„Relaţia specială” secretă şi arhivele dispărute

Un alt motiv pentru care informaţiile despre relaţia ostilă dintre România şi
ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia au rămas atât de limitate a fost natura
secretă a „relaţiei speciale” pe care Bucureştiul o stabilise cu Washingtonul,
Beijingul şi Bonnul. În combaterea acestei lupte interne contra unor forţe
superioare, începând din 1950 şi până la sfârşitul anilor '70, România a încercat să
evite atenţia opiniei publice şi crescânda presiune sovietică, pe care o atrăgea
inevitabil. Regulile de bază fuseseră stabilite în 1964, când România a avertizat
partenerii din SUA:
„….cu cât se va face mai puţină publicitate independenţei României în această
perioadă, cu atât mai bine. O atenţie sporită în presa străină ar putea dăuna, mai
degrabă decât să ajute, relaţiilor noastre viitoare. Pentru moment, România ar dori
să fie plasată în ochii opiniei publice după Iugoslavia şi Polonia, printre ţările est
europene. Aspiraţiile noastre de independenţă pot fi mult mai bine atinse nu printr-
o publicitate insistentă şi zgomotoasă, ci prin dezvoltarea constructivă şi în linişte a
relaţiilor României cu Statele Unite şi Occidentul”.
Astfel, cu excepţia unor rare scăpări în presă, foarte puţin din încercările sale de
mediere a conflictului din războiul SUA -Vietnam şi, practic, nimic din negocierea
relaţiilor Chinei cu Italia, Austria, Germania de Vest şi Suedia, în a doua parte a
anilor '60, nu a fost făcut cunoscut publicului. La sfârşitul anilor '70, schimbările
din conducerea României au condus la o pierdere catastrofală a direcţiei strategice
în campania de subminare a controlului şi influenţei sovietice în regiune. Drept
rezultat, relaţia specială a Bucureştiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare
a campaniei de măsuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalţi
membri ai blocului, ca şi prin membrii de facto ai Alianţei, precum Mongolia,
Cuba şi Coreea de Nord şi prin grupul de agenţi sovietici şi ai Pactului, de la
preşedintele finlandez Urho Kekkonen, până la analista şefă pentru URSS şi
Europa de Est a spionajului vest german, Gabrielle Gast.
În al treilea rând, acest văl a continuat să se dovedească foarte rezistent şi
pentru că Moscova a reuşit să sorteze arhivele securităţii din toate ţările loiale.
Guvernele de tranziţie ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi
Bulgariei au încheiat acorduri oficiale cu Moscova, permiţând accesul KGB la
dosarele serviciilor de spionaj extern, între 1989-1991, cu specificarea dreptului
„de a extrage orice material legat de securitatea Sovietică”. În 1990, personalul
KGB a lucrat chiar în paralel cu grupurile cetăţeneşti, sortând arhivele serviciilor
de informaţii externe din Cehoslovacia şi Germania de Est. În acelaşi timp,
serviciile însele erau angajate în distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor
operative).
 Acest efort a eşuat în cele din urmă în cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei
cu care s-a prăbuşit edificiul statului. În mijlocul colapsului, spionajul SUA care
căuta arhivele STASI a dobândit arhivele Rosenholz înainte de a fi expediate la
Moscova sau dispersate prin nenumăratele clădiri ale STASI. Baza de date,
reconstruită şi decriptată, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos
limpede la iveală relaţia ostilă dintre serviciile României şi ale Tratatului de la
Varşovia şi, împreună cu dosarele est-germane care au supravieţuit referitoare la
operaţiunea INTERKIT, au oferit un road map care a explicat şi alte informaţii
incidentale despre operaţiuni ale KGB asupra României, oferite de foşti ofiţeri de
informaţii sovietici, şi au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate
din arhivele serviciilor bulgare.
Paradoxal, în ciuda opoziţiei neabătute la dominaţia sovietică în regiune, în anii
'80, chiar şi după ce România îşi pierduse locul strategic, agenţii dubli sovietici din
ţară au fost capabili să strângă capital din impopularitatea lui Ceauşescu, să
discrediteze toate iniţiativele independente de politică externă şi de securitate ale
României şi să exercite controlul temporar asupra instituţiilor de securitate şi de
afaceri, în timpul şi imediat după Revoluţia din 1989. Este ilustrativ în acest sens
faptul că fostul ambasador în Statele Unite şi agentul dublu sovietic, Silviu Brucan,
a propus cu succes alţi cunoscuţi agenţi dubli sovietici în posturi cheie pentru
securitatea naţională, în timpul şi după revoluţie, inclusiv pe ministrul apărării
Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990), pe fostul director al
serviciului de informaţii externe Mihai Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992).
Brucan însuşi a devenit principalul consilier al preşedintelui Iliescu până în iunie
1990 şi a rămas alături de primul-ministru Petre Roman până în septembrie 1991.
Era greu de aşteptat o transparenţă a arhivelor serviciilor din partea cuiva care, aşa
după cum îi declara în decembrie 1989 lui Viktor Zagladin, şeful Secţiei
Internaţionale a Comitetului Central Sovietic, „va face totul pentru a combate
imperialismul american, chiar dacă aceasta contravenea directivelor ONU şi legilor
internaţionale.”

Continuitatea post-1989 a revoluţiei „negociate”

În cele din urmă, spre deosebire de revoluţia din România, care a condus la
dezintegrarea instituţiilor, la anularea constituţiei şi la o abruptă şi imediată
schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria şi-au negociat
schimbarea de guvern. Continuitatea rezultantă a instituţiilor administrative ale
statului şi continuitatea virtuală a personalului instituţional a diminuat posibilitatea
ca adevăruri surprinzătoare să iasă la suprafaţă din acele sedii, mai ales în
condiţiile competiţiei post-comuniste.
 Ca o ironie, cu toate că fusese singura ţară care îşi dizolvase aparatul de spionaj,
desfiinţând direcţii întregi şi concediind peste 60% din personal în timp ce celelalte
ţări şi-au asigurat o remarcabilă stabilitate a cadrelor şi aranjamentelor
instituţionale, numai despre România s-a spus că tărăgăna reforma serviciilor”.
Chiar şi Cehoslovacia a optat pentru continuitate până la sfârşitul anului 1990
când, cu sprijin excepţional din partea Marii Britanii, SUA şi Germaniei a introdus
o reformă radicală. Chiar şi acea reformă a lăsat personalul şi structurile serviciilor
militare de informaţii practic neatinse şi a menţinut mare parte din personalul din
serviciul extern. Situaţia a fost de departe mult mai proastă în Polonia şi Ungaria,
unde aceleaşi discuţii de la masa rotundă şi-au atins strălucit scopul de a face o
tranziţie paşnică de la sistemul partidului unic la cel pluripartid şi a menţinut o
mare parte din conducerea armatei şi a serviciilor instruită de KGB şi GRU.
Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez în februarie 2007, a
detaliat modul în care ofiţerii din serviciile militare au continuat să fie instruiţi în
taberele GRU şi KGB, nu numai între 1989-1991, ultimii ani ai Uniunii Sovietice –
dar şi în perioada 1992-1993, de către serviciile succesoare ruseşti, uşor reformate.
Numirile şi promovările au continuat să se facă dintre cadrele „de perspectivă”,
aprobate şi instruite de Moscova, incluzând trei dintre şefii şi patru dintre adjuncţii
de servicii, până şi după intrarea în noul mileniu. Spre exemplu, 301 de instructori
sovietici/ruşi au activat în serviciul de informaţii militare al Poloniei (WSI) între
1991-2006, iar câteva zeci de absolvenţi activau în „eşalonul superior” al
structurilor WSI chiar şi în 2006.
Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB şi GRU, a fost
chiar mai mare. Atunci când Ungariei i-a revenit şefia Comitetului NATO de
contraspionaj a explodat un scandal internaţional pentru că şeful serviciului de
contraspionaj maghiar – Serviciul de securitate naţională (NBH) – petrecuse şase
ani şi jumătate la Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovietică. În acelaşi
timp, directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de securitate
militară:KBH) şi ofiţeri responsabili cu arhivarea, atât de la KBH cât şi de la
serviciul de informaţii externe (Serviciul de Informaţii: IH), erau absolvenţi ai
academiei KGB.
Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un câştig, oferind mai multe
informaţii asupra serviciilor ruseşti, asupra metodelor şi operaţiunilor acestora.
Totuşi, aşa după cum menţiona raportul Macierewicz, scopul principal al
instructorilor KGB şi GRU era identificarea dependenţelor şi slăbiciunilor
studenţilor şi vulnerabilităţile instituţionale ale serviciilor ţărilor de origine,
sugerând mijloace de contracarare. Cel puţin în cazul Bulgariei, reţeaua cooperării
clandestine, „construită timp de 45 de ani”, a însemnat că personalul superior
„diplomatic, de securitate şi militar şi-a păstrat obiceiurile şi practicile de a-şi
coordona atitudinile şi practicile” cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil
ca Moscova să fi continuat să-şi exercite influenţa pentru păstrarea secretului
asupra operaţiunilor trecute şi să conducă politica curentă, şi în cazul Poloniei şi
Ungariei, făcând improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor să se
grăbească să dezvăluie ceva ce Moscova ar fi dorit să păstreze secret.