Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PRECIZARE
NOŢIUNEA
Cele două părţi ale dreptului penal - generală şi specială - sunt părţi componente ale
aceleiaşi ramuri de drept - dreptul penal.
Asemănări:
Normele penale, în ansamblul lor, servesc la definirea infracţiunilor, a
condiţiilor răspunderii penale, a sistemului pedepselor şi a regimului de aplicare a
acestora.
La reglementarea şi realizarea raporturilor juridice penale contribuie atât
normele părţii generale cât şi normele părţii speciale ale dreptului penal.
Partea generală a dreptului penal cuprinde normele prin care sunt consacrate
2
principiile fundamentale ale dreptului penal şi regulile generale privind definirea
infracţiunii, condiţiile răspunderii penale, categoriile şi limitele generale ale pedepselor,
individualizarea pedepselor, măsurile de siguranţă, cauzele care înlătură răspunderea
penală sau consecinţele condamnării.
Principiile şi regulile generale se concretizează prin partea specială a dreptului
penal, aici realizându-se individualizarea şi diversificarea în forme tipice, variate a
noţiunii generale de infracţiune, definită de partea generală. Partea specială stabileşte în
mod expres faptele socialmente periculoase care sunt considerate infracţiuni, condiţiile
de incriminare ale acestora şi limitele speciale ale pedepselor aplicabile, respectiv
reglementează diferitele infracţiuni, dând definiţia legală a conţinutului normativ - iar
uneori şi denumirea (nomen iuris) - fiecărei infracţiuni în parte (trădare, omor, viol, furt
etc.) şi fixând pedeapsa corespunzătoare. Dată fiind varietatea infracţiunilor, partea
specială cuprinde tabloul tuturor infracţiunilor prevăzute de legislaţia penală în vigoare
şi însumează toate normele penale din partea specială a Codului Penal (art. 172 - 510) şi
legile speciale.
Nici una din părţile generală şi specială a dreptului penal nu pot fiinţa singure,
constituind împreună părţile aceluiaşi întreg - dreptul penal.
Deosebiri:
a) prin obiectul specific al reglementării lor:
pe când normele părţii generale reglementează infracţiunea, răspunderea
penală şi pedeapsa în general, normele părţii speciale prevăd infracţiunile în particular
(crime sau delicte), în tipicitatea lor. În esenţă, partea generală stabileşte ce este
infracţiunea şi pedeapsa, iar partea specială stabileşte care sunt infracţiunile prevăzute
de lege şi pedepsele aplicabile pentru fiecare în parte.
b) prin structura diferită a celor două feluri de norme penale:
normele părţii generale cuprind dispoziţii, reguli, principii generale privitoare
la rolul şi scopul dreptului penal, la infracţiune, infractori, răspundere penală, pedeapsă
- exprimate sub formă de norme enunciative (declarative), în schimb normele părţii
speciale sunt norme de drept penal propriu-zise sau tipice, care definesc, descriu sau
determină trăsăturile obiective şi subiective ale fiecărei fapte de pericol social
incriminată ca infracţiune şi prevăd pedeapsa corespunzătoare. Normele părţii speciale
mai sunt denumite norme de incriminare (L. Biro) sau norme sancţionatoare (I.
Ceterchi) - deosebindu-se prin trăsăturile esenţiale, specifice, ale structurii lor, de
celelalte norme de drept.
c) prin frecventa modificare determinată de evoluţia realităţii sociale:
normele părţii generale manifestă mai multă stabilitate fiind supuse mai rar
schimbării (întrucât se ocupă de aspectele, regulile şi principiile fundamentale ale
dreptului penal);
în schimb, normele părţii speciale reflectă în mod mai nemijlocit şi mai
nuanţat diversele transformări care au loc în realitatea socială, sunt mai puţin stabile,
legiuitorul incriminând sau dezincriminând fapte, urcând sau coborând limitele de
pedeapsă pentru diferite infracţiuni în anumite perioade. În acest sens se vorbeşte în
literatura juridică despre dinamismul părţii speciale a dreptului penal ca despre o
caracteristică proprie, care o deosebeşte de partea generală.
d) din punct de vedere al originii şi vechimii lor istorice:
3
partea specială este cea mai veche parte a dreptului penal - dezvoltarea
dreptului penal a început prin stabilirea incriminărilor, apoi în timp, în cursul unui
îndelungat proces istoric de generalizare, abstractizare şi sistematizare s-a produs
delimitarea celor două părţi ale dreptului penal prin apariţia şi consacrarea unor
principii şi reguli generale.
Legalitatea este un principiu potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică este
obligată să respecte în activitatea sa legea.
Respectarea acestui principiu din punct de vedere al dreptului penal trebuie
privită sub două aspecte:
partea specială a dreptului penal, prin rolul şi funcţia sa, este un instrument puternic de
apărare a legalităţii, normele sale servind la incriminarea ca infracţiuni a unor fapte de
pericol social care constituie grave încălcări ale legalităţii în diferitele domenii de
activitate socială pentru sancţionarea cărora este necesară aplicarea unor pedepse. În
acest înţeles, orice infracţiune reprezintă o încălcare a legalităţii, un ilicit penal;
respectarea legalităţii din punct de vedere al dreptului penal se referă la însăşi
respectarea normelor dreptului penal de către organele de urmărire penală şi de către
instanţele judecătoreşti.
Aceste organe au sarcina specială:
să sancţioneze faptele de încălcare a legalităţii de către cetăţeni
au datoria să respecte cu stricteţe legalitatea în îndeplinirea sarcinii de
administrare a justiţiei.
În realizarea acestei din urmă sarcini trebuie realizată o justă calificare sau
încadrare juridică a faptelor concrete săvârşite, ca infracţiuni, precum şi prin
sancţionarea acestor fapte în limitele pedepselor prevăzute de lege.
Calificarea sau încadrarea juridică a unei anumite fapte constă în identificarea
normei penale care defineşte conţinutul specific al unei infracţiuni raportat la fapta
concretă şi a stabili că persoana care a săvârşit acea faptă a comis o anumită infracţiune.
Astfel, calificarea sau încadrarea juridică a unei fapte ca infracţiune este o operaţie de
“concretizare” a legii penale.
O corectă încadrare juridică, care trebuie realizată atât de organele de urmărire
penală, dar mai ales de instanţa de judecată, depinde de mai mulţi factori şi anume:
de stabilirea exactă a stării de fapt, adică de determinarea completă şi
amănunţită a faptei concrete săvârşite de învinuit sau inculpat, pe baza probelor
administrate în procesul penal;
de cunoaşterea temeinică a normelor penale şi mai ales a trăsăturilor
conţinutului specific al infracţiunilor prevăzute de normele părţii speciale a dreptului
penal;
de priceperea sau deprinderea de a aplica legea penală, adică de priceperea sau
aptitudinea de a identifica, în starea de fapt stabilită pe baza probelor administrate în
cauză, împrejurările de fapt esenţiale care corespund trăsăturilor conţinutului legal
specific al unei anumite infracţiuni.
4
Orice deficienţă cu privire la oricare din aceşti factori conduc la o greşită
calificare a faptelor, încălcând astfel legalitatea în procesul de înfăptuire a justiţiei.
Greşita calificare sau încadrare juridică a faptelor se poate prezenta schematic
sub următoarele forme:
fapta inculpatului se consideră infracţiune, deşi în realitate nu are acest
caracter (fie că faptei îi lipseşte vreuna din trăsăturile conţinutului infracţiunii, fie că la
baza calificării juridice a faptei ca infracţiune se află a stare de fapt greşit stabilită)
fapta se califică a fi o anumită infracţiune, deşi în realitate ea constituie o altă
infracţiune, astfel că făptuitorul este tras la răspundere penală şi sancţionat pentru o altă
infracţiune mai uşoară sau mai gravă
fapta nu se consideră infracţiune, deşi în realitate ea constituie o altă
infracţiune, ceea ce conduce la greşita achitare a unor persoane în realitate vinovate.
Prin urmare, rezultă că o justă calificare juridică implică exigenţă, fermitate, o
bună cunoaştere a legii, aptitudini native sau formate în timp din partea fiecărui lucrător
al organelor de justiţie.
În ştiinţa dreptului penal s-a discutat dacă este necesar, din punct de vedere
tehnico-juridic, ca legea penală să definească în mod complet şi amănunţit conţinutul
specific al fiecărei infracţiuni sau este suficientă doar o indicare sumară a acestuia.
S-au conturat două teorii principale:
A. Teoria determinării sumare a conţinutului infracţiunii - potrivit căreia nu se
consideră necesar ca legea penală să descrie amănunţit conţinutul fiecărei infracţiuni în
parte, nici să se definească unele noţiuni juridice îndeobşte cunoscute (ca de exemplu
furt, funcţionar, viol etc.), ci ar fi suficient ca infracţiunea să fie indicată în norma
penală într-o formă cât se poate de concisă, sumară, succintă.
Codul penal în vigoare nu împărtăşeşte această teorie, şi pe lângă acest
argument, considerăm că o astfel de teorie nu poate fi îmbrăţişată, întrucât s-ar ajunge la
formulări prea generale şi vagi, susceptibile de a crea dificultăţi de interpretare şi ar
putea apare abuzul şi arbitrarul în aplicarea legii penale.
B. Teoria definirii amănunţite a conţinutului infracţiunii - potrivit căreia legea
penală trebuie să conţină o descriere amănunţită precisă şi completă a conţinutului
fiecărei infracţiuni în parte.
Această teorie este adoptată de Codul Penal român în vigoare, faptele
incriminate fiind precis, clar, amănunţit şi complet arătate în cuprinsul normei penale,
astfel că se asigură o uşoară şi exactă cunoaştere a legii penale de către toţi cetăţenii,
precum şi aplicarea uniformă şi cu fermitate a legilor de către organele chemate să
acţioneze împotriva celor care săvârşesc infracţiuni.
Legea penală presupune unele calităţi de formă indispensabile - claritate,
simplitate, concizie - calităţi realizate prin definirea amănunţită a fiecărei infracţiuni.
5
SISTEMUL PĂRŢII SPECIALE A DREPTULUI PENAL
Partea specială a dreptului penal este organizată pe baza unui anumit sistem.
Prin sistemul părţii speciale a dreptului penal se înţelege clasificarea sau
gruparea în anumite categorii, grupe, subgrupe etc., a tuturor infracţiunilor prevăzute
de legislaţia penală în vigoare.
Rezultă că sistemul părţii speciale a dreptului penal reprezintă ansamblul
sistematizat al infracţiunilor prevăzute în normele penale cuprinse în codul penal şi în
legile speciale în vigoare.
DENUMIREA INFRACŢIUNILOR
6
- ca denumiri marginale aşezate în dreptul textelor de incriminare.
Codul Penal român a adoptat forma denumirilor marginale, considerat ca
preferabil, întrucât face posibilă a mai bună utilizare a dispoziţiilor din partea specială.
TITLUL I.
INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI STATULUI
GENERALITĂŢI
7
În prezent, pericolul social deosebit de ridicat pe care îl prezintă faptele
îndreptate împotriva siguranţei statului a determinat instituirea unui sistem incriminator
şi sancţionator sever şi diferenţiat faţă de regimul prevăzut pentru alte fapte.
Infracţiunile care pun în pericol siguranţa statului sau care pot aduce o atingere
acestuia şi care alcătuiesc primul titlu al părţii speciale a Codului Penal, formează un
grup distinct de infracţiuni, deosebit de periculos, subliniat şi prin poziţia pe care o
ocupă în sistemul părţii speciale a codului.
Infracţiunile contra siguranţei statului pot fi definite ca acele fapte de pericol
social, îndreptate contra statului român, care urmăresc scopul de a suprima sau ştirbi
unitatea, suveranitatea, independenţa şi caracterul naţional al statului, sau care sunt de
natură să pună în pericol, în orice mod, statul român.
8
este săvârşită într-un astfel de scop.
Majoritatea infracţiunilor contra siguranţei statului sunt infracţiuni comisive,
elementul lor material realizându-se printr-o acţiune care creează o stare de pericol sau,
eventual, aduce o atingere securităţii statului. O singură infracţiune contra statului -
nedenunţarea - se caracterizează sub aspectul elementului material, printr-o inacţiune.
În ceea ce priveşte urmarea imediată, toate infracţiunile contra siguranţei statului
se caracterizează prin existenţa unei stări de pericol, nefiind necesară producerea unei
vătămări efective. Pericolul important pe care îl prezintă asemenea fapte pentru
siguranţa statului justifică pe deplin soluţia legii, de incriminare a acestor fapte, astfel
că infracţiunile contra statului sunt infracţiuni de pericol.
Urmările asupra relaţiilor sociale sub forma pericolului la care au fost expuse
valorile sociale apărate fiind implicite, o dată ce s-a dovedit existenţa activităţii
materiale, a acţiunii sau inacţiunii, nu va fi necesar, la aceste infracţiuni, nici o analiză
aparte cu privire la legătura de cauzalitate între aceste acţiuni sau inacţiuni şi rezultat.
Latura subiectivă. Infracţiunile contra siguranţei statului se comit, de regulă, cu
intenţie directă sau cu intenţie indirectă, în sensul că făptuitorul a avut reprezentarea
faptei sale, şi-a dat seama că prin săvârşirea ei pune în pericol securitatea statului şi, fie
a urmărit, fie a acceptat crearea acestui pericol.
Singură infracţiunea de nedenunţare (art. 170 C.pen.) poate fi comisă, potrivit
dispoziţiei din art. 19 alin. ultim C.pen., şi din culpă.
Subiecţii infracţiunii. Subiect activ nemijlocit, autor al infracţiunilor contra
siguranţei statului poate fi, de regulă, orice persoană. La unele infracţiuni însă legea
cere ca autorul să aibă o anumită calitate - subiect calificat - cum ar fi aceea de cetăţean
român ori de persoană fără cetăţenie, având domiciliul în ţară (exemplu la infracţiunea
de trădare prin transmitere de secrete) sau să fie cetăţean străin ori persoană fără
cetăţenie cu domiciliul în străinătate (în cazul infracţiunilor de acţiuni duşmănoase
contra statului sau spionaj).
Infracţiunile contra siguranţei statului sunt susceptibile de a fi săvârşite în
participaţie, de regulă, în oricare dintre formele acesteia (coautorat, instigare,
complicitate).
Subiecţii activi ai infracţiunilor contra siguranţei statului pot fi traşi la
răspundere penală atât pentru infracţiunile comise pe teritoriul României (art. 3 C.pen.),
cât şi pentru cele săvârşite în afara teritoriului României (art. 4 şi 5 C.pen.).
Subiect pasiv al infracţiunilor contra siguranţei statului este întotdeauna Statul cu
atributele sale esenţiale puse în pericol prin săvârşirea acestor infracţiuni.
TITLUL II.
GENERALITĂŢI
Titlul II din Partea specială a Codului penal, care priveşte "infracţiuni contra
persoanei" urmează imediat după titlul I privitor la "infracţiuni contra siguranţei
statului" exprimând prin această aşezare importanţa acordată apărării persoanei în
9
dreptul român, întrucât obiectul juridic generic al acestor infracţiuni - relaţiile sociale
legate de apărarea unor valori ca viaţa, integritate corporală şi sănătatea, libertatea şi
onoarea sau demnitatea - determină justificat această importanţă.
Raportat la valorile sociale pe care le apără, Codul penal cuprinde în acest titlu
infracţiuni grupate în trei capitole:
- capitolul 1 - Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii
- capitolul 2 - Infracţiuni contra libertăţii persoanei
- capitolul 3 - Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală
Chiar şi această succesiune a capitolelor din acest titlu exprimă gradarea după
importanţa valorilor sociale apărate privind persoana şi interesele cele mai de seamă ale
acesteia (viaţa, libertatea, libertatea şi moralitatea relaţiilor sexuale).
CAPITOLUL I.
Secţiunea I. Omuciderea
Definiţie:
Sub denumirea generică de "omucidere" Codul penal cuprinde acele infracţiuni
prin care se aduce atingere vieţii omului, ca atribut fundamental şi indispensabil de care
10
depinde existenţa şi fiinţa omului şi care au ca rezultat suprimarea vieţii, moartea unui
om.
Aspecte comune: Infracţiunile de omucidere (sau contra vieţii) prezintă unele
aspecte comune şi anume:
- Obiectul juridic: în afară de obiectul juridic generic care e comun tuturor
infracţiunilor contra persoanei, infracţiunile de omucidere au comun şi obiectul juridic
special, în sensul că toate se referă la apărarea vieţii umane.
- Obiectul material este de asemeni comun: corpul unei fiinţe umane în
viaţă( altul decât corpul autorului pentru că sinuciderea nu se pedepseşte).
- Subiect activ nemijlocit - autor - poate fi orice persoană, însă în anumite cazuri
legea cere un subiect activ determinat.
- Subiect pasiv poate fi orice persoană, cu aceeaşi precizare că în anumite cazuri
legea prevede un subiect pasiv determinat.
- Latura obiectivă a acestor infracţiuni constă de regulă într-o acţiune (o
activitate de lovire etc.), dar poate consta şi dintr-o inacţiune ( lipsirea unei persoane de
hrană etc.).
- Latura subiectivă. Aceste infracţiuni se comit cu vinovăţie, atât cu intenţie, cât
şi din culpă.
Secţiunea a II-a.
11
CAPITOLUL II.
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI
GENERALITĂŢI
În cadrul acestui capitol sunt incriminate faptele care aduc atingere relaţiilor
sociale referitoare la apărarea libertăţii persoanei, valoare socială de maximă
importanţă, alături de viaţa persoanei.
Ocrotind libertatea persoanei împotriva faptelor de lipsire de libertate în mod
ilegal, de sclavie, de supunere la muncă forţată sau obligatorie, de ameninţare, de
şantaj, de violare de domiciliu, de violare a secretului corespondenţei şi de divulgare a
secretului profesional, legea penală asigură totodată înfăptuirea principiului
constituţional de garantare a inviolabilităţii persoanei.
Încălcările stării de libertate a persoanei sunt multiple şi deosebite ca gravitate.
Codul penal, ţinând cont de gravitatea acestor infracţiuni, de importanţa apărării
libertăţii persoanei, a prevăzut aceste infracţiuni imediat după infracţiunile contra vieţii,
integrităţii corporale şi sănătăţii.
CAPITOLUL III
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ
CONSIDERAŢII GENERALE
TITLUL III.
CARACTERIZARE GENERALĂ
În acest titlu legiuitorul a incriminat acele fapte de pericol social care sunt
săvârşite împotriva relaţiilor sociale privitoare la existenţa şi folosirea liberă a
patrimoniului unei persoane.
12
Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni constă în ansamblul relaţiilor
patrimoniale care formează avutul public sau privat.
În sensul legii penale prin avut se înţelege ansamblul raporturilor sociale în
temeiul cărora o persoană are detenţia, posesia sau proprietatea asupra bunurilor şi
altor drepturi reale sau de creanţă, susceptibile de a fi lezate prin infracţiune şi pe care
le poate opune erga omnes. Termenul de avut are acelaşi înţeles ca şi termenul de
patrimoniu din dreptul civil, termen împrumutat şi în dreptul penal după ultima
modificare a Codului Penal.
Obiectul material al acestor infracţiuni trebuie să îndeplinească următoarele
trăsături generale:
să fie un bun material sau corporal;
să fie, în genere, un bun mobil (susceptibil de a fi deplasat fizic). Prin excepţie poate
fi şi un bun imobil (de exemplu la infracţiunea de înşelăciune) sau numai bunuri
imobile (la infracţiunea de tulburare de posesie). De reţinut că, în sensul legii penale
(art. 208 alin. 2 C.pen.) sunt bunuri mobile şi orice energie susceptibilă de captare şi
întrebuinţare economică (electrică, termică, atomică etc.), înscrisurile, banii ca atare
(monede, bancnote), valutele, hârtiile sau titlurile de valoare, precum şi bunul
detaşat dintr-un imobil;
să prezinte o valoare social economică sau de întrebuinţare;
să se afle în posesia sau detenţia cuiva (bunurile părăsite sau abandonate nu pot
constitui obiect material al vreunei infracţiuni);
să aparţină patrimoniului unei persoane (sau a mai multora).
Latura obiectivă a infracţiunilor contra patrimoniului, sub aspectul elementului
material, se realizează prin comiterea de acţiuni de sustragere, de distrugere, prin acte
prejudiciabile ori prin acţiuni de împiedicare a paşnicei folosinţe a bunului.
Acţiunea de sustragere sau deposedare se poate realiza prin mai multe modalităţi
specifice fiecărei infracţiuni: prin luarea materială (la infracţiunile de furt), prin
constrângerea întreprinsă pentru a lua (la infracţiunea de tâlhărie), prin inducerea în
eroare a victimei (la infracţiunea de înşelăciune), prin abuz sau schimbarea abuzivă a
detenţiei (la infracţiunea de abuz de încredere) sau prin reţinerea abuzivă (la
infracţiunea de însuşire a bunului găsit) etc..
Cerinţa pentru ca aceste infracţiuni să fie reţinute constă în aceea ca fapta să
cauzeze un rezultat, o pagubă materială.
Între acţiune şi paguba produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate.
Latura subiectivă se caracterizează prin forma de vinovăţie a intenţiei directe
(la infracţiunile de sustragere) a intenţiei directe sau indirecte (la distrugere sau
degradare de bunuri); în mod excepţional este incriminată şi fapta săvârşită din culpă
(de exemplu la infracţiunea de distrugere din culpă).
TITLUL IV.
NOŢIUNE
13
Infracţiunile contra autorităţii constau în faptele de pericol social prin care se
aduce atingere prestigiului şi respectului datorat autorităţii de stat, manifestată fie în
mod simbolic în însemnele statului sau emblemele sale, fie în activitatea organelor de
stat ori a persoanelor care lucrează în cadrul lor sau le reprezintă, fie în simbolurile,
semnele, instituţiile juridico-administrative care constituie cadrul de reprezentare şi
manifestare a autorităţii.
Ce se înţelege prin “autoritate” în dreptul penal? Codul penal nu dă o definiţie
legală, însă literatura juridică consideră că autoritatea este o valoare socială care implică
o respectare riguroasă şi necesită o apărare fermă împotriva atingerilor ce i se pot aduce
prin fapte de pericol social, făcând astfel necesară această apărare prin mijloace de drept
penal.
Această autoritate este un atribut al statului democratic şi constă în dreptul de a
tutela, în anumite limite, desfăşurarea întregii vieţi sociale şi dreptul de a da dispoziţii, a
lua măsuri obligatorii şi a asigura respectarea acestora prin organe anume desemnate.
Autoritatea este exprimată prin însemne, simboluri, acte şi regimuri juridice care
o implică.
14
Latura subiectivă.
Infracţiunile contra autorităţii se săvârşesc cu intenţie (directă sau indirectă), cu
excepţia variantei infracţiunii de distrugere de înscrisuri, prevăzută în art. 242 alin. 2
C.pen., care se săvârşeşte din culpă.
TITLUL V.
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE INTERES
PUBLIC SAU ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE
CONSIDERAŢII GENERALE
Acest titlu al părţii speciale a Codului penal prezintă o arie vastă de incriminări
care au acelaşi obiect juridic: relaţiile sociale privind apărarea activităţilor de interes
public referitoare la desfăşurarea serviciilor publice, al activităţilor persoanelor juridice
în general, înfăptuirea justiţiei, siguranţa circulaţiei pe căile ferate.
Aceste relaţii sociale sunt delimitate şi particularizate după specificul lor, fiind
realizată sub acest aspect şi o împărţire a infracţiunilor în grupe sau subgrupe .
Prin latura obiectivă, infracţiunile din această categorie se caracterizează ca fapte
de pericol social care se săvârşesc în cadrul general al activităţii aparatului de stat, al
activităţii persoanelor juridice, al activităţii de înfăptuire a justiţiei ori a altor activităţi
reglementate de lege.
Sub aspectul laturii subiective aceste infracţiuni se săvârşesc, de regulă, cu
intenţie; unele însă se săvârşesc şi din culpă.
Subiecţii infracţiunilor din acest titlu au, de regulă, anumite calităţi în legătură cu
serviciul pe care îl desfăşoară sau cu activitatea reglementată de lege pe care o
îndeplinesc.
Infracţiunile cuprinse în acest titlu au fost sistematizate în patru subgrupe care
alcătuiesc capitole distincte:
1) Capitolul I - Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul
2) Capitolul II - Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei
3) Capitolul III - Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
4) Capitolul IV - Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi
reglementate de lege
CAPITOLUL I.
INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL
15
Din această grupă fac parte, în primul rând, infracţiunile de serviciu propriu-zise,
săvârşite de către funcţionari sau funcţionari publici în cadrul şi cu ocazia serviciului.
Alăturat acestor infracţiuni sunt cuprinse şi alte infracţiuni care se săvârşesc de către
funcţionari, funcţionari publici ori de alte persoane în legătură cu serviciul acestora.
La aceste infracţiuni lipseşte adesea obiectul material.
Subiecţii infracţiunii
Subiect activ poate fi cel mai adesea numai un funcţionar public sau orice
funcţionar (în înţelesul art.147 C.pen.). În cazul unor infracţiuni, ca de exemplu darea
de mită, traficul de influenţă, subiect activ poate fi orice persoană.
Latura subiectivăi
De regulă infracţiunile se săvârşesc cu intenţie (directă sau indirectă), dar şi din
culpă.
SPEŢE
16
peste faţă, victima se dezechilibrează şi cade pe spate lovindu-se cu capul de un stâlp şi
decedează.
Care este încadrarea juridică a acestor fapte ?
5. În baza unei înţelegeri prealabile intervenită între cei doi făptuitori, în timp ce
unul din inculpaţi imobilizează victima, celălalt îi sustrage din buzunare o sumă de
bani, după care ambii fug de la locul faptei.
Ce infracţiune a săvârşit fiecare inculpat ?
10. Numitul R.M., patron al unei firme, a completat pe un cec cu limită de sumă,
o sumă de 2.200. lei pentru a plăti unele mărfuri pe care le cumpăra de la o altă firmă, a
înmânat apoi cecul vânzătorului, iar când acesta a depus cecul în bancă pentru a-şi
ridica suma în contul său, a constatat că R.M. nu avea nici o sumă disponibilă în bancă.
Care este încadrarea juridică a faptei lui R.M. ?
17
TESTE GRILĂ
1) Lovirea unei persoane căreia i s-a pricinuit o vătămare corporală, care a necesitat 20
de zile de îngrijiri medicale, constituie :
a) infracţiunea de lovire sau alte violenţe;
b) infracţiunea de vătămare corporală;
c)infracţiunea de vătămare corporală gravă.
2) Subiect activ al infracţiunii de viol poate fi :
a) orice persoană de sex feminin;
b) orice persoană, indiferent de sex;
c) orice persoană dar numai de sex opus aceleia care întreţine actul sexual
împotriva voinţei sale.
18
7) Pretinderea unei sume de bani de către un procuror pentru a nu dispune trimiterea în
judecată a denunţătorului (care era cercetat pentru o infracţiune de furt) constituie:
a) abuz în serviciu contra intereselor persoanelor;
b) luare de mită;
c) primire de foloase necuvenite;
d) înşelăciune.
CAPITOLUL II.
INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI
PRELIMINARII
19
Infracţiunile din această grupă cuprind acele fapte de pericol social care se
săvârşesc pe parcursul activităţii judiciare şi prin comiterea lor se produce ca rezultat
împiedicarea înfăptuirii justiţiei.
În actualul Cod Penal aceste infracţiuni nu sunt subdivizate ca în Codul Penal
anterior care împărţea “infracţiunile contra administraţiei justiţiei” (vechea denumire) în
“delicte contra activităţii judiciare”, “delicte contra autorităţii hotărârilor judecătoreşti”
şi “duelul”, ci datorită unităţii valorii sociale ocrotite, omogenităţii în esenţă a acestor
infracţiuni, sunt reglementate sub acest singur titlu: infracţiuni care împiedică
înfăptuirea justiţiei.
CARACTERIZAREA GENERALĂ
20
Latura subiectivă.
Sub acest aspect majoritatea infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei
sunt infracţiuni care se comit de regulă cu intenţie, fie directă, fie indirectă, existând şi
excepţii (de ex. infracţiunea de înlesnire a evadării, prevăzută de art. 270 alin. 4 C.pen.,
care se poate săvârşi şi din culpă).
CAPITOLUL III.
INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE
PRELIMINARII
În acest capitol III din Titlul V al părţii speciale a Codului penal legiuitorul a
încriminat o serie de fapte de pericol social prin săvârşirea cărora se poate pune în
pericol siguranţa circulaţiei pe căile ferate sau se pot provoca accidente sau catastrofe
cu consecinţe grave asupra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanelor ori a
bunurilor materiale care se transportă pe căile ferate.
CARACTERIZARE GENERALĂ
Obiectul juridic generic al infracţiunilor din acest capitol este format din relaţiile
sociale care privesc desfăşurarea în siguranţă a circulaţiei pe căile ferate. Unele dintre
aceste infracţiuni au şi un obiect juridic secundar care constă în relaţiile sociale care se
referă la apărarea vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei fizice ori la
apărarea patrimoniului persoanelor fizice sau juridice.
Subiecţii infracţiunilor.
Subiect activ este, de regulă, un subiect calificat, respectiv doar o persoană care
are calitatea de angajat al societăţii naţionale a căilor ferate, în baza unui contract de
muncă (excepţie doar la infracţiunea de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzut de
art. 276 C.pen., unde subiect activ poate fi orice persoană).
Subiect pasiv al acestor infracţiuni este societatea naţională a căilor ferate, însă
poate exista şi un subiect pasiv secundar care să fie o persoană fizică sau juridică
prejudiciată prin aceste infracţiuni.
Latura obiectivă.
Sub aspectul elementului material aceste infracţiuni se săvârşesc prin fapte de
încălcare a atribuţiilor de serviciu şi a disciplinei în muncă, în legătură cu siguranţa
circulaţiei pe căile ferate.
Toate infracţiunile din acest capitol au reglementată o formă simplă şi o formă
agravată. Forma simplă este reglementată ca o infracţiune de pericol, de punere în
primejdie, iar forma agravată ca o infracţiune de rezultat. Acest rezultat poate consta fie
într-o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată, fie într-un accident sau o
catastrofă de cale ferată.
Latura subiectivă.
Aceste infracţiuni se săvârşesc, de regulă, cu forma de vinovăţie a intenţiei
directe sau indirecte. Există totuşi unele infracţiuni care se comit din culpă
21
(neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă
prevăzut de art. 273 C.pen., distrugerea şi semnalizarea falsă din culpă prevăzut de art.
276 alin. 4 C.pen.).
La formele agravate vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe sau
indirecte sau a praeterintenţiei.
Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceste infracţiuni se face din oficiu,
însă pentru unele dintre ele aceasta se poate face doar la sesizarea organelor competente
ale căilor ferate.
CAPITOLUL IV.
PRELIMINARII
CARACTERIZARE GENERALĂ
Obiectul juridic comun acestor infracţiuni constă în relaţiile sociale care implică
respectarea regimului stabilit pentru aceste activităţi (regimul armelor şi muniţiilor,
materialelor nucleare, al celor explozive, al bunurilor care fac parte din patrimoniul
cultural-naţional, regimul exercitării unor profesii).
Aceste infracţiuni au şi un obiect material care constă în arme şi muniţii (art.
279 C.pen.), în materiale nucleare sau materii radioactive (art. 279/1 C.pen.), în materii
explozive (art. 280 C.pen.), în bunuri care fac parte din patrimoniul cultural naţional sau
din fondul arhivistic naţional (art. 280/1 C.pen.), în bunurile asupra cărora se exercită
fără drept o profesie (art. 281 C.pen.).
Subiecţii infracţiunilor.
Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană, cu excepţia infracţiuni
prevăzută de art. 279 în modalitatea de la alineatul 2, când acesta trebuie să fie o
persoană care a avut permis pentru armă şi muniţie.
22
Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este o persoană
fizică sau juridică care a fost prejudiciată prin activitatea de nerespectare a regimului
stabilit pentru o anumită activitate.
Latura obiectivă
Elementul material al acestor infracţiuni constă în desfăşurarea unor acţiuni (de
exemplu deţinere, port, confecţionare-fabricare, prelucrare, folosire etc.) şi doar într-o
singură situaţie (prevăzută de art. 279 alin. 2 C.pen.), constă într-o inacţiune.
Cerinţa esenţială pentru toate infracţiunile este ca aceste acţiuni sau inacţiuni să
se comită fără drept.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale
ocrotite, iar uneori şi dintr-un rezultat material.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe.
Latura subiectivă.
Forma de vinovăţie pentru aceste infracţiuni este intenţia directă sau indirectă.
Prin excepţie, la infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, forma
prevăzută de alin. 2, vinovăţia poate să constea şi din culpă, iar la infracţiunile de
nerespectare a regimului materialelor nucleare (forma de la alin. 5) sau de nerespectare
a regimului materialelor explozive sau radioactive (forma de la alin. 5) forma de
vinovăţie este praeterintenţia.
TITLUL VI.
INFRACŢIUNI DE FALS
PRELIMINARII
23
acestora denumirea de infracţiuni de fals, restrângând sfera "infracţiunilor de fals" doar
la acţiunile de contrafacere sau de alterare a unor lucruri, semne ori înscrisuri cu valoare
probatorie şi care trebuie să determine încrederea publică.
La infracţiunile de fals cuprinse în acest titlu, alterarea sau denaturarea
adevărului se produce asupra unor lucruri, semne sau înscrisuri (monede, timbre, titluri
de credit, bilete de călătorie, monede străine etc.) cărora li se atribuie juridic calitatea de
a servi drept probă a adevărului în anumite raporturi sociale, încredere acordată acestora
în general în ceea ce priveşte autenticitatea şi veridicitatea lor.
Aceste particularităţi au condus la incriminarea lor distinctă, ca grup aparte de
infracţiuni, sub denumirea de "infracţiuni de fals" (art. 282 - 294 C.pen.).
CARACTERIZARE GENERALĂ
24
- prin contrafacere sau plăsmuire, care constă în realizarea unui obiect, piesă,
instrument, înscris etc., prin imitarea modelului autentic, ori crearea unei
asemănări cu acest model. Imitarea ori asemănarea nu trebuie să fie perfectă,
ci doar să creeze aparenţa celei autentice şi să poată fi luată în considerare ca
atare;
- prin alterarea ori modificarea obiectului autentic pe diferite căi, încât să
creeze aparenţa unei alte valori.
Latura subiectivă.
Toate infracţiunile din acest titlu se săvârşesc cu vinovăţie sub forma intenţiei
directe sau indirecte. Când se constată comiterea unei astfel de fapte din culpă, fapta nu
constituie infracţiune.
TITLUL VII.
CONSIDERAŢII GENERALE
CARACTERIZARE GENERALĂ
25
În mare parte, infracţiunile privind anumite activităţi economice au şi un obiect
material asupra căruia se desfăşoară activitatea făptuitorului (bunuri cumpărate în scop
de revânzare, bunuri rezultate în urma contrafacerii obiectului unei invenţii etc.).
Subiectul activ al acestor infracţiuni este, de regulă, orice persoană fizică. Prin
excepţie, la unele infracţiuni este necesară o anumită calitate a celui care comite
infracţiunea. Subiectul pasiv principal al acestor infracţiuni este statul, iar subiecţi
pasivi secundari sunt agenţii economici ori persoanele fizice care sunt prejudiciate prin
comiterea uneia dintre aceste infracţiuni.
Latura obiectivă a infracţiunilor îndreptate împotriva activităţilor economice,
sub aspectul elementului material, se realizează de regulă prin acţiuni (uneori mai multe
acţiuni alternative), pentru care sunt prevăzute, în anumite cazuri, unele cerinţe
esenţiale care trebuie îndeplinite. De obicei urmarea imediată a acţiunilor desfăşurate
de făptuitor în săvârşirea acestor infracţiuni constă într-o stare de pericol pentru
desfăşurarea normală a activităţii economice, iar uneori se produce o vătămare directă a
valorilor ocrotite. Pentru întregirea laturii obiective este necesară şi legătura de
cauzalitate între acţiunea desfăşurată şi rezultatul produs.
Latura subiectivă a acestor infracţiuni se caracterizează prin forma de vinovăţie
a intenţiei directe sau indirecte, iar în unele cazuri doar a intenţiei directe.
TITLUL VIII.
În acest titlu sunt incriminate infracţiuni cu un conţinut divers, dar pentru care
obiectul juridic este comun: relaţiile privind convieţuirea socială.
Prin noţiunea de convieţuire socială, în sensul reglementării, se înţeleg relaţiile
interumane care presupun contacte apropiate, directe, repetate între cetăţeni şi a căror
încălcare cauzează o suferinţă morală, relaţii de familie, relaţii privind respectarea
regulilor de protejare a sănătăţii publice, relaţiile de ajutorare a semenilor aflaţi în
primejdie, relaţii între locatari, între oameni de naţionalităţi şi religii diferite, relaţiile de
bună cuviinţă şi respect reciproc.
Conţinutul acestor infracţiuni este diferit, însă apropierea dintre ele constă în
acest obiect juridic comun, generic. Ansamblul relaţiilor sociale ocrotite face ca,
datorită specificului unor relaţii sociale, să se realizeze o diviziune a infracţiunilor în
mai multe grupe distincte, cu un obiect juridic special:
- capitolul I: Infracţiuni contra familiei
- capitolul II: Infracţiuni contra sănătăţii publice
- capitolul III: Infracţiuni privitoare la asistenţa celor în primejdie
- capitolul IV: Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea
socială.
26
CAPITOLUL I.
INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI
ASPECTE COMUNE
CAPITOLUL II.
INFRACŢIUNI CONTRA SĂNĂTĂŢII PUBLICE
27
Latura obiectivă presupune, sub aspectul elementului material, acţiuni (de
contaminare venerică, de infectare a apei etc.) sau inacţiuni (de a nu lua măsurile
necesare pentru împiedicarea şi zădărnicirea combaterii bolilor etc.).
Ca urmare imediată se produc rezultatele vătămătoare pentru sănătatea publică
(respectiv îmbolnăviri, transmiterea unor boli etc.), însă se poate produce şi o stare de
pericol pentru valoarea socială ocrotită.
Latura subiectivă a acestor infracţiuni constă în forma de vinovăţie a intenţiei
directe sau indirecte (de regulă).
CAPITOLUL III.
INFRACTIUNI PRIVITOARE LA ASISTENTA CELOR ÎN PRIMEJDIE
CONSIDERAŢII GENERALE
CAPITOLUL IV.
ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND
CONVIEŢUIREA SOCIALĂ
În acest capitol legiuitorul a incriminat infracţiuni care aduc atingere unor relaţii
de convieţuire care privesc valori sociale diverse.
TITLUL IX.
PRELIMINARII
28
CARACTERIZARE GENERALĂ
29
TITLUL X.
SPEŢE
30
suma şi o semnează) pentru a ridica o sumă de bani de pe un libret CEC al prietenului,
pe care îl primise în păstrare de la acesta.
Se prezintă apoi la ghişeul CEC predând foaia de restituire astfel completată,
libretul CEC şi cartea de identitate a prietenului. Funcţionara de la ghişeu bănuieşte că
inculpatul nu este aceeaşi persoană cu cea din actul de identitate şi sesizează organele
de poliţie, care descoperă faptele (inculpatului nu i s-a dat nici o sumă de bani).
Ce infracţiuni a săvârşit inculpatul ?
4. Tatăl unui minor, încredinţat mamei sale pentru creştere şi educare prin
hotărâre judecătorească, fiind obligat prin aceeaşi hotărâre şi la plata unei pensii de
întreţinere pentru minor, deşi realizează venituri ca angajat al unei societăţi comerciale,
nu plăteşte pentru minor suma stabilită patru luni consecutiv (mama minorului
formulează plângere prealabilă împotriva tatălui la organele de poliţie). În timpul
cercetărilor, mama, care este poliţist, vine la tatăl minorului şi îi solicită pensia restantă,
însă acesta o refuză şi o loveşte.
Ce infracţiuni s-au săvârşit ?
31
Cum se încadrează faptele lui A.C. ?
TESTE GRILĂ
5) Persoana care a participat la o încăierare, dar înainte de terminarea acesteia s-a retras:
a) a săvârşit infracţiunea de încăierare;
32
b) nu a săvîrşit infracţiunea de încăierare;
c) nu se pedepseşte.
6) Falsificarea unui înscris oficial prin alterarea lui de către un funcţionar în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, constituie :
a) fals material în înscrisuri oficiale, forma simplă;
b) fals intelectual;
c) fals în înscrisuri sub semnătură privată;
d) fals material în înscrisuri oficiale, forma agravată.
TEMATICA
Nr.
crt. Denumirea temei
1. Noţiunea, obiectul şi caracteristicile părţii speciale a dreptului penal. Sistemul părţii speciale
a dreptului penal.
2. Infracţiuni contra siguranţei statului (noţiune şi caracterizarea generală a infracţiunilor contra
siguranţei statului, trădarea, trădarea prin ajutarea inamicului, trădarea prin transmitere de
secrete, acţiunile duşmănoase contra statului, spionajul, atentatul care pune în pericol statul,
atentatul contra unei colectivităţi, subminarea puterii de stat, actele de diversiune, subminarea
economiei naţionale, propaganda în favoarea statului totalitar, acţiuni împotriva ordinii
constituţionale, complotul, compromiterea unor interese de stat, comunicarea de informaţii
false, divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului, nedenunţarea, infracţiuni
contra reprezentantului unui stat străin, regimul penal special privitor la sancţionarea
infracţiunilor contra statului).
3. Infracţiuni contra persoanei (consideraţii generale, noţiunea şi obiectul infracţiunilor contra
persoanei.)
a) Infracţiuni contra vieţii, consideraţii generale, omuciderea (omorul, omorul calificat,
omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea
sinuciderii).
b) Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei (consideraţii generale,
lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, lovirile sau
33
vătămările cauzatoare de moarte, vătămarea corporală din culpă, provocarea ilegală a
avortului.)
c) Infracţiuni contra libertăţii persoanei (consideraţii generale, lipsirea de liberate în mod
ilegal, sclavia, supunerea la muncă forţată sau obligatorie, violarea de domiciliu,
ameninţarea, şantajul, violarea secretului corespondenţei, divulgarea secretului
profesional.)
d) Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (consideraţii generale, violul, actul sexual cu un
minor, seducţia, perversiunea sexuală, corupţia sexuală, incestul, hărţuirea sexuală.)
7. Infracţiuni de fals (noţiune şi caracterizare generală, falsificarea de monede sau de alte valori,
falsificarea de timbre, mărci sau bilete de transport, falsificarea de valori străine, deţinerea de
34
instrumente în vederea falsificării de valori, sancţionarea persoanei juridice, falsificarea
instrumentelor oficiale, folosirea instrumentelor oficiale false, falsul material în înscrisuri
oficiale, falsul intelectual, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals, falsul în
declaraţii, falsul privind identitatea, falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii.)
8. Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice (noţiune şi caracterizare
generală, specula, înşelăciunea la măsurătoare, înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor,
divulgarea secretului economic, contrafacerea obiectului unei invenţii, punerea în circulaţie a
produselor contrafăcute, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de
import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de
deşeuri şi reziduuri.)
9. Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială.
a) Infracţiuni contra familiei (bigamia, abandonul de familie, relele tratamente aplicate
minorului, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.)
b) Infracţiuni contra sănătăţii publice (zădărnicirea combaterii bolilor, contaminarea
venerică şi transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, sustragerea de la tratament
medical, răspândirea bolilor la animale sau plante, infectarea apei, traficul de substanţe
toxice, falsificarea de alimente sau alte produse.)
c) Infracţiuni privitoare la asistenţa celor în primejdie, punerea în primejdie a unei persoane
în neputinţa de a se îngriji, lăsarea fără ajutor, lăsarea fără ajutor prin omisiunea de
înştiinţare.)
Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (instigarea la discrimi
împiedicarea libertăţii cultelor, profanarea de morminte, tulburarea folosinţei locuinţei,
ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, încăierarea,
asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, instigarea publică şi apologia infracţiunilor,
răspândirea de materiale obscene, cerşetoria, prostituţia, proxenetismul, jocul de noroc.)
10. Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României
- infracţiuni săvârşite de militari
- infracţiuni săvârşite de militari sau de civili
- infracţiuni săvârşite de civili
11. Infracţiuni contra păcii şi omenirii (propaganda pentru război, genocidul, tratamentele
neomenoase, distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri, distrugerea, jefuirea sau
însuşirea unor valori culturale.)
BIBLIO G RAFIE
Bibliografie obligatorie :
M. Bădilă – Drept penal, partea specială, vol. I, Editura Altip, Alba Iulia, 2006
M. Bădilă – Drept penal, partea specială, vol. II, Editura Altip, Alba Iulia, 2007
Bibliografie facultativă :
M. Bădilă – Drept penal, partea specială, Editura ALTIP Alba Iulia, 2004
T. Toader – Drept penal. Partea specială, Editura All Beck, 2002
V. Dongoroz ş.a. – Explicaţii teoretice ale Codului penal, vol. III şi IV, Editura
Academiei, 1971
35
T. Vasiliu ş.a. – Codul penal, comentat şi adnotat, vol. I şi II, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1977
36
i