INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR

NAVALE – POL DE
SUSTENABILITATE AL ECONOMIEI
ROMÂNEŞTI
ANCONAV (Asociaţia Constructorilor de Nave din România) a fost înfiinţată în 1995, ca
urmare a unei iniţiative a şantierelor navale şi a companiilor din industria orizontală, asumandu-şi
rolul de platformă de comunicare între firmele active din industria navală românească. Aceasta
trecea printr-o perioadă de adaptare la noile condiţii de piaţă şi era din ce în ce mai mare nevoie
de colaborare pentru păstrarea competitivităţii. De-a lungul anilor, asociaţia şi-a păstrat rolul de
partener în relaţia cu autorităţile române pentru promovarea industriei navale şi de promotor
al cooperării între companii.
Privatizarea şantierelor navale şi dezvoltarea în România a industriei orizontale (firme de
proiectare, furnizori de echipamente navale, furnizori de servicii) au dus în timp la creşterea
numerică a mebrilor asociaţiei şi la cristalizarea rolului acesteia la nivel naţional şi internaţional.
Afilierea ANCONAV la Asociaţia Europeană a Constructorilor de Nave –CESA, apoi la SEA –
European Ships and Maritime Equipment Association – şi participarea împreună cu reprezentanţii
Ministerului Economiei, la Grupul de lucru din cadrul OCDE, a reprezentat o etapă firească
în integrarea activităţii companiilor româneşti la nivel european şi mondial.
În ciuda dificultăţilor inerente de la începutul anilor ‘90, şantierele navale, cu o singură excepţie,
au reuşit să îşi continue activitatea şi să se dezvolte pe noi pieţe din domeniu. În decursul celor
25 de ani, portofoliile de comenzi ale şantierelor româneşti s-au diversificat, România fiind
cunoscută ca jucător important în industria offshore şi militară.
În prezent, România este în primele cinci ţări europene producătoare de nave şi un
furnizor important de echipamente şi servicii la nivel mondial.
Care sunt avantajele competitive ale industriei navale româneşti?
După perioada anilor ‘70 – ’80, când au apărut noi şantiere navale, iar cele cu tradiţie au investit
în noi facilităţi de producţie, adaptarea la noile condiţii tehnologice a continuat după anii ’’90 şi, în
special după privatizarea şantierelor navale, prin programe consistente de investiţii. Pe de altă
parte, tradiţia existentă în domeniul construcţiilor navale şi oportunităţile oferite au atras în mod
constant tineri dornici să performeze. Deşi şcolile profesionale au dispărut la începutul anilor
2000, şantierele navale au înfiinţat centre de formare acreditate şi au continuat să formeze
specialişti. În acelaşi timp, relaţia cu facultăţile de profil a dus la un parteneriat de succes între
sistemul educaţional şi companii, din ce în ce mai rar întâlnit după 1990. Putem
sintetiza avantajul competitiv al industriei navale româneşti prin trei factori cheie – educaţie,
preţ, inovare. Într-o piaţă globală precum cea a construcţiilor
navale, factorul competitiv preţ, omniprezent la începutul anilor 2000, nu putea rămâne ca
avantajul principal al industriei româneşti. Atragerea tinerilor către meseriile de bază din
şantiere şi menţinerea unei capacităţi de proiectare care au putut realiza integrarea noilor
tehnologii, reprezintă în continuare puncte forte ale României în această industrie.
De asemenea, dezvoltarea unor companii care pot oferi servicii şi echipamente, atât pentru
şantierele navale româneşti cât şi pentru alte industrii, duce la obţinerea unui avantaj competitiv
incontestabil.
Păstrarea şi dezvoltarea acestor avantaje competitive sunt esenţiale pentru asigurarea
sustenabilităţii industriei româneşti. În acelaşi timp, exploatarea capacităţii de inovare din
domeniu trebuie extinsă prin dezvoltarea unor centre de excelenţă ce vor putea fi implicate
în proiecte de cercetare din domeniu. Companiile româneşti au fost implicate în proiecte
europene de cercetare–inovare, dar ponderea este inferioară activităţii de producţie. Atragerea
unor proiecte de anvergură şi dezvoltarea centrelor de proiectare, după modelul sectorului
automotive, vor duce la consolidarea activităţii de producţie. În acelaşi timp, facultăţile de
profilvor trebui să îşi asume un rol din ce în ce mai mare în activitatea de cercetare–inovare şi
să dezvolte baze sustenabile, care vor putea servi atât la creşterea competenţelor absolvenţilor,
cât şi la sprijinirea companiilor în implementarea de noi tehnologii.
În acelaşi timp, sustenabilitatea industrie navale româneşti trebuie susţinută şi prin dezvoltarea
pieţei pentru navele construite în România. Realizarea unui cluster de profil care să dezvolte
relaţiile de colaborare între producători, beneficiari, entităţi de reglementare şi sistemul
educaţional este esenţial pentru asigurarea unei pieţe interne şi exploatarea avantajelor
competitive de către companiile româneşti. În acest sens, ANCONAV trebuie să îşi asume rolul
de promotor al unui astfel de demers şi să dezvolte relaţiile cu celelalte asociaţii patronale şi cu
Guvernul în constituirea clusterului şi atragerea de fonduri pentru dezvoltare sectorului de
transport naval. Companiile româneşti pot beneficia de avantajul competitiv al industriei navale
din ţara noastră şi de performanţa specialiştilor români. Dezvoltarea acestui cluster poate
fi fundamentul dezvoltării pe terment lung al sectorului naval şi un instrument important în
alinierea obiectivelor tuturor părţilor care activează în acest domeniu.
Concluzii
Ţinând cont de estimările privind necesarul de capacităţi de construcţie pe termen lung la nivel
mondial şi de nivelul de performanţă actual, putem concluziona că industria navală
românească are capabilitatea de a juca un rol important în domeniu, la nivel european, dar
trebuie în continuare să lupte pentru asigurarea capacităţilor de inovare şi dezvoltarea
unei pieţe interne care poate susţine o parte din producţia şantierelor navale.

Nota
Lucrarea a fost prezentată în cadrul Conferinţei „Zilele Academiei de Ştiinţe Tehnice din
România”, care s-a desfăşurat la Galaţi ,în perioada 9-10 octombrie 2015, cu
tematica „Dezvoltarea companiilor prin inovare” .Organizarea conferinţei s-a făcut cu sprijinul
Universităţii „Dunărea de Jos” . Dl ing. Florin Spătaru a fost membru în Comitetului local de de
organizare.

"Dezvoltarea durabilă este acel proces de dezvoltare care răspunde nevoilor actuale fără a periclita
capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi. [.....] Pentru ca dezideratul
dezvoltării durabile să poată fi atins, protecția mediului va constitui parte integrată a procesului de
dezvoltare și nu poate fi abordată indepedent de acesta." Sursa: Declarația asupra Mediului și
Dezvoltării, Rio de Janeiro, 1992
Introducere

Conceptul de dezvoltare durabilă (sau sustenabilitatea) cunoaște o largă utilizare iar în zilele noastre,
aproape totul se desfășoară sub sigla dezvoltării durabile: societatea se dezvoltă prin aplicarea
dezvoltării durabile; învățământul trebuie să devină durabil; industria sau agricultura se dezvoltă
durabil; cercetarea trebuie să susțină dezvoltarea durabilă ; resursele de apă (sau de alt fel) trebuie
utilizate durabil, etc. Ca principiu, dezvoltarea durabilă este necesar a fi aplicată în toate domeniile
de activitate, în scopul satisfacerii nevoilor materiale de bază, pentru a oferi resursele de optimizare
a calităţii vieţii în ceea ce priveşte sănătatea şi educaţia. Dezvoltarea economică în special, ca orice
alt tip de dezvoltare, necesită măsuri de eficientizare a resursei umane în special, dar şi a altor tipuri
de resurse, în general. „Una dintre provocările majore ale dezvoltării durabile este de a găsi căi de
încurajare a activităţilor economice prietenoase pentru mediul înconjurător şi a descuraja activităţile
care provoacă deteriorări ale mediului (poluarea aerului, apelor şi solului, respectiv subsolului).