Fibra optică

Introducere

Fibra optică este o fibră de sticlă sau plastic care transportă lumină de-a lungul său. Fibrele optice sunt
folosite pe scară largă în domeniul telecomunicațiilor, unde permit transmisii pe distanțe mai mari și
la lărgimi de bandă mai mari decât alte medii de comunicație. Fibrele sunt utilizate în locul cablurilor
de metal deoarece semnalul este transmis cu pierderi mai mici, și deoarece sunt imune la interferențe
electromagnetice. Fibrele optice sunt utilizate și pentru iluminat și transportă imagine, permițând astfel
vizualizarea în zone înguste. Unele fibre optice proiectate special sunt utilizate în diverse alte aplicații,
inclusiv senzori și laseri.
Lumina este dirijată prin miezul fibrei optice cu ajutorul reflexiei interne totale. Aceasta face fibra să se
comporte ca ghid de undă. Fibrele care suportă mai multe căi de propagare sau moduri transversale se
numesc fibre multimodale (MMF), iar cele ce suportă un singur mod sunt fibre monomodale (SMF).
Fibrele multimodale au în general un diametru mai mare al miezului și sunt utilizate în comunicații pe
distanțe mai scurte și în aplicații în care trebuie transferată multă putere. Fibrele monomodale se
utilizează pentru comunicații pe distanțe de peste 550 m.
Conectarea fibrelor optice una de alta este mai complexă decât cea a cablurilor electrice. Capetele fibrei
trebuie să fie atent tăiate, și apoi unite fie mecanic fie prin sudare cu arc electric. Se utilizează conectori
speciali pentru conexiuni ce pot fi înlăturate.

Istoric
Tehnologia fibrelor optice, deși devenită omniprezentă doar în lumea modernă, este una simplă și
relativ veche. Ghidarea luminii prin reflexii repetate, principiul care stă la baza fibrelor optice, a fost
demonstrat pentru prima oară de Daniel Colladon și Jacques Babinet la Paris la începutul anilor
1840. John Tyndall a inclus o demonstrație a acesteia în cursurile sale publice de la Londra un deceniu
mai târziu. Tyndall a scris și despre proprietatea de reflexie internă totală într-o carte introductivă
despre natura luminii, în 1870: „Când lumina trece din aer în apă, raza refractată este
întoarsă înspre perpendiculară... Când raza trece din apă în aer, ea este întoarsă dinspre
perpendiculară... Dacă unghiul făcut de raza din apă cu perpendiculara la suprafață este mai mare de 48
de grade, raza nu va mai ieși deloc din apă: ea va fi totalmente reflectată la suprafață.... Unghiul ce
marchează limita la care reflexia totală începe se numește unghi limită al mediului. Pentru apă, acest
unghi este de 48°27', pentru sticlă flint, este de 38°41', iar pentru diamant, este de 23°42'."
Aplicațiile practice, cum ar fi iluminarea de aproape în stomatologie, au apărut la începutul secolului al
XX-lea. Transmisia imaginii prin tuburi a fost demonstrată independent de Clarence Hansell și de
pionierul televiziunii John Logie Baird în anii 1920. Principiul a fost utilizat pentru examinări medicale
interne de Heinrich Lamm în deceniul imediat următor. În 1952, fizicianul Narinder Singh Kapany a
efectuat experimente ce au condus la inventarea fibrei optice. Fibra optică modernă, în care fibra de
sticlă este învelită cu un strat transparent pentru a-i oferi un indice de refracție mai potrivit, a apărut în
același deceniu. Dezvoltarea s-a concentrat apoi pe transmiterea de imagini prin snopuri de fibră.
Primul gastroscop semiflexibil cu fibră optică a fost patentat de Basil Hirschowitz, C. Wilbur Peters, și
Lawrence E. Curtiss, cercetători de la Universitatea Michigan, în 1956. În procesul de dezvoltare a
gastroscopului, Curtiss a produs primele fibre învelite în sticlă; fibrele optice anterioare se bazau pe aer
sau pe uleiuri și diverse tipuri de ceară ca material de învelire cu indice de refracție mic.
Jun-ichi Nishizawa, un om de știință japonez de la Universitatea Tohoku, a fost primul care a propus
utilizarea fibrei optice în telecomunicații în 1963. Nishizawa a inventat alte tehnologii ce au contribuit
la dezvoltarea comunicațiilor prin fibră optică. Nishizawa a inventat fibra optică cu indice de refracție
gradat în 1964 pentru a servi drept canal de transmisie a luminii de la laserii cu semiconductor pe
distanțe lungi cu pierderi mici.
În 1965, Charles K. Kao și George A. Hockham de la compania britanică Standard Telephones and
Cables (STC) au fost primii care au promovat ideea că atenuarea în fibra optică poate fi redusă sub
pragul de 20 decibeli pe kilometru (dB/km), permițând utilizarea fibrelor optice ca mediu practic de
telecomunicații. Ei au arătat că atenuarea din fibra optică disponibilă la acea vreme este cauzată de
impurități care pot fi înlăturate, și nu de fenomene fizice fundamentale, cum ar fi împrăștierea. Această
descoperire i-a adus lui Kao Premiul Nobel pentru Fizică în 2009.
Nivelul crucial de atenuare de 20 dB/km a fost atins pentru prima oară în 1970, de cercetătorii Robert
D. Maurer, Donald Keck, Peter C. Schultz și Frank Zimar de la fabricantul american de sticlă Corning
Glass Works, denumit astăzi Corning Incorporated. Ei au realizat o fibră cu atenuare de 17 dB/km
prin doparea sticlei de silicat cu titan. Câțiva ani mai târziu, ei au produs o fibră cu doar 4 dB/km
atenuare cu dioxid de germaniu ca dopant pentru miez. Asemenea atenuări mici au deschis calea
comunicațiilor prin fibră optică și Internetului. În 1981, General Electric a produs longouri de cuarț ce
putea fi tras în fire de fibră optică de 40 km lungime.
Atenuarea din cablurile moderne de fibră optică este cu mult mai mică decât în cablurile electrice de
cupru, ducând la conexiuni de fibră optică cu distanțe între repetoare de 70–150 km. Amplificatorul de
fibră optică dopată cu erbiu, care a redus costul sistemelor de comunicații prin fibră optică pe distanțe
mari prin reducerea și, în multe cazuri, eliminarea totală a necesității repetoarelor optic-electric-optic, a
fost dezvoltată de mai multe echipe conduse de David N. Payne de la Universitatea Southampton, și
de Emmanuel Desurvire de la Laboratoarele Bell în 1986. Fibra optică mai robustă folosită astăzi ce are
atât miezul cât și teaca din sticlă, suferind astfel mai puțin de pe urma trecerii timpului. Ea a fost
inventată de Gerhard Bernsee în 1973 la Schott AG în Germania.
În 1991, studiile în domeniul cristalelor fotonice a dus la dezvoltarea fibrei optice cu cristal fotonic care
ghidează lumina prin difracție într-o structură periodică, și nu prin reflexie internă totală. Prima fibră
din cristal fotonic a devenit disponibilă pe piață în 2000. Fibra din cristal fotonic poate fi proiectată să
transfere putere mai multă decât fibra convențională, iar proprietățile dependente de lungimea de undă
pot fi manipulate pentru a îmbunătăți performanțele fibrei în anumite aplicații.

Aplicaţii
 Telecominucaţii prin fibră optică
Fibra optică poate fi utilizată ca mediu de telecomunicații și rețele deoarece este flexibilă și
poate fi strânsă în cabluri. Este deosebit de avantajoasă pentru comunicații pe distanțe mari,
deoarece lumina se propagă prin fibră cu atenuare mică în comparație cu cablurile electrice.
Aceasta permite acoperirea de distanțe mari cu doar câteva repetoare. În plus, semnalele
luminoase propagate în fibră pe fiecare canal pot fi modulate la viteze de până la 111 gigabiți pe
secundă. Fiecare fibră poate transmite mai multe canale independente, fiecare folosind o altă
lungime de undă a luminii (multiplexare cu diviziune a lungimii de undă). Rata de transfer netă
(fără octeți de overhead) este rata de transfer efectiv de date înmulțită cu numărul de canale (de
regulă în număr de până la 80 pentru sistemele cu multiplexare densă în lungimea de undă la
nivelul anului 2008). Recordul de transmisie prin fibră optică în laborator este deținut de
Laboratoarele Bell Labs din Villarceaux, Franța, cu multiplexarea a 155 canale, fiecare de câte
100 Gbps pe o fibră de 7000 km.
Pe distanțe scurte, cum ar fi rețeaua unei clădiri, fibra optică economisește spațiu în conductele
de cablu deoarece o singură fibră poate transporta mai multe date decât un singur cablu electric.
Fibra este imună și la interferențele electrice; nu există cross-talk între semnalele de pe cabluri
diferite și fibra optică nu culege zgomote electromagnetice din mediu. Cablurile de fibră optică
nu conduc electricitate, aceasta fiind o bună soluție pentru protejarea echipamentelor de
comunicații aflate în medii de înaltă tensiune cum ar fi centralele electrice, sau structurile
metalice de comunicații vulnerabile la trăsnet. Ele pot fi utilizate și în medii în care sunt
prezente gaze inflamabile, fără pericol de explozie. Interceptarea comunicațiilor este mai
dificilă prin comparație cu conexiunile electrice, și există fibre cu miez dublu concentric care
fac interceptarea și mai dificilă.
 Senzori cu fibră optică
În unele aplicații, se folosesc senzori care sunt ei înșiși fibre optice. În alte cazuri, fibra optică
este utilizată pentru a conecta un senzor cu sistemul de măsurare. În funcție de aplicație, fibra
optică se poate folosi deoarece este mică, sau pentru că în punctul îndepărtat de măsurare nu
există energie electrică, sau pentru că astfel se pot multiplexa mai mulți senzori pe lungimea
unei singure fibre prin folosirea de lungimi de undă diferite pe fiecare senzor, sau prin
detectarea întârzierii suferite de lumină la trecerea prin fiecare senzor.
Fibra optică se poate utiliza ca senzor de măsurare a tensiunii, temperaturii, presiunii și a altor
cantități prin modificarea fibrei astfel încât cantitatea de măsurat să moduleze intensitatea, faza,
polarizarea, lungimea de undă sau durata de trecere a luminii. Senzorii care pot varia
 intensitatea luminii sunt cei mai simpli, deoarece sunt necesare doar o sursă și un detector.
Senzorii extrinseci măsoară vibrații, rotații, deplasări, viteze, accelerații, momente ale forțelor și
tensiuni mecanice.
 Alte utilizări
Fibra optică este folosită și în iluminat, ca ghid de lumină în aplicații medicale și nu numai, în
care este nevoie de lumină puternică pe un punct ascuns. În unele clădiri, fibra optică este
utilizată pentru a direcționa lumina solară de pe acoperiș spre alte părți ale clădirii. Iluminarea
cu fibră optică este folosită și în aplicații decorative, la indicatoare, lucrări de artă și în pomi de
Crăciun artificial. Un grup coerent de fibre se utilizează, uneori împreună cu lentile, la un
dispozitiv lung și subțire de achiziționat imagini, numit endoscop, folosit pentru a vedea obiecte
printr-o gaură mică. Endoscoapele medicale sunt utilizate pentru proceduri chirurgicale
neinvazive (endoscopie). Endoscoapele industriale sunt utilizate la inspectarea unor puncte la
care se ajunge greu, cum ar fi interioarele motoarelor cu reacție.
În spectroscopie, cablurile de fibră optică sunt utilizate pentru a transmite lumina de la un
spectrometru la o substanță ce nu poate fi pusă ea însăși în spectrometru, pentru a i se analiza
compoziția. Un specrometru analizează substanțele trecând lumină prin ele și reflectând lumină
din ele. Cu fibră optică, un spectrometru poate fi folosit pentru a studia obiecte prea mari pentru
a încăpea în el, gaze sau reacții ce au loc în vase sub presiune.
O fibră optică dopată cu anumite elemente rare, cum ar fi erbiul se pot folosi ca mediu de
amplificare pentru un laser sau amplificator optic.
Fibra optică dopată cu elemente rare se poate folosi și pentru a amplifica semnale prin tăierea
unei scurte secțiuni de fibră dopată și introducerea ei într-o linie de fibră obișnuită. Fibra dopată
este pompată optic cu o a doua lungime de undă cuplată la linie. Lumina de ambele lungimi de
undă se transmite prin fibra dopată, care transferă energie de la a doua lungime de undă la unda
purtătoare de semnal. Procesul care determină amplificarea este emisia stimulată.
Fibrele optice dopate cu un deplasator de lungime de undă folosesc la colectarea luminii de la
un scintilator în experimentele de fizică. Fibra optică poate oferi alimentare cu energie
(aproximativ un watt) unor dispozitive electronice aflate într-un mediu electric dificil.
 Principiul de funcţionare

O fibră optică este un ghid de undă dielectric cilindric ce transmite lumina de-a lungul axei sale, prin
procesul de reflexie internă totală. Fibra constă dintr-un miez înconjurat de un strat de substanță
(teacă). Pentru a păstra semnalul optic în miez, indicele de refracție al miezului trebuie să fie mai mare
decât cel al tecii. Limita dintre miez și teacă poate fi fie abruptă, în fibra cu salt de indice, fie gradat, în
fibra cu indice gradat.
 Indicele de refracţie
Indicele de refracție este o măsură a vitezei luminii printr-un material. Viteza de deplasare a luminii
în vid este de 300 de milioane de metri pe secundă. Indicele de refracție al unui mediu se calculează
împărțind viteza luminii în vid la viteza luminii în mediul respectiv. Deci, prin definiție, indicele de
refracție al vidului este 1. Valoarea tipică pentru teaca unei fibre optice este 1,46. Valoarea
miezului este de regulă 1,48. Cu cât este mai mare indicele de refracție, cu atât mai încet se propagă
lumina prin mediu. Semnalul din fibra optică va călători, astfel, cu o viteză de aproximativ 200 de
milioane de metri pe secundă, propagându-se astfel la 1000 de kilometri distanță în decurs de 5
milisecunde.
 Reflexia internă totală
Când lumina trece printr-un mediu dens și întâlnește o limită de demarcație cu unghi abrupt (mai
mare decât unghiul critic al suprafeței), lumina va fi reflectată în întregime. Efectul este folosit în
fibra optică pentru a păstra lumina în miez. Lumina se deplasează prin fibră reflectându-se de o
parte și de alta a limitei cu teaca. Deoarece lumina trebuie să lovească limita de demarcație la un
unghi mai mare decât cel critic, doar lumina care intră în fibră într-o anumită gamă de unghiuri
poate traversa fibra fără a ieși din ea. Această gamă de unghiuri se numește con de acceptanță al
fibrei. Dimensiunile conului de acceptanță depind de diferența de indice de refracție între miez și
teacă. În termeni simpli, există un unghi maxim față de axa fibrei sub care lumina poate intra în
fibră astfel încât să se propage prin miez. Sinusul acestui unghi maxim este deschiderea numerică a
fibrei. Fibra cu deschidere numerică mare necesită mai puțină precizie la tăiere și la lucru decât cea
cu deschidere mică. Fibra monomodală are deschidere numerică mică.
 Fibra multimodală
Fibra optică cu diametru mare al miezului (mai mare de 10 micrometri) poate fi analizată cu
ajutorul opticii geometrice. Această fibră se numește fibră multimod. Într-o fibră optică multimod
cu salt de indice, razele de lumină sunt conduse de-a lungul miezului fibrei prin reflexie internă
totală. Razele ce ajung la suprafața de contact miez-teacă cu unghi mare (relativ la normala la
suprafață), mai mare decât unghiul critic al acestei suprafețe, sunt complet reflectate. Unghiul critic
(unghiul minim pentru reflexia internă totală) este determinat de diferența între indicele de refracție
al miezului și cel al tecii. Razele care ajung la suprafața de separare sub un unghi mic sunt
refractate din miez în teacă, și deci nu transmit lumina (și deci informația) de-a lungul fibrei.
Unghiul critic determină unghiul de acceptanță al fibrei, adesea dat ca apertură numerică. O
apertură numerică mare permite luminii să se propage de-a lungul fibrei atât în raze apropiate de ax,
cât și în raze la diferite unghiuri. Această apertură numerică mare crește, însă, cantitatea de
dispersie, întrucât razele la unghiuri diferite au drumuri optice diferite și parcurg fibra în durate de
timp diferite.
 Fibra monomodală
Fibrele optice cu un diametru al miezului mai mic decât de zece ori lungimea de undă a luminii
propagate nu pot fi modelate cu ajutorul opticii geometrice. Trebuie, în schimb, să se analizeze
structura sa electromagnetică, prin rezolvarea ecuațiilor lui Maxwell reduse la ecuația undei
electromagnetice. Analiza electromagnetică ar putea fi necesară și pentru a înțelege comportamente
ce au loc atunci când lumina coerentă se propagă printr-o fibră multimodală. Ca ghid de undă
optică, fibra suportă unul sau mai multe moduri de traversare prin care lumina se poate propaga
prin fibră. Comportamentul fibrei multimodale poate fi și el modelat cu ajutorul ecuației undei
electromagnetice, ceea ce arată că o astfel de fibră suportă mai multe moduri de propagare.
Rezultatul modelării fibrelor multimodale cu optică electromagnetică se apropie de predicțiile
opticii geometrice, dacă fibra este suficient de mare și suportă un număr mare de moduri. Cel mai
frecvent folosit tip de fibră monomodală are un diametru al miezului de 8–10 micrometri și este
gândit pentru a fi utilizat la lungimi de undă vizibile apropiate de infraroșu.
 Fibre optice speciale
Se produc și unele fibre optice speciale cu miez necilindric sau/și cu teacă necilindrică, de regulă cu
secțiune transversală eliptică sau dreptunghiulară. Aceste fibre sunt proiectate astfel pentru a păstra
polarizarea luminii, de exemplu. Fibra din cristal fotonic este realizată cu un șablon regulat de
variație a indicelui de refracție (adesea în formă de găuri cilindrice care merg de-a lungul lungimii
fibrei). Astfel de fibre folosesc efectele de difracție în loc de (sau pe lângă) reflexia internă totală,
pentru a păstra lumina în miezul fibrei. Proprietățile fibrei pot fi modificate într-o varietate largă de
aplicații.
 Bibliografie

1. https://ro.wikipedia.org/
2. www.referate.ro