UNIVERSITATEA „VALAHIA” TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

Viaţa în Hristos
- LUCRARE DE SEMINAR -

COORDONATOR,
Pr. Conf. Univ. Dr. Stoica Ion

MASTERAND,
Vladu Lenuţa
ANUL IV

TÂRGOVIŞTE
- 2018-

1
 Planul lucrării

Introducere

I. Întruparea răscumpărătoare

II. Îndumnezeirea firii omeneşti

III. Iisus Hristos – Mântuitorul lumii

Concluzii

Bibliografie

2
 Introducere

O învăţătură fundamentală, puţin cunoscută în mod cert ca terminologie, şi specific

ortodoxă este învăţătura despre îndumnezeirea credinciosului ca urmare îndumnezeirii trupului
Domnului Hristos. Am spus puţin cunoscută ca terminologie şi ca moment principal de care este
condiţionat actul îndumnezeirii, pentru că, în realitate, îndumnezeirea este „trăirea adevărului
evanghelic sub oblăduirea harului şi a Duhului Sfânt, sau «viaţa în Hristos». Ea a excelat în
Răsărit, îndeosebi între asceţii şi părinţii cu viaţă îmbunătăţită, ai veacurilor primare ca şi între
creştinii de toate categoriile sociale şi din toate timpurile deveniţi sfinţi, cunoscuţi sau
anonimi”1.
Esenţa acestei învăţături constă în renaşterea spirituală, sacramentală şi morală, adică în
înfierea, sfinţirea şi desăvârşirea religios-morală-socială a creştinului. Împăcat cu Dumnezeu
prin opera de răscumpărare a lui Hristos, omul creştin este readus din starea de robit păcatului şi
morţii şi de vrăşmăşie faţă de Dumnezeu, la starea de slobozenie, din acea robie spirituală şi la
starea de nemurire. Dobândind noua calitate de fiu al lui Dumnezeu prin har, el intră şi se
menţine în comuniune intimă cu Sfânta Treime, prin Sfintele Taine şi prin noul fel de viaţă şi
prin Hristos, adică prin viaţa lui Hristos.
Efectele răscumpărării şi respectiv al îndumnezeirii ca apogeu al răscumpărării, s-au
extins şi asupra întregii firi înconjurătoare, readusă şi ea de la stricăciune la nestricăciune
(Romani 7, 21).
Problema mântuirii şi a îndumnezeirii este o problemă centrală în creştinism. Într-o formă
sau alta o găsim în întreaga învăţătură de credinţă a Bisericilor. Ea este în acelaşi timp şi o
problemă actuală. Credinţa creştină este invitată să arate şi să exprime contribuţia pe care o
aduce în folosul omului pentru ca acesta să fie desăvârşit şi nemuritor.
Mântuirea este scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, al Jertfei de pe Cruce şi al Învierii
Lui. El a venit în lume ca să mântuiască lumea. Lucrarea lui în lume este mărturia prezenţei lui
Dumnezeu în lume, este dovedirea posibilităţii comuniunii omului cu Dumnezeu, însăşi raţiunea

1
Pr. Ioan Mircea, Îndumnezeirea credinciosului. Mărturii biblice, patristice şi cultice ortodoxe, în revista „Ortodoxia”, anul
XXVII, (1975), nr. 2, p. 316;

3
şi scopul existenţei întregii lumi. Mântuirea în Hristos aduce cu sine însănătoşirea firii omeneşti,
refacerea echilibrului lui sufletesc.
Cuvântul mântuire este des întâlnit în Sfânta Scriptură, ori de câte ori este vorba de
persoana şi activitatea lui Iisus Hristos. Întâlnim însă şi alţi termeni care încearcă să explice
lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos. „Astfel Apostolul Pavel foloseşte de multe ori termenul
de «împăcare» (Romani 5, 10; II Corinteni 5, 18-20; Coloseni 1, 19-20; Efeseni 2, 14-18). De
asemenea întâlnim de multe ori termenul de «răscumpărare» (Galateni 3, 13; 4, 5), uneori
înţelesul că răscumpărarea poate fi socotită ca o «satisfacţie» dată lui Dumnezeu pentru ofensa
adusă de om divinităţii, prin călcarea poruncii”2.
Am vorbit câteva cuvinte despre mântuire pentru că îndumnezeirea reprezintă apogeul
mântuirii, mai exact treapta în care energiile şi darurile Sfântului Duh sunt însuşite de creştin,
care devine trup şi suflet „templul lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 19-20), simţind că „Hristos
trăieşte în el” (Galateni 2, 20), iar prin Hristos întreaga Sfântă Treime.
Creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26) „Omul este o făptură
care a primit poruncă să devină dumnezeu zice Sfântul Vasile cel Mare, iar după el, Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune că omul este un dumnezeu creat sau făptură care tinde la
îndumnezeire”3.
Îndumnezeirea omului credincios este un lung proces, începând deja din paradis, dar
întrerupt prin căderea lui Adam, şi reîncepe cu naşterea din nou, „din apă şi din duh” (Ioan 3, 5),
prin Taina Botezului şi se continuă progresând până în eshatologie. Înzestrat de la creaţie cu
suflet raţional sau „duh de viaţă” (Facere 2, 7), care este chipul lui Dumnezeu în el, credinciosul
depăşeşte prin aceasta pe îngeri . Prin creaţie şi prin acordarea chipului lui Dumnezeu
credincioşii sunt în chip creatural fii ai lui Dumnezeu şi au o înfiere duhovnicească. Căci „toţi
oamenii sunt după chipul lui Dumnezeu; dar după asemănare nu sunt decât aceia care prin
multă dragoste şi-au robit libertatea lui Dumnezeu”4. Dacă chipul lui Dumnezeu în om, sufletul,
este primit prin suflare, după fire, el trebuie să devină şi prin har şi slavă. De aceea, se poate
2
+ Ep. Vasile Coman, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în revista „Ortodoxia”, anul XXXVII (1985), nr.2, p. 346;
3
Pr. Ioan Mircea, art. cit., pp. 316-317;
4
Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic, despre viaţa morală despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească,
împărţit în 100 de capete, în „Filocalia” vol. 1, traducere de Pr. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutul de Arte Grafice
„Dacia Traiană” S.A., Sibiu, 1947, p. 336;

4
spune cu dreptate că: „Sufletul este chipul lui Dumnezeu în trei moduri: după fire, după har şi
după slavă... Deci cel ce vrea să ştie ce este sufletul, să ştie că sufletul este marea operă a
sfatului lui Dumnezeu, este întipărirea vie a Sfintei Treimi”5.
Pentru mântuirea noastră a fost necesară, potrivit sfatului divin «chenoza», sau coborârea
Fiului lui Dumnezeu pe pământ, pentru ca, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, El făcându-se Om, să-l
facă pe om dumnezeu, adică să-l îndumnezeiască readucându-l la frumuseţea şi strălucirea cea
dintâi. Gândind la darurile care înfrumuseţează sufletul şi firea credinciosului, Sfântul Chiril al
Alexandriei, care vede în suflet întipărirea vie a Sfintei Treimi, afirmă: „Firea omenească era
înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Facere 2, 7). Numai această părtăşie îi asigură
lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu”6.
Căderea lui Adam n-a desfiinţat planul sfatului lui Dumnezeu, de îndumnezeire a
urmaşilor săi, ci numai l-a întrerupt, şi l-a amânat, pentru o îndelungă pregătire, până „la
plinirea vremii” (Galateni 4, 4), trecându-l în seama Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia
să se întrupeze, în acest scop, luând şi firea omenească.

5
Ilie Miniant, Didahii şi Predici, Ed. Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, Bucureşti, 1945, pp. 53-54;
6
Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, în „Filocalia” vol. 40, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 196;

5
 I. Întruparea răscumpărătoare

Istoria mântuirii se poate separa în două mari perioade: veacurile destinate întrupării lui
Dumnezeu şi veacurile destinate îndumnezeirii omului. Dumnezeirea, Creatoarea tuturor celor
văzute şi al celor nevăzute, în atotştiinţa Ei, cunoştea că omul va fi supus ispitei, din care nu va
putea ieşii şi tocmai din acest lucru va cădea. Dar din marea Lui dragoste şi pentru faptul că a
creat omenirea nu pentru a se scălda în greutăţi, în păcate şi în moarte, a avut un plan bine pus la
punct şi bine stabilit. Vorbind despre acest plan al lui Dumnezeu din vecie, şi încercând să-l
identificăm, trebuie să spunem că a fost acela de a se unii cu firea omenească, dar fără a pierde
firea dumnezeiască. Mai exact de a realiza unirea ipostatică dintre cele două firi, fără ca ele să se
amestece dar nici să dispară. „Aceasta pentru ca El să devină om, precum numai El a ştiut, iar
pe om să-l facă dumnezeu prin unire cu Sine”7. Pentru aceasta Dumnezeu a rânduit toate
lucrurile şi putem spune că a împărţit şi veacurile, folosindu-le pe unele pentru a se face om iar
pe altele pentru a face pe om dumnezeu, pentru a îndumnezei firea umană, căzută în păcat.
Finalitatea veacurilor pe care el le-a hotărât ca să se facă om, a fost cunoscută în lume ca
Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Apostolul lui Dumnezeu gândindu-se şi calculând aceste lucruri
a ajuns la concluzia că la noi oamenii au ajuns finalitatea veacurilor. „Aşadar, nu e vorba pur şi
simplu de toate veacurile gândite de noi, ci de cele rânduite pentru înfăptuirea tainei întrupării,
care au ajuns la capătul lor prin hotărârea lui Dumnezeu”8.
«S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om», afirmă Simbolul
de la Niceea fără să explice actul întrupării, care rămâne marele mister al credinţei creştine.
„Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Timotei 3, 16). „Când păgânul Autolycus cere lui Teofil din
Antiohia să-i arate pe Dumnezeu din Iisus, acesta îi răspunde: «Arată-mi omul tău, iar eu îţi voi
arăta Dumnezeul meu». Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: «Căci cine ar putea să ştie în ce
fel Dumnezeu S-a făcut trup şi totuşi a rămas Dumnezeu; cum rămânând Dumnezeu, El este om

7
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia” vol. 3, traducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 69;
8
Ibidem, p. 70;

6
adevărat? Credinţa singură înţelege aceasta, cinstind cuvântul în tăcere”9. Numeroase
interpretări şi explicaţii teologice au fost date faptului Întrupării: fie ca revelaţie, fie ca
răscumpărare sau îndumnezeire, sau ca act de kenoză. Pentru unii, Întruparea este coextensivă
cu planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la creaţie. Întruparea concordă cu destinul originar
al umanului, acela de a deveni un organ de manifestare al lui Dumnezeu. În Întrupare creaţia se
arată ca un tot, deoarece Logosul, ca raţiune generală a creaţiei, cuprinde în El cosmosul.
Pentru Părinţii bisericeşti care fac speculaţii în acest sens, întruparea nu decurge totuşi
din istoria universală şi nici nu este o necesitate a evoluţiei creaţiei, ci este inerentă iconomiei
mântuirii, care este coextensivă iconomiei creaţiei. Se poate face o legătură directă între
Întrupare şi răscumpărarea din păcat sau restaurarea omului în starea sa dinainte de păcat.
Motivul unic al Întrupării este iubirea lui Dumnezeu faţă de om, pe care îl restabileşte definitiv
în comunicarea sa originară cu Creatorul său. Dumnezeu se mişcă din iubire spre creaţia Sa,
acceptă naşterea după trup, fără să părăsească eternitatea Sa. Întruparea este un act nou în viaţa
lui Dumnezeu. În acest sens Sfântul Grigorie de Nazianz „vorbeşte de înnoire, deoarece firea
dumnezeiască se înnoieşte în faptul Întrupării. Alţii au pus în evidenţă aspectul kenotic al
Întrupării, deoarece Dumnezeu-Fiul a vrut să dea un exemplu că există posibilitatea unei vieţi
fără păcat, chiar după cădere. De aceea, firea dumnezeiască s-a comprimat, s-a acomodat la
nivelul omului. Dumnezeu nu ne-a mântuit adică de la distanţă, ci S-a identificat cu noi, ca un
Dumnezeu istoric, viu, Care Se lasă experiat în viaţa oamenilor”10.
Ortodoxia are o concepţie biblică realistă despre Întrupare, respingând speculaţiile
gnostice, monofizite şi deochetiste. Împotriva gnosticismului, Ortodoxia a arătat că Întruparea
nu este o simplă teofanie a Logosului, ci ea are un sens ontologic, real. În chip special
hristologia antiohiană a insistat asupra faptului că Logosul Şi-a asumat un trup identic cu al
nostru, afară de păcat. Împotriva monofizismului, tradiţia ortodoxă a precizat că Fiul este
subiectul sau persoana divină care Se coboară şi-Şi ia trup omenesc. Trupul asumat de Hristos
este deci trupul Cuvântului întrupat. Prin naşterea Sa din veci, Fiul este imaginea lui Dumnezeu-
Tatăl; prin naşterea Sa după trup, Fiul este identic omului. Cuvântul ipostatic, a doua persoană a
9
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Iisus Hristos – Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia, în revista „Studii Teologice”, anul XLIII (1991),
nr. 2, p. 16;
10
Ibidem;

7
Treimii, Şi-a asumat firea omenească fără păcat a lui Adam, din Fecioara Maria, în ipostasul său
divin. Trupul nostru a devenit trupul lui Hristos. El a luat omul în general, fără să modifice
natura umană după raţiunea ei. Asumarea personală a firii umane integrale, de către Fiul,
Cuvântul transcendent şi veşnic, din Fecioara Maria, este un act care re-creează şi restaurează
lumea; de aceea Întruparea este temelia îndumnezeirii. Pe de altă parte, Hristos păstrează trupul
omenesc neschimbat pentru eternitate, încât se poate spune că în El, omul a umplut lumea de
sus.
Împotriva dochetismului, teologia ortodoxă a precizat că în Iisus a primit natura umană
integrală, în mod inseparabil şi simultan, nu pe rând.. El nu Îşi asumă un trup neînsufleţit, ci un
trup înzestrat cu un suflet raţional şi cu inteligenţă. Cuvântul adică a luat trup asemănător nouă,
inclusiv pasiunile trupeşti şi posibilitatea morţii. Prin naşterea Sa ca om, El are afectele noastre,
slăbiciunile noastre, capacitatea de a suferi, dar ca Dumnezeu El are libertatea faţă de păcat care
este ataşat de aceste afecte. Mai mult, El a liberat aceste afecte de caracterul lor de corupţie, de
înclinarea lor spre păcat, prin suportarea lor şi biruirea lor.
Astfel, El a înălţat firea omenească, dându-i nestricăciunea. Iisus Hristos a vindecat
pecabilitatea afectelor. Desigur, „natura umană din fecioara El a primit-o nu prin zămislirea din
voluptate şi din sămânţa omului, şi într-un mod nou, fără însă să schimbe structura firii
omeneşti. Întruparea Sa nu e rezultatul iubirii trupeşti şi al naşterii din alte trupuri, ci se
situează la nivelul creaţiei lui Adam”11. Hristos a acceptat modul naşterii după trup, dar acest
mod nu ţine de decizia unui cuplu, de voinţa a două corpuri, ci firea Sa omenească este creată de
Dumnezeu, din trupul uman al Fecioarei Maria. «De la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria»
înseamnă că El a unit naşterea trupească cu inhabitarea Duhului.
O interpretare dinamică a Întrupării, în toată întinderea ei, presupune o legătură perfectă
între ordinea ontologică, în contextul căreia o oarecare terminologie statică nu poate fi evitată, şi
ordinea iubirii. Ele trebuie să fie înţelese împreună, concomitent.
Iconomia, înţelegând prin aceasta lucrarea «în afară», nedespărţită de fiinţă, dar deosebit
de aceasta, adică creaţia, pronia, întruparea, răscumpărarea, sfinţirea, este proprie lui Dumnezeu,
aşa cum este proprie lui Dumnezeu fiinţa Sa mai presus de orice nume, subzistentă în ipostasuri,
11
Ibidem, p. 17;

8
cu totul de neîmpărţit şi întru totul de nedespărţit. Dumnezeu nu este o absatracţie metafizică, o
suprafiinţă imobilă, închisă în Sine, neipostatică, ci o fiinţă personală care «iese în afară», care
Se pune în raport cu altceva, ca subiect personal creator de comuniune. El este însăşi viaţa care
se dăruieşte, adică iubire. Lucrarea Sa iconomică ţine de această ordine a iubirii, care face ca
Dumnezeu să Se depăşească pe Sine, să iasă din fiinţa Sa, în existenţă. „Nu noi am fost cei care
ne-am mişcat spre Dumnezeu, sau am urcat spre El, ci El este Cel care a venit la noi şi S-a
pogorât la noi... El nu ne-a mişcat de aici, ci ne-a făcut cereşti, rămânând pe pământ; ne-am
împărtăşit viaţa cerească fără să ne urce la cer, ci înclinând cerul către noi şi aducându-l jos.
Aşa cum zice profetul: «El a plecat cerurile şi S-a pogorât» ( Psalmul 17, 11)”12.
Unii dintre Sfinţii Părinţi au arătat că întruparea Fiului este scopul originar al creaţiei; de
aceea îndumnezeirea ar fi singurul motiv al întrupării. Într-adevăr, aşa cum reiese şi din unele
mărturii ale Noului Testament, Adam cel dintâi a fost creat în vederea lui Adam cel de pe urmă
(I Corinteni 15, 44-49), pe care întreaga creaţie îl aşteaptă chiar de la începutul ei. Lumea a fost
creată deci spre a fi recapitulată şi îndumnezeită în Hristos. „Toate s-au făcut prin El şi pentru
El” (Coloseni 1, 16). Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că „pentru Hristos a primit creaţia
începutul existenţei ei. El este centrul spre care converge întreaga creaţie. «Eu sun Alfa şi
Omega, Cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul» (Apocalipsa 22, 13). Taina întrupării
Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor ghiciturilor şi tipurilor din Scriptură şi ştiinţa
tuturor făpturilor văzute şi cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului, a
înţeles raţiunile celor spuse mai înainte, iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii, a
cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai înainte”13.
Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să ajungă dumnezeu. Iar procesul îndumnezeirii
noastre a început chiar în Hristos, căci Cuvântul a îndumnezeit, în sens propriu, trupul pe care l-
a luat. Firea Sa omenească a fost unsă şi consacrată prin ungerea Dumnezeirii (Fapte 10, 18).
Dumnezeu S-a făcut om, cu adevărat deplin, ca să lucreze El însuşi mântuirea noastră prin trupul

12
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere şi studiu introductive de Prof. Dr. Teodor Bodogae, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 2009, p. 6;
13
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre cunoştinţa lui Dumnezeu, în „Filocalia” vol. 2, traducere, introducere şi note de Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Apologeticum, Bucureşti, 2005, p. 148;

9
Său şi El a refăcut firea noastră în El, arătând prin aceasta că putem deveni şi noi ceea ce ne-a
arătat El.

10
 II. Îndumnezeirea firii omeneşti

Îndumnezeirea firii umane în Hristos este făcută progresiv, iar afectele (pasivitatea ) ce
caracterizează firea umană, nu ating întru nimic dumnezeirea Sa pentru că trebuie să spunem că
Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz dumnezeirea, în timp ce trupul pătimea
dumnezeirea era unită cu el, dar cu toate acestea rămânea impasibilă şi săvârşea cele
mântuitoare. Prin îndumnezeirea firii umane aceasta a fost ridicată la gradul cel mai înalt posibil,
prin Hristos umanitatea şade de-a dreapta Tatălui.
Îndumnezeirea firii omeneşti, prin Hristos, aduce în ea darurile transfiguratoare, întărind
totodată voinţa omului prin har, fără să se schimbe natura ei căci dintre firi una a îndumnezeit şi
alta a fost îndumnezeită, a fost făcută asemenea Lui Dumnezeu. Aceasta nu prin schimbarea
firii, ci prin unirea în vederea întrupări, adică după ipostasă, potrivit căreia trupul s-a unit, fără să
se despartă, cu Dumnezeu Cuvântul şi prin întrepătrunderea firilor uneia în alta, în chipul în care
vorbim despre înroşirea fierului în foc. Întruparea Cuvântului Lui Dumnezeu readuce omului
legătura cu divinitatea, comunicându-i prin credinţa în El şi în har dumnezeirea, pentru că
Hristos se înalţă la Tatăl, cu omenitatea asumată, refăcând astfel rudenia noastră cu Tatăl, El
fiind pârga rezidirii noastre, şi aluatul ce dospeşte toată frământătura (I Corinteni 15, 47-49).
Mântuitorul Hristos realizează îndumnezeirea firii umane din interior pentru că Ipostasul
Său este divino uman „ca om El se leagă de omenilor supună firea omenească, s-o înalţe şi s-o
unească cu propria lui fiinţă”14.
În Sfânta Scriptură, păcatul este desemnat prin denumiri diferite. Astfel în evreeşte, este
redat prin cuvintele: hattat-îndepărtare de la scop, awom-nedreptate, pesah-rebeliune, sarah-
revoltă. Etimologic, hattat corespunde grecescului  şi înseamnă perversiunea unei
voinţe, care ne îndepărteză de la scopul suprem şi ne face vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Hatam
corespunde lui , pesah lui  şi , raşah corespunde lui -a face
rău. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că păcatul este despărţirea dintre voia noastră
gnomică (arbitrară) şi voia lui Dumnezeu, ispitire a diavolului, pe care şarpele cel gândit l-a

14
Nicolae Cabasila, op. cit., p. 201;

11
introdus, înduplecând pe om prin înşelăciune să calce porunca dumnezeiască şi să preţuiască
cele vremelnice decât cele veşnice15.
Păcatul este călcarea conştientă şi liberă a legii morale sau împotrivirea conştientă şi liberă
faţă de voia lui Dumnezeu, exprimată în legea morală. Ca şi cunoaşterea şi voinţa omenească
primeşte darurile unirii ipostatice iar prin aceasta se face trecerea fireasca la lipsa de păcat a lui
Hristos. Lipsa de păcat din sfera voirii si acţiunii corespunde lipsei de eroare din domeniul
cunoaşterii, numai în cunoaştere se poate concepe un progres, dar un progres moral în Hristos, e
de neconceput din cauza unirii naturilor în persoana Logosului. Sfânta Scriptură mărturiseşte
lipsa de păcat a lui Hristos numindu-l Sfânt încă înainte de a se naşte (Luca 1, 35) ceea ce n-are
păcatul strămoşesc. Păcatul în firea asumată la întrupare nu a existat, pentru că zămislirea s-a
făcut de la Duhul Sfânt, nici în viaţa Sa în trup pentru că voinţa Sa umană era întru totul supusă
voinţei divine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 6-8).
Lipsa de păcat a lui Hristos nu e numai o nepăcătoşenie de fapt sau relativă, adică putând
păcătui, dar nevoind să păcătuiască, ci neputând păcătui. În esenţa lui păcatul e iubire de sine şi
egoism, deci în opoziţie cu iubirea faţă de Dumnezeu. Lipsa păcatului şi chiar posibilităţii lui în
Hristos e implicată şi misiunea de Mântuitor. Iisus Hristos ne e pilda morală, pentru că lupta lui
nu se duce în şi cu nepăsare ci cu conştiinţa că imunitatea faţă de ispita şi-o datorează încordării
Sale de voinţa şi puterii mai presus de omenitae pe care o are.
Din unirea ipostatică rezultă că se cuvine o singură închinare lui Hristos, anume adorarea
atât după divinitate cât şi după omenitatea sa: „Toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe
Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl care L-a trimis„ ( Ioan 5, 23).
Biserica Îl slăveşte pe Mântuitorul Hristos în doxologii împreună cu Tatăl şi cu Duhul
Sfânt, adorându-L ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, arătând în aceasta egalitatea şi
consubstanţialitatea Persoanelor treimice.

15
Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele Sf. Maxim Mărturisitorul despre cele două firi ale lui Hristos şi despre viaţa
duhovnicească, în „Scrieri”, partea a doua, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în colecţia
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 82, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 146;

12
 III. Iisus Hristos Mântuitorul lumii

Legătura dintre Iisus Hristos şi lume este una din problemele des discutate în teologia
contemporană. Întrebarea: Cine este Hristos? Ce relaţie are El cu lumea, care sunt efectele
acestei legături şi ce bine aduc omenirii? – sunt întrebări curente în aproape toate întrunirile şi
dialogurile interteologice. Mereu apare întrebarea pusă de Iisus Apostolilor: Cine zic oamenii că
sunt Eu, Fiul omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul
dintre prooroci. Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunteţi? Răspunzând Simion Petru a zis: „Tu
esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei, 16, 13-16).
Acest răspuns cuprinde în esesnţă adevărul despre Iisus Hristos. El este Fiul lui
Dumnezeu, este Dumnezeu adevărat. Ca Dumnezeu este Creator al lumii împreună cu Tatăl şi
cu Duhul Sfânt. Deci cea dintâi legătură a lui Iisus cu lumea începe de la creaţie, cum spune
Sfântul Evanghelist Ioan: „Toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a
făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 3-4).
Tot Evanghelistul Ioan îl numeşte „Cuvântul lui Dumnezeu”. Prin aceasta se arată că în
iconomia mântuirii lumii Iisus Hristos a primit un rol special, acela al descoperirii lui Dumnezeu
şi de mântuire a neamului omenesc16. Prin El este cunoscut dumnezeu Tatăl. „Nimeni nu
cunoaşte pe Tatăl decât prin Fiul şi acela căruia îi va descoperi Fiul” (Ioan 1, 18, 57, 6, 26). El
a luat parte la crearea lumii. Când creaţiunea s-a deteriorat din cauza păcatului şi omul a pierdut
calitatea de Fiu a lui Dumnezeu, a venit Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. El a
descoperit pe Tatăl, El L-a făcut cunoscut, El a comunicat şi a arătat în persoana Sa, iubirea lui
dumnezeu Tatăl, „făcându-se ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8).
El este Mântuitorul lumii. Numele acesta de mântuitor îl aflăm deseori amintit în Vechiul
Testament şi în sfânta Scriptură a Noului Testament. El este tot atât de vechi precum este istoria
neamului omenesc de la căderea lui în păcat. Numele de „Mesia”, „Mântuitor” este ca un fir de
aur al nădejdilor omeirii întregi care caută mântuirea. Profeţii vestesc venirea unui mântuitor

16
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 76;

13
care va mântui poporul de păcatele sale. Mesia va elibera pe popor de orice asuprire şi va pune
pe oameni în legătură de pace cu Dumnezeu. Mântuirea este fapta cea mai mare a lui Mesia.
Atât de puternică era la evrei credinţa şi aşteptarea unui mântuitor încât fiecare copil nou
născut de parte bărbătească era prefigurativ un Mântuitor17. Făgăduinţa lui Dumnezeu că va
izbăvi poporul se extinde nu numai la poporul iudeu, ci la toate popoarele. Cu timpul ideea de
mântuire s-a îmbogăţit dobândind un înţeles spiritual propriu-zis. Profeţii au anunţat timpul,
împrejurărileşi locul unde se va naşte Mesia.
Înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu nu poate fi vorba de o apropiere interioară între
oameni şi Dumnezeu. Legea Vechiului Testamentşi profeţii au făcut cunoscut voia lui
Dumnezeu, dar n-au putut face o comuniune sufletească între om şi Dumnezeu. Ori cât de mari
au fost profeţii, erau totuşi numai oameni, supuşi păcatului. Au fost oameni aleşi şi trimişi să
vestească venirea Mântuitorului. Însuşi Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre profeţi, întrebat
fiind dacă este Mesia, a spus: „Nu sunt eu Hristosul. Cel ce vine după mine, a fost înainte de
mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei... El vă va boteza cu foc şi cu
duhul Sfânt” (Ioan 1, 27).
Legea şi profeţii au arătat calea care duce la Dumnezeu. Dar numai atât. La plinirea
vremii a venit acest Al Treilea, a venit Iisus Hristos. În el se întâlneşte Dumnezeu cu omul. El
este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. El a înlăturat obstacolul dintre om şi Dumnezeu. În El
Dumnezeu se face om şi omul se îndumnezeieşte, primeşte puterea de a fi asemenea cu
Creatorul său. Umanitatea şi dumnezeirea se unescîntr-un chip desăvârşit în persoana a doua a
Sfintei Treimi, în Logos. De aceea El este Mântuitorul lumii, care a primit un nume mai presus
de nume. Maxim Mărturisitorul spune că „Iisus pătimea dumnezeieşte, fiindcă suferea de bună
voie şi săvârşea minuni omeneşti”18.
În mod minunat imnele Bisericii Ortodoxe nu se opresc la unul sau altul din aspectele
lucrării mântuitoare, ele cuprind legătura între dreptatea şi iubirea pe care le împlineşte Hristos,
între dreptate şi sfinţire, care apar ca două laturi ale aceleiaşi realităţi. „Tu dreptate şi sfinţire Te-

17
Nicolae, Mitropolitul Banatului, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, f.e., Timişoara, 1983, 16;
18
+ Ep. Vasile Coman, op. cit., p. 352;

14
ai făcut şi mântuire sufletelor, că ne-ai adus Tatălu, îndreptaţi şi mântuiţ, primind asupra-Ţi
datoria cu care erau datori”.
Sfântul Grigorie de Nyssa sintetizează întreagă această lucrare mântuitoare astfel: „Bun,
El e nemişcat de milă pentru omul căzut; înţelept, El nu ignoră mijlocul de a ne mântui, dar e în
firea înţelepciunii de a ţine seamă de dreptate”.
În general imnologia ortodoxă prezintă lucrarea răscumpărarea a lui Iisus ca pe o faptă a
iubirii Sale dumnezeieşti. Din iubire s-a întrupat, din iuire s-a jertfit pe cruce. Nici un alt motiv
nu poate explica integral această lucrare.
Faptul răscumpărării este în acelaşi timp un act al puterii Lui dumnezeieşti. Mântuirea
este împlinită de Iisus Hristos pentru că El este Fiul lui Dumnezeu şi are putere să biruiască
păcatul şi moartea. Acest adevăr reiese cu evidenţă din imnul Unule născut, care se cântă la
începutul Sfintei Liturghi.
Imnologia ortodoxă este străină de ideea unei satisfacţii dată lui Dumnezezu Tatăl de
către Iisus Hristos. În ea se accentuează înnoirea omului, nu întoarcerea la Adam ci trăirea cu
Hristos.
Iubirea lui Dumnezeu îl ridică pe om şi-l aşează într-o comuniune nouă cu Dumnezeu,
făcându-l vrednic de viaţa veşnică. „Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic şi Unul Născut a venit ca să
ne aşeze pe noi în raportul în care se află El cu Tatăl. Fiind creaţi, suntem în raport de fii ai lui
Dumnezeu şi fraţi cu Iisus Hristos în duh”19. De fapt lucrarea mântuirii este lucrarea întregii
Sfintei Scripturi, precum şi creaţiunea.
Prin Iisus Hristos am primit darul mântuirii, prin El s-a arătat iubirea Tatălui şi El a trimis
pe Duhul Sfânt, sfinţitorul vieţii. Lucrarea mântuirii săvârşită de Hristos, ne-a adus înlăturarea
blestemului din cauza păcatului strămoşesc, naşterea omului nou, viaţa cu Hristos şi înfierea.
Trebuie să precizăm că lucrarea de mântuire a lui Iisus a fost făcută prin trei direcţii sau
chemări, cum mai sunt numite, şi anume: chemarea profetică, slujirea de Arhiereu Suprem şi cea
de Împărat.
Chemarea profetică vizează luminarea minţii pentru că Mântuitorul Iisus este „Calea,
adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6) şi El luminează mintea tuturor pentru că este Profetul prin
19
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului,..., p. 64;

15
excelenţă. Totodată, prin chemarea profetică a Mântuitorului Iisus Hristos trebuie să înţelegem
proorocirea şi descoperirea devărului religios şi mai mult decât toate împlinirea ei prin
propovăduire, viaţa personală şi minuni.
Mântuitorul Iisus Hristos a fost perceput ca un Învăţător Suprem, tocmai din acest motiv
au fost anumite persoane care au spus, şi mărturie avem versetul 46 din capitolul 7 al
Evangheliei după Ioan, că nimeni nu a fost auzit vorbind asemănător cu Hristos. Această
mărturie este punctul din care trebuie să plecăm pe drumul dificil dar interesant de a înţelege sau
măcar a încerca, taina învăţăturii divino-umane pe care Mântuitorul Hristos ne-a oferit-o. Chair
Mântuitorul Hristos în Evanghelia după Matei, se prezintă ca fiind Unicul Învăţător de care
trebuie să ascultăm şi căruia trebuie să-i urmăm învăţăturile. Acest Unul nu se referă la un sens
singular, ci la unul unic revelator şi descoperitor al adevărului suprem, care a primit putere
dumnezeiască de a trezi spiritele şi mai mult decât toate de a le desăvârşi şi de a le pune de faţă
adevărului în chipul şi modul cel mai profund şi adevărat.
Mântuitorul în Evanghelia Sfântului Ioan ne îndeamnă, zicând: „Cercetaţi Scripturile, ca
vouă vi se pare a avea întru dânsele viaţa veşnică; şi acestea sunt cele ce mărturisesc despre
Mine” (Ioan 5, 39). Aşa cum am spus şi mai sus, până ca Mântuitorul Iisus Hristos să ia trup
omenesc şi să se pogoare în lume făcându-se asemenea nouă, poporul ales a fost călăzuit de
trimişii lui Dumnezeu, de prooroci, de patriarhi, de judecători. Aceştia făceau voia lui
Dumnezeu, dar de multe ori şi mustrau pe cei care greşeau şi se îndepărtau de Creatorul şi
Purtătorul de grijă al lor. Întotdeaua, Dumnezeu a avut în mod indirect grijă de ei, de poporul
ales „până să vină Marele Doctor, Proorocul, care-i mai presus decât toţi proorocii,
Tămăduitorul, care întrece pe toţi tămăduitorii. Când a venit El, ei L-au trădat şi L-au omorât
zicând:ia-L,ia-L de pe pământ, răstigneşte-L, răstigneşte- pe El (Ioan 19, 15)”20.
Mântuitorul Iisus Hristos este cel mai mare Învăţător, este Învăţătorul prin excelenţă şi
absolut. Tocmai de aceea trebuie să recunoaştem că nimeni nu poate ajunge la desăvârşire numai
prin păzirea legii Vechiului Testament, dar cu toate acestea trebuie să cunoaştem şi pe aceasta
pentru a înţelege mai bine lucrarea lui Dumnezeu.

20
Origen, Omilia XVIII, în „Scrieri”, partea a întâia, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae
Neaga şi Zorica Laţcu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 6, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 442;

16
 Venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă cheia prin care noi putem ajunge
mai uşor la cunoaşterea lui Dumnezeu, reprezintă poarta prin care omul păşeşte către
îndumnezeire. „Învăţătura lui Iisus nu s-a transmis la întâmplare, ea a fost făcută după nişte
metode. Metodele de învăţământ întrebuinţate de El sunt variate, inductivă, deductivă, analitică,
sintetică, toate adaptate momentului, dar transmisibile în toate veacurile”21.
Mântuitorul sau Logosul este prezentat de Scriptură ca fiind învăţătorul poporului Israel.
Dar acest apelativ nu i se adresa numai de către popor „ci şi mulţi din păturile înstărite, ce voiau
să-şi agonisească fericirea cea veşnică. La aceştia se adăugau şi legiuitorii (pretenţioşi şi
suspicioşi), fariseii (cărturarii orgolioşi),saducheii (filosofii şi ironizanţii), toţi considerându-L
pe Iisus învăţătorul lui Israel”22.
Hristos este predicatorul absolut, sau dacă putem spune aşa este modelul ideal de
predicator. El vorbea, iar vorba lui avea putere, o putere ce izvora din fiinţa Sa, care era lipsită
de păcat. Putem spune fără să greşim, că de aici reiese ideea principală după care ar trebui să se
ghideze fiecare predicator pentru a reuşi în activitatea sa omiletică, şi anume faptul că viaţa sa
trebuie să fie sfântă sau cât mai aproape de Modelul absolut de sfinţenie. De aceea se potrivesc
şi propovăduitorilor cuvintele Domnului: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este” (Matei 5, 48).
Aspectul profetic arată pe Mântuitorul ca învăţător prin excelenţă (Matei 12, 38),
„învăţătorul şi Domnul” (Ioan 13, 13), ca unul care „învaţă cu putere” (Matei 7, 29). Aspectul
intelectual al Răscumpărării stă în învăţătura înaltă, folositoare şi propovăduită cu suprema
autoritate, pe care a adus-o Mântuitorul şi care a schimbat viaţa creştinului, după modelul
învăţătorului. Prin învăţătura lui Hristos, care este „lumina lumii”, „calea, adevărul şi viaţa”, am
fost pe deplin luminaţi asupra noastră înşine, asupra lui Dumnezeu, asupra celor create, asupra
Fiului lui Dumnezeu, asupra întrupării, crucii şi învierii, asupra Domnului Sfânt şi altor
adevăruri mântuitoare. Cunoaşterea acestor adevăruri este o condiţie a mântuirii. în acest sens,

21
Iuliu Olariu, Evangheliile după Matei, Marcu, Luca, f.e., Caransebeş, 1894, p. 12;
22
Pr. Prof. Ioan Ghe. Savin, Mesianitatea Domnului Hristos şi învăţătura Lui, în revista „Studii Teologice”, anul
1967, nr. 1-2, p.12;

17
Mântuitorul spune: „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
Slujirea arhierească putem spune fără nici un fel de probleme, că reprezintă cea mai
importantă direcţie sau activitate a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că ea reprezintă actul
central al jertfei răscumpărătoare, sau mai exact spus a împăcării omului cu Dumnezeu „căci s-a
luat de pe pământ viaţa Lui, pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus la moarte” (Isaia 53,
4-8 ), căci „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul
său răscumpărare pentru mulţi” ( Matei 20, 28 ), El fiind jertfa de ispăşire pentru păcatele
noastre şi ale lumii întregi ( I Ioan 2, 2 ). În această slujire a Mântuitorului Iisus Hristos se
regăsesc toate lucrările Sle pentru răscumpărarea omului: jertfa, patimile şi moartea Sa. Aşa cum
spuneam jertfa Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă modalitatea cea mai eficientă şi cea mai
corectă prin care omul este împăcat cu Dumnezeu şi este restaurat. Acest procedeu nu se încheie
decât ma sfârşitul veacurilor, după cuvintele Mântuitorului: „aceasta să o faceţi întru pomenirea
Mea. Căci ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea
Domnului vestiţi” ( I Corinteni 11, 25-26 ).
Jertfa Lui a străbătut cerurile, fiind adusă Tatălui pentru noi şi împreună cu noi, cei
cuprinşi de umanitatea Sa: „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe
Iisus Fiul Lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată
suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de
păcat” (Evrei 4, 14-15). Mai mult decât toate Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos a fost adusă lui
Dumnezeu Tatăl pentru noi oamenii: „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut
cerurile, pe Iisus Fiul Lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Pentru că, noi nu avem
Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după
asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 14-15).
De aici vedem foarte clar că Fiul lui Dumnezeu vine în lume şi se face asemenea nouă
(aici vedem o altfel de jertfă a Mântuitorului, pentru că El se smereşte şi vine din Slava sa în
viata pământească), pentru unicul motiv de a fi adus ca jertfă de bunăvoie Tatălui.
Prin faptul că Iisus Hristos este Arhiereu Suprem în veac, El caută să ne facă şi pe noi
conlucrători la jertfa Lui, pentru ca prin aceasta să ne aducem şi noi jertfă Tatălui, pentru

18
păcatele noastre. Tocmai din acest motiv trebuie să sădim în noi starea de jertfă asemănătoare
Mântuitorului, care prin ea ne arată două direcţii, şi anume una către Tatăl din ceruri iar cea de-a
doua către noi oamenii. Aceasta din urmă este posibilă doar pentru a ne face şi pe noi părtaşi
împreună cu El la jertfa pentru Tatăl23.
Arhieria Mântuitorului a fost lăsată prin succesiune apostolică preoţiei bisericii „Precum
M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi; luaţi Duh Sfânt...” (Ioan 20, 21-23), textul clasic
al trimiterii Sfinţilor Apostoli la propovăduire este cel de după Înviere: „Datu-Mi-S-a toată
puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”(Matei 28, 20). „Şi
cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu 16, 16).
Demnitatea de Împărat a Mântuitorului Iisus Hristos, scoate la lumină măreţia şi
strălucirea Logosului-om. Această a treia direcţie a slujirii putem spune că este în opoziţie cu
primele două în care se evidenţiază mai multă umilinţă şi smerenie. Această demnitate este
evidenţiată şi în Noul Testament dar şi în Vechiul Testament şi este adusă la apogeu prin
minunile pe care Le-a realizat dar, mai mult decât toate, prin învierea Sa din morţi, înviere prin
care ne-a deschis şi nouă calea spre nemurire.
Demnitatea împărătească se arată numai în cele duhovniceşti şi anume: în viaţa
pământească, prin stăpânirea asupra, stihiilor, arătată prin minuni şi stăpânirea asupra sufletelor;
iar după moartea Sa, prin coborârea la iad, învierea, înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui. Ea
se mai arată prin prezenţa lui Hristos în Biserică şi în marile evenimente eshatologice: judecata
obştească învierea morţilor, înnoirea cerului şi pământului şi împărăţia veşnică.

23
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Arhiereu în veac, în revista „Ortodoxia”, anul 1979, nr.2, p. 217.

19
 Concluzii

Mântuirea este darul cel mai scump al credinciosului, este suspinul lumii după
desăvârşirea ontologică a omului în Dumnezeu şi starea de comuniune, vindecarea rănilor pe
care le produce păcatul, e însăşi dobândirea vieţii veşnice în împărăţia lui Dumnezeu. Problema
mântuirii este o problemă fundamentală în creştinsim, este însuşi centrul revelaţiei în scopul
existenţei Bisericii creştine. Oricâte deosebiri ar fi între Bisericile creştine, în problema
mântuirii sunt câteva puncte comune, unele elemente sunt convergente şi desiguri sunt şi
deosebiri. Vreau să precizes că aceste deosebiri constau în modul în care Bisericile încearcă să
înţeleagă şi să explice această taină şi în aprecierea diferită a mijloacelor prin care se realizează
lucrarea mântuirii.
Omul a fost creat de Dumnezeu cu scopul precis de a se bucura de viaţa veşnică, dar din
cauza neascultării şi dorinţei sale de mărire şi de mândrie a pierdut aceasta posibilitate devenind
muritor. Trebuie să recunoaştem că au mai existat anumite încercări, dar care au fost sortite
eşecului, prin care omul a dorit să recapete starea primordială. Spun acest lucru pentru că atât cei
care nu cred în Dumnezeu, adică păgânii, dar şi poporul ales, au încercat să ajungă la
asemănarea cu Dumnezeu, Creatorul lor Suprem, prin forţele şi gândirea proprie. Pentru aceasta
a fost nevoie de intervenţia lui Dumnezeu, care la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) a trimis în
lume pe singurul Sau Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce prin jertfa Sa a împăcat pe om cu
Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos este exemplul suprem al iubirii, căci deşi a fost urât, batjocorit şi ucis
de oameni, El s-a jertfit punându-se pe sine preţ de răscumpărare pentru păcatele tuturor
oamenilor.
Mântuirea obiectivă adusă de Iisus Hristos se cre însuşită subiectiv, de fiecare credincios
în parte prin credinţă şi fapte bune. Înainte de a se apropia de Sfântul Potir prin cuminecare,
credinciosul ortodox rosteşte rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur. Aceasta ne face să ne dăm
seama că noi am primit de la Hristos două mari daruri: Cuvântul Evangheliei şi Trupul şi

20
Sângele Său. Prin Evanghelie ne împărtăşim de adevărul care ne face liberi, prin Trupul şi
Sângele Său intrăm într-o unire ontologică cu Hristos, devenim ai Lui şi El al nostru.
Hristos a avut o grijă deplină de noi prin faptul că ne-a oferit ca ajutoare Biserica şi
Sfintele Taine. Spun acest lucru pentru că omul dacă conlucrează cu harul dumnezeiesc care
reiese din cele două ajutoare pe care le-am evidenţiat mai sus, are posibilitatea de a se ridica pe
treptele cele mai înalte ale vieţii spirituale, având nădejdea că va ajunge şi la apogeul acestui
urcuş, adică la desăvârşire şi la asemănarea cu Dumnezeu, sau mai bine zis la scopul pentru care
noi am fost creaţi şi pentru care Hristos a venit şi s-a răstignit. Credinciosul are datoria de a face
tot ceea ce îi stă în putinţă şi de a se lupta cu toate ispitele şi grijile care vine de la diavol pentru
a îndeplini scopul pe care l-am spus mai sus. Năzuinţa lui spre desăvârşire este asemănarea cu
Hristos iar asemănarea cu Hristos, este asemănarea cu iubirea Lui: a iubi cum a iubit El, a avea
iubirea pe care a avut-o El, iubire ce se caracterizează aici pe pământ prin iubirea aproapelui,
inclusiv vrăjmaşul. Fiecare creştin potrivit cu firea, slujba şi condiţiile vieţii sale, poate să
ajungă la starea de sfinţenie, sau „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii
lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

21
 Bibliografie

1.   , Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008;
2. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Iisus Hristos – Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia, în revista „Studii
Teologice”, anul XLIII (1991), nr. 2;
3. Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, traducere şi studiu introductive de Prof. Dr.
Teodor Bodogae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2009;
4. Coman, + Ep. Vasile, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în revista „Ortodoxia”, anul
XXXVII (1985), nr.2;
5. Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic, despre viaţa morală despre cunoştinţă şi despre dreapta
socoteală duhovnicească, împărţit în 100 de capete, în „Filocalia” vol. 1, traducere de Pr.
Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiană” S.A., Sibiu,
1947;
6. Mărturisitorul, Sf. Maxim, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia” vol. 3, traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004;
7. Idem, Despre cunoştinţa lui Dumnezeu, în „Filocalia” vol. 2, traducere, introducere şi note
de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Apologeticum, Bucureşti, 2005;
8. Idem, Epistolele Sf. Maxim Mărturisitorul despre cele două firi ale lui Hristos şi despre
viaţa duhovnicească, în „Scrieri”, partea a doua, traducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 82, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1990;
9. Miniant, Ilie, Didahii şi Predici, Ed. Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, Bucureşti, 1945;
10. Mircea, Pr. Ioan, Îndumnezeirea credinciosului. Mărturii biblice, patristice şi cultice
ortodoxe, în revista „Ortodoxia”, anul XXVII, (1975), nr. 2;
11. Nicolae, Mitropolitul Banatului, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, f.e., Timişoara, 1983;
12. Olariu, Iuliu, Evangheliile după Matei, Marcu, Luca, f.e., Caransebeş, 1894;
22
13. Origen, Omilia XVIII, în „Scrieri”, partea a întâia, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr.
Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 6,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981;
14. Savin, Pr. Prof. Ioan Ghe., Mesianitatea Domnului Hristos şi învăţătura Lui, în revista
„Studii Teologice”, anul 1967, nr. 1-2;
15. Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, în „Filocalia” vol. 40, traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994;
16. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova,
1993;
17. Idem, Iisus Hristos, Arhiereu în veac, în revista „Ortodoxia”, anul 1979, nr. 2.

23