Sunteți pe pagina 1din 49

Burebista

Pentru prima dată, cea mai mare parte a spaţiului nord-tracic va fi unită sub ascultarea unui
singur basileu, la începutul secolului I îHr. Trogus Pompeius face referire la un suveran pe care
nici un alt izvor antic nu-l menţionează: Incrementa dacorum per Rubobostem regem. În această
situaţie, istoriografia a considerat că Rubobostem este de fapt o corupere a numelui Burebista, pe
care-l regăsim sub forma Burobostem sau Borebista la alţi autori antici. Cel mai important izvor
antic care face referire la Burebista este inscripţia în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (oraş
grecesc de pe ţărmul Pontului). Acest izvor vine să completeze informaţii oferite de Strabo,
Jordanes sau Dion Chrysostomos, un trimis al împăratului Traianus care în anii 96-99 vizitează
Dacia şi face o amplă descriere a regatului lui Decebal. Inscripţia de la Dionysopolis afirmă că la
începutul sec. I îHr., Burebista este cel dintâi şi cel mai mare rege din Tracia, stăpânitor al
ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Istru, ceea ce confirmă afirmaţia lui Strabo, care scria că
pe fondul instabilităţii politice a Romei se va înregistra creşterea fără precedent a puterii dacice.
Textul inscripţiei de la Dionysopolis rămâne controversat. A fost descoperit abia în sec.
XX; nu se ştie anul în care Burebista ajunge pe tron, cea mai mare parte a istoriografiei fiind de
acord că anul este 82 îHr., şi pentru că Strabo afirmă că aceste ajunge pe tron în anul în care
Sulla devine dictator la Roma. Semnul de întrebare este dat de faptul că în inscripţie se spune că
Acornion merge ca sol la Burebista sau la tatăl acestuia în cetatea Argedava. O parte a istoricilor
contestă anul 82 îHr, considerând că Burebista ar fi fost prea tânăr să fie basileu, iar Acornion ar
fi fost şi el prea tânăr să fie trimis ambasador. Jordanes vorbeşte însă despre Deceneu, care vine
la Burebista atunci când Sulla lua puterea la Roma.
Primul centru al dominaţiei politice a lui Burebista este Argedava. Locaţia cetăţii nu este
însă cunoscută. Asocierea lui Burebista cu centrul de la Sarmizegetusa este cel puţin pentru
prima etapă a domniei greşită, pentru că este greu de crezut că Acornion ar fi cerut ajutorul unui
suveran de dincolo de arcul carpatic. În ceea ce priveşte asocierea regelui cu Argedava, s-a
încercat identificarea acestei capitale cu situl arheologic de la Popeşti, dar şi cu Vărădia sau
Caraş-Severin. Constantin Daicoviciu consideră că Argedava trebuie căutată în zona submontană
sau deluroasă a Argeşului şi chiar identificată cu mai vechea capitală a lui Dromichete, rege al
ordesenilor, ci nu al odrizilor, după cum susţine Radu Vulpe. Tratatul de istorie a românilor
amplasează captitala în munţii Orăştiei, la Costeşti şi ulterior la Sarmizegetusa. Mutarea poate fi
acceptată în condiţiile în care Deceneu, cel care vine la Burebista şi cel care moşteneşte tronul ar
fi de fapt cel care contribuie în mod decisiv nu doar la mutarea capitalei, ci şi la unificarea
teritorială. O capitală la Costeşti sau Sarmizegetusa după anul 70 îHr. este explicabilă strategic,
pentru că în această perioadă debutează campaniile romane de cucerire din vest, cere se
finalizează cu distrugerea populaţiilor boiilor şi tauriscilor, neamuri celtice ce dominau probabil
o parte a câmpiei Transilvaniei şi pustei panonice.
S-a lansat în istoriografie şi ipoteza unei capitale itinerante (chiar după modelul Romei).
Dacă ambasada lui Acornion s-a fi petrecut după anul 70 îHr., implicarea regelui cu Gaius
Antonius Hybrida din jurul anilor 62-61 îHr. ar corespunde unei construcţii istorice a unui regat
getic cu capitala iniţială în Muntenia. Dar este de neînţeles de ce Burebista nu apare şi în alte
conflicte cu Roma, precum cel din 74-73 îHr., când Trebonius nu trece Dunărea din cauza
codrilor întunecoşi. Totodată, rămâne sub semnul întrebării de ce Burebista întreprinde o
campanie militară contra cetăţilor pontice în jurul anului 55 îHr., atunci când coloniile greceşti de
la Apollonia până la Olbia intră sub autoritatea regelui get, pentru că aceste colonii erau aliate.
Odată cu realizarea unei stăpâniri de tip imperiu şi cu o primă implicare în Pont, regele
devine interesat şi acţionează contra celţilor. Din punct de vedere strategic, acţiunea lui Burebista
spre vestul Europei a dus la stoparea presiunii romane la Dunărea de Jos şi în Pont. Caesar - în
De bello Gallico - afirmă că presiunea celtică s-a intensificat în Gallia în jurul anului 60 îHr.,
adică concomitent cu acţiunile lui Burebista din Moravia Superioară.
Acornion este cel care începând cu 55 îHr. poartă titlul de sfătuitor şi apropiat al lui
Burebista şi va fi trimis în 48 îHr. la Heraclea Lyncestis, în cartierul general al trupelor lui
Pompeius, pentru a negocia şi oferi ajutor militar contra lui Caesar.
Din punct de vedere al sistemului politic al lui Burebista, se poate afirma că între 82-44
îHr., stăpânirea basileului a fost realizată prin mijloace militare, dar şi prin alianţe cu ceilalţi
basilei locali, geţi sau daci, ceea ce i-a permis să realizeze şi o serie de reforme. Din cercetarea
arheologică şi din sursele antice rezultă o reformă religioasă: începând cu sec. I îHr., din
spaţialitatea Daciei dispar mormintele şi necropolele pentru aproximativ două secole. Asocierea
acestei reforme cu numele lui Zamolxes este incertă şi greu de dovedit. Zamolxes ca personaj
istoric sau divinitate apare pentru prima dată în izvoarele scrise în sec. VI îHr., în timp ce
izvoarele de secol II-I îHr. nu fac referiri. Nu există izvoare care să ateste că Zamolxes este zeul
tutelar al unui aşa numit panteon dacic. Referirile la divinităţile dacice din sec. I îHr.-I d.Hr. sunt
la Bendis (zeiţă similară Dianei), Cavalerul trac (un tip de erou salvator), Cavalerii danubieni,
zeul Marte sau Gebeleizis (asimilat zeului pământului).
O a doua reformă este cea monetară. Începând cu Burebista, modelele sau imitaţiile
elenistice sunt înlocuite complet cu denarul roman republican. Pe lângă acestea întâlnim monedă
romană bătută în Dacia şi pusă în circulaţie peste Dunăre (exemplu tiparele de la Tilişca sau
Ocniţa).
A treia reformă este una economică, amintită prima dată de Strabon, care afirmă că geţii au
fost obligaţi să-şi taie viile. Un element în plus îl constituie construirea unui număr mare de
cetăţi, aducând o tehnică importată din lumea elenistică - Murus dacicus - zidul de tip emplecton.
Sfârşitul domniei lui Burebista corespunde anului 44 îHr., atunci când în urma unei
răscoale interne regele a fost asasinat, iar stăpânirea s-a împărţit în 4 sau 5 regate. Pe tronul de la
Sarmizegetusa a urmat Deceneu, cel care probabil îi fusese aliat şi mare preot pentru o perioadă.
Strabo şi Jordanes menţionează linia dinastică cu Deceneu - Comosicus - Corilo, urmaţi de
Diurpaneus - Duras - Decebal.

Războaiele daco-romane din 85-89

Izvoare: Cassius Dio, Historia Romana; Jordanes, Getica; Tacitus, De vita et moribus Iulii
Agricolae; Suetonius, Domitian; Eutropius, Breviarium ab urbe condita; Juvenal, Satirae;
Martialis, Epigrammata; Plinius cel Tânăr, Panegyricus.
În iarna anilor 85-86 dacii trec Istrul, atacând castrele şi aşezările romane din Moesia.
Situaţia nou creată a dus la ruperea foed-urilor dintre regii daci şi Imperiul Roman. Aşa cum
reiese din Excerpta Valesiana şi coroborat cu informaţiile lui Jordanes, în fruntea dacilor era
Diurpaneus, identificat cu Duras. Incursiunea dacică s-ar fi desfăşurat în zona limes-ului
dobrogean, dacă ţinem cont că în Banat şi Oltenia se aflau mai multe legiuni romane. Sistemul de
fortificaţii a fost refăcut după atac, când Domitian vine la Naissus, de unde va reorganiza Moesia
în Moesia Superior şi Moesia Inferior.
Moesia Superior cuprindea Dardania şi ţinuturile locuite anterior de moesi şi triballi,
începând de la confluenţa Savei cu Dunărea şi mergând până la râul Ciabrus, iar Moesia Inferior
cuprindea ţinuturile locuite de triballi, cu Oescus, râpa tracică şi Scythia Minor, incluzând şi
oraşele greceşti de pe ţărmul Pontului. După războaiele dacice provincia va include şi
Marcianopolis şi Nicopolis ad Istrum. Noile provincii create aveau rolul de a întări nu doar
apărarea graniţei, ci şi controlul la nord de Istru. Odată cu venirea pe limes-ul danubian, Roma
disclocă şi o serie de trupe auxiliare şi noi legiuni în zona Dunării, mai cu seamă pentru Moesia
Inferior.
Domitian decide pedepsirea dacilor şi trimite o expediţie condusă de Cornelius Fuscus
împotriva lor. În regatul Daciei, regele Duras/ Diurpaneus îi va ceda tronul lui Decebal. Cassius
Dio vorbeşte de încercările lui Decebal de a duce tratative cu Domitian, împăratul refuză, iar
Decebal insultă Imperiul. În 87 armatele lui Cornelius Fuscus trec Dunărea, înaintează pe valea
Jiului, prin pasul Vâlcan sau defileul Oltului într-o încercare de ameninţare directă a centrului de
la Orăştie. Locul bătăliei nu este cunoscut, dar Jordanes şi Cassius Dio afirmă că armatele
romane au fost învinse, o legiune a fost nimicită, iar Cornelius Fuscus a fost ucis. În aceste
condiţii, Domitian preia ofensiva după ce anterior decisese să-i atace şi pe quazii şi marcomanii
din Panonia. Noul comandant al trupelor romane devine Tettius Julianus. Romanii intră prin
Banat spre Poarta de Fier a Transilvaniei, locul bătăliei fiind la Tapae. A fost o confruntare în
care se consideră că Imperiul a obţinut o victorie uşoară, dar neconcludentă şi nevalorificată,
având în vedere înfrângerea din Panonia.
În 89, Roma cere încheierea unui tratat cu dacii şi este nevoită să accepte o pace ruşinoasă.
În plus, Decebal îşi trimite la tratative cu Domitian fratele şi nobilimea. În urma compromisului,
Domitian acceptă ca regatul Daciei să primească stipendii, meşteri, maşini de război şi cedarea
reciprocă a prizonierilor. Cu toate acestea, DOmitian sărbătoreşte triumful, dar nu îşi ia titlul de
Dacicus Maximus. La Roma sunt aduse prăzile şi trimişi o serie de daci în faţa Senatului să
recunoască puterea Imperiului. Dar pacea nu va fi decât premiza pentru continuarea ostilităţilor.
În 96, Nerva urcă pe tronul Imperiului şi îl adoptă pe generalul Marcus Ulpius Traianus
drept urmaş. În Dacia este trimis Dion Chrysostomos - istoric, om de litere şi diplomat - care va
vizita inclusiv capitala Sarmizegetusa şi va face un amplu raport cu situaţia Daciei.

Războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106

Izvoare: Cassius Dio, Historia Romana; Appianus, Historia Romana; Balbus, Ad celsum
Exposito; Dion Chrysostomos, Orationes. Există şi izvoare epigrafice şi arheologice (Tropaeum
Traiani, Columna lui Traianus, Forul lui Traianus, Podul de la Drobeta ş.a.)
Cauzele conflictului au fost orgoliul roman (care a suferit în urma păcii din 89) şi un secol
de războaie nedecise între cele două părţi, creşterea puterii dacilor, plata subsidiilor şi creşterea
permanentă a pretenţiilor dacice şi cauze economic (ocnele de sare din Dacia, exploataţiile
agricole, comerţul, bogăţiile subsolului, situaţia proastă a finanţelor Imperiului.
În primăvara lui 101, Traianus soseşte pe limes-ul danubian, unde pe lângă reaşezarea
trupelor a inspectat şi două lucrări cu rolul de a facilita mişcarea trupelor. Pe malul drept al
cazanelor a tăiat un nou drum în stâncă. Totodată, dispusese anterior săparea unui canal cu rolul
de a abate apele Istrului pentru o mai uşoară traversare a trupelor. Până în 101, Traianus adusese
14 legiuni pentru război, la care s-au adăugat un mare număr de allae, cohorte, numeri şi
nationes, dar şi flota danubiană. Estimările arată că armata număra aproximativ 150000 de
soldaţi. De partea cealaltă, dacii ar fi reuşit să strânfă cu ajutorul aliaţilor cel mult 50000 de
soldaţi, majoritatea trupelor dacice şi a aliaţilor yazigi, bastarni, roxolani fiind de cavalerie, care
luptau cu arcul şi falxul.
Decebal încercase să-l coalizeze şi pe regele parţilor, Pacorus II. O ambasadă ar fi ajuns la
acesta încă înainte de cel de-al doilea război, Decebal trimiţându-i în dar un sclav pe nume
Calidromos, care avea să fie prins de romani şi să mărturisească misiunea sa. Un ultim episod
dinaintea confruntării din 101 este cel cu solia trimisă de Decebal la Traianus, care să ceară o
înţelegere.
Printre generalii romani se aflau Julius Sabinus şi Decimus Terentius Scaurianus - viitori
guvernatori ai Daciei - şi viitorul împărat Hadrian. Armata romană a trecut Istrul pe un pod de
vase, cea mai mare parte prin dreptul oraşului Viminacium. O a doua coloană a trecut pe la
Orşova şi a înaintat pe valea Cernei, joncţiunea făcându-se la Tibiscum. O a treia coloană a trecut
pe la Schela Cladovei, înaintând pe valea Jiului. Este cert că au existat alte trei coloane care au
înaintat pe valea Oltului şi valea Siretului, pătrunzând pe la Hoghiz în Transilvania. Datorită
Papirusului Hunt se ştie că la Buridava şi Piroboridava se aflau cantonate trupe militare romane.
Bătălia cea mai importantă s-a dat la Tapae, iar victoria romană s-a datorat doar forţei numerice
covârşitoare, nicidecum vitejiei legiunilor. Este doar un moment de apogeu al primuli conflict,
pentru că înaintarea romanilor s-a făcut şi în alte zone, conflictele fiind redate doar pe Columnă.
Ca şi în cazul atacurilor din 68-69 şi 85-86, dacii încercaseră o ultimă manevră care să schimbe
soarta conflictului - diversiunea moesiană. În iarna lui 101-102, dacii şi roxolanii au atacat
Moesia Inferior, în zona Dobrogei. Era o încercare pare-se de mutare a teatrului de război mai
departe de capitala dacică. Aliaţii au distrus o parte din castrele romane, dar dislocarea unei părţi
a trupelor romane din zona Banatului şi chiar prezenţa împăratului în Dobrogea au dus în
primăvara lui 102 la victorie, acolo unde se consideră că a fost ridicat Nicopolis ad Istrum.
Celebrarea victoriei s-a făcut şi prin ridicarea Tropaeum Traiani, care aminteşte în fond nu doar
de victoria lui Traianus, ci şi de pierderea unei legiuni.
După victorie, războiul se reia în zona Orăştie. Vara lui 102 în aduce pe Decebal în situaţia
de a cere pacea, încercare eşuată la început. Mulţi afirmă cucerirea capitalei dacice încă din 102.
Descoperirile arată existenţa unor terme şi a unui castru provenind din perioada 103-105, ştiind
faptul că după 106 capitala este distrusă şi părăsită. Pacea din 102 consacră înfrângerea dacilor:
Decebal a predat maşinile de război, armele, prizonierii şi dezertorii, a distrus întăriturile
cetăţilor şi s-a retras din teritoriile ocupate de Roma; s-a renunţat la o politică externă proprie.
Practic, regatul era redus ca întindere şi forţă.
Războiul din 105-106 a debutat ca urmare a faptului că în perioada interbelică Decebal nu
a respectat condiţiile păcii: a reconstruit o serie de cetăţi, a încercat din nou să-i coalizeze pe
roxolani şi bastarni a încercat asasinarea lui Traianus şi l-a ucis pe Longinus, guvernatorul
teritoriilor nou cucerite. Noul conflict va fi mult mai scurt şi purtat cu chibzuinţă. Scenele de pe
Columnă arată că odată cu cucerirea ultimei cetăţi dacice Decebal a încercat să fugă, dar a fost
ajuns din urmă, iar înainte de a fi prins s-a sinucis. Scena sinuciderii apare pe monedele romane,
pe Columnă şi chiar pe ceramica romană din atelierele galice.
La 11 august 106, după ultimele războaie de pacificare, este proclamată provincia Dacia,
guvernată de Julius Sabinus, ce cuprindea vestul Olteniei până la Jiu, Banatul şi cea mai mare
parte a Transilvaniei, fără zona de sud-est. Astfel, celelalte teritorii din spaţiul românesc intrau în
provincia Moesia Superior.

Provincia Dacia - graniţele şi organizarea administrativă

O diplomă militară descoperită la Porolissum, emisă în 11 august 106, proclama înfiinţarea


provinciei Dacia, ceea ce presupune că la acea dată războiul de cucerire luase sfârşit, iar
împăratul şi Senatul roman hotărâseră frontierele, întinderea şi tipul de guvernare al teritoriului
noii provincii. Aceasta cuprindea teritoriul care pornea de la vărsarea Jiului în Dunăre, urca pe
cursul Jiului până pe creasta Carpaţilor, urmând-o apoi până pe defileu, urca în sus până pe
Târnave, urma creasta Carpaţilor Orientali spre nord, cotea spre Porolissum pe Someş, ajungea la
Porolissum - cel mai nordic punct - urma creasta Apusenilor pe limes-ul mezeşan până pe Mureş
şi apoi până pe Tisa. La Partiscum urma Tisa până la vărsarea în Dunăre. Restul teritoriilor de la
nord de Dunăre - Oltenia dintre Jiu şi Olt, Muntenia până la Dunăre, sudul Moldovei şi sud-estul
Transilvaniei - intrau în componenţa provinciei Moesia Superior.
În 117, la moartea lui Traianus, Dacia este reorganizată şi totodată sunt abandonate o serie
de teritorii. Astfel, Hadrian renunţă la Muntenia până pe limes-ul transalutan şi organizează tri
provincii dacice: Dacia Porolissensis (cuprindea nord-vestul Transilvaniei), Dacia Superior
(cuprindea munţii Apuseni, o parte din centrul şi nord-estul Transilvaniei, împreună cu Banatul)
şi Dacia Inferior (cuprindea Oltenia şi fâşia dintre Olt şi limes-ul transalutan şi sud-estul
Transilvaniei).
În 168, datorită războaielor cu marcomanii şi atacurilor carpice, împăratul Marcus Aurelius
regândeşte întreaga strategie de apărare, aducând la nordul Istrului o legiune (la Potaissa) şi
reorganizând provincia Dacia în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis (cuprindea întreaga
Transilvanie rămasă şi Banatul) şi Dacia Malvensis (cuprindea Oltenia şi vestul Munteniei).
Dacia era provincie imperială, condusă de un guvernator de rang consular, dat de numărul
legiunilor din provincie. Existau trei ranguri: consular (când în provincie se aflau mai mult de
două legiuni cantonate), praetorian (o legiune cantonată în provincie) şi procurator Augusti de
rang ecvestru (trupe auxiliare cantonate în provincie). Guvernatorul avea doar atribuţii
administrative, nu şi financiare, iar militare doar în caz de război. Administraţia financiară era
condusă de un procurator financiar de rang ecvestru, numit de împărat şi subordonat direct
acestuia.
Primul guvernator al Daciei a fost Julius Sabinus, de rang consular. În Dacia au fost
cantonate iniţial trei legiuni: a XIII-a Gemina şi I Adiutrix la Apullum şi a IV-a Flavia Felix la
Berzobis. Ulterior a rămas doar legiunea a XIII-a Gemina la Apullum. În 168 este adusă de la
Troesmia la Potaissa legiunea a V-a Macedonica.
Lui Julius Sabinus (106-109) i-a urmat la guvernare Decimus Terentius Scaurianus (109-
110), cel care pune piatra de temelia la Ulpia Traiana Dacica Augusta Sarmizegetusa, singurul
oraş roman cu rang de colonia din Dacia şi singurul construit din temelii, ridicat la 40 km de
vechea capitală dacică. A fost capitală, chiar dacă guvernatorul îşi avea sediul la Apullum şi a
devenit sediul procuratorului financiar. Următorii guvernatori sunt Gaius Avidius Nigrinus (110-
115) şi Gaius Julius Quadratus Bassus (115-117).
După moartea lui Traian, noile provincii dacice vor beneficia şi de schimbarea titulaturii şi
rangul guvernatorilor. Astfel, Dacia Superior (atestată printr-o diplomă militară din 129), care
cuprindea oraşele Apullum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Drobeta era condusă de un legatus
Augusti pro praetore cu reşedinţa la Apullum. Dacia Inferior (atestată tot în 129) cuprindea
oraşul Romula şi avea guvernator de rang ecvestru. Dacia Porolissensis avea capitala la
Porolissum, mai cuprindea Potaissa şi Napoca şi avea guvernator de rang ecvestru de asemenea.
Ulterior, sediul guvernatorului s-a mutat la Napoca.
În 168, cele trei provincii intră sub autoritatea unui singur guvernator de rang consular -
legatus Augusti pro praetore trium Daciarum - cu sediul la Apullum. Sediul procuratorului
financiar rămâne la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Primul guvernator este Marcus Claudius
Fronto. Mai sunt de menţionat viitorul împărat Pertinax sau Publius Septimius Geta, fiu al lui
Septimius Severus şi frate al lui Caracalla. Această organizare se menţine până în vremea lui
Gallienus (253-268), când provincia îşi pierde rangul imperial, iar noul guvernator este de rang
ecvestru.
Din punct de vedere administrativ, odată cu 106 întreg teritoriul dacic a trecut în
proprietatea Romei, iar ulterior atribuit o parte veteranilor, coloniştilor sau cetăţenilor romani din
Imperiu, o altă parte legiunilor şi trupelor auxiliare, iar resul a intrat în Patrimonium Caesaris. O
a patra parte a fost lăsată în proprietatea autohtonilor, care plăteau un impozit. Minele au fost
încredinţate unui administrator cu sediul la Ampelum (Zlatna), numit direct de împărat.
Au fost construite o serie de oraşe ierarhizate în funcţie de nivelul de dezvoltare: colonia şi
municipium. Cea mai cunoscută aşezare care ajunge municipium a fost al doilea Apullum.
Celelalte aşezări erau ierarhizate în funcţie de numărul de locuitori, dezvoltarea economică şi
întindere. Erau aşezări rurale de tip pagus, vici (vicus), cannabae sau villae rusticae. Cannabae-le
se dezoltau în apropierea castrelor şi erau aşezări locale cu cârciumi, ateliere, mici comercianţi
etc.

Oraşele romane din provincia Dacia

Existau 11 oraşe, conform Geographia lui Ptolemeu din Alexandria şi Tabula


Peutingeriana. Cu excepţia Romulei, toate celelalte au nume dacice. Au fost construite sau
organizate după modelul Romei, unele înconjurate de ziduri sau şanţuri de apărare. Orice oraş
roman cuprindea un forum, un amfiteatru, terme, teatre, temple, sisteme edilitare şi alte lucrări
publice.
Oraşele colonia se deosebeau de municipium prin ius italicum (privilegiu financiar).
Coloniile erau formate din cetăţeni romani ce aveau toate drepturile: dreptul de a alege şi de a fi
aleşi. Acestea constituiau puternice centre de romanizare. Iniţial au existat patru oraşe de tip
colonia, dar începând cu Severii au devenit colonia aproape toate. Municipiile aveau mai puţine
drepturi decât coloniile, iar locuitorii lor aveau un statut intermediar între colonişti şi populaţia
străină.
Oraşele erau conduse de un consiliu de 20 de membrii aleşi pe câte un an, numit ordo
decurionum, cu atribuţii administrative şi militare. Din acest ordin făceau parte cei cu avere de
peste 100000 de sesterţi. Regăsim şi magistraţi superiori aleşi pe 5 ani, cu puteri executive şi
judecătoreşti: duumvir şi quatrumvir. În structura de conducere existau Aedilis, cu atribuţii de
îngrijire a pieţelor, străzilor şi aprovizionării. Existau asociaţile augustalilor, responsabili cu
întreţinerea cultului împăratului şi al dea Roma. Preoţimea era organizată (Pontifex, Flamines,
Augures şi Sacerdotes), iar orice oraş avea un patron.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa


-primul oraş întemeiat în provincie (109-110), după obicei etrusc: împăratul întorcea cu
plugul de lemn tras de un taur şi o vacă albă o brazdă ce constituia incinta oraşului;
-măsura 600x540m;
-era sediul administraţiei financiare, cel mai important centru cultural şi religios (aici era
altarul dedicat împăratului);
-aici se afla adunarea generală a provinciei, din care făceau parte reprezentanţii oraşelor
din provincie, condusă de un sacerdot;
-avea unul din cele mai mari amfiteatre dacice (5500 locuri);
-pe aici trecea drumul imperial.

Drobeta
-s-a dezvoltat pe aşezarea vechii localităţi; oraş-port, important centru economic, avea şi
un amfiteatru;
-erau cantonate aici o serie de trupe auxiliare;
-din 168 intră în componenţa Dacia Malvensis;
-a fost iniţial municipium şi a devenit colonia în timpul lui Septimius Severus.

Dierna
-se afla tot pe Dunăre, înfiinţat tot pe o veche aşezare dacică;
-construit de Traianus;
-actual acoperit de lacul de acumulare de la Porţile de Fier.
Romula
-singurul oraş din provincie cu nume latin;
-Dumitru Tudor consideră că este totuna cu Malva de mai târziu;
-avea rangul de municipium, devine colonia în timpul lui Septimus Severus;
-sediu al guvernatorului Dacia Inferior;
-iniţial a fost construit aici un castru, în timpul războaielor dacice,

Napoca
-construit tot pe o aşezare dacică, pe malul Someşului Mic;
-iniţial municipium, devine colonia în 168;
-capitala Daciei Porolissensis;
-avea o suprafaţă de aproximativ 30 hectare;
-aici era cel mai mare atelier de fibule din Dacia.
Apullum
-cel mai mare şi mai important oraş al Daciei;
-cel de-al doilea oraş s-a dezvoltat din cannabae-le unei legiuni;
-municipium în timpul lui Marcus Aurelius, devine colonia în timpul lui Comodus;
-al doilea Apullum a fost municipium în timpul lui Septimius Severus şi colonia în timpul
lui Decius Traianus.

Tibiscum
-azi Jupa, jud. Caransebeş;
-aşezat la intersecţia dintre două drumuri importante;
-avea rangul de municipium în timpul lui Septimius Severus.

Ampelum
-fondat pe râul Ampoi, azi oraşul Zlatna;
-sediul administrativ al minelor de aur, dezvoltat cu preponderenţă datorită extracţiilor
miniere;
-municipium în timpul lui Septimius Severus;

Potaissa
-a pornit de la stadiul de vicus;
-al treilea oraş ca mărime din Dacia;
-municipium sub Septimius Severus, apoi colonia;

Porolissum
-azi Moigrad, jud. Sălaj;
-centru militar puternic pe limes-ul nordic;
-erau cantonate aici peste şase trupe auxiliare;
-staţiune de vară pentru patriciatul roman provincial;
-municipium în timpul lui Septimius Severus;

Armata romană în Dacia

Până la Augustus, armata romană era una temporară, ceea ce presupune că toţi soldaţii erau
recrutaţi exclusiv cu ocazia campaniilor militare pe care Republica le întreprindea. Odată cu
reforma militară a lui Augustus, armata s-a permanentizat. Acesta a fost nevoit să reformeze
sistemul militar, care mai suferise o amplă reformă în 105 îHr., în timpul lui Gaius Marius, dar
care nu mai corespundea noilor realităţi ale imperiului. Augustus găsise în momentul preluării
puterii o armată formată din 60 de legiuni, un număr mult prea mare, chiar şi pentru întinderea
Imperiului Roman. Printre măsurile luate a fost reducerea legiunilor la 28 şi împroprietărirea
soldaţilor care fuseseră lăsaţi la vatră.
Augustus a împărţit armata în trei categorii:
-garnizoanele Romei şi Italiei;
-legiunile;
-unităţile auxiliare şi flota;
Garnizoanele romane din Italia
În Roma, singurele garnizoane care rămâneau în oraş erau cele care urmau să asigure paza
şi protecţia cetăţenilor; erau cunoscute sub numele de cohortes urbanes. Alături de acestea, în
Roma se mai găseau trupe de vigiles (pompieri), constituite pentru prima dată de Augustus. La
aceste două tipuri de trupe se mai adăuga garda imperială (pretorienii) formată din 500 de soldaţi
recrutaţi din Hispania şi Germania şi o serie de trupe puse sub comanda împăratului pentru a
păstra ordinea.
Legiunile
Cel mai important segment al armatei romane îl constituie legiunile recrutate din cetăţeni
romani. După 5 ani petrecuţi într-o legiune, soldaţii erau trecuţi într-o trupă specială de veterani,
în care mai serveau 25 de ani, după care erau lăsaţi la vatră şi primeau un lot de pământ şi o
sumă de bani drept răsplată. O legiune romană avea între 5600-6400 de soldaţi şi era formată
din 10 cohorte, împărţite fiecare în 6 centurii de câte 80 de oameni conduse de către
un centurion. Cel mai vechi dintre centurioni (primus pilus) comanda prima centurie din prima
cohortă. Comandantul unei legiuni (legatus) era numit în funcţie politic pe o perioadă de 3-4 ani.
Fiecare legiune avea un număr şi un nume care să reflecteze circumstanţele formării sale, numele
fondatorului, locul unde a fost înfiinţată sau locul unde s-a distins în luptă.
Trupele auxiliare
-erau regulate (allae - trupe de cavalerie grea sau uşoară şi cohorte - trupe de infanterie) şi
neregulate (numeri, nationes şi vexilati).
-erau formate din locuitori ai imperiului care nu erau cetăţeni romani;
-luptau cu armele şi echipamentul tradiţional;
-începând cu împăratul Claudius, aceşti soldaţi primeau şi cetăţenie romană odată cu
lăsarea la vatră;
-cohorta putea avea 500 de oameni (quingenarie) și atunci era comandată de un prefectus,
sau 1000 de oameni (miliariae), atunci fiind comandată de un tribun. Erau specializate în funcţie
de armă;
-allae-le erau la rândul lor quingenarie şi miliariae;
Flota romană
-a devenit permanentă în vremea lui Augusuts, care a recrutat pentru prima dată o flotă în
sudul Galiei. Alte două flote aveau baza la Misenum şi Ravenna, care deserveau sudul Italiei şi
Adriatica. La acestea s-au adăugat flotele dunărene Classis Moesica şi Classis Pannonica,
susţinute de legiunile I şi II Adiutrix;
-flota dunăreană a fost înfiinţată de Vespasian în 68, avea baza la Noviodunum, deservea
porturile Novae şi Oescus şi gurile Dunării.

Istoria politică a provinciei Dacia de la Traianus la Marcus Aurelius


(106-161)

După proclamarea Daciei ca provincie, aceasta s-a confruntat cu mai multe atacuri, fie ale
dacilor liberi, fie a populaţiilor din vecinătate. În timpul lui Julius Sabinus (106-109) au existat
incidente cu yazigii, sarmaţii şi roxolanii, nemulţumiţi de faptul că nu puteau să mai treacă cu
turmele din zona Tisei spre podişul central al Moldovei. La aceste atacuri participă şi daci, dar
trupele legiunilor IV Flavia Felix şi Cohors II Hispanorum reuşesc să învingă răscoala din
Panonia (108). Nici următorii guvernatori ai provinciei, Gaius Avidius Nigrinus (110-115) şi
Gaius Julius Quadratus Bassus (115-117) nu sunt scutiţi de răscola yazigilor.
În 117, la moartea lui Traianus, au loc numeroase răscoale, cele mai puternice fiind în
Parthia, Armenia, Dacia, Britannia şi Mesopotamia. Iniţial, la Roma a fost proclamat ca împărat
fostul guvernator al Daciei, dar conform testamentului lui Traianus, Senatul în va proclama pe
Hadrian. În timpul răscoalelor din Dacia, guvernatorul Bassus moare, iar împăratul îl numeşte pe
Marcius Turbo, căruia i se acordă şi puterea asupra garnizoanelor din Panonia Inferior şi Moesia
Superior, într-o încercare de stabilizare a graniţelor de pe Istru. Pe acest fond, împăratul decide să
renunţe la o serie de teritorii: sudul Moldovei şi Muntenia până pe Limes Transalutanus,
reorganizând restul teritoriilor şi creând trei provincii: Dacia Porolissensis, Dacia Superior şi
Dacia Inferior.
În 119 Marcius Turbo este chemat la Roma şi devine prefectul praetoriului. În Dacia este
numit guvernator Sextus Julius Severus, de rang praetorian. Dacia Inferior va fi condusă de un
procurator Augusti de rang ecvestru, Plautius Caesianus. Până la sfârşitul domniei lui Hadrian nu
vor mai exista conflicte; el le permite yazigilor să traverseze anual Dacia pe un nou drum, stabilit
de Imperiu. Unii istorici consideră că Hadrian ar fi fost dispus să renunţe la întreaga Dacie, dar
Senatul s-a opus, acelaşi Senat care nu s-a opus însă la renunţarea la Mesopotamia, Syria şi
Armenia. Noua politică era una defensivă, revenindu-se la principiile politice din vremea lui
Augustus. În 117-118, partea superioară a podului de peste Dunăre a fost arsă. În 138, Hadrian
moare, iar perioada sub Antoninus Pius este considerată a fi perioada de aur a Imperiului. La
moartea lui Hadrian au loc răscoale în Britannia, Africa şi Iudaea. Alături de acestea izbucneşte o
răscoală şi în Dacia. Marcius Turbo este învestit comandant special pentru Dacia Inferior,
Panonia Superior şi Moesia Inferior, pentru a stopa răscoala. În 144 are loc o nouă invazie dacică
până în Moesia, dacii pătrunzând probabil prin Muntenia. Chiar dacă pentru oraşele romane este
o perioadă de înflorire, totuşi Dacia se confruntă cu răscoale, după 156 având loc noi invazii. O
serie de istorici consideră că Limes Transalutanus datează din această perioadă, alţii îl plasează
în timpul lui Septimius Severus. O serie de castre existau de pe vremea lui Traianus şi au fost
refăcute în timpul lui Hadrian. În timpul lui Antoninus Pius (138-161) sunt refăcute amfiteatrele
de la Porolissum şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi termele din peste zece aşezări din provincie şi
sunt construite mai multe edificii publice la Drobeta, Romula, Apullum şi Porolissum.

Istoria politică a provinciei Dacia de la Marcus Aurelius la Aurelian


(161-270)

Provincia Dacia va cunoaşte o perioadă de înflorire în timpul lui Marcus Aurelius (161-
180), un împărat filosof, unul din cei mai culţi împăraţi Imperiului. În timpul său au loc însă
războaiele cu marcomanii. Ele debutează în 166, printr-un şir de atacuri ale yazigilor, burilor,
vandalilor, roxolanilor şi costobocilor, dublate de invazia marcomanilor, condusă de Ballomar, în
nordul Italiei. Între 166-175 se desfăşoară primul război marcomanic. În 168 este adusă la
Potaissa Legiunea V Macedonica. Totodată, Dacia este reorganizată, menţinându-se trei provincii
(Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis), toate aflate sub conducerea unui unic
guvernator - Marcus Claudius Fronto - căruia în 169 i se extinde mandatul şi asupra Moesiei
Superior, în condiţiile în care în 170 provinciile se confruntă cu un atac devastator al
costobocilor, care ajung până în Thracia. În 177 debutează al doilea război marcomanic (177-
180), printr-un atac pe sectorul panonic al limes-ului, condus de buri şi sarmaţi. Noul guvernator
- Pertinax - reuşeşte să stopeze atacurile.
La moartea lui Marcus Aurelius, pe tron urcă Comodus (180-192), care încheie pacea cu
marcomanii şi burii şi colonizează 12000 de daci liberi. Totodată, construieşte o serie de altare
dedicate propriului cult. După moartea sa, pe tron urcă pentru 87 de zile fostul guvernator
Pertinax, care va fi însă asasinat de praetorieni.
În 193, câştig de cauză va avea Septimius Severus, care va transforma Imperiul într-o
autentică monarhie militară. Mesopotamia redevine provincie a Imperiului, Septimius Severus
oprind răscoalele. În Dacia este numit guvernator Publius Septimius Geta, fiul împăratului.
Septimius Severus este împăratul care acordă cele mai multe privilegii oraşelor dacice, reface cea
mai mare parte a fortificaţiilor militare şi beneficiază de loialitatea legiunilor. În 197-199 duce un
război cu parţii, dar păstrează Mesopotamia. El va muri la Eboracum (azi York), în Britannia, iar
Caracalla îl va ucide pe fratele său - Publius Septimius Geta - şi va urca pe tron. Lui Caracalla i
se datorează cel mai important edict imperial de la începutul secolului III, Constitutio
Antoniniana, prin care se acorda cetăţenie romană tuturor locuitorilor liberi din Imperiu. Acest
lucru a avut o semnificaţie aparte pentru economia Imperiului, dar şi pentru criza economică şi
militară. Caracalla a avut o simpatie deosebită pentru Dacia şi s-a confruntat cu quazii,
marcomanii şi vandalii. În 217 va fi asasinat, la tron urmându-i Macrinus, proclamat de
praetorieni, dar asasinat după numai un an de Julia Domna, mama lui Caracalla, care îl impune la
tron pe Elagabalus (218-222), mare preot al zeului soare de la Emesa, asasinat după ce a încercat
să transforme propriul cult în religia oficială a Imperiului.
A urmat pe tron Alexander Severus (222-235), care va reda puterea Senatului şi va încerca
să restaureze puterea Imperiului. Dacia va cunoaşte o ultimă perioadă de prosperitate, fără
conflicte. Sunt acordate numeroase privilegii, ceea ce a permis elitei dacice să ocupe funcţii la
Roma. Imperiul se va confrunta în plan extern cu atacul alamanilor în Galia şi un război în
Orient, unde Parthia ajunge sub dinastia Sasanizilor.

ISTORIA MEDIEVALĂ A ROMÂNILOR

(Sec. VIII-XVI)

EPOCA MEDIEVALĂ

Concept şi periodizare
Ceea ce în mod obişnuit, dar şi impropriu, numim Ev Mediu, adică „timpul de
mijloc” (expresie folosită întâia oară de umaniştii italieni în a doua jumătate a secolului al
XV-lea, spre a desemna perioada intermediară dintre Antichitate şi Renaştere), constituie
în istoria noastră o durată lungă, de aproximativ un mileniu, pentru care se mai folosesc şi
denumirile de orânduire feudală, feudalism, epocă medievală. Cea mai cuprinzătoare şi
mai adecvată este formula de epocă medievală, care desemnează tot ceea ce ţine de
civilizaţia românească în răstimpul veacurilor VIII-XVIII: structuri, instituţii,
spiritualitate, viaţă zilnică pe întreg portativul social. Aceasta nu exclude însă utilizarea
celorlalte concepte-noţiuni, fie şi pentru că sunt intrate în obişnuinţă şi fiecare se justifică
într-un fel.

Începutul epocii medievale în istoria României se situează, după o opinie în


general acceptată de istoriografia noastră, în secolul al VIII-lea. Această limită iniţială a
putut fi aproximată mai cu seamă prin rezultatele oferite de cercetarea arheologică. În
ultimul sfert de secol, pe această cale s-a putut dovedi existenţa unei civilizaţii unitare în
spaţiul carpato-danubiano-pontic. De asemenea, s-au observat schimbări importante în
structura economică, se produce, treptat, o diferenţiere de situaţie, este subminată
egalitatea economică şi socială. Se conturează, începând cu secolul al VIII-lea, o altă
imagine socială, apare proprietatea privată. Nu au întârziat nici reflexele politico-militare,
edificarea aşezărilor fortificate care trebuie asociate cu existenţa unor conducători locali,
ridicaţi din cadrul obştilor. Este vorba, în ansamblu, despre prefigurarea unei noi epoci
istorice.

SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII

Românii în izvoarele medievale timpurii

Românii sunt menţionaţi în scris multă vreme după ce etnogeneza a fost încheiată,
sub etnonimul de vlah-vlahi, termen de origine germanică cu care, în diferite variante, au
fost desemnate toate popoarele romanice. Ei înşişi, având conştiinţa descendenţei romane,
s-au numit român-români. De altfel, suntem singurul neam neoromanic care purtăm, prin
nume, amintirea directă a strămoşilor noştri.
Constituirea primelor forme de organizare prestatală, „ţări”, cnezate, voievodate,
proces care se desfăşoară în continuarea etnogenezei, a făcut ca românii să intre în atenţia
acelora care consemnau evenimentele, oamenii de cancelarie şi cronicarii.

Cele dintâi informaţii privitoare la românii nord-dunăreni şi organizarea lor


politică incipientă se referă la Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim
al regelui Bela al Ungariei, consemnând impactul dintre triburile maghiare şi populaţiile
din Panonia şi Transilvania, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, menţionează
pe români şi „ţările” (sau ducatele) lor, căpeteniile politice şi fortificaţiile, forţa umană,
configuraţia şi bog ăţiile pământului românesc transilvan. Poemul german Cântecul
Nibelungilor, datând de pe la 1200, consemnează existenţa românilor în spaţiul nord-
dunărean, ceea ce este încă o dovadă în favoarea continuităţii şi împotriva teoriei
imigraţioniste.

Cam în acea vreme, românii de la est de Carpaţi încep să-şi manifeste prezenţa în
unele acţiuni militare, ceea ce nu se putea face în afara unui început de organizare
teritorial-politică.

Prezenţa românilor ca etnie conturată, făuritoare a unei civilizaţii proprii, în spaţiul


dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră la cumpăna mileniilor I şi II este atestată nu
numai prin informaţii scrise, ci printr-o sinteză de mărturii: arheologice, etnologie,
instituţionale, lingvistice, confesionale (unitatea ritului ortodox) etc.

Românii şi ultimile neamuri migratoare

În perioada timpurie a epocii medievale, societatea românească a fost confruntată


cu ultimul val al neamurilor migratoare: ungurii (maghiarii), pecenegii, uzii, cumanii şi
tătaro-mongolii. Dacă maghiarii au înrâurit preponderent situaţia din Transilvania, ceilalţi
au influenţat, mai cu seamă, evoluţia societăţii româneşti din spaţiul sud-est carpatic.

Ungurii sau maghiarii, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai, au înaintat,
datorită deteriorării cadrului ecologic, spre apus, ocupând ţinuturile de stepă dintre cursul
mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, apoi cele dintre Don şi Nipru (pe la 830). În cele din
urmă, înfrânţi de pecenegi şi bulgari, s-au îndreptat spre nord, au trecut pe lângă Kiev şi s-
au aşezat în regiunea Tisei şi a Dunării mijlocii, zonă propice pentru un neam de păstori.
Spre răsărit de locul aşezării lor, de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au întâlnit pe
strămoşii românilor, neam vechi şi sedentar, cultivator de pământ şi crescător de animale,
dar şi rămăşiţe ale slavilor şi avarilor. Pe timpul lui Ştefan I (997-1038), maghiarii s-au
creştinat în rit catolic. Drept recompensă, papa Silvestru II i-a trimis lui Ştefan coroana de
rege, în 1001, cerându-i să lupte împotriva „necredincioşilor”. Misiunea apostolică a
noilor creştinaţi de papalitate avea să fie resimţită, foarte curând, de românii din
Transilvania, unde ungurii au pătruns pentru a-şi extinde stăpânirea.

Spaţiul românesc a mai fost traversat, succesiv, de la sfârşitul sec. al IX-lea, de


pecenegi, uzii şi cumanii, din neamurile turanice sau vechi-turcice. La sfârşitul sec. al XI-
lea, cumanii erau prezenţi în Câmpia Română, de unde au întreprins expediţii în Imperiul
Bizantin, în Transilvania şi în Ungaria. Dominaţia cumană în regiunile de câmpie ale
viitoarelor state Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-a prelungit foarte mult, până la
marea invazie tătaro-mongolă din 1241.

Stăpânirea pecenego-cumană în ţinuturile carpato-dunărene, vreme de peste trei


secole, se reflectă în toponimie, hidronimie şi onomastică. De origine turanică (veche-
turcică) sunt toponime precum: Peceneaga, Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal,
Caraiman, Cozia, Comani, Comanca, Comăneşti, Oituz, Valea Uzului, Ozinca;
toponimele terminate în ui- precum: Vaslui, Covurlui, Călmăţui, Bahlui, Teslui, Derehlui
şi numele de persoane terminate în – abă: Toxabă, Tîncabă, Talabă, Băsărabă.

Tătaro-mongolii, originari din Mongolia, au fost un neam de păstori călăreţi


neîntrecuţi şi ră zboinici pe măsură. Ascensiunea puterii lor s-a produs sub Temugin sau
Ginghis-han, la începutul sec. al XIII-lea. După Ginghis-han a urmat Ogodai, până în
1241 când a avut loc marea invazie asupra Europei, una din cele mai însemnate şi mai
„spectaculoase” din istoria universală, purtată cu 150.000 de oşteni, admirabili mânuitori
ai arcului, sub conducerea vestitului general Subotai.

Partea principală a armatei tătăreşti, condusă de Batu-han şi Subotai, s-a îndreptat


spre Ungaria şi ţinuturile româneşti, împărţită în mai multe corpuri şi acţionând pe mai
multe direcţii. Ţinuturile de la răsărit şi sud de Carpaţi, până la Olt, au rămas sub
dominaţia tătarilor vreme de un secol („veacul stăpânirii tătare”), până la constituirea
statelor medievale independente Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Ca şi în cazul
dominaţiei precedente, a neamurilor turcice, stăpânirea tătară a lăsat urme în toponimie
(vârfurile montane Tătarul Mare şi Tătarul Mic, sate cu numiri precum Tătarul, Tătarca,
Tătăraşi) şi onomastică (Mârza, Mârzac, Cantemir, Hulubei).

Ultimul val al migraţiilor a avut consecinţe multiple asupra societăţii româneşti, nu


numai negative, cum în mod obişnuit se crede, ci şi pozitive. Călăreţii stepei au fost
pentru români şi o pavăză. Ei au împiedicat înaintarea ungurilor peste Carpaţi. Apoi,
marele imperiu euroasiatic al tătaro-mongolilor a dispus de excelente comunicaţii poştale
şi de călători (pe lângă cele militare), ceea ce a deschis drumul misionarilor şi al
negustorilor. S-a creat o punte între Europa şi Extremul Orient, fapt care a determinat, în a
doua jumătate a secolului al XIII-lea, o mare înflorire a negoţului. Marea Neagră a
devenit, după expresia lui Gheorghe I. Brătianu, o adevărată „placă turnantă” a comerţului
internaţional.

„Ţări”, cnezate şi voievodate româneşti

Structurile incipient-statale au avut ca punct de plecare obştea teritorială (=satul).


Obş tile de pe văile râurilor ori din depresiuni s-au unit formând uniunile de obşti. Astfel
de formaţiuni, constituite în zone precis delimitate geografic precum depresiunile, au fost
numite cnezate de vale şi voievodate de vale. Acestea, la rândul lor, erau părţi componente
ale „ţărilor”, care acopereau întreg pământul românesc, din Oaş în Banat şi de aici până în
Codrii Tigheciului din partea de răsărit a Ţării Moldovei.

Cele mai vechi informaţii despre organizarea politică începătoare a românilor se


referă la Transilvania. Trei voievodate româneşti sunt menţionate, la finele secolului IX şi
începutul veacului următor, în cronica maghiară numită Gesta hungarorum (= Faptele
ungurilor). „Ţara” sau voievodatul lui Menumorut în Crişana, cu reşedinţa la Biharea
(lângă oraşul Oradea), voievodatul lui Gelu, „ducele românilor” în podişul Transilvaniei,
centrul de conducere fiind, probabil, Dăbâca, şi voievodatul lui Glad care cuprindea
Banatul în întregime, de la Mureş la Dunăre. În afara acestor formaţiuni, menţionate în
cronica amintită, au existat şi altele, precum voievodatul Albei, situat pe Mureşul mijlociu
şi „Ţara Făgăraşului”.
Pătrunderea şi aşezarea ungurilor în Transilvania, începută în a doua jumătate a
secolului al XI-lea, a determinat însemnate modificări în structurile social-politice
existente, întrerupând procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat medieval unificat.
Formele româneşti de organizare, „ţările”, s-au dovedit puternice şi au rezistat multă
vreme, conferind o notă particulară Transilvaniei medievale.

Organizarea politică premergătoare statului feudal unificat în teritoriul carpato-


nistrean este atestată mai întâi (secolul VII-XI) de concentrările demografice descoperite
arheologic, care urmează contururi naturale (mai ales văile râurilor). Într-o următoare
etapă dispunem şi de informaţii scrise. „Ţări” ale românilor sunt menţionate în izvoare
orientale, germane, polone. Cel mai puternic voievodat de la est de Carpaţi s-a constituit
pe valea râului Moldova, cu reşedinţa la Baia (aşezare care la început s-a numit Moldavia,
după râul omonim). Aici a fost reşedinţa lui Dragoş „descălecătorul”.

Între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, pe teritoriul viitorului stat Ţara Românească,


s-au putut delimita, de asemenea, arheologic, concentrări demografice care au fost puse în
legătură cu formele incipiente de organizare statală. Renumiţii „Codri ai Vlăsiei”, aflaţi în
zona de astăzi a oraşului Bucureşti, sugerează o „Ţară a Vlăsiei” (=ţara românilor).
Judeţul Vlaşca, din centrul Câmpiei Române, ne duce cu gândul tot la o veche „Ţară a
vlahilor” (=ţara românilor). Aceste denumiri, „Vlăsia”, „Vlaşca” au fost date de slavi unor
structuri politice româneşti existente la venirea lor.

Invazia neamurilor turanice (pecenegi, uzi, cumani) şi a tătaro-mongolilor a


prejudiciat evoluţia societăţii româneşti. Şefii politici locali au reglementat relaţiile cu
migratorii şi viaţa a continuat. La numai şase ani de la marea invazie tătaro-mongolă
(1241), în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali sunt atestate mai multe formaţiuni
politice incipiente, în diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247), elaborată de cancelaria
regelui Bela al IV-lea al Ungariei. Documentul în discuţie ne arată existenţa a cinci
formaţiuni statale incipiente, patru în dreapta şi una în stânga Oltului. În dreapta Oltului
se aflau: Ţara Severinului, voievodatul lui Litovoi şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş, iar în
stânga Oltului „ţara” lui Seneslau, „voievodul românilor”. Din toate aceste cnezate şi
voievodate se va constitui, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, statul medieval Ţara
Românească.

Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, viitorul stat feudal Ţara Dobrogei, se
integrează aceluiaşi proces de evoluţie social-politică. Începând cu secolul al X-lea, avem
informaţii despre unii fruntaşi politici. Contextul în care sunt amintiţi ne face să credem
că jupanii Dimitrie şi Gheorghe, Tatu, Sestlav şi Satza (Saccea) erau căpetenii politico-
militare. Pe litoralul Mării Negre, între Mangalia şi Varna, s-a dezvoltat „Ţara Cărvunei”,
amintită documentar în 1230. O altă formaţiune politică se numea „Ţara Dristrei”
(=Silistrei) şi s-a constituit în jurul centrelor urbane Silistra şi Păcuiul lui Soare.

Toate aceste „ţări”, cnezate şi voievodate din cuprinsul teritoriului fostei Dacii erau
dotate cu instituţii corespunzătoare, necesare exercitării funcţiilor interne şi externe.

CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

Trăsături generale

La capătul a mai multor secole de evoluţie istorică nouă, societatea românească a


acumulat disponibilităţi demografice, economico-sociale, politice şi spirituale necesare
unei noi etape de organizare statală. A fost parcurs şi ultimul „segment”, acela de la
„ţară” la stat.

Constituirea statelor medievale româneşti a avut resorturi interne, care au rezultat


dintr-o situaţie demografică corespunzătoare, mulţimea locuitorilor, creşterea aşezărilor
rurale şi organizarea vieţii urbane. A existat o viaţă economică îndestulătoare, aşa cum
reiese din izvoarele contemporane. În diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247) se vorbeşte
despre „venituri” şi „foloase” pe care regalitatea maghiară şi ordinul militar colonizat le
realizau din spaţiul viitorului stat Ţara Românească. Voievodul Litovoi şi-a răscumpărat
fratele, pe nume Bărbat, luat captiv de unguri în timpul conflictului dintre 1271-1277, cu
o importantă sumă de bani. Basarab I a oferit regelui Carol Robert de Anjou, în toamna
anului 1330, o despăgubire de 7.000 de mărci de argint, ceea ce echivala cu 1.680.000 de
dinari, cu 1.447 kg argint, sau cu 3.00 kg aur fin.

Cnezii şi voievozii români au avut curţi, fortificaţii şi au înălţat numeroase biserici


cu pictură de factură bizantină, precum acelea de la Curtea de Argeş, Cetăţeni (Argeş),
cele din Ţara Haţegului, Zarand, Bihor sau Maramureş. Tezaurele monetare şi obiectele
de podoabă sugerează, de asemenea, o societate închegată, cu putere economică, angajată
în relaţiile de schimb internaţional. Să nu se uite, totodată, că pentru reglementarea
relaţiilor cu dominatorii asiatici, pecenegi, cumani, tătari, s-au plătit dări, care n-au fost
nici mici şi nici puţine.

Conjunctura externă a fost, şi ea, favorabilă. Ungaria traversa de mai multe decenii
o criză politică. O adevărată anarhie cuprinsese regatul, Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea,
ieşind de sub autoritatea tatălui său şi conducând Transilvania, vreme de 13 ani (1257-
1269), ca un adevărat suveran. În vremea regelui Ladislau al IV-lea Cumanul, care a
preluat puterea la vârsta de 15 ani, anarhia a luat proporţii. În Transilvania puterea
voievodului ţării sporeşte, au loc aici împotriviri faţă de autoritatea regelui de la Buda.
Ţărănimea din colţul sudic al Transilvaniei, care reuşise să-şi păstreze pământul şi o
anumită libertate, s-a răsculat contra feudalilor care erau sprijiniţi de stat. Între cei
răzvrătiţi erau şi românii din Făgăraş. De teama represaliilor o parte a acestora a trecut la
sud de Carpaţi, trecere care a antrenat şi unele căpetenii politice. Aceste treceri au
impulsionat constituirea statului Ţara Românească, proces aflat atunci în desfăşurare. Aici
trebuie căutat sensul „descălecatului” Ţării Româneşti de către românii din Făgăraş, în
frunte cu Negru-vodă.

Ţara Transilvaniei

Ţara Transilvaniei s-a constituit ca voievodat într-un mod particular şi a avut o


situaţie cu totul proprie până către jumătatea secolului al XVI-lea.

Cum s-a arătat în capitolul anterior, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului


X, când a avut loc impactul între triburile maghiare şi populaţia Transilvaniei, formată din
români şi resturi ale slavilor, neasimilate total, existau aici forme de organizare care
prefigurau statul, voievodatele, trei la număr în Cronica lui Anonymus, mai multe în
realitate. Au fost şi altele, contemporane cu cele conduse de Menumorut, Glad şi Gelu,
care n-au intrat însă în vederile naratorului regal pentru că ele n-au fost în zona de
contact. Existenţa acestora este o certitudine din perspectiva a ceea ce ştim astăzi. Unele
„ţări”, precum Maramureşul, Haţegul, Făgăraşul, cu puternice structuri româneşti,
rezistente mult timp la penetraţia organizată de regalitatea maghiară, au coexistat cu
voievodatele menţionate de cronicile ungureşti pentru secolele IX-XI.

În secolul al XI-lea se constată progrese notabile pe întreg portativul social. Din


punct de vedere politic avusese loc un proces de unificare, izvoarele narative înregistrând
două voievodate în spaţiul celor trei anterioare. Unul în Banat, cu prelungiri dincolo de
Mureş până la Crişul Alb, condus de Ahtum, care descindea din neamul lui Glad îşi avea
reşedinţa la Morisena. Celălalt, al lui Gyla, „duce mare şi puternic”, era „foarte întins şi
foarte bogat”, depăşind limitele voievodatului condus de Gelu. El se întindea,
aproximativ, din hotarul Ţării Făgăraşului şi Haţegului până la marginile Ţării
Maramureşului şi Porţile Meseşului.

În a doua jumătate a secolului XI şi la începutul secolului următor, regii arpadieni


şi-au extins stăpânirea asupra unei părţi din Transilvania. Sunt ocupate şi reconstruite mai
vechi cetăţi, precum Dăbâca, Turda, Biharea, Medieş (lângă Satu Mare), Moreşti,
Şirioara, Alba Iulia. Cucerirea maghiară atinge arcul carpatic pe la 1200, iar Maramureşul
în secolul XIV.

Pe pământul ocupat, regalitatea maghiară a făcut colonizări, secuii, saşii, apoi


Cavalerii Teutoni.

Cavalerii Teutoni, ordin cavaleresc-religios, înfiinţat de Papalitate în „locurile


sfinte” (Ierusalim), în 1190, au fost chemaţi în Transilvania de regele Andrei al II- lea, în
1211. Prin noii colonişti, aşezaţi în Ţara Bârsei, regalitatea ungară urmărea un dublu scop:
apărarea sud-estului Transilvaniei de atacurile cumanilor, care dominau în câmpiile de la
sud şi est de Carpaţi, şi extinderea stăpânirii ungare asupra zonei controlate de cumani.
Condiţiile de aşezare oferite de regele Andrei al II-lea erau iniţial foarte bune şi au fost
mereu sporite în anii următori, dar nu după multă vreme cele două părţi au intrat în
conflict.

Teutonii şi-au construit cetăţi din piatră, au bătut monedă proprie. S-au sustras
autorităţii episcopului de la Alba Iulia supunându-se direct Papei. Tendinţa acestor
cavaleri-clerici, puţini dar puternici, a fost de a ieşi de sub orice autoritate, de a deveni
stăpâni autonomi în spaţiul de colonizare, pe care şi-l doreau mereu extins. Conflictul cu
regalitatea ungară era de aşteptat şi el a izbucnit în 1221, când Teutonii au fost alungaţi.

Deşi a făcut parte din regatul Ungariei pân ă către jumătatea secolului XVI,
Transilvania şi-a păstrat individualitatea. Înainte de toate, ea a fost o unitate fizico-
geografică distinctă faţă de Câmpia Panoniei. Pământul Transilvaniei se leagă organic de
întregul pământ românesc; mai mult, el este „inima teritoriului etnic românesc”. Românii
autohtoni formau majoritatea absolută a locuitorilor.

Ţara Românească

Întemeierea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre a fost pusă, de


tradiţia literată păstrată în cronicile muntene, pe seama „descălecatului” din Făgăraş. Din
Ţara Făgăraşului ar fi venit Negru Vodă, la sfârşitul secolului al XIII-lea „cu toată casa lui
şi cu mulţime de noroade” şi, coborând pe apa Dâmboviţei, „a început să facă ţara nouă”.
Mai întâi a făcut oraşul Câmpulung, apoi Argeşul, unde „şi- a pus scaunul de domnie”.
Basarabeştii şi boierimea de peste Olt i s-au închinat şi i s-au supus lui Negru Vodă.
Aceeaşi tradiţie literară a reţinut şi motivul pentru care voievodul făgărăşean a trecut
munţii: „să se fi învrăjbit domnul românilor (= voievodul făgărăşean) cu domnul
ungurilor (=regele Ungariei) şi cu al saşilor (=comitele de Sibiu) pentru nişte pricini”.

Tradiţia „descălecatului”, repusă în valoare, conţine un mare adevăr: adaosul de


populaţie din Transilvania, populaţie românească mai ales, silită de ofensiva maghiară
împotriva instituţiilor şi obiceiurilor vechi obşteşti să treacă munţii. Aceste treceri sunt
mai vechi (prima înregistrare scrisă este din 1234), dar s-au amplificat cu timpul şi au
antrenat şi pătura boierească românească din Făgăraş. Atunci, la sfârşitul secolului al
XIII-lea (1290), va fi trecut şi un voievod din Ţatra Făgăraşului (care intrase în conflict cu
regele Ungariei pentru stăpânirea acestei „ţări”), reţinut de tradiţie cu numele de Negru
Vodă.

Constituirea statului medieval Ţara Românească, terminologie politică în care


Nicolae Iorga a văzut un adevărat program de unificare, s-a desfăşurat în timp şi a
cunoscut mai multe etape.
La capătul acestei perioade, în 1324, Ţara Românească exista ca entitate statală,
condusă de un mare voievod ca unic stăpânitor. Basarab I Întemeietorul (1310-1352)
este primul domn, un stăpân al întregii ţări. Într-o diplomă a regelui Carol Robert de
Anjou, din 26 iulie 1324, este amintit Basarab „voievodul nostru transalpin”, de unde se
poate deduce că la acea dată suveranul Ungariei era suzeranul voievodului Ţării
Româneşti. Într-un alt act, Basarab este înfăţişat ca „fiu al lui Tihomir”. Foarte probabil,
Tihomir a fost un voievod în stânga Oltului, un urmaş al lui Seneslau. Acţiunea începută
de Litovoi, căreia nu i se cunoaşte precis data a fost continuată, prin urmare, de voievozii
din stânga Oltului, care rezidau la Curtea de Argeş. Am avea astfel succesiunea Seneslau-
Tihomir-Basarab.

Pe ce cale s-a făcut unificarea structurilor politice existente anterior, este greu de
spus. A fost o unificare prin violenţă sau, poate, o confederare, o recunoaştere a
preeminenţei unuia dintre voievozi. Oricum, Basarab ne este înfăţişat ca „mare voievod”,
superior, prin urmare, celorlalţi cnezi şi voievozi.

Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre are la bază un


lung proces, o evoluţie de la sat la stat, o succesiune de etape social-politice care au
prefigurat statul. Ultima etapă, trecerea „de la ţară la stat”, s-a putut realiza într-o
conjunctură externă favorabilă (înfăţişată mai sus). Este vorba, mai ales, despre situaţia
critică prin care a trecut regatul Ungariei, măcinat de lupte interne, situaţie care a fost
folosită de voievozii români de la sud de Carpaţi.

Când în Ungaria criza politică s-a încheiat prin victoria la tron a lui Carol Robert
de Anjou, noul suveran a reluat politica transcarpatică. Documentul din 1324, unde este
menţionat Basarab „voievodul nostru transalpin”, aminteşte de mai multe solii precedente
acestei date (ceea ce sugerează şi anterioritatea domniei lui Basarab), pe care magistrul
Martin le îndeplinea în Ţara Românească.

Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Românească au durat până în 1330, când s-a
ajuns la un conflict armat a cărui principală consecinţă a fost independenţa Ţării
Româneşti.

Cauzele acestui diferend ne sunt înfăţişate de Cronica pictată de la Viena. Regele


Carol Robert a fost îndemnat de câţiva mari nobili „ca să alunge din ţara aceasta pe
Basarab, sau […] să o dea unuia din sfătuitorii săi”. Voievodul muntean a fost acuzat,
fără motive, de „necredinţă”, de „nesupunere” şi „răzvrătire”. Expediţia maghiară contra
Ţării Româneşti a început în septembrie 1330, oştirea condusă de regele însuşi mers la
Severin, a traversat Oltenia şi s-a îndreptat spre Curtea de Argeş, reşedinţa marelui
voievod Basarab. Domnul Ţării Româneşti a trimis solie de pace, oferind regelui condiţii
foarte avantajoase: cedarea Severinului, plata unui tribut anual, un fiu ca ostatic şi o
despăgubire de r ăzboi în valoare de 7.000 mărci de argint (= 1.680.000 dinari). Trufaşul
rege angevin a respins oferta deşi fusese avertizat că, de va continua expediţia „înlăuntrul
ţării, primejdia niciodată nu o va putea înlătura”. Armata maghiară a continuat înaintarea,
dar avea să simtă curând efectele drumului pustiit şi, în consecinţă, regele a ordonat
retragerea. A trebuit s-o facă pe calea cea mai scurtă, spre Transilvania. Şi aceasta a fost,
cred cei mai mulţi istorici, pe valea Argeşului superior, prin Loviştea, spre Sibiu.

Cronica pictată de la Viena, care narează întreaga campanie, spune că, în drumul
ei de întoarcere, oştirea lui Carol Robert de Anjou a trebuit să traverseze o vale lungă şi
îngustă, „un loc crângos şi păduros închis cu dese întărituri”. În acest defileu a fost atacată
de armata lui Basarab I, între 9-12 noiembrie 1330 - este ceea ce s-a numit „bătălia de la
Posada”. Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi – spune izvorul citat – alergând
din toate părţile arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul văii, pe un drum
care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie, strâmtă […]”,
unde „ostaşii regelui erau cu totul prinşi ca nişte peşti în mreajă”. Pierderile au fost mari,
au căzut acolo, de partea maghiară, „tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o
deosebire”. Au murit trei administratori ai bisericii catolice din Ungaria, din care unul,
fiind şi vicecancelar, „a pierit cu sigiliul regelui”. Românii au luat mulţi prizonieri şi
captură de război: arme, haine pre ţioase, bani de aur şi argint, vase scumpe, cai cu şei şi
frâie. Regele Carol Robert de Anjou, pentru a scăpa „şi-a schimbat însemnele armelor
sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie”, care fiind luat drept rege „românii cu
cruzime l-au omorât”. Victoria din noiembrie 1330 constituie un moment de referinţă în
istoria românilor. Statul cârmuit de Basarab I Întemeietorul şi-a dovedit puterea,
disponibilităţile economice şi militare, iar marele voievod şi-a înscris numele între
oamenii de seamă ai neamului nostru. Basarab I a fost nu numai întemeietor, ci şi un
apărător, care a asigurat independenţa Ţării Româneşti. Acest mare voievod, „singur
stăpânitor”, a fost fondatorul dinastiei muntene care-i va purta numele, Basarabii. Mai
mult, după numele său va fi numit uneori şi statul: Ţara Basarabească.

Ţara Moldovei
Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru a fost socotită, de
tradiţia literară târzie, tot ca produsul unui „descălecat”. În fond, un dublu „descălecat”, al
lui Dragoş mai întâi, apoi al lui Bogdan.

În cazul Ţării Moldovei, realitatea personajului ”descălecător” este în afara


oricăror îndoieli. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului care, în anumite
condiţii istorice, au trecut la răsărit de Munţii Carpaţi. Statutul lor aici e diferit
fundamental. Cel dintâi a fost voievod dependent de regele Ungariei, cel de al doilea a
fost voievod şi domn independent. Istoriceşte se poate spune că Dragoş a fost un
„descălecător”, iar Bogdan un întemeietor.

Ţara Moldovei s-a dezvoltat din acumulări structurale şi instituţionale proprii.


Reglementându-se relaţiile cu dominatorii asiatici, turcici (turanici) şi mongoli,
ajungându-se la o viaţă de vecinătate cu aceştia (nu, însă, la o comuniune de viaţă)
datorită achitării dărilor, mai ales din cereale, românii din acest spaţiu au putut rezista şi
evolua. Situaţia demografică s-a îmbunătăţit, satele se înşiruiau de-a lungul văilor, la
marginea codrilor, în luminişul pădurilor şi la poalele munţilor. Se făcea comerţ, iar la
întâlnirea drumurilor de negoţ se ţineau târguri, unele dintre ele fiind nuclee ale
viitoarelor aşezări urbane. Exista o pătură socială superioară, dovadă fiind şi tezaurele
monetare, ca şi podoabele descoperite arheologic. Din rândul acesteia s-au ridicat
fruntaşii locali, conducătorii de „ţări”, cnezate şi voievodate de văi.

Către jumătatea secolului al XIV-lea şi condiţiile externe au fost favorabile. Regii


angevini, mai ales Ludovic I cel Mare, care şi-au făcut un program din lichidarea
dominaţiei tătare la est de Carpaţi şi asigurarea drumului spre Marea Neagră. Vreme de un
secol, tătarii au făcut numeroase incursiuni în Transilvania şi Ungaria. Regele Ludovic
cel Mare a hotărât să pună capăt acestor prădăciuni. În 1345, a organizat o expediţie
împotriva lor, la această campanie participând şi românii din Maramureş sub comanda
voievodului Dragoş. Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un succes.
Tătarii au fost înfrânţi şi împinşi spre răsărit, iar principele lor a fost ucis. Dar, tătarii
constituiau, încă, un pericol şi ameninţau, dinspre răsărit, Ungaria. Apărarea se putea
lesne realiza de pe versantul Carpaţilor Orientali. De aceea, Ludovic s-a hotărât să
înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia a numit pe Dragoş,
voievodul românilor din Maramureş. Structura aceasta (cu reşedinţa la Baia, oraş care
iniţial s-a numit Moldavia, după râul omonim), de esenţă militară, s-a suprapus
formaţiunilor politice „de văi” existente, care au constituit o etapă din evoluţia de la sat la
stat. Dragoş a condus aici ca vasal al regelui Ungariei. Letopiseţul de când s-a început, cu
voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei, scris în vremea lui Ştefan cel Mare, atribuie lui
Dragoş doi ani de domnie, începând cu 1359, ceea ce, evident, nu se poate accepta.
Venirea lui Dragoş în Moldova, ca voievod dependent de regele Ungariei, Ludovic I cel
Mare, a fost pusă de istorici la ani diferiţi, data cea mai acceptabilă fiind 1346-1347. După
cercetări mai noi, Dragoş ar fi murit în 1354. Lui i-a succedat fiul său Sas şi apoi, efemer
(mai curând desemnat pentru a domni), Balc, fiul lui Sas.

În paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpaţi, Ţara Maramureşului cunoştea o


mişcare de mare interes, condusă de voievodul Bogdan. Regii angevini ai Ungariei, Carol
Robert şi Ludovic I, au voit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor, ceea ce a dat
naştere la tulburări. Românii s-au răsculat în frunte cu Bogdan din Cuhea, pentru a-şi
apăra viaţa de obşte, cu obiceiurile ei şi cu deplina ei libertate. La 21 octombrie 1343,
Bogdan apare documentar ca rebel (infidelis) şi fost voievod al Ţării Maramureşului.
Fusese, prin urmare, destituit de rege pentru „necredinţa” lui. Peste şase ani, în 1349, la
15 septembrie, Bogdan este pomenit ca „infidel notoriu”, ceea ce arată durata nesupunerii.
Revolta lui Bogdan a durat încă mulţi ani. Când n-a mai putut rezista în Maramureş el a
trecut la răsărit de Carpaţi cu fiii, rudele şi colaboratorii săi, care au voit să-l urmeze. Data
când a avut loc această trecere este pusă, de cei mai mulţi istorici, în 1359.

Venit peste munţi, în Ţara Moldovei, Bogdan a înlăturat pe Balc, urmaşul


voievodului Sas, desemnat să urmeze părintelui său şi l-a obligat să părăsească Moldova
şi să se întoarcă în Maramureş. Voievodul Bogdan a devenit exponentul dorinţei de
emancipare a boierilor moldoveni şi a organizat rezistenţa împotriva oştirii lui Ludovic I,
care nu putea să consimtă la pierderea controlului dincolo de Carpaţii Orientali.
Intervenţia regelui maghiar a fost inutilă, Ţara Moldovei n- a mai putut fi recuperată (într-
un document regal se vorbeşte despre restaurarea „Ţării Moldovei”). În anul 1364 armata
lui Ludovic cel Mare a suferit o grea înfrângere în Ţara Moldovei şi suveranul maghiar a
trebuit să renunţe la „restaurarea” pe care şi-o dorea. Dovadă este documentul din 2
februarie 1365, socotit un adevărat „act de naştere” al statului independent Ţara
Moldovei. Regele Ludovic I al Ungariei răsplătea, prin documentul citat, pe Balc, fiul lui
Sas, pentru „serviciile sale strălucite, mai ales în ţara noastră moldovenească, pe care le-a
făcut nu fără vărsarea propriului său sânge şi fără răni şi cu moartea fraţilor săi, a celor
apropiaţi şi a slujitorilor săi; îi dăm o moşie numită Cuhea, în ţara aceasta a
Maramureşului … pe care moşie am luat-o de la Bogdan voievodul şi de la fiii lui,
infidelii noştri notorii. Căci Bogdan şi fiii lui, prin lucrarea diavolului, duşmanul
neamului omenesc, depărtându-se de la credinţa ce ne datorau, au trecut pe ascuns din
regatul nostru ungar în ţara noastră amintită a Moldovei şi s-au silit s-o păstreze spre
ofensa Majestăţii Noastre”.

Prin donaţia pe care i-o făcea lui Balc, fiul lui Sas, suveranul Ungariei recunoştea
eşecul încercărilor de a-l îndepărta pe Bogdan din Moldova. În 1365 statul românesc
Ţara Moldovei era constituit şi independent.

Bogdan I a avut o domnie scurtă, până în 1367. Nu se ştie exact care era întinderea
statului său. Este de presupus că el cuprindea întreg versantul răsăritean al Carpaţilor
Orientali, cu văile Siretului şi Prutului, de la Ceremuş la Oituz şi până în Vrancea.
Procesul de unificare s-a desfăşurat şi în următoarea perioadă, statul extinzându-se către
răsărit şi sud, spre Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Statul s-a desăvârşit, foarte probabil,
în vremea lui Petru I (1375-1391) sau Roman I (1391-1394). Într-un document din 30
martie 1392, acesta din urmă se intitula „marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu
domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare”.

Constituirea statelor româneşti a însemnat un moment de apoteoză politică. S-a


creat, astfel, cadrul de siguranţă pentru dezvoltarea poporului nostru în structuri proprii.
Numai sub protecţia statului, o comunitate etnică este capabilă să-şi păstreze identitatea,
să dea măsura calităţilor şi a capacităţilor sale. Ceea ce s -a întâmplat în secolele Evului
Mediu şi la începutul epocii moderne cu statele din vecinătatea românilor, repercusiunile
dispariţiei acestora pentru popoarele respective (bulgari, sârbi, albanezi, greci, unguri,
poloni) constituie un argument fundamental pentru importanţa edificării şi continuităţii
statale în istoria românilor.

Libertatea de stat, legitimată în 1330 (Ţara Românească) şi 1364 (Ţara Moldovei),


a stimulat diverse mijloace politico-militare, între care şi relaţiile de tip suzeran- vasal,
cunoscute şi răspândite în lumea feudală. Acceptarea suzeranităţii unui stat mai puternic
nu însemna, conform principiilor de drept internaţional din Evul Mediu, pierderea a ceea
ce, cu un termen modern, se va numi independenţa. Relaţia suzeran-vasal a fost
considerată drept protectorat, suzeranul fiind dator vasalului cu protecţie şi ajutor. Este
ceea ce s-a numit suzeranitate-protectoare. La rându-i, statul protejat era obligat la
anumite datorii convenţionale („consillium et auxilllium”) în raport cu protectorul său,
fapt care nu-i limita, însă, atributele externe. Vasalitatea era un contract reciproc între doi
parteneri feudali. Omagiul şi învestitura îi punea pe cei doi contractanţi în situa ţie de
egalitate faţă de toţi ceilal ţi factori politici rămaşi în afara sistemului. Funcţiile externe
ale statului vasal nu erau, astfel, afectate.

În secolele XIV-XV, Ţara Moldovei a recunoscut suzeranitatea Poloniei, uneori (şi)


pe aceea a Ungariei, iar Ţara Românească pe aceea a Ungariei. Voievozii români, vasali
fiind, dispuneau de toate prerogativele suveranului. Îşi spuneau „domn din mila lui
Dumnezeu”, purtau coroană, foloseau purpura la costumul de ceremonial, erau legislatori
şi judecători, făceau danii, afişau generozitate şi indulgenţă.

Consolidare şi afirmare politico-militară

Urmaşii lui Basarab I Întemeietorul au continuat politica de organizare a statului,


de centralizare a puterii şi de afirmare externă. Ei au asigurat independenţa Ţării
Româneşti printr-o politică chibzuită, care a ţinut seama de expansionismul Ungariei la
sud şi est de Carpaţi şi, totodată, de înaintarea otomană în Balcani.

Reglementarea relaţiilor cu Ungaria, după războiul din 1330, a devenit posibilă o


dată cu venirea lui Ludovic I la tronul Ungariei, în 1342. Tânărul rege îşi făurise obiective
politice de anvergură şi numai o politică abilă, care să implice toţi factorii din zonă şi care
să nu-i ignore nici vanitatea, putea să-i tempereze exaltarea. Reconcilierea româno-
maghiară a avut loc în 1355, când domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab
(1352-1364), l-a recunoscut ca suzeran pe Ludovic I. Suveranul puternicului regat cu
veleităţi imperiale dorea, de fapt, să-şi instaureze o stăpânire efectivă asupra Ţării
Româneşti. În 1359, însă, Nicolae Alexandru decidea întemeierea la Argeş a primului
scaun mitropolitan muntean, recunoscând astfel subordonarea Bisericii din Ţara
Românească Patriarhiei de la Constantinopol şi marcând astfel orientarea politică a ţării
sale.
Ostilitatea Ungariei faţă de Ţara Românească a continuat şi în anii următori, sub
domnia lui Radu I (1377-1385), când domnului român i-au fost retrase feudele „de peste
munţi”, Amlaşul şi Făgăraşul, posesiuni muntene în Transilvania care, urmărite în timp,
pot sugera evoluţia raporturilor politice dintre suzeran (regele Ungariei) şi vasal (domnul
Ţării Româneşti).

Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi-a ameliorat relaţiile cu Ungaria unde rege
devenise, după o perioadă de criză politică, Sigismund de Luxemburg. Ţara Românească
şi Ungaria au avut direcţii comune în politica externă, cea mai importantă fiind lupta
antiotomană – deja în 1389 Mircea cel Bătrân s-a alăturat oştilor sârbilor, bosniecilor şi
maghiarilor în lupta de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei, în Serbia), unde otomanii au
obţinut victoria. Drept represiune, sultanul Baiazid I, succesorul lui Murad I (asasinat la
Kossovo), a organizat o expediţie în Ţara Românească (1391).

Succesele turceşti în Balcani au determinat consolidarea apropierii dintre Ţara


Românească şi Ungaria. La 7 martie 1395, Mircea şi Sigismund au încheiat, la Braşov,
un tratat de alianţă prin care îşi făgăduiau „sprijin şi ajutor împotriva turcilor”, ca şi
„împotriva oricăror altora ce ţin cu ei”. Curând, în primăvara anului 1395, Baiazid I a
organizat o mare expediţie în Ţara Românească. Bătălia decisivă s-a dat undeva pe râul
Argeş, „la rovine”, adică „la şanţuri”, în 17 mai 1395 şi „au biruit Mircea Vodă pe turci
care făr de număr au pierit”. Se crede că în acele împrejurări a avut loc o „defecţiune
boierească”. Politica autoritară a lui Mircea cel Bătrân, starea de război cu turcii care
însemna nesiguranţă, distrugeri de bunuri, i-a făcut pe unii boieri să dorească îndepărtarea
voievodului şi să susţină un pretendent, Vlad, zis „Uzurpatorul”. Acesta pare să se fi
recunoscut vasal lui Baiazid I şi să fi plătit primul tribut. Regele Ungariei a simţit
pericolul pierderii poziţiei în Ţara Românească şi a intervenit. Voievodul Transilvaniei,
Ştibor, la cererea suveranului Ungariei, a sprijinit pe Mircea pentru alungarea
„Uzurpatorului” şi a otomanilor.

Sigismund de Luxemburg a iniţiat o mare cruciadă antiotomană, la care au


participat, alături de unguri, cavaleri italieni, francezi, burgunzi, englezi, germani,
transilvăneni şi oşteni munteni sub comanda marelui voievod. Cruciaţii au ajuns la
Nicopole, dar o greşeală tactică făcută de Sigismund de Luxemburg, rege tânăr şi vanitos,
a costat scump oştirea cruciată. Turcii, militari renumiţi, echipaţi uşor şi foarte mobili, au
masacrat cavaleria cruciată, echipată excesiv, greoaie, imobilă. După victoria de la
Nicopole (15 septembrie 1396), Baiazid I a ocupat Vidinul, apoi Turnu făcând o bază de
atac contra Ţării Româneşti.

Starea de război româno-otomană a continuat şi s-a amplificat. Domnul Ţării


Româneşti şi-a consolidat relaţiile cu Transilvania şi Moldova. Regele Ungariei,
recunoscându-i virtuţile, i-a confirmat lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra
Severinului, Amlaşului şi Făgăraşului. De asemenea, prin intermediul lui Alexandru cel
Bun şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Polonia.

Criza din Imperiul Otoman de după moartea lui Baiazid I (1403) i-a prilejuit lui
Mircea cel Bătrân o politică abilă, de alimentare a disputelor pentru tronul vacant, însă pe
tronul sultanilor a urcat un contra-candidat, Mehmed I.

Mircea l-a asociat la domnie pe fiul său, Mihail I, care a condus Ţara Românească
după moartea tatălui său (1418-1420) şi a început transformarea Târgoviştei într-o
importantă curte domnească şi după aceea în capitală.

La est de Carpaţi, succesorii lui Bogdan I au asigurat Ţării Moldovei o organizare


instituţională şi o dezvoltare politică în acord cu imperativele timpului. Politica externă a
domnilor moldoveni a fost determinată de o conjunctură foarte complicată: ocuparea
Galiţiei de către regii poloni (1366) şi apropierea lor de hotarele Moldovei, alegerea lui
Ludovic I, regele Ungariei, şi ca rege al Poloniei (1370), realizarea uniunii polono-
lituaniene (1385), diferendele dintre Polonia şi Ungaria pentru spaţiul est-carpatic şi
evenimentele de la Dunărea de Jos, unde otomanii erau în plină ascensiune.

În vremea lui Petru I (1375- 1391), Ţara Moldovei şi-a definit, pentru mai bine de
un secol, orientarea prioritară în politica externă. Interese economice şi politice au decis o
colaborare strânsă cu Polonia şi Lituania, care se constituiseră într-o puternică uniune. La
26 septembrie 1387, Petru I a depus omagiu de vasalitate în faţa regelui Vladislav Iagello
la Liov. Prin acest gest politic, domnul Ţării Moldovei îşi asigura un protector, un garant
faţă de alţi factori de agresiune, cum era Ungaria. La adăpostul Poloniei, Moldova a putut
desfăşura un comerţ activ pe marele drum comercial care lega Liovul de Cetatea Albă.
Ţara a agonisit venituri însemnate, care explică disponibilităţile băneşti. În 1388, Petru I
împrumuta suzeranului său, regelui Poloniei, 3000 ruble argint (= aprox. 52 kg aur),
pentru care primea în gaj ţinutul Haliciului (cunoscut şi sub numele de Pocuţia). De
asemenea, Petru I şi-a îngăduit să cheltuiască însemnate sume de bani pentru construirea
de biserici şi cetăţi de piatră, la Suceava (care a devenit reşedinţă domnească) şi la Neamţ.

Roman I (1391-1394) a continuat aceeaşi direcţie în politica externă. El a înnoit,


la 5 ianuarie 1393, vasalitatea faţă de regele Poloniei. În schimb, Ştefan I (1394-1399),
determinat de împrejurări, şi-a asumat obligaţii mult mai mari faţă de Polonia. În timpul
lor Moldova şi-a extins cu mult hotarele către sud şi est.

Pe fondul unei situaţii externe complexe, tronul Moldovei a fost ocupat, în 1400,
de Alexandru cel Bun (1400-1432). A fost o domnie lungă şi calmă, care a desăvârşit
formele instituţionale şi a arătat mult realism în politica externă. Noul voievod a avut
bune raporturi cu Ţara Românească (unde domn era Mircea cel Bătrân), relaţii prefigurate
de sprijinul primit la instaurarea în domnie şi a urmat traseul impus de Petru I în
raporturile cu Polonia. În 1402, el a recunoscut suzeranitatea regelui Vladislav Iagello,
căruia îi promitea ajutor „contra oricărui duşman al său, neexceptând niciodată pe
nimeni”. La 1 august 1404, în Cameniţa, a depus personal jurământ de vasalitate, omagiul
fiind reînnoit la 6 octombrie 1407, la Liov.

Voievodul Ţării Moldovei şi-a respectat obligaţiile asumate colaborând cu polonii


şi lituanienii împotriva Rusiei moscovite, a Ungariei şi a Cavalerilor Teutoni. La 15 iulie
1410, contingente moldoveneşti au participat, alături de polono-lituanieni, la bătălia de la
Grünwald, contra Teutonilor, unde aliaţii au obţinut o victorie strălucită.

În anii următori situaţia s-a complicat. Polonia a intrat în tratative cu Ungaria, iar
Alexandru cel Bun a trebuit să recunoască şi suzeranitatea lui Sigismund de Luxemburg.
Mai mult, cei doi regi, ai Poloniei şi Ungariei, au încheiat un tratat secret la Lublau
(1412), prin care îşi precizau pretenţiile asupra Moldovei. Dacă în cazul unui război
antiotoman Moldova nu şi-ar fi onorat obligaţiile de vasal, ea urma să fie împărţită între
cele două regate. În realitate regatul Iagellonilor nu dorea să se angajeze atunci într-un
război cu turcii şi nici să sacrifice Moldova.

Moartea lui Mircea cel Bătrân, în 1418, şi frământările interne din Ţara
Românească, armistiţiul încheiat de regele Ungariei cu turcii (în 1419), au oferit
Imperiului Otoman prilejul să atace, în 1420, nu doar Transilvania şi Ţara Românească, ci
şi sudul Moldovei, ajungând până la Cetatea Albă, pe care n-a putut-o cuceri. Deşi în
acele împrejurări ajutorul polon pare să nu fi venit, Alexandru cel Bun şi-a trimis oştenii
să lupte alături de poloni la Marienburg (1422), contra Cavalerilor Teutoni.

Vladislav Iagello, regele Poloniei, s-a dovedit un bun protector al Ţării Moldovei.
Când Sigismund de Luxemburg a cerut aplicarea tratatului de la Lublau (1412) pentru
împărţirea Moldovei, suveranul polon a refuzat. Astfel, la capătul unei domnii de peste
trei decenii, Alexandru cel Bun reuşise să asigure Moldovei un statut care s-ar putea
defini prin conceptul modern de independenţă.

Urmaşii lui Mircea cel Bătrân (până la 1456) şi ai lui Alexandru cel Bun (până la
1457) n-au arătat aceeaşi vrednicie. Ţara Românească şi Ţara Moldovei au cunoscut o
perioadă de criză politică, explicabilă în parte prin neexistenţa unui cod de reguli pentru
succesiunea la tron, dar şi prin intervenţiile externe (Polonia, Ungaria, Imperiul Otoman)
în statutul dinastic al Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei. Ţara Românească a cunoscut, în
38 de ani (1418-1456), 9 domni şi 18 domnii, iar Moldova, în 25 de ani (1432-1457), 7
domni şi 16 domnii. Puterile vecine, aflate în competiţie pentru controlul liniei Dunării şi
al bazinului Mării Negre, au influenţat decisiv viaţa politică în Ţările Române.

Acţiunea politico-militară a Ţărilor Române la jumătatea secolului


al XV-lea

Către jumătatea sec. al XV-lea, Europa s-a confruntat cu o nouă etapă a


expansiunii otomane. Peninsula Balcanică a fost în întregime ocupată şi inclusă în
hotarele Imperiului Turcesc. Planurile Semilunei erau din ce în ce mai îndrăzneţe şi mai
mari. Bizanţul şi Europa centrală intrau în programul de perspectivă al Islamului, iar
tensiunea dintre cele două luni, creştinătatea şi păgânătatea, se accentua.

Ungaria şi Polonia, puteri creştine, n-au acţionat constant, în consonanţă şi cu toate


forţele, ceea ce a încurajat ofensiva otomană. Ţările Române au devenit, astfel, pentru
multe decenii, un adevărat scut-protector pentru Europa, au fost, cum avea să spună mai
târziu un agent imperial habsburgic, „în gura Turcului”.

Bazele sistemului militar al Ţărilor Române au fost puse de Iancu de Hunedoara,


cel mai mare voievod al Transilvaniei şi, totodată, cel mai mare general al Ungariei
medievale. În anii lui de guvernare (1441-1456) au fost aliate resurse militare din tot
spaţiul românesc. În 1442 a respins o oştire turcească din Transilvania şi a înaintat în Ţara
Românească unde a restabilit ordinea şi a biruit, pe valea Ialomiţei, o altă oştire turcească.
Un an mai târziu, din iniţiativă papală, s-a organizat o cruciadă care trebuia să-i alunge pe
„păgâni” din Europa. Campania din 1443, desfăşurată în Balcani (numită şi „campania
cea lungă”), nu a adus rezultatele scontate. Marele voievod realizase, cu această ocazie,
exigenţele unei ofensive de durată într-o zonă geografică aşa de dificilă, precum Balcanii,
şi a îndemnat la chibzuinţă şi pregă tire asiduă. N-a fost ascultat şi, în 1444, o altă
campanie, în frunte cu regele Vladislav I (care era şi rege al Poloniei) şi Iancu de
Hunedoara s-a terminat cu un dezastru în lupta de la Varna, unde regele şi-a pierdut viaţa.
Iancu de Hunedoara, a ajuns, în 1446, guvernator al Ungariei (regele succesor fiind
minor). În 1447, el a dus o vie activitate diplomatică pentru închegarea unei coaliţii
antiotomane, solii săi ajungând la Veneţia, Vatican, Aragon, Franţa şi Germania.
Campania din Balcani (1448) s-a desfăşurat, însă, numai cu forţe din Ungaria,
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova şi s-a încheiat cu un eşec. Marele strateg n-a
putut face joncţiunea cu forţele albaneze ale lui Skanderbeg şi a fost biruit de turci la
Kossovopolje (octombrie 1448). După această înfrângere, Iancu şi-a pierdut funcţia de
guvernator al Ungariei, devenind căpitan suprem al regatului.

În mai 1453 Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul. Încurajat de această


biruinţă, cu deosebite efecte morale asupra Europei, Mehmed II s-a orientat spre o altă
cetate care nu putea fi ocolită şi care figura în programul european al marelui sultan:
Belgradul, supranumit „cheile” regatului Ungariei. Apărarea acestei vestite cetăţi, atacată
de otomani în iulie 1456, a fost asigurată de Iancu de Hunedoara, care a obţinut acolo o
mare victorie. La scurt timp după biruinţă, marele erou, intrat în calendarul creştin al
Europei, a fost răpus de ciumă, dar fapta lui a asigurat încă o vreme liniştea Europei
Centrale. Cel ce sporise „gloria românilor”, cum a spus umanistul Enea Silviu
Piccolomini, rămâne un simbol al luptei contra „limbilor păgâne” a „necredincioşilor”,
cum erau numiţi turcii otomani în diplomatica şi cronistica timpului.
Din Transilvania, misiunea rezistenţei armate antiotomane a trecut la Ţara
Românească, care se afla în hotar direct cu Imperiul Otoman. Linia Dunării trebuia
apărată cu orice preţ şi în acest sens interesele Ţării Româneşti şi ale Ungariei erau în
convergenţă. Cel ce s-a arătat vrednic de o asemenea misiune a fost Vlad al III-lea (1449;
1456-1463; 1475), supranumit Ţepeş, dar zis şi Dracula, personalitate foarte
controversată. Negreşit, acest descendent al Basarabilor a fost un monarh viteaz, apărător
de ţară, dar care s-a impus prin măsuri proprii tiraniei.

Înainte de înscăunare, Vlad a avut o existenţă foarte tumultoasă, care i-a permis să capete
o experienţă politică bogată, de care s-a folosit în tot timpul domniei sale. Închis, o vreme, în
temniţele turceşti (împreună cu Vlad Dracul, tatăl său), voievodul a rămas în continuare ostatec
la turci chiar şi după reînscăunarea tatălui său, iar după moartea acestuia – ca persoană care se
bucura de încrederea turcilor – sultanul Mahomed al II-lea a făcut încercarea de a-l înscăuna ca
successor al lui Vlad Dracul (1449). După eşecul acestei încercări, Vlad s-a refugiat în Moldova,
prilej cu care îl cunoaşte şi stabileşte relaţii apropiate cu fiul lui Bogdan al II-lea (voievodul de
atunci al Moldovei), cel care va deveni Stefan cel Mare.

După asasinarea lui Bogdan al II-lea, Vlad se refugiază în Transilvania, unde se bucură de
protecţia lui Iancu, a cărui experienţă politică şi militară îi va fi de un real folos, începând cu
momentul în care va deveni voievod al Tării Româneşti. În primul rând Vlad a înţeles că
principala piedică pe care o va întâmpina va fi politica oscilantă a diferitelor tabere boiereşti, în
rândurile cărora domina orientarea filoturcă. Prin urmare, faţă de aceştia Vlad a căutat să îşi
impună propria politică, neezitând să facă apel la metode de o asprime deosebită, mergând până
la tragerea în ţeapă a adversarilor săi, pe care i-a acuzat de nestatornicie şi trădare.

Pe fondul acestui conflict devine cu atât mai semnificativă politica pe care Vlad a
promovat-o faţă de orăşenimea munteană. Se poate aprecia că Vlad a adoptat o măsură cu
caracter “protecţionist” în favoarea orăşenilor şi negustorilor munteni, în defavoarea
concurenţilor lor transilvăneni. Domnul a limitat drastic privilegiile de care se bucurau anterior
negustorii transilvăneni, de a face comerţ liber pe teritoriul Tării Româneşti, domnul luând
hotărârea îndrăzneaţă de a permite accesul transilvănenilor numai în iarmaroacele de graniţă ale
Tării Româneşti şi interzicând practicarea comerţului acestora în interiorul ţării. Gestul acesta nu
putea rămâne fără urmări. Limitarea privilegiilor a provocat o puternică adversitate faţă de
domnul muntean a negustorilor transilvăneni, adversitate ce s-a manifestat în tot timpul domniei
lui Vlad şi care a contribuit, în ultimă instanţă la înlăturarea din domnie a acestuia.
Conştient că nu se poate baza pe sprijinul boierilor, Vlad a trecut la reorganizarea armatei
ţării în care a acordat un rol din ce în ce mai important slujitorilor şi ţăranilor. În momentul în
care a considerat că poziţia sa internă este suficient consolidată, Vlad a început manifestarea
făţişă a atitudinii sale antiotomane. În 1459 a refuzat să mai plătească tributul obişnuit către turci,
aceasta provocând reacţia imediată a lui Mahomed II.

Vlad al III-lea Ţepeş a venit la domnie în împrejurări externe nefavorabile. Ungaria era
marcată de tulburări, Moldova devenise, din 1456, tributară turcilor, iar în Transilvania îşi g
ăsiseră adăpost mai mulţi competitori la domnia Ţării Româneşti. Vlad Ţepeş a procedat cu tact
atunci când a acceptat să plătească un tribut ridicat (10.000 de galbeni), ameliorându-şi relaţiile
cu Poarta. În primăvara anului 1457, el a sprijinit pe Ştefan, cel ce avea să se numească „cel
Mare”, să ocupe tronul Moldovei.

Constanta politică a lui Vlad Ţepeş a fost războiul contra turcilor. În 1459, el a încetat să
mai plătească sultanului cei 10.000 de galbeni ca tribut, motivându-şi în diverse chipuri gestul. În
1461, Mehmed II l-a chemat pe „beiul” Ţării Româneşti la Istanbul, dar Ţepeş a căutat alte
motivaţii pentru a nu se prezenta. Sultanul a recurs, atunci (în 1461), la o soluţie–vicleşug,
încredinţată grecului Catavolinos şi lui Hamza-Paşa de Vidin pentru a-l prinde pe Ţepeş „prin
orice chip”, a-l duce la împărăţie şi a-i transforma ţara în paşalîc. Acţiunea a eşuat, dar conflictul
era deschis şi o campanie otomană în Ţara Românească era de aşteptat, ceea ce s-a şi întâmplat
în vara anului 1462. O armată otomană de aproximativ 100.000 oşteni, pe care „abia o ducea
pământul” (cum spune cronicarul turc Enverî), a pornit să transforme Ţara Românească în
paşalîc. Vlad Ţepeş a convocat „oastea cea mare”, toţi cei valizi, foarte probabil vreo 22.000
oşteni. Cu această oştire a purtat un război de hărţuire, de pustiire a itinerarului şi de înfometare a
duşmanului. La 16-17 iunie 1462, în preajma reşedinţei voievodale, Târgovişte, Vlad Ţepeş a
iniţiat ceea ce s-a numit marele „atac de noapte”, care i-a adus victoria. Anul 1462 a rămas un an
de referinţă în ansamblul cruciadei europene antiotomane.

Aflat în duşmănie prelungită cu o grupare boierească, Vlad Ţepeş a fost detronat, iar
domnia ţării a fost luată de fratele său Radu cel Frumos, sprijinit şi de sultanul Mehmed II. În
urma unui conflict, în fond artificial, cu regele Matei Corvin al Ungariei, Vlad Ţepeş a fost
arestat şi întemniţat vreme de 12 ani la Buda. În toamna anului 1476, cu sprijinul lui Ştefan cel
Mare, a revenit în jilţul domnesc de la Târgovişte. A fost o domnie meteorică, sfârşită tragic,
Ţepeş fiind ucis de boierii care îi erau potrivnici. Este vorba de partida boierească care nu agrea
autoritatea şi care, din motive imediate, pactizase cu Imperiul Otoman.
Convergenţa politico-militară a Ţărilor Române în a doua jumătate a
secolului al XV-lea

Istoria Ţărilor Române în a doua jumătate a sec. al XV-lea se identifică cu


personalitatea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), voievodul care a intrat în posteritate ca
simbol al luptei pentru independenţă. El a iniţiat şi a purtat un „război total”, mobilizând
pe toţi aceia capabili să poarte arma, oameni liberi sau dependenţi. Consemnarea
medicului italian Matei de Muriano, trimis în Moldova de către dogele Veneţiei la
solicitarea lui Ştefan cel Mare, este cu totul revelatoare: ”Eu, i se mărturisise Ştefan în
primăvara anului 1502, sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de
lupte de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut
2”.

Politica externă a lui Ştefan cel Mare a fost una dinamică şi echilibrată, care punea
accent pe neutralizarea duşmanilor. Primul său instrument politic a fost diplomaţia, solii
Ţării Moldovei purtând ideea de cooperare creştină la Cracovia, Buda, Viena, Veneţia,
Vatican, Milan, Vilnius ori Moscova. Vecinii Moldovei, Polonia, Ungaria, Hanatul
Crimeii au fost ţinuţi sub o observaţie continuă, iar otomanii, „duşmani ai creştinilor”,
„neam fără de lege”, sub o atenţie specială.

În relaţiile cu Polonia, Ştefan cel Mare a urmat direcţia statornicită şi, la 2 martie
1462, a recunoscut suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea, promiţând că „în ziua şi la
locul pe care craiul ni le va hotărî, noi ne vom închina şi vom face jurământ de credinţă”,
promisiune mereu amânată de voievodul Moldovei, până în 1485.

Cu Ungaria, raporturile au evoluat spre un conflict deschis, ocuparea Chiliei de


către Ştefan cel Mare, în ianuarie 1465, fiind un motiv de precipitare a războiului. La
sfârşitul anului 1467, regele Matei Corvin a organizat o expediţie în Moldova. Armata
maghiară, formată din 40.000 de ostaşi, a fost învinsă de moldoveni (12.000 de luptători)
la Baia (14-15 decembrie 1467). A fost o biruinţă de mare ecou, primită cu satisfacţie de
suveranul polon Cazimir IV, căruia Ştefan cel Mare i s-a recunoscut din nou vasal. În
schimb, regele Poloniei promitea să apere Moldova „de turci, de tătari şi de unguri”.
Perspectiva unui război cu otomanii, l-a preocupat permanent pe Ştefan cel Mare.
Ea se poate descifra dintr-o sumă de măsuri luate în timp şi focalizate pe consolidarea
capacităţii de apărare precum: recuperarea cetăţilor Chilia şi Hotin, construirea cetăţii de
la Orhei, numirea unor pârcălabi de încredere la cetăţi, remanierea sfatului domnesc,
aplicarea unor pedepse capitale boierilor vinovaţi de trădare („hiclenie”), ori
recomandarea făcută noilor pârcălabi puşi la Chilia, în 1465, să păzească cetatea „de
limbile necredincioase” şi, nu în ultimul rând, prevederea expresă din tratatul cu regele
polon (1468), unde Cazimir I se obliga să-l protejeze şi să-l apere „de turci”.

Până în 1473, Ştefan cel Mare a întreprins unele acţiuni care aveau conotaţii
antiotomane, dar nu declarate. El a achitat tributul stabilit, după ocuparea Chiliei (1465),
la 3000 de galbeni, ceea ce semnifica „ascultarea” faţă de sultanul-suzeran.

Deteriorarea relaţiilor cu Poarta şi începutul emancipării afirmate s-a produs în


1473, socotit an-cheie al domniei lui Ştefan cel Mare. Acţiunile domnului moldovean în
Ţara Românească, în 1470 şi 1473, contra lui Radu cel Frumos, protejatul turcilor, au fost
socotite un afront şi consecinţele n-au întârziat. Un ultimatum venit de la Mehmed II
cerea voievodului Moldovei să aducă personal tributul la Istanbul, „cum face beiul Ţării
Româneşti”, şi să predea Porţii Chilia şi Cetatea Albă. Refuzul lui Ştefan cel Mare a
echivalat cu o declaraţie de război. O campanie otomană în Moldova, pusă sub comanda
lui Soliman, beglerbegul Rumeliei, desfăşurată cu 120.000 de oşteni, a întâlnit rezistenţa
unei armate de 40.000 de moldoveni, cei mai mulţi fiind ţărani, cărora li s-au adăugat
5.000 de secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de poloni. Confruntarea a avut loc la sud de
Vaslui, loc numit Podul Înalt, la 10 ianuarie 1475. A fost o mare victorie românească, viu
comentată în Europa creştină. Ştefan cel Mare a trimis, la două săptămâni după luptă o
scrisoare de biruinţă principilor Europei. Este ceea ce s-a numit scrisoarea-circulară
expediată „către coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această
scrisoare”. Ea a ajuns, într-adevăr, la Buda, Cracovia, Viena, Veneţia, Milan, Vilnius şi
Moscova. Anunţând victoria, marele domn îşi arăta îngrijorarea ce plana asupra
Moldovei, pe care o considera „poartă a creştinătăţii”. Ştefan îndemna la o acţiune
generală, pe mare şi pe uscat, arătând că el va lupta „până la moarte pentru legea
creştinească”.

Sultanul şi-a reluat acţiunile contra Moldovei în 1476, când a condus personal o
mare campanie. I-au fost alături tătarii din Crimeea care erau vasali Porţii şi, de
asemenea, oastea munteană a lui Basarab Laiotă. Domnul Moldovei a aplicat tactica
veche, clasică, a ars aşezările şi proviziile de pe itinerar, ţara a devenit „pustie”. Lupta a
avut loc la Valea Albă (loc numit, apoi, Războieni), în ţinutul Neamţului la 26 iulie 1476.
Turcii, superiori ca număr şi dotare, au obţinut o biruinţă, dar victoria finală a fost a
moldovenilor. Cetăţile Suceava, Neamţ, Hotin, au rezistat, iar foamea şi ciuma au făcut
ravagii în rândul invadatorilor. La vestea că se apropie ajutorul trimis lui Ştefan de regele
Matei Corvin, sultanul a ordonat retragerea spre Dunăre.

Dezamăgit de atitudinea creştinătăţii, care l-a lăsat singur, contrar „învoielilor şi


jurămintelor”, Ştefan cel Mare a crezut în cooperarea Moldovei cu Ţara Românească şi
Transilvania. De aceea a intervenit Muntenia, unde a instalat la domnie pe Vlad Ţepeş, iar
apoi pe Basarab cel Tânăr şi Vlad Călugărul.

Spre sfârşitul veacului XV, conjunctura politică internaţională a evoluat în favoarea


Imperiului Otoman. În 1484, turcii au ocupat Chilia şi Cetatea Albă, Baiazid II finalizând,
astfel, un vechi deziderat al părintelui său Mehmed II. Pierderea acestor fortificaţii, pe
care Ştefan la considera „Moldova toată ”, a fost o grea lovitură pentru comerţul şi
defensiva Moldovei. În această situaţie, Ştefan s-a deplasat în Polonia, la Colomeea unde,
la 15 septembrie 1485, a depus omagiu de vasalitate lui Cazimir IV. A fost un gest de
speranţă, oficiat într-un moment de cumpănă. Anul următor, 1486, Ştefan a încheiat pacea
cu Imperiul Otoman, acceptând să plătească tribut ca semn al închinării.

În ultimii ani de domnie, Ştefan cel Mare a fost confruntat cu ceea ce s-a numit
planul iagellonic, care reunea Polonia, Lituania, Ungaria şi Boemia. Ştefan cel Mare era
ameninţat, tronul Moldovei fiind „rezervat”, conform acestui plan, lui Sigismund Iagello,
fiul lui Cazimir IV şi fratele noului rege al Poloniei, Ioan Albert. Acesta a fost mobilul
principal al campaniei polone în Moldova din august-octombrie 1497, când oştirea leşilor
a fost grav înfrântă la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Reconcilierea moldo-
polonă a venit prin pacea de la Hârlău (1499 iulie 12), care redeschidea perspectiva
colaborării antiotomane. Este interesant de remarcat că statele semnatare, Moldova şi
Polonia, ne apar în deplină egalitate, ceea ce înseamnă renunţarea Moldovei la statutul de
vasalitate.

Urmaşii lui Ştefan cel Mare au moştenit o situaţie de prestigiu. Ţara Moldovei era
pretutindeni cunoscută, faptele eroice avuseseră un mare ecou în Europa. Existau resurse
umane şi materiale, cetăţi de strajă şi numeroase edificii religioase. Creaţia culturală,
fastul de la curte, preţuirea eroilor, toate acestea au avut un puternic ecou în posteritate.
Mihai Viteazul (1593-1601)

A fost fiul lui Pătraşcu cel Bun şi al Teodorei Cantacuzino, sora lui Iane Cantacuzino,
înalt dregător la Constantinopol și apoi ban al Craiovei. La sfârşitul anului 1588 a devenit stolnic
al curţii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel
Rău. În septembrie1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului și al otomanilor, după ce a
plătit o sumă record de 1,5 milioane de galbeni, a devenit voievod al Țării Românești.

În 1593 a aderat la "Liga Sfântă" creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-
lea şi cu colaborarea împăratului Rudolf al II-lea din care inițial făceau parte Statul Papal,
Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de
politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în
atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă,
domnul Moldovei a semnat un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind
astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța
antiotomană.

Aderarea Țării Românești la "Liga Sfântă" a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594)
unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane
otomane staționată în București. Pe acest fundal, Mihai pornește o ofensivă împotriva Porții
atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării. În campania din decembrie 1594 -
ianuarie 1595, trupe reunite din cele trei Ţări Româneşti i-au înfrânt pe turci la Giurgiu, Rusciuc,
Silistra, Şerpăteşti.

După modelul lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară. Datorită recunoașterii
ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai
trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-
transilvănene. Nerespectând porunca domnitorului, delegația de boieri condusă de
mitropolitul Eftimie negociază și semnează la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Sigismund
Bathory prin care l-a recunoscut ca suzeran in schimbul sprijinului impotriva turcilor. Un tratat
asemănător a fost încheiat şi cu principele Transilvaniei şi Ştefan Răzvan (Moldova).
Comandând o armată de circa 16 000 de ostași, la care se adăugau cei 7000 de
transilvăneni conduși de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obține contra turcilor victoria
la Călugăreni - 13/23 august 1595. Contraofensiva otomană l-a silit însă să se retragă temporar
în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ștefan Răzvan a fost înlocuit de
pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Cu sprijin transilvănean și
moldovean Mihai Viteazul a început liberarea orașelor Târgoviște (5-8 octombrie 1595),
București (12 octombrie 1595) și Giurgiu (15-20 octombrie 1595).

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării,
cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Babadag, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova,
Nicopole și Vidin. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron
Vodă care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a
preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile
Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de


ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare dificilă din punct de vedere financiar. Cu
visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție nepopulară, dar vitală supraviețuirii statale:
"așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ din
Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.

În decembrie 1597 Mihai Viteazul a încheiat o pace cu Imperiul Otoman - în schimbul


acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, turcii au recunoscut domnia voievodului pe
întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.

La 30 mai/9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu


împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a
recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului. Prin
dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat să compenseze prevederile tratatului
de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui
Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea


Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund de Luxemburg a renunțat la tron în
favoarea vărului său, Andrei Bathory, de asemenea înclinat către politica polonă.
În iulie 1599 a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-
lea pentru punerea în practică a inițiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași
an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români, și mercenari de
diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.

După victoria asupra lui Andrei Bathory, în bătălia de la Șelimbăr din 18/28
octombrie1599, Mihai şi-a făcut triumfător intrarea la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 şi a fost
recunoscut de Dietă ca guvernator imperial.

În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă,


învingându-l la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Titulatura folosită de
voievod, într-un document din 6 iulie 1600, era: "Domn al Țării Românești și Ardealului și a
toată țara Moldovei", dar atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, al a numit domni care să se
ocupe de administrarea ţărilor în lipsa sa.

Victoriile lui Mihai nu erau însă pe placul marilor puteri internaţionale, care vedeau în ele
o contradicţie cu propriile interese. Habsburgii doreau să menţină Transilvania în sfera lor de
influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu
accepta ideea renunțării la Țara Românească.

Existau şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din


Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili
lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor. Mihai nu a reușit
să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniţi de generalul Basta şi în bătălia de la
Mirăslău din 18/28 septembrie 1600 a pierdut Ardealul. În scurt timp Moldova a reintrat şi ea
în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Mihai a încercat să reziste atacului polon
asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei
Movileștilor, Simion.

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai a cerut sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în
contextul reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, a acceptat să-l susțină pe
român. Împreună cu generalul Basta, Mihai a început campania de recucerire a teritoriilor
românești. Prin victoria de la Guruslău din 3/13 august 1601, voievodul muntean l-a învins pe
Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Ofensiva lui continua prin recuperarea Țării
Româneşti şi izgonirea lui Simion Movilă de pe tron.
În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu
convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Din ordinul său s-a pus la cale înlăturarea fizică
a domnitorului român și la 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul a fost ucis de
generalul Gheorghe Basta. Capul său a fost luat pe ascuns de paharnicul Turturea și înmormântat
de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște.

Politica si diplomatie in sec XVII

Secolul al XVII-lea este caracterizat printr-o mai mare stabilitate politica. Domnitorii
romani au renuntat la conflictul deschis cu Imperiul Otoman, inlocuindu-l cu actiuni diplomatice
menite sa stranga legaturile dintre cele trei Tari Romanesti si sa le apropie de puterile europene
ostile turcilor (Imperiul Habsburgic, Polonia si Rusia).

Daca in prima jumatate a sec. al XVII-lea, regimul dominatiei otomane (instituit inca din
1538) a fost mai usor, in a doua jumatate a secolului, acest regim a devenit tot mai apasator
culminand, la inceputul sec. XVIII-lea cu instaurarea, in Tara Romaneasca si in Moldova, a
regimului fanariot.

Regimul politic al dominatiei otomane asupra Tarilor Romane s-a manifestat sub doua
forme: dominatia economica si dominatia politica.

 Dominatia economica a constat in:


a) obligatiile banesti ce trebuiau platite Portii:
- haraciul sau tributul – reprezenta sumele de bani ce trebuiau platite de
domnitorii romani in schimbul mentinerii pacii si pastrarii autonomiei
interne a Tarilor Romane;
- peşcheşurile – darurile in bani sau natura (blanuri, cai, etc.) pe care
domnitorii romani erau obligati sa le plateasca cu ocazia diferitelor
evenimente ce aveau loc la curtea sultanului (casatorii, urcarea pe tron
a sultanilor, etc.);
- cumpararea domniei – sume de bani ce erau platite sultanilor sau
dregatorilor acestuia de catre pretendentii la tronul Tarilor Romane,
pentru a li se acorda domnia;
- confirmarea domniei (din a doua jumatate a sec. al XVII-lea) sau
mucarerul – obligatie in bani, anuala sau trienala, ce era platita de
domnitori sultanului pentru mentinerea lor pe tron.
b) obligatiile in natura (cereale, vite, cai, etc.) si obligatiile in munca (transport, constructii,
etc.)
c) monopolul comercial: dreptul turcilor de a cumpara produse agricole la preturi foarte
mici.
 Dominatia politica s-a exercitat prin:
- amestecul sultanilor in numirea domnitorilor a fost cauza duratei mici a
domniilor, pe tronul Tarilor Romane perindandu-se, in aceasta perioada, un numar
foarte mare de domnitori;
- controlul asupra politicii duse de domnitor prin intermediul boierilor romani de la
curtea domneasca cat si prin trimisii Portii (in special greci). Acest lucru a permis
instaurarea unui climat de insecuritate politica, domnii si principii din cele trei
Tari Romane fiind expusi intrigilor de la curte si subordonati intereselor boierilor,
respectiv nobililor. S-a instituit, astfel, regimul boieresc in Tara Romaneasca si
Moldova si regimul nobiliar in Transilvania.
Chiar si in conditiile crizei de autoritate cu care s-a confruntat domnia in Tarile
Romanesti, pe parcursul sec. al XVII-lea, au existat domnitori si principi (in Transilvania) care s-
au distins prin politica abila dusa cu scopul iesirii din sfera de influenta a Imperiului Otoman.

Cele mai importante domnii:

1. Matei Basarab (1632-1654), in Tara Romaneasca:


 Politica interna:
- cu sprijinul boierilor romani a incercat inlaturarea boierilor greci din sfatul
domnesc;
- a urmarit dezvoltarea economica a tarii;
- a sprijinit construirea de lacasuri de cult.
o Politica externa:
- a initiat legaturi cu habsburgii si cu regele Poloniei in scopul realizarii unei aliante
antiotomane;
- a intretinut relatii cu principele Transilvaniei, Gheorghe Rackoczi I, cu care a
incheiat, in 1633, un tratat de alianta prin care cei doi isi promiteau sprijin
reciproc;
- s-a aflat in conflict cu domnul Moldovei, Vasile Lupu, care urmarea sa-i ocupe
tronul.

2. Vasile Lupu (1634-1653), in Moldova


 Politica interna:
- s-a sprijinit pe boierii greci in conducerea tarii ceea ce i-a nemultumit pe boierii
pamanteni;
- om de cultura, a ridicat numeroase biserici si manastiri (Biserica Trei Ierarhi din
Iasi).
 Politica externa:
- 1639, a incercat sa-l indeparteze de la tron pe Matei Basarab, dar a fost infrant;
- 1644-1648, perioada de imbunatatire a relatiilor cu Matei Basarab;
- 1653, ultima incercare a lui Vasile Lupu de a ocupa tronul Tarii Romanesti s-a
incheiat cu infrangerea suferita la Finta si indepartarea sa de pe tron.

3. Constantin Brancoveanu (1688-1714) in Tara Romaneasca


 Politica interna:
- s-a preocupat de intarirea autoritatii domnesti in raport cu boierii;
- a reorganizat sistemul fiscal;
- a sprijinit Biserica prin construirea de lacasuri de cult si prin danii acordate
acesteia;
- a contribuit la inflorirea culturii prin sprijinul acordat tiparirii de carti in
tipografiile din Targoviste si Ramnic;
- 1714, datorota intrigilor boierilor pe langa sultan, a fost mazilit, apoi executat
impreuna cu cei patru fii ai sai, la Istanbul.
 Politica externa:
- a urmarit permanent mentinerea unor relatii bune cu Imperiul Otoman pentru a nu
trezi suspiciuni cu privire la politica sa externa antiotomana;
- la inceput relatiile cu imparatul german au fost incordate, domnitorul roman fiind
nevoit sa respinga doua atacuri ale habsburgilor asupra Tarii Romanesti: in 1689
si in anul 1690, cand domnitorul i-a alungat pe habsburgi din Transilvania;
- a incercat incheierea unei aliante cu Polonia indreptate impotriva turcilor, dar a
renuntat la acest proiect datorita incapacitatii de lupta a Poloniei;
- cu Moldova relatiile au fost incordate;
- 1709, intre Tara Romaneasca si Rusia lui Petru cel Mare s-a incheiat o conventie
secreta indreptata impotriva turcilor.

4. Dimitrie Cantemir (1710-1711), domn al Moldovei


 Politica interna:
- a luat masuri pentru intarirea puterii centrale;
- s-a sprijinit pe mica boierime si pe oraseni impotriva marilor boieri;
- a realizat o reforma fiscala.
 Politica externa:
- s-a orientat spre o alianta antiotomana cu Rusia care se afla in plina ascensiune;
- 13 aprilie 1711, la Luţk, a incheiat un tratat de alianta cu tarul Rusiei, Petru cel
Mare, tratat care prevedea ajutor militar reciproc impotriva turcilor;
- iulie 1711, la Stanilesti, ostile rusesti si moldovene au fost infrante de turci, iar
Dimitrie Cantemir s-a refugiat la curtea tarului Rusiei.
Incepand cu anul 1711, in Moldova si 1716, in Tara Romaneasca, Imperiul Otoman a
inlocuit domniile pamantene cu domniile fanariote (fanariotii erau greci din cartierul Fanar al
Constantinopolului, considerati diplomati foarte abili, motiv pentru care erau folositi de sultani in
chestiuni de politica externa).

PREMISELE CONSTITUIRII ROMANIEI MODERNE

Relatiile statelor romanesti cu Marile Puteri. Criza orientala.

Sec. al XVIII-lea – apare ‘Problema Orientala’ sau ‘Criza Orientala’ determinata de


tendinta Austriei, Rusiei si Prusiei de a anexa teritorii ale Imperiului Otoman aflat in criza, la
care se adauga lupta pentru eliberare de sub dominatia otomana dusa de popoarele balcanice.
Rivalitatea dintre Marile Puteri, a determinat izbucnirea a sase razboaie ruso-austro-turce care se
vor desfasura pe teritoriul Tarilor Romane, cu mari pierderi umane, materiale, teritoriale.

Tarile Romane ocupau un loc important in cadrul ‘Crizei Orientale’.

Tendinta domnitorilor romani de a se alia cu puterile vecine pentru a iesi de sub


suzeranitate otomana a determinat Imperiul Otoman sa Restranga autonomia Principatelor si sa
inlocuiasca domniile pamantene cu cele fanariote. In acelasi timp, in Transilvania s-a instituit
regimul dominatiei habsburgice.

Regimul fanariot in Tara Romaneasca si Moldova:

1711 – inceputul regimului fanariot in Moldova;

1716 – inceputul regimului fanariot in Tara Romaneasca;

Primul domnitor fanariot a fost Nicolae Mavrocordat, mai intai in Moldova, apoi si in
Tara Romaneasca.

Trasaturile regimului fanariot:

- domnitorii erau numiti de sultan dintre grecii din carteirul Fanar al


Constantinopolului, ce detinusera functii importante in ierarhia Imperiului;
- teritoriul principatelor romane era considerat parte integranta a Imperiului
Otoman, prin urmare parti din teritoriu puteau fi instrainate in functie de
interesele Portii;
- Tarile Romane nu aveau dreptul sa intretina o armata proprie;
- Economia fiind subordonata Portii otomane, au crescut obligatiile catre turci si s-a
mentinut monopolul acestora asupra economiei;
- Tarile Romane nu aveau dreptul la o politica externa proprie, in relatiile cu alte
tari interesele acestora fiind reprezentate de sultan.
Cu toate acestea Tarile Romane aveau un statut aparte in cadrul Imperiului Otoman,
acestea mentinandu-si autonomia interna.

Regimul fanariot, prin dominatia exercitata de Poarta, fiscalitatea excesiva si coruptia


administratiei din Tara Romaneasca si Moldova a avut ca efect accentuarea saraciei ce a devenit
tot mai apasatoare pentru romani care au initiat o serie de demersuri, pe langa Marile Puteri,
menite sa la elibereze de sub aceasta dominatie.

Pe de alta parte, prin actiunile lor reformatoare in plan economic, social si politic, domnii
fanarioti au contribuit la modernizarea societatii romanesti in spiritul ideilor iluministe.

Opera reformatoare a domnilor fanarioti:

Constantin Mavrocordat, a avut mai multe domnii in Tara Romaneasca si Moldova intre 1730-
1769. A luat masuri pentru reformarea administratiei, justitiei, finantelor.

- refoma fiscala: desfiintarea darilor si inlocuirea lor cu un impozit anual fix, ce


putea fi platit in 4 rate;
- reforma sociala, infaptuita in 1746 in Tara Romaneasca si in 1749 in Moldova, a
constat in desfiintarea serbiei si a legaturii de pamant a taranilor care se putea
rascumpara. Ei au devenit clacasi, fiind obligati sa presteze zile de claca pe
pamantul boierului (12 zile pe an in Tara Romaneasca si 24 in Moldova).
Alexandru Ipsilanti, domn in Tara Romaneasca (1774-1782; 1796-1797) si in Moldova (1786-
1788) a infaptuit reforme in invatamant, justitie si finante.

Scarlat Calimachi, domn al Moldovei in 1806, 1807-1810, 1812-1819 – a tiparit la Iasi, in 1816-
1817, ‘Codul lui Calimachi’, o culegere de legi inspirata din Codul austriac si Codul lui
Napoleon.

Ioan Gheorge Caragea, domn al Tarii Romanesti (1812-1818), a promulgat, in 1818, un cod de
legi (Legiunea lui Caragea) inspirat din Codurile occidentale. El a marit obligatiile
taranilor clacasi fata de boieri.

Regimul habsburgic in Transilvania

1683 – asediul esuat al Imperiului Otoman asupra Vienei, moment care marcheaza intrarea in
defensiva a Portii Otomane si expansiunea Imperiului Habsburgic in Ungaria si
Transilvania;

1686 – victoria austriecilor impotriva turcilor la Buda;


1687 – la Mohacs, Imperiul Habsburgic a obtinut o noua victorie asupra turcilor si a anexat
Ungaria;

1687, octombrie – s-a semnat tratatul de la Blaj intre principele Transilvaniei, Mihail Apafi si
imparatul Leopold I prin care Imperiul Habsburgic acorda protectie militara Transilvaniei
impotriva turcilor si a fost acceptata instalarea armatei austriece in 12 orase din
Transilvania;

1688 – Dieta de la Sibiu, sub presiunea austriecilor, a hotarat acceptarea protectiei imperiale
austriece impotriva turcilor si renuntarea la suzeranitatea otomana;

1691, 4 decembrie – a fost emisa Diploma Leopoldina, act ce a jucat rol de constitutie; in 18
puncte erau stabilite organizarea Transilvaniei si statutul sau in cadrul Imperiului
Habsburgic, astfel:

- erau mentinute vechile privilegii ale sasilor si secuilor;

- se mentinea sistemul ‘celor trei natiuni privilegiate’ (unguri, secui, sasi); romanii
erau considerati tolerati in Transilvania si nu aveau dreptul sa participe la viata politica a
tarii;

- nu existau decat 4 religii recepte (recunoscute, oficiale: catolica, calvina,


luterana si unitariana); religia ortodoxa nu era acceptata;

- Transilvania devenea provincie a Imperiului Habsburgic, guvernata in numele


imparatului de un guvernator ajutat de un guberniu cu atributii politice, administrative si
judiciare;

- se mentinea Dieta Transilvaniei, dar aceasta avea atributii limitate (nu mai avea
dreptul de a alege guvernatorul, care era numit de imparat);

- comandantul armatei era austriac.

1694 – s-a infiintat, la Viena, Cancelaria Aulica a Transilvaniei cu scopul integrarii provinciei in
Imperiul Habsburgic si consolidarii stapanirii habsburgice in Transilvania;

1699, 26 ianuarie – Pacea de la Karlowitz – Imperiul Otoman a renuntat la pretentiile de


suzeranitate asupra Transilvaniei;
1692-1701 – a fost organizata Biserica Greco-Catolica prin unirea unei parti a romanilor
ortodocsi cu Biserica Catolica, acest lucru contribuind la dezvoltarea culturii si a limbii
romane, la emanciparea romanilor din Transilvania;

1765 – Transilvania a devenit Mare Principat, pastrandu-si autonomia in cadrul Imperiului


Habsburgic.

Conflictele dintre Marile Puteri (Rusia, Austria, Turcia) desfasurate pe teritoriul Tarilor
Romane. Razboaiele ruso-austro-turce.

Razboiul ruso-turc din 1710-1711, la care a participat si Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei,
s-a incheiat cu victoria turcilor in batalia de la Stanilesti (18-22 iulie 1711). In 22 iulie
1711, s-a incheiat pacea de la Vadul Husilor prin care rusii au cedat turcilor cetatea Azov.

Razboiul austro-turc din 1716-1718, s-a incheiat cu victoria Austriei. Prin semnarea pacii de la
Passarovitz (1718), Turcia ceda Austriei si teritoriile romanesti Banat si Oltenia.

Razboiul ruso-austro-turc din 1736-1739, in cursul caruia Rusia a reusit sa ocupe Moldova, s-a
incheiat cu infrangerea Austriei si semnarea pacii de la Belgrad, prin care Oltenia a fost
retrocedata Tarii Romanesti. Banatul ramanea in continuare in posesia habsburgilor.

Razboiul ruso-turc din 1768-1774, in cursul caruia Rusia a ocupat Tarile Romane, inlaturandu-i
pe domnitorii fanarioti. La Congresul de pace de la Focsani (24 iulie 1772-22 martie
1773), delegatii ale boierilor romani au inmanat Congresului memorii prin carfe cereau,
in virtutea vechilor ‘capitulati’, independenta Tarilor Romane si punerea lor sub granita
colectiva a Marilor Puteri (Rusia, Austria, Prusia). Turcia infranta a cerut pacea. In urma
pacii de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774), Rusia a castigat dreptul de a interveni
pentru protejarea Tarilor Romane. Austria, prin presiuni asupra turcilor, a reusit sa
anexeze partea de nord a Moldovei, Bucovina (1775). Rusia a elaborat o serie de proiecte
pentru organizarea sud-estului Europei, cu intentia clara de a anexa Principatele Romane.
Aceste proiecte au fost:

- ‘proiectul grecesc’ care viza impartirea teritoriilor europene din Peninsula


Balcanica intre Rusia si Austria si refacerea Imperiului Bizantin;
- ‘proiectul dacic’ care viza formarea unui stat tampon, cu numele Dacia, constituit
din Tara Romaneasca si Moldova.
Razboiul ruso-austro-turc din 1787-1791/1792, declansat de incercarea de punere in practica a
‘proiectului grecesc’. Turcia a fost infranta dar, presati de evenimentele din Franta,
habsburgii s-au grabit sa semneze pacea de la Şiştov (24 iulie 1791). Razboiul s-a
incheiat anul urmator, cu pacea de la Iasi (1792) cand Rusia a obtinut de la turci teritoriul
dinte Bug si Nistru si recunoasterea stapanirii sale asupra Crimeei. Rusia a devenit, astfel,
vecina Tarilor Romane.

Razboiul ruso-turc din 1806-1812, a fost declansat de Rusia sub pretextul comiterii de abuzuri
asupra Tarilor Romane de catre turci. Armata rusa a ocupat Tarile Romane. Razboiul s-a
incheiat cu pacea de la Bucuresti (16/28 mai 1812) care prevedea anexarea teritoriului
dintre Prut si Nistru de catre Rusia. Acest teritoriu va primi numele de Basarabia.

Dupa revolutia de la 1821, Imperiul Otoman a fost obligat, prin conventia ruso-turca de la
Akkerman (25 septembrie-7 octombrie 1826), sa revina la domniile pamantene. S-a instituit
protectoratul rusesc asupra Tarilor Romane.

Razboiul ruso-turc din 1828-1829, incheiat cu semnarea tratatului de pace de la Adrianopol


care a limitat foarte mult dominatia Imperiului Otoman asupra Principatelor. Tarile
Romane au intrat sub ocupatie ruseasca (1828-1834). Au fost introduse in Tara
Romaneasca si Moldova, Regulamentele Organice.