Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE


SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL III

DOCTRINA BREZHNEV ŞI SEMNIFICAŢIILE SALE


GEOPOLITICE

-REFERAT-
-GEOPOLITICĂ ŞI GEOISTORIE-

STUDENT: CONSTANTINA MARIAN


PROF. COORD.: PETRE OTU
CUPRINS

I. INTRODUCERE ...................................................................................................... 3

II. PRINCIPIILE DOCTRINEI BREZHNEV .......................................................... 4

III. GEOPOLITICA UNIUNII SOVIETICE ............................................................. 6

IV. IMPLICAŢIILE GEOPOLITICE ALE DOCTRINEI BREZHNEV ................. 8

V. CONCLUZII............................................................................................................ 9

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................... 11

2
DOCTRINA BREZHNEV ŞI SEMNIFICAŢIILE SALE GEOPOLITICE

I. INTRODUCERE
La începutul anilor '60, Republica Socialistă Cehoslovacă a trecut printr-o
perioadă de criză economică, care a dus la înlocuirea lui Antonín Novotný de
la conducerea Partidului Communist din Cehoslovacia (P.C.C.). Rămas fără
susținere în cadrul Comitetului Central al P.C.C., nesusţinut de liderul sovietic
Leonid Brezhnev şi confruntat cu o frondă care reunea în afară de intelectuali,
studenţi şi elemente liberale ale partidului şi numeroşi reprezentanţi ai elitei
tehnice şi ai mediilor muncitoreşti, fostul conducător stalinist a fost pus în
minoritate în faţa Comitetului Central şi, pe 25 ianuarie 1968, a trebuit să-i
cedeze funcţia de prim secretar lui Alexander Dubček, care avea sprijinul
comuniștilor reformiști1.
Dubček era un comunist sincer, dar ar fi dorit ca şi mulţi dintre tovarăşii
săi să împace socialismul cu libertatea şi să canalizeze mişcarea în aşa fel încât
să nu alunece pe panta care în Ungaria, în 1956 1-a dus pe Imre Nagy la o
ruptură şi la eşec. În ianuarie şi în februarie 1968 el s-a întâlnite de două ori cu
Brezhnev şi a încercat să frâneze procesul contestatar, dar de fiecare dată
încercarea conservatoare a provocat ca reacţie o puternică contraofensivă a
progresiştilor cărora primul secretar a trebuit să li se alăture pentru a păstra
încrederea acordată de ţară2.
Dubček a lansat în aprilie un program de liberalizări și reforme care
includeau, printre altele, o libertate mărită a presei și posibilitatea unei
guvernări multipartinice. Acest program includea, de asemenea, planuri
pentru o federalizare a Cehoslovaciei în două națiuni cu drepturi egale.
Brezhnev și conducerea țărilor membre ale Pactului de la Varșovia (cu
excepția României), erau îngrijorați din cauza reformelor lui Dubček, pe care le

1 Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V: Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre),
traducere de Monica Timu, Iaşi, Institutul European, 1998, pp. 318-319.
2 Ibidem, p. 319.

3
priveau ca acțiuni ce slăbeau poziția Blocului Comunist în plin Război Rece. În
final, sovieticii, fiind nesatisfăcuți de reformele cehoslovace, au pus în practică
invazia țării3.
Serviciile de Informatii civile și militare au desfașurat activități de
culegere a informațiilor și pregăirea invaziei. Astfel K.G.B. a trimis în
Cehoslovacia treizeci de persoane sub acoperirea de turiști occidentali , care au
desfășurat o activitate provocatoare , cerând rasturnarea regimului comunist și
iesirea din Pactul de la Varșovia. K.G.B.-ul și-a procurat dosarele tuturor
liderilor cehoslovaci implicați în procesul de de reforme , iar criptanaliștii si-au
intesificat activitatea de descifrarea a corespondenței diplomatice
cehoslovace4.

II. PRINCIPIILE DOCTRINEI BREZHNEV


Fundamentul oficial al invaziei, care ulterior a devenit cunoscut ca
„doctrina Brezhnev” sau „doctrina suveranităţii limitate” a fost revendicarea
conform căreia, în spiritul internaţionalismului proletar, fiecare partid
comunist era responsabil nu numai faţă de propriul său popor, ci şi faţă de
„alte ţări socialiste şi faţă de întreaga mişcare comunistă” 5. „Noi nu putem,
declara el, să rămânem indiferenţi faţă de soarta construirii socialismului în
celelalte ţări”6. De fapt, intervenţia a fost un fiasco, în sensul că sovieticii nu au
fost capabili să găsească aliaţi de încredere în conducerea cehă, şi l-a început
au trebuit să-l menţină pe Dubček la putere, cel puţin din punct de vedere
convenţional7.
Invazia a avut implicaţii mai largi pentru politica externă sovietică. Lipsa
unui răspuns puternic al Occidentului faţă de invazie „a dovedit Moscovei

3 Ibidem, pp. 319-320.


4 Petre Otu, Noaptea roşie a Cehoslovaciei, în Dosarele Istoriei, nr. 8/1998, p. 22.
5 Melvyn P. Leffler, Odd Arne Vestad (ed.), The Cambridge History of the Cold War, vol. II: Crises and

Détente, Cambridge, University Press, 2010, p. 145.


6 Serge Bernstein, Pierre Milza, op. cit., p. 320.
7 The Cambridge History of the Cold War, vol. II, p. 145.

4
faptul că guvernele occidentale nu erau pregătite să se angajeze militar pe
teritoriul puterilor Tratatului de la Varşovia” 8. Acest lucru a reprezentat o
mare uşurare pentru Brezhnev. Însemna că frontierele europene erau, de fapt,
finale şi că acum era timpul ca această situaţie de facto să devină una de jure
într-un acord internaţional. De asemenea, doctrina Brezhnev a făcut clar faptul
că orice ameninţare la adresa sistemului socialist nu avea să fie tolerată.
Anatoly Dobrynin, la acel moment ambasador sovietic la Washington,
înregistra şi el în memoriile sale faptul că invazia Cehoslovaciei era „o
adevărată reflectare a sentimentelor celor care conduceau Uniunea Sovietică”
la acel moment, adică „o determinare care să nu permită niciodată vreunei
unei ţări socialiste să ajungă înapoi în orbita Occidentului”9.
Doctrina Brezhnev a fost publicată iniţial ca un articol cu titlul de
„Suveranitatea și obligațiile internaționale ale țărilor socialiste” în oficiosul
sovietic „Pravda”, la data de 26 septembrie 1968, articol al cărui autor, Leonid
Brezhnev, apărea cu pseudonimul de Kovalev. Conținutul de bază al Doctrinei
Brezhnev a fost stabilit la reuniunea Tratatului de la Varșovia din 3 august
1968, cu acel prilej spunându-se ferm că: „Fiecare partid comunist este liber să
aplice principiile marxism-leninismului și ale socialismului în țara sa, dar nu e
liber să se îndepărteze de la aceste principii, dacă înțelege să rămână un partid
comunist (…). Slăbirea unei verigi oarecare a sistemului socialist mondial
afectează în mod direct toate țările socialiste; și față de aceasta nu putem
rămâne indiferenți”10. Un an mai târziu, pe 13 noiembrie 1969, Leonid
Brezhnev însuși va afirma, în discursul ținut la Congresul al V-lea al Partidului
Muncitoresc Unit Polonez: ”Când forțele care sunt ostile socialismului încearcă
să direcționeze dezvoltarea unei țări socialiste cătrecapitalism, aceasta nu
devine numai o problemă a țării în discuție, ci și o problemă și o preocupare

8 Anatoly Dobrynin, In Confidence: Moscow’s Ambassador to America’s Six Cold War Presidents, New
York, Random House, 1995, p. 184.
9 Ibidem, p. 183.
10 Apud: Tony Judt, Après-guerre: une histoire de l’Europe depuis 1945, Éditions Hachette Grand pluriel,

Paris, 2005, p. 526.

5
comune tuturor țărilor socialiste”. Doctrina Brezhnev nu făcea decât să afirme
oficial și să consacre juridic o stare de fapt existentă în lagărul comunist încă
din momentul reprimării insurecției de la Budapesta: statele satelit nu-și pot
permite luxul alunecării spre formule politice sau economice care ar contrazice
linia trasată de Moscova; ele nu pot să experimenteze formule liberale în
interior, să aibă inițiative în relațiile internaționale etc.

III. GEOPOLITICA UNIUNII SOVIETICE


Rusia se situează în centrul lumii, mai exact, în centrul Insulei Mondiale,
ansamblul teluric format din Europa, Asia şi Africa. De aceea, poziţia Rusiei
este simultan un avantaj cât şi un impediment geopolitic. Înconjurată de o
masă continentală enormă, denumită de către Spykeman „Rimland”, Rusia
este izolată de orice atac direct al vreunei puteri tasalocratice. În acelaşi timp
însă, în lipsa unei ieşiri adecvate la Oceanul Mondial, Rusia este izolată,
incapabilă să desfăşoare activităţi comerciale care să-i permită dezvoltarea
economică. Concomitent, de-a lungul istoriei, energiile social-politice şi
economice ale statului rus au fost - şi se poate afirma că sunt în continuare –
orientate, de multe ori risipite, spre controlarea statelor din interiorul
Rimlandului şi ancorarea frontierelor statale în bariere naturale (fie munţi, fie
mări sau râuri.
Această situaţie paradoxală a Rusiei este un dat istoric, condiţionat de
amplasarea geografică a Mittelpunkt-ului rusesc - acel „«embrion», din care se
nasc, prin «evoluţie spaţială», statele”11, format în secolul al XV-lea prin
Marele Ducat al Moscovei. Fondat după căderea Rusiei kievene, Marele Ducat
al Moscovei a fost situat în mijlocul stepei eurasiatice, vulnerabil oricărei
invazii, indiferent de direcţie datorită absenţei totale a vreunei bariere
naturale. În acest sens, expansiunea rusească s-a orientat între secolele XV-
XVIII, în trei direcţii: 1) către Nord şi Nord-Est, 2) către Est şi Sud-Est şi, în

11 Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, vol. I, Bucureşti, editura Mica Valahie, 2004, p. 22.

6
final, 3) către Vest. Desigur, această expansiune a fost condiţionată şi de
contextul politic al vremii, mai exact de inamicii reali sau potenţiali ai statului
rus. Astfel, prima direcţie de expansiune nu viza atât cucerirea, cât
consolidarea statului rus, asigurarea unui spaţiu în care să supravieţuiască
statul în eventualitatea unei nou înfrângeri. De asemenea, această primă fază a
ancorat frontiera estică a Rusiei de Munţii Ural, o barieră în calea invadatorilor
nomazi.
În opinia lui George Friedman, Rusia, indiferent de forma sa de
organizare statală (fie că vorbim de un imperiu, o federaţia, un stat naţional
etc.) este condiţionată de următoarele imperative geopolitice:
„Expansiunea spre Nord şi Est pentru a asigura o redută într-un
teritoriu cu climat ostil care este protejat parţial de către Urali;
Expansiune spre Sud către Caucaz şi spre Sud-Est pentru a împiedica
invaziile de natura asiatică;
Expansiunea spre Vest pe cât posibil. Neîncetarea acestei expansiuni
până când sunt atinşi Carpaţii, iar în cazul Culoarului Transeuropean,
expansiunea nu încetează vreodată. O penetrare mai adâncă creşte securitatea
nu doar în termeni de zone-tampon; Culoarul Transeuropean se îngustează cu
cât se înaintează către Vest, făcând apărarea mai uşoară;
Controlarea imperiului prin teroare. Dat fiind faptul că majoritatea
teritoriului rusesc nu este, de fapt, rusesc, o mână fermă este necesară pentru a
preveni preluarea controlului regional şi aliarea miriadelor de minorităţi cu
forţe ostile;
Expansiunea către porturile mărilor calde care au acces deschis către
oceane în aşa fel încât imperiul să poată contracara problemele economice cu
care se confruntă un imperiu telurocratic”12.

12 George Friedman, Următorii o sută de ani: previziuni pentru secolul 21, traducere din limba engleză de
Valentina Georgescu, Bucureşti, editura Litera, 2004, pp. 95-96.

7
IV. IMPLICAŢIILE GEOPOLITICE ALE DOCTRINEI BREZHNEV
Într-un sens larg, Uniunea Sovietică a reprezentat cea mai extinsă
versiune a imperiului rus, cuprinzând zone-tampon atât în zona sudică, cât şi
în cea vestică, având frontierele ancorate în structuri naturale dificile de
depăşit şi, poate cel mai important, având o deschidere, oricât de modestă, la
Marea Mediterană prin intermediul Republicii Iugoslave. Astfel, putem
argumenta că Uniunea Sovietică de după al Doilea Război Mondial a întrunit
toate condiţiile necesare pentru a satisface imperativele geopolitice menţionate
mai sus dintre care, cel mai important, ocuparea unui segment important din
Culoarul Transeuropean format din ţările baltice, Polonia şi Cehoslovacia.
Astfel, Dincolo de orice dorinţă de a asigura bunăstarea popoarelor ceh şi
slovac, interesele geopolitice ruse şi ameninţările percepute la adresa
securităţii ruse au fost cele care au determinat ocuparea Cehoslovaciei,
arestarea lui Alexander Dubček şi infanticidul pluripartitismului cehoslovac.
Şi toate acestea pentru a conserva zonele-tampon imperative securităţii URSS-
ului. Ce s-ar fi întâmplat dacă Cehoslovacia s-ar fi separat de blocul sovietic?
În primul rând ar fi oferit inamicilor URSS-ului ocazia de a înainta pe Culoarul
Transeuropean prin integrarea Cehoslovaciei în sistemele economic
(Comunitatea Europeană) şi militar (NATO) occidentale. Mai important, acest
proces ar fi redus semnificativ spaţiul vital apărării sovietice. În plus, ar fi
putut declanşa un val de presiuni sociale menit să reformeze sistemul socialist
şi să transforme comunismul cu faţă umană dintr-un experiment într-o
realitate regională şi, implicit, tranzitarea statelor-satelit de la un sistem
socialist la unul capitalist. Astfel, doctrina Brezhnev a avut menirea de a
preveni acest efect de domino în regiunea Europei Centrale şi de Est şi de a
prezerva zonele de securitate indispensabile Rusiei. George Friedman preciza
faptul că „curajul Rusiei a fost oarecum ştirbit de căderea comunismului. St.
Petersburg, bijuteria sa, se afla la circa 1609km depărtare de trupele NATO în
1989. În 2008, distanţa s-a scurtat la vreo 113 km. În 1989, Moscova se afla la

8
1930 km depărtare de graniţele puterii ruse. În prezent, distanţa este doar 322
km”13.
Aşadar, dincolo de orice dubiu, rolul statelor-satelit, contrar
argumentaţiei doctrinei Brezhnev, nu era acel de parteneri în cadrul
commonwealth-ului socialist, ci acela de bariere în calea unei ofensive ale
trupelor NATO. Doctrina Brezhnev, la sfârşitul celui de-al şaselea deceniu al
secolului trecut, a avut ca scop legitimarea suprimării suveranităţii naţionale şi
autodeterminării populare prin invocarea unei fantasmagorice securităţi
colective, o faţadă pentru opinia publică internaţională în spatele căreia se
manifesta fără vreun impediment Realpolitik-ul.

V. CONCLUZII
A vorbi despre un stat rus, indiferent de forma pe care o ia, înseamnă a
vorbi despre poziţia unică pe care acesta o ocupă în Insula Mondială, şi anume
Heartland-ul, şi despre imperativele geopolitice constante pe care această
poziţie le presupune. De aici putem spune că Uniunea Sovietică a reprezentat
apogeul puterii ruse în Insula Lumii, dominând întreg Heartland-ul şi o bună
parte din Rimland.
De asemenea, referitor ameninţările la adresa securităţii ruseşti, trebuie să
facem o distincţie între ceea ce a fost un episod (Primăvara de la Praga) din
istoria relaţiilor internaţionale şi ceea ce a reprezentat o ameninţare constantă
pentru statul rus de-a lungul istoriei sale. Ameninţările la adresa securităţii
URSS-ului şi a Rusiei, indiferent de epocă, a fost şi sunt de două tipuri: 1)
social-demografice şi 2) militare. Rusia este un stat, un imperiu clădit pe
muchia săbiei. Militarismul a caracterizat dintotdeauna Rusia. Expansiunea a
fost, după secolul al XV-lea, o trăsătură constantă a dinamicii ruse în
Heartland. De asemenea, ameninţările militare la adresa securităţii ruseşti au
pus amprenta asupra doctrinelor şi strategiilor de securitate ale statului rus,

13 Ibidem, p. 96.

9
acestea fiind o combinaţie între ceea ce se manifestă pe moment şi ceea ce este
dictat de specificul geografic şi geopolitic al spaţiului.
Concluzionând, doctrina Brezhnev trebuie văzută ca o continuare a
politicii interne ruse, prin care elitele guvernamentale ale imperiului au
neglijat problemele reale care ameninţau spaţiul de securitate al U.R.S.S.-ului
în favoarea preeminenţei factorului militar. Bunăoară, aşa cum remarcă şi
Barry Buzan14, nu tancurile, nici avioanele, nici arsenalul nuclear nu au fost
instrumentele căderii blocului sovietic. Nici măcar un glonţ nu a fost tras. Nici
nu a fost nevoie. Adevărata sursă a eşecului sovietic trebuie căutată în inimile
şi minţile popoarelor oprimate şi în opacitatea lentilelor cu care conducători
precum L. Brezhnev au văzut imperiul lor şi nevoile acestuia. Şi asta fiindcă, în
ciuda satisfacerii imperativelor geopolitice, conducătorii imperiului rus nu au
reuşit vreodată să câştige loialitatea supuşilor lor, dovada faptului că, în cele
din urmă, sabia şi minciuna nu pot legitima, în ultimă instanţă, niciun
imperiu.
De asemenea, James Burnham a arătat că geopolitica expansiunii
sovietice s-a bazat, în vremea lui Brezhnev, pe dihotomia zone de pace/ zone
de război („zone of peace” - „zone of war”), concepute ca o reţea mondială şi
folosite ca tehnici de expansiune. Burnham a previzionat doctrina Brezhnev şi,
totodată, „strategia conflictuală sovietică” în lumea a treia15.

14 Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, traducere din limba engleză de Vivia Săndulescu, ediţia a II-a,
Chişinău, editura Cartier, 2000.
15 Ilie Bădescu, Lucian Dumitrescu, Veronica Dumitraşcu, Geopolitica noului imperialism, Bucureşti,

editura Mica Valahie, 2010, p. 300.

10
BIBLIOGRAFIE:

Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, vol. I, Bucureşti, editura Mica Valahie, 2004.

Idem; Dumitrescu, Lucian; Dumitraşcu, Veronica, Geopolitica noului


imperialism, Bucureşti, editura Mica Valahie, 2010.

Bernstein, Serge; Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. V: Secolul XX (din 1919 până
în zilele noastre), traducere de Monica Timu, Iaşi, Institutul European, 1998.

Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama, traducere din limba engleză de Vivia
Săndulescu, ediţia a II-a, Chişinău, editura Cartier, 2000.

Dobrynin, Anatoly, In Confidence: Moscow’s Ambassador to America’s Six Cold


War Presidents, New York, Random House, 1995.

Friedman, George, Următorii o sută de ani: previziuni pentru secolul 21,


traducere din limba engleză de Valentina Georgescu, Bucureşti, editura
Litera, 2004.

Judt, Tony, Après-guerre: une histoire de l’Europe depuis 1945, Éditions Hachette
Grand pluriel, Paris, 2005.

Leffler, Melvyn P.; Vestad, Odd Arne (ed.), The Cambridge History of the Cold
War, vol. II: Crises and Détente, Cambridge, University Press, 2010.

Otu, Petre, Noaptea roşie a Cehoslovaciei, în Dosarele Istoriei, nr. 8/1998.

11