, in timp ce memoria implicita
este insotita de o reducere a activitatii neurologice in regiunile critice.
 Spre deosebire de benzile video, o amintire este construita si recunoscuta pe baza asteptarilor si
cunostintelor: ea arata devieri sistematice de la realitatea obiectiva care sta la baza ei. Acest tip de
 reconstructie poate aparea chiar in momentul in care se formeaza amintirea sau la diferite intervale de
la formarea ei. Aceste reconstructii formeaza baza unor amintiri care desi sunt sistematic incorecte,
par foarte reale si sunt povestite cu multa incredere.
 Desi nu putem mari capacitatea memoriei de lucru, putem folosi scheme care reduc informatiile
nefamiliare la informatii familiare pentru a mari dimensiunea unui chunk, marind astfel si volumul
memoriei. Memoria factuala (a datelor) de lunga durata poate fi ameliorata in etape de encodare si
reactualizare. Un mod de ameliorare a encodarii si reactualizarii este folosirea imagisticii, care este
principiul fundamental ce sta la baza sistemelor mnemonice cum sunt, de exemplu, metoda locilor si
a cuvintelor cheie.
 Alte moduri de ameliorare a encodarii (si prin urmare a reactualizarii) sunt elaborarea snesului itemilor
si organizarea materialului in timpul encodarii (organizarea ierarhica pare preferabila). Cele mai bune
moduri de a ameliora reactualizarea sunt incercarea de a restabili contextul encodarii in momentul
reactualizarii si exsersarea reactualizarii informatiilor in momentul invatarii.