Primul război mondial

(vezi harta din Atlas de Istorie Universală)

În 1914, Europa era dominată de imperiile Germaniei, Austro-Ungariei şi Rusiei,

la nivel monarhic. Regimurile republicane ale Franţei şi Italiei se situau de
cealaltă parte. Anglia se plasa oarecum pe o poziţie exterioară, situaţia de stat
insular contribuind în mare măsură la această stare. De la începutul secolului al
XX-lea, în teritoriile vechilor imperii mocneau sentimente de identitate naţională
ale popoarelor cucerite. Astfel erau mişcările şi asociaţiile polonezilor, cehilor,
slovacilor, românilor, sârbilor, croaţilor etc. Toate aceste naţiuni simţeau că
vechile orânduiri trebuiau abolite, dorind să întemeieze state naţionale, în care
conştiinţa de neam şi limbă să fie liber exprimate. Pe de altă parte, monarhiile
vizate cu desfiinţarea promovau politici reacţionare, dorind să înăbuşe orice
manifestare naţională; mai mult, imperii ca Austro-Ungaria nutreau resentimente
împotriva ţărilor care îşi dobândiseră independenţa, anterior fiind posesiuni
imperiale (sârbi, români). Turcia, care ieşise şifonată din războaiele balcanice,
dorea o refacere a teritoriilor pierdute din Balcani. Pe fondul acţiunilor extremiste,
de ambele părţi, are loc asasinarea arhiducelui Franz Iosef şi a soţiei sale de
către un student sârb naţionalist, în 1914. Austro-Ungaria s-a folosit de acest
moment ca pretext pentru declanşarea unui război împotriva Serbiei. Însă
rivalităţile dintre blocul Antantei şi cel al Puterilor Centrale nu puteau rămâne
deoparte, astfel că Anglia şi Franţa declarau război Austro-Ungariei. Germania
intra şi ea în război de partea Austro-Ungariei, deoarece avea pretenţii în zona
teritoriilor deţinute de Rusia în estul Europei. O dată cu angajarea statelor din
Europa în război, au fost trase în conflict şi coloniile şi aliaţii lor; aşa se face că
un conflict regional s-a transformat într-unul mondial.

Linia frontului în Vest s-a aflat la graniţa dintre Germania şi Franţa; în Est, luptele
s-au dus în zona Carpaţilor, pe teritoriul românesc, şi mai la nord, în zonele
deţinute de Rusia. A fost un război de uzură, "de poziţii", cum a fost ulterior
numit, care a făcut zece milioane de victime. S-au folosit arme de distrugere cu
capacitate superioară faţă de cele din trecut (mitraliere, mortiere, tunuri de mare
calibru, mine); s-au inventat altele noi care ulterior au devenit dotare standard a
oricărei armate: tancuri, avioane, arme chimice şi biologice. Utilizarea lor a dat
un aspect de genocid multor acţiuni militare şi a făcut ca mulţi ofiţeri din ambele
tabere să se simtă dezonoraţi şi să refuze uneori să lupte.

România, după doi ani de neutralitate, a intrat în război de partea Antantei, în

urma promisiunilor că i se va garanta reîntregirea naţională. Contraofensiva
austriacă şi germană a forţat armata română să se retragă şi să se replieze în
Moldova. Aici, soldaţii şi ofiţerii români au susţinut lupte grele şi sângeroase la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, stopând înaintarea germano-austriacă spre Moldova.
Guvernul regelui Carol I va încheia un armistiţiu cu Puterile Centrale în 1918,
acceptând condiţii grele de pace. Înfrângerile de pe front ale României au fost
cauzate şi de ieşirea din război a Rusiei, principalul aliat militar din estul Europei,
ca urmare a izbucnirii revoluţiei bolşevice şi a detronării ţarului. Către finele lui
1918, pe fondul victoriilor din vest (cu implicarea S.U.A.), România declară
tratatul de pace neavenit, declarând război din nou şi instituind starea de
beligeranţă cu Puterile Centrale. La sfârşitul lui noiembrie 1918, Puterile Centrale
au capitulat. România avea în acest moment şansa reîntregirii naţionale pe care
o şi fructifica. Carol I şi guvernul său au dat dovadă de chibzuinţă şi nu au trimis
trupe române în provinciile româneşti. România dorea ca unirea cu aceste
provincii să se facă pe baza acceptării liber consimţite a populaţiei, pentru ca
legitimitatea unificării să nu poată fi contestată niciodată. În aceste provincii s-au
ţinut Adunări Naţionale prin care s-a hotărât unirea cu ţara-mamă. Basarabia şi
Bucovina intră în unirea cu România la sfârşitul lui noiembrie, pentru ca, pe 1
decembrie 1918, Transilvania să decidă unirea cu România. Astfel, visul de
secole al românilor de a fi o singură ţară - o singură naţiune se îndeplinea.

În situaţia aceasta au fost şi popoarele ceh şi slovac, care s-au revoltat împotriva
Austriei şi au obţinut independenţa, formând o ţară a lor, Cehoslovacia. Polonia
devine din nou un stat de sine stătător (după câteva secole de dominaţie
străină); de asemenea, Serbia, Croaţia, Muntenegru, Bosnia, Slovenia au format
Iugoslavia; statele baltice îşi câştigă şi ele independenţa, întrucât graniţele fostei
Rusii n-au mai fost recunoscute (regimul bolşevic fiind considerat nereprezentativ
şi ilegal). Dacă pentru o serie de naţiuni din Europa sfârşitul războiului a adus
libertate şi unitate naţională, nu acelaşi lucru se poate spune despre populaţiile
aflate în coloniile Marii Britanii, Franţei, Belgiei, Olandei, Portugaliei sau
Germaniei. Acestea au continuat să fie sub dominaţia statelor europene. Chiar în
situaţia în care Germania a pierdut coloniile din Africa, acestea au trecut în
stăpânirea Franţei sau a Angliei.

Au fost semnate tratate de pace (ca cel de la Paris), prin care s-au urmărit
refacerea politică europeană şi crearea unui climat de stabilitate şi colaborare.
Liga Naţiunilor s-a născut tocmai dintr-un asemenea efort, oamenii politici ai
vremii fiind convinşi că într-un forum în care toţi erau reprezentaţi şi aveau
drepturi egale, diversele probleme interstatale şi-ar fi găsit rezolvarea pe calea
negocierilor directe sau mediate de comunitatea internaţională. Evoluţia politică
din anii următori avea să-i contrazică însă flagrant.