Poveşti de Barbu Ştefănescu

Delavrancea
        Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918) s-a născut în Delea Nouă, sat din apropierea
capitalei, devenit cu timpul o mahala a Bucureştiului. Delavrancea a contribuit, prin scrierile
sale, la dezvoltarea nuvelisticii şi dramaturgiei româneşti, pe atunci la începuturile sale. Proza lui
Barbu Ştefănescu Delavrancea este variată, ea cuprinde povestiri, precum acele din ciclul
„Odinioară”, în care se narează întâmplări din trecut sau se prelucrează motive folclorice
(Neghiniţă, Poveste, Departe, departe); schiţe precum Bunicul şi Bunica, Sorcova, în care se
descriu scene din copilărie. De asemenea un mare interes îl prezintă şi nuvelele lui Barbu
Ştefănescu Delavrancea…
 

Neghiniţă
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi umblau la
ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe
unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată
ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat şi n-ar fi tuşit câteodată…
Citeşte mai departe…

Palatul de cleştar
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din
scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă. Tot cu mâini şi cu picioare
era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de
învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu
labele în sus, marghiolindu-se a moarte…
Citeşte mai departe…

Norocul dracului
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
        – Ba e noroc!
        – Ba nu e noroc!
        – Ba e noroc, muiere!
        – Ba nu e, mă omule, nu!
        – Adică, nu muncesc eu, femeie?
        – Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri…
Citeşte mai departe…

Departe, departe
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        ………. Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră.
Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, şi povesteam.
        O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei
mari şi verzi…
        Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în
lac tremura răsturnat palatul şi…
Citeşte mai departe…

Poveste
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        A fost odată un împărat. Împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată. Împărăteasa îşi
iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea.
Împăratul, bătrân, bătrân, de câte ori o lua pe genunchi, zicea:
        – Tu mi-ai deschis pleoapele, că, p-aci-p-aci, era să le închid de veci, fata tatei…
Citeşte mai departe…

Bunicul
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

        Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad.
Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.
        Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile,
barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei…
Citeşte mai departe…

Bunica
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        O văz, ca prin vis.

O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă
şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.
        Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:
        – Ghici…
Citeşte mai departe…

Hagi-Tudose
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        Dincolo de „Crucea de piatră”, de-a stânga Şoselei Vitanului, se ridică biserica „Sfânta
Troiţa”. Mândreţe de biserică. Ce zugrăveli, pe dinăuntru şi pe dinafară, cum arar se mai
pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculţi la troiţeni, mai cu seamă la cei bătrâni,
te apucă ameţelile când încep ei să-şi ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete
la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaş…
Citeşte mai departe…

Sultănica
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă, albă ca laptele, cu
ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşii – curate ca un pahar; prispa din faţă –
lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte şi de alta, scârţâie, la fitece bătaie de vânt,
două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun;
hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase…
Citeşte mai departe…

Pravoslavnicul şi slăninile
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        Era odată un biet creştin sărac şi c-o droaie de copii mărunţi. Toată avuţia lui era gura
femeii şi a copiilor, care ţipau de fitece. Guri flămânde, şi pace bună!
        Bietul creştin, ce făcu, ce drese, s-alese de sfântul crăciun c-un porc gras. Crăciun fără porc,
Paşte fără ouă roşii şi nuntă fără lăutari nu intră în capul românului.
        La Ignat vru să taie porcul. Dar cu cine? Muierea lui era…
Citeşte mai departe…

Fata moşului
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
        Copiii cutreierau voioşi via părăginită. Un şir, ţinându-se cu amândouă mâinile de mijloc, se
încolăcea, strigând de frică să nu-i înhaţe „mama-gaia”. Fetele începuseră „de-a ulciorul”. – Cum
dai ulciorul?
        – Cum îl vezi,
        cu ochii verzi,
        ş-o lingură de păsat…
Citeşte mai departe…

Sorcova
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în
vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul
maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine.
        Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost
sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene…
Citeşte mai departe…

Şuer
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, o colibă,
dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.
        Stăpânul lumii e vântul, şi aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâţi peste întinsul
cerului. Frunzele uscate scot sunete seci şi, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.
        Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric…
Citeşte mai departe…

Văduvele
de Barbu Ştefănescu Delavrancea
         Oamenii, când n-au ce face, se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul
s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pândeşte mintea omului cum pândesc lupii
razna oilor. Când inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi
pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă şi apa
Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, Pârleo, că nu-şi mai vine în voie
măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare…