Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Proiect la disciplina
„Comerţ internaţional”

Student: Oana Maria Pelin

Specializare: Afaceri Internationale
Anul de studiu : II
Cadrul didactic coordonator : Prof Valentin Sava

Galaţi
2018
 Comerţul exterior şi politica comercială a Romaniei
în perioada 2012-2016 (2017)

Capitolul 1. Consideraţii generale cu privire la comerţul exterior

1.1. Definirea conceptului de comerţ exterior
1.2. Fluxuri comerciale internaţionale

Capitolul 2. Consideraţii generale cu privire la politica comercială

2.1. Concept, trăsături și instrumente ale politicii comerciale
2.2. Instrumente de politică comercială de natură tarifară
2.3. Instrumente de politică comercială de natură netarifară

Capitolul 3. Comerţul exterior al Romaniei

3.1. Volumul valoric al comerţului exterior şi soldul balanţei comerciale
3.2. Structura fizică a exporturilor şi importurilor
3.3. Orientarea geografică a exporturilor şi importurilor
3.4. Principalele ţări partenere în comerţul exterior (la export şi import)

Capitolul 4. Politica comercială a Romaniei

4.1. Politica comercială tarifară
4.2. Politica comercială netarifară
4.3. Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor
4.4. Regimurile vamale în Romania

Concluzii

Bibliografie
 Capitolul 1.
Consideraţii generale cu privire la comerţul exterior

1.1. Definirea conceptului de comerţ exterior

Comertul exterior reprezinta activitatea referitoare la operatiile comerciale si de cooperare economica in
raporturile cu strainatatea privind:

- vanzarea – cumpararea de marfuri;

- lucrari si servicii;
- licente;
- consignatia sau depozitul;
- reprezentarea sau comisionul;
- operatiile financiare;
- asigurarile; turismul; sau orice alte acte sau fapte de comert.

Definitia data pune in evidenta doua componente ale activitatii de comert exterior:

1. schimburile comerciale ale unei tari cu strainatatea – care in raport de sensul lor poate imbraca una din formele:
- exportul – cuprinde totalitatea operatiilor prin care o parte din marfurile produse sau prelucrate intr-o tara se vand in alte tari.
Intr-un sens mai larg, exportul cuprinde si serviciile prestate in alte tari in domeniul transporturilor, asigurarilor, turismului,
etc. Aceasta componenta este cunoscuta si sub denumirea de ”export invizibil”.
- importul – cuprinde totalitatea operatiilor comerciale prin care se cumpara marfuri din alte tari in vederea satisfacerii
consumului productiv si neproductiv. Similar exportului, importul cuprinde si operatii specifice importului invizibil.

2. relatiile de cooperare internationala – privita separata, cooperarea internationala reprezinta o forma superioara a legaturii
economice dintre state in care se impletesc elemente din domeniul productiei cu cele din sfera circulatiei, cele din economie
cu cele din stiinta si tehnica. Cooperarea presupune existenta unor legaturi mai stranse si pe perioade mai lungi intre
parteneri. Se realizeaza intr-o serie de forme concrete cu diferite grade de complexitate in functie de domeniul de activitate si
de interesele economice ale partilor.

Exportul total =  exp. de marfuri +  exp. de servicii +  operatiilor de cooperare ec. internat.
Importul total =  imp. de marfuri +  imp. de servicii +  operatiilor de cooperare ec. internat.
Comertul exterior =  exporturilor +  importurilor

Necesitatea comertului exterior izvoraste din folosirea avantajelor create de diviziunea internationala a muncii.

1.2. Fluxuri comerciale internaţionale

Notiunea de flux economic international desemneaza forma concreta de realizare a

schimburilor reciproce de activitati, care depasesc caracterul sporadic in relatiile dintre
parteneri din tari diferite.

Orice flux economic international se defineste prin urmatoarele elemente:

- obiectul schimbului – valori materiale, banesti si spirituale sau activitati tertiare si de
cooperare;
- orientarea geografica;
- o anumita frecventa, valoare, volum si importanta.

Totalitatea fluxurilor de valori materiale si banesti, de rezultate ale creatiei stiintifico-

tehnice si ale activitatilor prestatoare de servicii care fac obiectul schimbului reciproc de
activitati dintre economiile nationale, privite in stransa lor impletire si interconditionare,
alcatuiesc circuitul economic mondial.
 Din punct de vedere al naturii fizice a obiectului, fluxurile componente ale
circuitului economic mondial pot fi:
- fluxuri comerciale: fluxuri de marfuri corporale si fluxuri de marfuri necorporale/comert
invizibil (fluxurile de tehnologie sub forma licentierii, brevetelor de inventie, a operatiunilor
de know-how, consulting-engineering etc; fluxurile de prestari de servicii etc.);
- fluxuri de cooperare economica internationala;
- fluxuri financiar-valutare.

Capitolul 2.
Consideraţii generale cu privire la politica comercială
2.1. Concept, trăsături și instrumente ale politicii comerciale
Politica comercială se poate defini ca repezentând acea concepţie coerentă cu privire la mijloacele
pe care o ţară le poate utiliza în relaţiile comerciale cu exteriorul în scopul maximizării beneficiilor
care pot deriva din aceste schimburi.

Funcţiile politicii comerciale :

1. De promovare a relatiilor economice internationale prin impulsionarea exporturilor;
2. De protejare a economiei naţionale de concurenţa străină, prin reglementarea şi controlul
importurilor;
3. De realizare a unui echilibru dinamic între balanţa comercială şi balanţa de plăţi, concomitent cu
sporirea rezervei valutare a statului.

Instrumente şi măsuri de politică comercială:

 Tarifare (vamale) ‰
 Netarifare (inclusiv paratarifare) ‰
 Promoţionale (de promovare şi stimulare a exporturilor).
 Departe de a se putea desfăşura independent, politica comercială se supune unei duble constrângeri:
• pe de o parte, ea va depinde de toate celelalte măsuri de politică economică decise la un moment dat
la nivel naţional;
• pe de altă parte, va fi influenţată şi de măsurile de politică economică decise de alte ţări, în acest
domeniu suveranitatea naţională nefiind niciodată intactă.
În relaţiile cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politici economice:
• Autarhice – regim caracteristic unei economii închise, în care ţara respectivă consumă ceea ce
produce, fără a recurge la importuri. Dacă, conform definiţiei, sistemele autarhice nu au nici un fel de
legături cu alte ţări, în realitate, autarhia nu poate fi nici totală, de vreme ce nici o naţiune nu dispune
de toate resursele, naturale şi umane, pentru a produce ceea ce e necesar pentru locuitori, şi nici
permanentă, deoarece dezvoltarea autarhică duce în timp la necesitatea dezvoltării contactelor cu
exteriorul ( cazul fostului Imperiu Sovietic, al Cubei, Coreei de Nord etc.).
• Specifice protecţionismului – doctrină economică care constă în protejarea economiei naţionale prin
limitarea sau interzicerea importului de produse străine. În acest caz, ţara filtrează schimburile cu
exteriorul prin intermediul a diferite modalităţi protecţioniste, tarifare (presupun utilizarea barierelor
vamale) şi netarifare (utilizarea unor bariere de natură netarifară, precum contingente, norme tehnice,
formalităţi administrative etc.)
• Specifice liberului schimb – doctrină economică liberală caracterizată prin libera circulaţie a
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, respectiv prin absenţa barierelor în calea relaţiilor economice
internaţionale. Conform teoriilor liberale, o ţară va fi avantajată de participarea la schimburile
internaţionale în măsura în care se va specializa (legea avantajelor absolute, legea avantajelor
comparative etc.) şi îşi va deschide frontierele. Există raţiuni pentru a alege atât măsuri de politică
comercială protecţionistă cât şi specifice liberului-schimb. În continuare vom trece în revistă câteva
din argumentele prezente în literatura de specialitate privind avantajele celor două tipuri de politică
comercială.

Avantajele liberului-schimb
Într-un regim de liber-schimb, sistemul preţurilor va permite atingerea unui optim al producţiei, astfel
încât alocarea resurselor (bunuri şi factori de producţie) să fie cea mai bună posibil. Preţurile
produselor (care nu vor include şi cheltuielile de transport, ci numai pe cele de producţie) vor fi egale
cu costul marginal, diferenţele de productivitate asigurând o utilizare optimă. Trebuie totuşi observat
că optimul de producţie nu este acelaşi lucru cu optimul de bunăstare, de vreme ce sistemul - un
sistem eficient de preţuri - nu este întotdeauna şi unul just din punct de vedere social.
Cele două concepte pot totuşi să se suprapună în cazul în care sunt îndeplinite următoarele două
condiţii:
• distribuirea veniturilor nu suferă modificări;
• creşterea veniturilor nu va determina şi modificarea distribuirii acestora.
Cu toate acestea, efectele liberului-schimb asupra bunăstării populaţiei pot fi analizate în două
situaţii:
• Dacă se atribuie o pondere egală unei creşteri a venitului indiferent de ţara în care acest lucru se
produce (optim globalizat), liberul schimb va antrena nu numai un optim de producţie, dar şi de
bunăstare;
• Dacă se utilizează principiul compensaţiei, conform căruia situaţia din T0+1 aduce mai multă
bunăstare decât situaţia din T0, respectiv dacă ea permite compensarea dezavantajelor şi un plus de
avantaje în raport cu situaţia iniţială.

Meritele protecţionismului
Tezele protecţioniste insistă asupra deficienţelor pieţei, deoarece:
1. piaţa internaţională se dovedeşte a fi rigidă, de vreme ce concurenţa nu poate fi perfectă, şi asta
deoarece, pe de o parte, monopolurile restrâng producţia şi, pe de altă parte, monopsonurile restrâng
consumul.
2. reacţiile la variaţiile de preţ, atunci când există, se datorează excesiv efectului Cobweb.
Aşteptările producătorilor şi consumatorilor se susţin reciproc, iar reacţiile acestora duc la
destabilizarea pieţei. De exemplu, o recoltă de cafea necesită un interval de minim patru ani pentru a
atinge nivelul minim şi de şapte ani pentru nivelul maxim. Creşterea cererii va duce la creşterea
preţurilor, ceea ce va stimula apariţia de noi plantaţii, dar efectele apariţiei acestora se vor resimţi abia
atunci când cauzele care au dus la creşterea preţurilor vor fi fost depăşite.
3. existenţa economiilor externe. Un tarif vamal protecţionist, menit să apere piaţa internă, va fi
aplicat până atunci când protecţia va deveni competitivă. De aceea, la Geneva, planul Brasseur a
propus ca industriile ţărilor subdezvoltate să beneficieze de protecţie temporară şi degresivă.
Istoria economică confirmă acest argument. Industrializarea Marii Britanii, între 1817 şi 1846, s-a
realizat la adăpostul Legilor Grâului (Corn Laws); industria textilă americană, la adăpostul
embargoului din 1807 etc. Importanţa acestui argument depinde de extensia domeniului considerat.
Câştigul realizat la nivel de regiune, prin protecţie vamală, poate fi justificat la scară naţională, iar
câştigul naţional, la scară internaţională.
Neo-protecţionismul
Categoria neo-protecţionismului include toate acele măsuri, altele decât cele tarifare, prin care se
urmăreşte limitarea volumului importurilor sau controlul preţurilor, precum şi ameliorarea
competitivităţii industriei naţionale.

2.2. Instrumente de politică comercială de natură tarifară

Politica vamală reprezintă acea componentă a politicii comerciale care se realizează cu ajutorul unor
reglementări adoptate de stat şi care vizează intrarea / ieşirea mărfurilor din ţară.

Funcţiile politicii vamale:

1. Fiscală – taxele vamale sunt o importantă sursă de venit la buget
2. Protecţionistă – taxele vamale de import, ridicând preţul mărfurilor importate, protejează astfel
produsele autohtone
3. De negociere – statele pot negocia, în cadru bilateral sau multilateral, diferite concesii vamale,
reciproce sau nereciproce.

Instrumente ale politicii vamale: ‰

 Tarifele vamale, care cuprind taxele vamale percepute asupra mărfurilor I/E ‰
 Legile vamale, codurile şi regulamentele vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra mărfurilor care trec graniţele vamale
ale unei ţări.
Clasificare:
1.După scopul impunerii vamale: ‰
taxele vamale cu caracter fiscal – au un nivel redus, fiind percepute numai cu scopul
procurării de venit la bugetul statului; ‰
taxele vamale cu caracter protecţionist – au un nivel mai ridicat, fiind percepute pentru a
reduce forţa concurenţială a produselor importate. Fundamentele comerţului international
2. După obiectul impunerii:
Taxele vamale de import – percepute asupra mărfurilor importate, au o largă răspândire,
vizează un nomenclator larg de produse, se practică pe termen lung, au un nivel mai ridicat
decât taxele vamale de export sau tranzit. ‰
Taxele vamale de export – percepute asupra produselor autohtone la export, nu au o largă
răspândire, vizează un nomenclator restrâns, pe perioade scurte. Se folosesc, de regulă, pentru
a limita anumite exporturi, mai ales de materii prime, pentru a favoriza prelucrarea lor în ţară,
în perioade de criză sau în cazul în care ţara exportatoare este principalul exportator pe piaţa
internaţională, pentru a determina creşterea preţului. ‰
Taxele vamale de tranzit – se percep asupra mărfurilor străine care tranzitează teritoriul vamal
al ţării. Nu au o largă răspândire, fiind percepute cu scop fiscal; au un nivel scăzut,
majoritatea ţărilor încurajând tranzitul, ca importantă sursă de venit (utilizarea căilor,
mijloacelor de transport, porturi, depozite etc.)

3. După modul de percepere: ‰

Taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii vamale a mărfurilor I/E; se stabilesc sub
forma unor procente care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor (ex: 20% din valoarea
vamală a unui autoturism, a unei tone de cereale etc.). Sunt cele mai vechi taxe vamale şi cele
mai răspândite.
Avantaje:
 sunt mai uşor de stabilit şi nu presupun un tarif vamal detaliat.
Dezavantaje:
• sunt sensibile la oscilaţiile valorii mărfurilor (scăderea preţurilor duce la reducerea
încasărilor vamale şi reduce efectul protecţionist). Pentru aceasta, temporar se percep taxele
vamale suplimentare, sub forma taxelor vamale specifice.
• Permit săvârşirea de abuzuri, prin facturarea mărfii la un preţ mai mic decât valoarea reală.
‰
Taxele vamale specifice – se percep pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor I/E , sub forma
unei sume absolute exprimată în moneda ţării respective (ex: 100.000 lei pentru o tonă grâu,
pentru un tractor de 50 cai putere, automobil marca Renault etc.)
Avantaje:
 nu sunt influenţate de variaţiile preţurilor de pe piaţa externă;
 înlătură în mare parte posibilitatea fraudării deoarece taxa se raportează la cantitatea de
marfă importată.
Dezavantaje: folosirea lor este greoaie deoarece presupune un tarif vamal foarte detaliat, mereu
completat şi revizuit, cu fiecare tip de produs. ‰

Taxele vamale mixte –includ atât taxele vamale ad-valorem cât şi pe cele specifice.

4. După modul de stabilire de către stat: ‰

Taxele vamale autonome (generale) – sunt stabilite de către stat în mod independent şi nu pe
baza unor convenţii, bi sau multilaterale, cu alte ţări. De regulă, se percep asupra mărfurilor
care provin din ţări cu care nu s-au încheiat acorduri comerciale şi nu se aplică clauza naţiunii
celei mai favorizate, de aceea sunt considerate a fi taxe vamale aplicate în afara regimului
clauza naţiunii celei mai favorizate. Ele au, de regulă, un nivel ridicat şi nu fac obiectul
negocierilor. ‰
Taxele vamale convenţionale (contractuale) – sunt stabilite de stat în înţelegere cu alte state,
conform clauzelor din contractele bi şi multilaterale. De regulă, se percep asupra mărfurilor ce
 vin din ţări care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (se aplică în regimul
clauza naţiunii celei mai favorizate). Au un nivel mai redus ca taxele vamale autonome şi fac
obiectul negocierilor în cadrul GATT/OMC. ‰
Taxele vamale preferenţiale (de favoare) – sunt taxe reduse (uneori zero), care se aplică
mărfurilor care provin din anumite ţări, fără a se extinde şi asupra mărfurilor din alte ţări.
Reflectă un regim de favoare şi sunt considerate a reprezenta o derogare de la clauza naţiunii
celei mai favorizate. Exemplu de asemenea taxe: taxele vamale practicate în cadrul grupărilor
economice integraţioniste, în cadrul SGP, SGPC etc.
Taxele vamale de retorsiune (de răspuns) – se aplică de către state ca răspuns la politica
comercială considerată neloială a altor state. Îmbracă două forme, taxe vamale antidumping şi
taxe vamale compensatorii, ambele categorii percepându-se ca taxe vamale suplimentare,
peste taxele vamale în vigoare. Au un nivel prestabilit (pe care nu-l pot depăşi): taxele vamale
antidumping nu pot depăşi marja de dumping (preţ internaţional – preţ de dumping), iar cele
compensatorii nu pot depăşi nivelul subvenţiei la export (sau al primei la export). Se pot
percepe numai în urma unei proceduri de anchetă, care să facă dovada prejudiciului. Măsura
de răspuns se poate lua în spiritul acordurilor negociate în GATT (codul antidumping şi codul
privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii). Acest lucru face ca cele două categorii
de taxe să aibă un dublu caracter, tarifar şi netarifar.

2.3. Instrumente de politică comercială de natură netarifară

Instrumentele de politică comercială de natură netarifară reprezinta o sumă de măsuri şi

reglementări de politică comercială prin care se împiedică/limitează/deformează fluxul bunuri
şi servicii, cu scopul apărării pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei
de plăţi.
Clasificare: ‰
 bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor ‰
 bariere netarifare care implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor ‰
bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale şi administrative ‰
 bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea comercială ‰
 bariere netarifare care derivă din standardele aplicate produselor importate şi indigene
1)Bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor (restricţiile
cantitative la import)

Regulile comerţului internaţional interzic folosirea restricţiilor cantitative; ele pot fi totuşi
admise cu titlu temporar pentru salvgardarea situaţiei financiare a ţării şi echilibrarea balanţei
de plăţi, dar numai cu condiţia administrării lor de o manieră nediscriminatorie. ‰
 Interdicţii sau prohibiri la import :
reglementări adoptate de stat prin care se interzice total/parţial, pe perioade
determinate/nelimitate, importul anumitor produse. Se pot utiliza fie din raţiuni economice
(protejarea unor ramuri economice sau echilibrarea balanţei de plăţi), fie politice
(discriminarea unei ţări) sau sanitare (protejarea sănătăţii populaţiei). Se realizează prin
refuzul organelor de stat de a elibera licenţă la import. Exemplu: în UE se utilizează în mod
selectiv şi temporar interdicţii la importul anumitor produse agricole. ‰
  Contingentele : plafoane maxime, cantitative sau valorice, impuse la importul
anumitor produse pentru o perioadă determinată de timp, de regulă un an.
Sunt: • globale (nu implică o repartizare a plafonului pe ţări de provenienţă) si
• bilaterale (implică menţionarea ţării de provenienţă) ‰
 Licenţele : autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare, pentru un produs/grupă
de produse, pe perioade rezonabile de timp (2, 4, 5 luni) în funcţie de natura
produsului, ţara de provenienţă, distanţă.
Sunt:
• automate – utilizate pentru produsele liberalizate la import, fiind acceptate într-un termen
prestabilit; sunt folosite din considerente de ordin statistic;
• neautomate – utilizate pentru produsele neliberalizate la import (licenţe pentru
administrarea restricţiilor cantitative) şi se acordă selectiv, în funcţie de ţară, produs etc. La
rândul lor, cele neautomate sunt globale (eliberate pe baza contingentelor globale) şi
individuale (eliberate pe baza contingentelor bilaterale). ‰
 Limitări voluntare la export (autolimitări): înţelegeri oficiale(neoficiale, între
anumite ţări, prin care ţara exportatoare, la cererea (sub presiunea) ţării importatoare,
se obligă să reducă valoarea exporturilor pentru un anumit produs o perioadă
determinată de timp. Cu alte cuvinte, reprezintă diminuări ale exporturilor acceptate
chiar de ţările exportatoare, sub ameninţarea din partea ţării importatoare a recurgerii
la măsuri restrictive mult mai dure şi pe o perioadă mai mare de timp.
Trăsături caracteristice: au caracter discriminatoriu (regimul aplicat fiecărei ţări este
diferit), netransparent, opac, “ocult” (se negociază într-un cadru confidenţial, neexistând
obligativitatea notificării şi ratificării) şi caracter paralegal (nu există norme care să
reglementeze modul de introducere, implementare şi funcţionare a acestora). Toate aceste
trăsături fac ca aceste măsuri să fie incluse în aşa numita “zonă gri”.

Au fost introduse în practica relaţiilor economice internaţionale la sfârşitul deceniului 7.

La începutul anilor 90, cele mai multe asemenea restricţii erau impuse de UE (173 din
286), urmată de SUA (69 din 286); cele mai vizate produse erau textilele, oţelul şi
produsele agricole, iar cele mai afectate ţări erau Japonia şi ţările din Europa de Est.
De regulă, bunurile care fac obiectul autolimitărilor aparţin acelor sectoare din ţările
dezvoltate care sunt confruntate cu dificultăţi structurale (autoturisme, semiconductori,
textile, încălţăminte etc). Exemplu: utilizate în cadrul relaţiilor comerciale dintre SUA şi
Japonia, pe fondul creşterii deficitului balanţei comerciale. În ciuda restricţiilor introduse,
deficitul nu s-a redus considerabil deoarece Japonia a redus importul din SUA pentru
anumite categorii negociate, dar a penetrat piaţa cu alte categorii de produse. În plus,
fluxurile de capital japoneze spre SUA au crescut foarte mult. ‰
 Acorduri privind comercializarea ordonată a produselor :
înţelegeri bi sau multilaterale între diferite ţări, vizând limitarea negociată şi controlată a
comerţului internaţional cu anumite produse. Implică, pe lângă autolimitările la export şi
respectarea unor limite de preţ, a unor prevederi privind clauza de salvgardare (la care pot
face apel ţările importatoare atunci când interesele lor economice sunt lezate). Sunt de
dată relativ recentă (anii 80).
Cel mai cunoscut este aranjamentul privind comerţul internaţional cu produse textile,
cunoscut sub numele de Acordul multifibre (AMF). Reprezintă un acord cadru, care
include o seamă de măsuri privind reglementarea comerţului cu textile (măsuri preventive
privind riscul de dezorganizare a pieţelor ţărilor importatoare). Din punct de vedere
juridic se traduc prin încheierea de acorduri bilaterale între două grupuri de ţări, ţări
dezvoltate, importatoare şi ţări în dezvoltare, exportatoare. A fost semnat pentru prima
dată în 1973 (în vigoare din 1974) şi prelungit ulterior de mai multe ori (5), ultima
 prelungire în 1993. În 1990, peste 805 din exporturile mondiale se desfăşurau sub
incidenţa AMF. În 1995, a devenit operaţional Acordul privind textilele, semnat în cadrul
Runda Uruguay, prin care se reintroduce comerţul cu textile în GATT, prin eliminarea
restricţiilor într-o perioadă de 10 ani (1995 –2005).
2)Bariere netarifare care implică limitarea indirectă a importurilor prin
mecanismul preţurilor: ‰
 Prelevările variabile la import:
specifice Politicii Agricole Comune, sunt taxe vamale suplimentare, calculate ca diferenţă
între preţurile interne mai mari şi preţurile mondiale, mai scăzute; deoarece preţul
comunitar rămâne neschimbat, în vreme ce preţul mondial oscilează, diferenţa, care se va
modifica şi ea, poartă numele de prelevare variabilă. ‰
 Preţuri minime şi maxime la import:
Preţurile minime – se folosesc atunci când costurile de producţie interne sunt superioare
celor din ţările concurente sau atunci când preţurile de pe piaţa mondială scad astfel încât
produsul respectiv ameninţă piaţa; au niveluri apropiate de preţul intern cu ridicata;
folosite începând cu deceniul opt al secolului al XX-lea de către SUA şi CEE în cazul
produselor siderurgice japoneze, de UE pentru produsele agricole etc.
Preţurile maxime – se folosesc atunci când anumite ţări încearcă o creştere artificială a
preţurilor pentru anumite produse; se stabilesc la niveluri apropiate de preţul produselor
similare indigene.
Ambele categorii de preţuri pot fi folosite numai de ţări cu rol important de importator pe
piaţa mondială. ‰
 Ajustările fiscale la frontieră:
Se referă la cea mai mare parte a impozitelor la care sunt supuse mărfurile importate.
Ajustările reprezintă un regim fiscal conform căruia produsele de export sunt exonerate de
plata impozitelor indirecte, iar cele de import sunt supuse aceloraşi impozite ca şi mărfurile
indigene. Practica discriminatorie faţă de mărfurile importate derivă din evaluarea
diferenţiată a bazei de impunere: pentru mărfurile indigene, impozitele se percep la preţul cu
ridicata, pentru mărfurile importate, la preţul CIF, la care se adaugă taxele vamale şi alte taxe.
Forme ale ajustărilor fiscale:
--TVA – impozit general de consum perceput la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, nu la
întreaga valoare, ci la valoarea adăugată.
--Taxa în cascadă – impozit de consum calculat la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, la
întreaga valoare; are caracter cumulativ.
--Taxa de acciză – impozit perceput asupra produselor care sunt fie monopol al statului
(tutun, băuturi, hidrocarburi), fie asupra bunurilor considerate de lux (autoturisme, aparate
video etc.).
--Alte categorii de taxe: portuare, sanitare, consulare, statistice etc. ‰
 Taxe de retorsiune (antidumping şi compensatorii)
– au o dublă natură, tarifară şi netarifară; se pot aplica, conform celor două Coduri
(antidumping şi privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii) trebuie declanşată o
procedură de anchetă prin care se face dovada prejudiciului, pe perioada căreia sunt sistate
relaţiile comerciale. ‰
 Depozitele (depunerile) prealabile de valută la import
– măsură conform căreia firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor
vamale o cotă în valută din viitorul import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea lui;
sumele depuse nu sunt purtătoare de dobânzi, ca atare, pentru recuperarea pierderii, va fi
necesară creşterea preţului la bunurile importate.
3) Bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale şi administrative

Aceste formalităţi, deşi sunt simple cerinţe de ordin tehnic, pot genera discriminare fie în
urma evaluării incorecte în vamă, fie prin obligaţia completării unor documente suplimentare,
complicate. Conform regulilor GATT, stabilirea valorii în vamă se face pe baza preţului din
factură, dacă este un preţ real, sau a unuia calculat conform metodologiilor în vigoare.
Pentru depăşirea obstacolelor legate de documentaţia cerută, se recomandă simplificarea şi
tipizarea documentelor.
4) Bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea comercială
o ‰Achiziţiile guvernamentale (piaţa publică):
Achiziţiile de bunuri şi servicii realizate de către stat (departamente, ministere, instituţii
centrale etc) se transformă în bariere netarifare atunci când, pe baza unor reglementări în
vigoare, firmele naţionale au prioritate în raport cu cele străine în aprovizionarea organelor de
stat. Reglementările internaţionale, respectiv Acordul privind achiziţiile guvernamentale (în
vigoare din 1981), stabilesc faptul că orice achiziţie guvernamentală care depăşeşte o anumită
sumă trebuie să se facă prin licitaţie, la care să participe atât firmele naţionale cât şi cele
străine (reglementările respective nu se aplică în cazul produselor militare, al celor
considerate a avea caracter strategic etc.). ‰
o Comerţul de stat
Format dintr-o sumă de operaţiuni de vânzare-cumpărare efectuate prin intermediul firmelor
proprietate de stat. Se transformă în bariere netarifare atunci când firmele de stat beneficiază
de anumite avantaje (de pildă, avantaje de ordin fiscal) în raport cu cele private. ‰
o Monopolul de stat asupra importului anumitor produse
Permite limitarea importului şi stabilirea unor preţuri mai mari în cazul produselor care fac
obiectul acestui monopol.

5. Bariere netarifare care derivă din standardele tehnice aplicate produselor importate
şi autohtone (obstacolele tehnice)
Obstacolele tehnice sunt reglementări în vigoare pe plan internaţional (standarde
internaţionale) şi naţional (standarde naţionale) cu privire la diferitele caracteristici tehnice şi
de calitate ale produselor interne şi importate. Sunt pe deplin justificate, dar se transformă în
bariere netarifare atunci când fie există standarde internaţionale dar nu se respectă de către
anumite ţări, fie nu există iar ţările adoptă reglementări proprii, diferite şi neuniforme.
Forme: ‰
 Norme sanitare şi fitosanitare – reglementări destinate consumului uman şi animal; ‰
 Norme de securitate – reglementări care vizează bunurile destinate consumului
productiv; ‰
 Norme privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.