PRETURI SI CONTURENTA EXAMEN

1.1. Delimitări conceptuale privind concurenţa : concurenta privită din punct de vedere
economic si elemente definitorii.
Privită din punct de vedere economic, „concurenţa este întotdeauna legată de
tranzacţii pe piaţă, de cerere şi ofertă şi de procesul schimbului”. Mai exact, se poate
spune că există concurenţă economică dacă consumatorul poate alege alternativa cea mai
convenabilă preferinţelor sale. Astfel, concurenţa este strâns legată de libertatea de a
alege. Totodată, concurenţa exprimă comportamentul specific interesat al tuturor
subiecţilor de proprietate, care pentru a-şi atinge obiectivele intră în raporturi de
cooperare şi confruntare cu ceilalţi. Din această definiţie rezultă câteva elemente
definitorii pentru a înţelege conţinutul concurenţei:
 Concurenţa reprezintă o confruntare, dar şi o cooperare între diferiţi agenţi economici, în
vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare sau achiziţie a bunurilor de consum,
de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare, financiare. Ea reprezintă o întrecere pentru a obţine
avantaje sau măcar pentru a reduce probabilitatea producerii riscurilor. În această competiţie fiecare
acţionează din interes. Astfel, cumpărătorii caută vânzătorii care oferă preţul cel mai mic, calitatea cea
mai bună, condiţiile de livrare a bunurilor de consum cele mai favorabile. La rândul lor, vânzătorii se
întrec între ei pentru a atrage cât mai mulţi cumpărători, cu forţă economică ridicată, stabili în achiziţie
etc. Din această competiţie, în mod normal, ies învingători cei mai buni;
 Concurenţa este considerată calea spre satisfacerea intereselor tuturor participanţilor la
activitatea economică, deoarece asigură producătorilor obţinerea profiturilor dorite, iar consumatorilor
satisfacerea corespunzătoare a nevoilor. Denumită şi „mâna invizibilă”, concurenţa funcţionează ca
legitate a pieţei, deoarece toţi agenţii economici trebuie să se supună exigenţelor ei

1.2. Înţelegeri, decizii şi practici concertate: Practicile anticoncurenţiale pâna la Categoriile de

practici anticoncurenţiale
Practicile anticoncurenţiale sunt constituite, în principal, din: înţelegeri între agenţii economici
sau asociaţii ale acestora, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea
concurenţei, folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante. Actele normative privind concurenţa interzic
orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici, orice decizii de asociere sau practici concertate
între aceştia, care pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe o anumită piaţă.
Astfel, sunt vizate în speciale întelegerile care urmăresc:
 fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau cumpărare, a tarifelor,
adaosurilor, precum şi a oricăror altor condiţii comerciale inechitabile;
 limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor;
 împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului
de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii;
 aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente pentru unii parteneri comerciali, provocându-
le un dezavantaj în poziţia concurenţială;
 participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice forme de concurs de oferte;
 eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii
exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici.

1.3.Folosirea în mod abuziv a poziţiei dominante: categorii si

practici abuzive
Există două categorii de comportamente în care se poate angaja o firmă dominantă şi care pot
fi considerate ca abuzuri de poziţie dominantă.

Prima categorie include comportamentele prin care o firmă dominantă îşi exercită puterea sa pe
piaţă, cum ar fi practicarea preţurilor de monopol sau reducerea producţiei, în scopul creării unei penurii
de bunuri. Un astfel de comportament este în general “comportament de exploatare”, întrucât firma îşi
exploatează puterea pe care o are pe piaţă.

A doua categorie include comportamentele prin care o firmă dominantă îşi întăreşte puterea pe
piaţă, împiedicând alţi concurenţi să intre pe piaţă sau să concureze în mod eficient. Acest tip de
comportament se numeşte “comportament excesiv”, deoarece exclude concurenţa sau concurenţii.

Între poziţia dominantă pe care un agent economic o deţine pe o piaţă şi practicile abuzive
manifestate în comportamentul lui există o legătură de cauzalitate. Faptele anticoncurenţiale trebuie să
rezulte din utilizarea poziţiei dominante; legătura de cauzalitate se consideră stabilită atunci când piaţa
respectivă se supune regulilor impuse de întreprinderea dominantă, schimbul de produse sau servicii
desfăşurându-se numai în condiţiile fixate de aceasta.
 Practicile abuzive pot consta, în special, în:

impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau
a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;

limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau

consumatorilor;

realizarea de importuri fără competiţie de oferte şi tratative de ordin tehnic-comercial

uzuale, în cazul produselor şi serviciilor care determină nivelul general al preţurilor şi tarifelor în
economie;

practicarea unor preţuri excesive sau de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării
concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea
unor preţuri majorate consumatorilor interni.

1.4.Concentrările economice: fuziunea

Fuziunea -reprezintă combinarea a doi sau mai mulţi agenţi economici într-unul singur, cu
scopul declarat de a creşte eficienţa economică dar şi , de multe ori, de a evita concurenţa. Fuziunile pot
avea loc prin:

 contopire: în situaţia în care doi sau mai mulţi agenţi economici se reunesc într-un nou
agent economic şi încetează să mai existe ca persoane juridice distincte;
 absorbţie: atunci când un agent economic este înglobat de un alt agent economic, acesta
din urmă păstrându-şi personalitatea juridică, în timp ce primul încetează să mai existe ca persoană
juridică;
 fuziune de facto: în cazul în care doi sau mai mulţi agenţi economici independenţi, deşi
îşi păstrează personalitatea juridică, în absenţa unui act juridic legal, îşi combină activităţile, creând un
grup care se manifestă concurenţial ca o singură entitate economică.
Fuziunile se sprijină pe diferite raţiuni, cum ar fi: creşterea eficienţei economice sau dobândirea puterii
de piaţă, extinderea pe diferite pieţe geografice, promovarea mecanismelor financiare şi de cercetare –
dezvoltare etc.

Se disting trei tipuri fundamentale de fuziuni: orizontale, verticale şi conglomerate.

 a) Fuziunea orizontală se referă la asocierea între agenţi economici concurenţi care produc şi
comercializează aceleaşi produse pe piaţa relevantă. Dacă sunt reprezentative ca mărime, fuziunile
orizontale pot reduce concurenţa pe piaţă, fiind deseori sub supravegherea autorităţilor de concurenţă.

b) Fuziunea verticală are loc între agenţii economici care operează la nivelul diferitelor stadii de
producţie, de la materiile prime, până la produsele finite aflate în faza de distribuţie (spre exemplu, o
fuziune între un agent economic ce operează pe piaţa serviciilor de foraj – sonde şi un agent economic
ce activează în sectorul de rafinare a petrolului). De obicei, efectul acestora se concretizează în creşterea
eficienţei economice, deşi uneori pot avea un impact anticoncurenţial.

c) Fuziunea conglomerată se prezintă sub forma unei asocieri de agenţi economici aflaţi în
sectoare neînrudite (spre exemplu, între un producător de produse alimentare şi un
producător de utilaje pentru industria energetică). Astfel de fuzionări nu ridică probleme din
punct de vedere al politicii concurenţei, întrucât ele nu urmăresc creşterea puterii pe piaţă
2.1. Concepte privind preţul şi valoarea
În termeni generali, preţul reprezintă o sumă de bani primită sau plătită pentru cedarea,
respectiv obţinerea unui bun sau serviciu. Din punct de vedere al conţinutului economic, categoria
economică de preţ semnifică expresia bănească a valorii bunurilor şi serviciilor care fac obiectul
schimbului pe piaţă, prin vânzare-cumpărare. . Preţul exprimă totodată şi relaţiile băneşti ce iau
naştere şi se derulează între participanţii la reproducţia economică şi socială cu privire la
exprimarea în bani a valorii tuturor bunurilor şi serviciilor.

Analizând relaţiile dintre preţ şi valoare, se constată faptul că între cele două categorii
există raporturi de condiţionare directă, evoluţia lor având acelaşi sens. În condiţiile în care
valoarea etalonului utilizat pentru exprimarea valorii mărfurilor rămâne neschimbată, este evident
că modificarea într-un sens a valorii mărfurilor, sub influenţa diferiţilor factori (modificarea
condiţiilor de producţie, a preferinţelor consumatorilor etc.) va determina modificarea în acelaşi
sens a preţului.
 2.2. Teorii asupra valorii : E. Teoria valorii bazate pe entropia josă

Schimbarea de fond produsă în modul de abordare a valorii constă în tratarea obţinerii şi

gestionării acesteia în cadrul legilor generale ale naturii : legea conservării materiei şi legea entropiei.
La baza valorii stă potenţialul natural al materiei sub cele trei forme de existenţă : substanţă, energie şi
informaţie. Din această perspectivă, valoarea se încadrează în circuitul general al materiei. Sistemele
naturale dispun de energie internă şi energie liberă. Prima formă se transformă în pierderi alimentând
dezordinea din interiorul său sau din afara sistemului respectiv(entropie pozitivă), iar a doua formă este
entropie negativă sau joasă. Întreprinderea, ca sistem natural deschis, este supus obiectiv acţiunii celor
două legi generale ale naturii: legea conservării materiei şi legea entropiei.

În virtutea primei legi „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”. A doua
lege arată că rezultatele utile (pentru noi profitul) sunt mai mici decât intrările (veniturile) datorită
pierderilor (cheltuielilor). Având în vedere tendinţa naturală spre entropie (dezagregare), la nivelul
firmei este necesar să se intervină permanent pentru menţinerea echilibrului.

Mecanismul valorii în această viziune este radical schimbat, cuprinzând trei sisteme :

 Sistemul natural cu procesele de ordin fizic, chimic şi biologic specifice, care sunt antrenate
diferenţiat în obţinerea şi gestionarea valorii ;
 Sistemul societăţii umane cu procese de ordin social , politic, cultural, învăţământ, etc ;
 Sistemul intreprinderii cu procesele de producţie, consum, repartiţie, schimb, etc.
Sintetic, relaţia de tip entropic a proceselor economice are următoarea configuraţie :

In + Is + Iintr. = Pems + Dr + Dnr

In care :
In – potenţialul natural atras ;
Is - potenţialul social atras ;
Iintr – potenţialul economic adăugat în intreprindere ;
Pems - potenţialul economic cedat mediului şi societăţii sub formă de produse si servicii;
Dr – deşeuri cu potenţial regenerabil;
Dnr - deşeuri cu potenţial neregenerabil.
 2.4. Relaţiile dintre preţuri
Între diferitele preţuri care alcătuiesc sistemul de preţuri există o multitudine de raporturi, relaţii,
care pot fi grupa în legături, corelaţii şi interdependenţe

Legăturile dintre preţuri exprimă relaţiile dintre diferitele categorii de preţ ale aceluiaşi produs,
din punctul de vedere al elementelor de structură. Existenţa unui sistem de preţuri impune
asigurarea unor legături precise între diferitele categorii de preţ ale unui produs, în funcţie de fazele
circuitului economic pe care acesta îl parcurge. De exemplu, legătura din preţul cu ridicate şi preţul
cu amănuntul se realizează prin adaosul comercial şi taxa pe valoarea adăugată. Datorită existenţei
acestor legături, modificarea preţurilor dintr-o categorie antrenează modificări ale elementelor de
legătură, şi, prin acestea, modificări ale preţurilor din celelalte categorii.Legătura dintre diferitele
categorii de preţuri nu trebuie însă percepută ca o dependenţă automată. Având în vedere funcţiile
concrete şi rolul relativ diferit al fiecărei categorii de preţ, este posibil ca nu întotdeauna
modificarea preţurilor dintr-o categorie să determine modificări, în aceeaşi măsură, ale preţurilor
din alte categorii. De exemplu, modificarea preţurilor cu ridicata (en-gros) nu implică neapărat şi
modificarea preţurilor cu amănuntul sau, dacă o implică, aceasta poate apare mai târziu, atenuată,
corelată eventual şi cu unele măsuri de protecţie socială.

Corelaţiile dintre preţuri exprimă raporturile dintre preţurile din aceeaşi categorie ale unor
produse diferite, şi pot fir corelaţii cu caracter general (de exemplu, între preţurile produselor
industriale şi preţurile produselor alimentare) sau corelaţii cu caracter reciproc (între preţurile
bunurilor complementare sau substituibile).

Interdependenţele dintre preţuri exprimă relaţiile complexe dintre nivelul preţurilor unor produse
şi nivelul costurilor şi preţurilor produselor la realizarea cărora sunt folosite.

Aceste interdependenţe se manifestă sub forma unor influenţe care pot fi:

o în lanţ , care se caracterizează prin transmiterea efectelor într-un singur sens (de exemplul
lemn – celuloză – hârtie - reviste-abonamente)
reciproce, care sunt caracterizate prin transmiterea influenţelor în sens flux-
reflux: de la preţurile materiilor prime la costurile şi preţurile produselor finite, şi, de la
acestea, la preţurile altor produse, dar şi la preţurile materiilor prime ( de exemplu,
modificarea preţurilor la combustibili determină modificarea tarifelor de transport şi, de
 aici, modificarea preţurilor la numeroase produse, dar şi modificarea preţurilor la
combustibili).

3.1. Etape în stabilirea preţurilor şi corective de preţ.

Aceste metode se folosesc, în general, pentru fundamentarea preţurilor unor produse

asemănătoare celor practicate de firmele concurente. La stabilirea preţurilor se vor lua în calcul nu
numai preţurile practicate pe piaţă, ci şi diferenţierile calitative ale produselor şi deosebirile în
condiţiile de comercializare. Stabilirea preţurilor în raport de preţurile concurenţilor presupune
parcurgerea mai multor etape:

 identificarea şi asigurarea surselor de informare asupra costurilor de producţie şi preţurilor

practicate de firmele concurente, precum şi a oricăror alte informaţii cu privire la produsul
respectiv selecţionarea şi actualizarea datelor, luându-se în considerare şi tendinţele în evoluţia
preţurilor pe plan intern şi internaţional.
 efectuarea calculelor de preţ şi corectarea acestora în funcţie de diferenţierile constructive,
funcţionale analiza preţului astfel obţinut şi corectarea acestuia în funcţie de posibilităţile de
realizare a acestuia şi alţi factori.
În calculaţia preţurilor se aplică, în mod obişnuit, mai multe corective de preţ, dintre care se
disting, în principal, următoarele:

 corective pentru evaluarea diferenţelor dinte parametri calitativi ai produselor în cauză şi cei
ai sortimentelor de referinţă ;
 corective pentru evaluarea diferenţelor în condiţiile de livrare, decontare, garanţie, service ;
 corective privind exprimarea cheltuielilor interne în valută (în cazul importurilor sau
exporturilor).
Firmele utilizează asemenea metode din dorinţa de a comercializa produsele proprii la
nivelul preţurilor de pe piaţă. Dinte multiplele documentaţii de preţ, folosite ca surse de informare,
se folosesc frecvent „ofertele de preţ” , deoarece acestea se întocmesc, în mare parte, la cerere şi
ţin seama de toate condiţiile solicitate de cumpărător.
 3.2. Metode de stabilire a preţurilor pornind de la preţurile
concurenţei : Metoda coeficienţilor medii
Metoda coeficienţilor medii

Această metodă presupune calcularea unor coeficienţi medii ai parametrilor calitativi , în funcţie
de care se stabileşte preţul care s-ar fi solicitat de către firmele concurente pentru produsul
respectiv. Etapele specifice în efectuarea calculelor sunt:

 selecţionarea ofertelor sau documentaţiilor de preţ pentru produsele oferite de firmele

concurente ;
 stabilirea parametrilor calitativi ce caracterizează produsul ( de exemplu, pentru un calculator
parametrii pot fi procesorul, memoria, hard-disk-ul etc.) ;
 înscrierea parametrilor într-un tabel şi calcularea coeficienţilor fiecărui parametru prin
raportarea valorilor parametrilor produselor firmelor concurente la valoarea parametrilor
produsului în cauză ;
 însumarea coeficienţilor parametrilor din fiecare ofertă şi calcularea unui coeficient mediu
pentru fiecare ofertă în parte;
 corectarea preţurilor de ofertă în funcţie de coeficienţii medii ;
 determinarea preţului produsului în cauză ca o medie aritmetică a preţurilor corectate.
În cazul în care între preţurile corectate cu coeficienţii medii apar neconcordanţe,
se omit din calcul ofertele neconcordanţe şi se reia calculul începând prima etapă
După selecţionarea ofertelor şi determinarea parametrilor calitativi reprezentativi
aceştia se înscriu într-un tabel, pe baza căruia se vor calcula coeficienţii pentru fiecare
parametru. După calcularea coeficienţilor pentru fiecare parametru se calculează
coeficienţii medii pentru fiecare ofertă ca o medie aritmetică a coeficienţilor fiecărui
parametru Se corectează apoi preţurile cu coeficienţii medii (PC=P/CM). Preţul ce s-ar
putea practica pentru produsul X se determină ca o medie aritmetică a preţurilor
corectate. Acesta mai poate fi corectat folosind şi alte corective, pentru evaluarea
diferenţelor în condiţiile de livrare, garanţie etc
 3.5. Strategii de fundamentare a preţurilor pe baza costurilor: a) Metoda
„cost-plus”

a) Metoda „cost-plus”

Conform acestei metode, preţul se determină prin adăugarea la costul complet de producţie
a unei anumite cote fixe. Utilizarea acestei metode presupune parcurgerea a doi paşi: determinarea
costurilor de producţie şi stabilirea cotei de adaos.

Determinarea costurilor de producţie prezintă particularităţi pentru cele trei mari domenii
de activitate: sectorul productiv, sectorul comercial şi sectorul serviciilor. În sectorul productiv,
firmele determină, de regulă, un cost variabil standard dat de consumul de muncă direct
productivă şi consumul direct de materiale, sau un cost de absorbţie standard, obţinut prin
adăugarea la costul variabil standard a cheltuielilor de regie ale firmei. Deoarece cheltuielile de
regie sunt repartizate de către firme în mod diferit pe produs, cota de adaos poate fi profit pur sau
poate conţine şi anumite elemente din cheltuielile generale ale firmei, elemente care vor fi deduse
din această cotă ulterior. În sectorul comercial (en-gros sau en-detail) costul variabil unitar este
pur şi simplu suma plătită de comerciant pentru a achiziţiona produsul. În domeniul serviciilor
costul este stabilit luând în calcul timpul de prestare a serviciului şi consumul de materiale, precum
şi specificul sectorului respectiv.

Stabilirea cotei de adaos implică alegerea fie a unei cote fixe de adaos pentru toate
produsele, fie a unor cote diferenţiate pe fiecare produs în parte. Diferenţierea acestora se face
ţinând seama de practica din domeniul de activitate, de elasticitatea cererii, restricţiile privind rata
venitului pe investiţie etc.

Utilizarea metodei "cost-plus" în decizia de preţ a firmei răspunde obiectivului de

a obţine un nivel satisfăcător al venitului pe termen lung, nu neapărat maxim. Utilizarea
acestei metode în fundamentarea pe termen lung a preţurilor prezintă anumite avantaje,
dintre care se remarcă simplitatea, asigurarea unui nivel adecvat de profitabilitate. Pe de
altă parte, metoda este criticată deoarece nu recunoaşte rolul costurilor de oportunitate şi
nu reflectă în mare măsură concurenţa, în termenii de reacţie a firmelor concurente şi
concurenţei potenţiale din partea firmelor care doresc să intre pe acea piaţă.
 4.4.1. Intervenţia statului în menţinerea unui mediu concurenţial
normal
Implicarea statului în menţinerea unui mediu concurenţial adecvat constituie un domeniu
marcat de controverse economice şi politice. Părerile economiştilor sunt divergente:

 o categorie e constituită din cei care nu consideră necesar ca statul să se implice în lupta contra
monopolurilor, deoarece acest efort ar fi zadarnic;
 o altă categorie o constituie cei care consideră că această implicare este necesară din cel puţin
două considerente şi anume costul social al puterii de monopol şi necesitatea de a arbitra conflictul
între o morală managerială, având ca scop suprem maximizarea profitului şi o morală publică, care
urmăreşte minimizarea costului social şi maximizarea avantajelor pentru colectivitate.
Monopolul consumă multe resurse pentru a obţine şi a-şi menţine poziţia. Pe de altă parte,
oligopolurile sunt tentate să efectueze cheltuieli excesive de publicitate, nu pentru a oferi
consumatorilor o cât mai bună informare ci, mai ales, pentru a atinge un dublu obiectiv: a face
dificilă intrarea noilor întreprinderi în ramura respectivă şi a spori costurile menţinerii în ramură
pentru un alt
concurent. Aceste structuri economice generează risipă de resurse pentru societate şi pentru că
apelează la anumite practici, cum ar fi:

 folosirea unor resurse pentru a influenţa guvernele, în scopul de a obţine decizii favorabile
întăririi poziţiei lor economice;
 crearea unei capacităţi de producţie excedentare pentru a putea fi folosită în scopul
contracarării intenţiei unui nou venit de a intra în ramură.
Intervenţia statului în vederea limitării puterii monopolurilor poate lua două forme diferite:

 impunerea obligaţiei pentru marile întreprinderi de a se diviza în întreprinderi mai mici şi

independente, de la care se speră un comportament concurenţial;
 menţinerea marilor firme cu poziţie de monopol, dar controlarea lor prin supravegherea
preţurilor şi a profiturilor.
Libera concurenţă presupune un anumit tip de intervenţie a statului în economie. Dacă este
lăsată fără nici un control, activitatea pieţei poate degenera, în sensul că întreprinderile
producătoare pot să ajungă la astfel de înţelegeri între ele care să aibă drept consecinţă
împiedicarea consumatorilor de a beneficia de efectele concurenţei.
4.5. Necesitatea protecţiei consumatorilor faţă de practicile anticoncurenţiale:
c) Asigurarea transparenţei pieţei

Principalele măsuri restrictive impuse firmelor în scopul protejării consumatorilor sunt cele
referitoare la preţuri, cele cu referire la formele şi condiţiile de vânzare şi cele referitoare la
transparenţa pieţei.

c) Asigurarea transparenţei pieţei

O condiţie esenţială pentru asigurarea protecţiei consumatorilor împotriva practicilor abuzive de

concurenţă o constituie asigurarea transparenţei pieţei, care constă în informarea acestora cu
privire la preţuri şi condiţiile de vânzare a produselor. Consumatorul trebuie să fie informat asupra
condiţiilor de vânzare şi asupra condiţiilor contractuale, care se referă la: modalităţi de plată;
termene de livrare sau executare a prestaţiilor; clauze speciale (anularea contractului, lipsuri,
întârzieri); regimul produselor defectuoase (schimbul sau restituirea, garanţia comercială); condiţii
de reziliere a contractului etc.

Una dintre imperfecţiunile pieţei este absenţa informaţiei, iar unul dintre principiile fundamentale
ale unei pieţe concurenţiale este că atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii, trebuie să dispună de
informaţii suficiente. Dar consumatorii pot să nu fie în măsură să afle ceea ce ei ar trebui să ştie
pentru a putea lua decizii judicioase. În aceste cazuri, întreprinderile pot să propună o calitate
superioară faţă de nevoile consumatorilor. Adesea, reglementările sunt destinate remedierii
acestor lipsuri. De asemenea, anumite produse şi servicii implică riscuri în utilizare sunt
periculoase sau dificil de evaluat din punct de vedere al calităţii. În acest caz, este necesar de a
proteja consumatorii printr-o reglementare referitoare la securitate şi aspectele calităţii. Aceştia
trebuie să fie asiguraţi, într-o anumită măsură, că ei obţin ceea ce aşteaptă. Acesta este obiectivul
reglementărilor fundamentale în materie de produse alimentare, farmaceutice etc., reglementări
care nu numai că protejează consumatorii, ci pot să favorizeze concurenţa şi creşterea producţiei
deoarece, având încredere, consumatorii vor cumpăra şi vor încerca noile produse.
 7.5. Fundamentarea preţurilor externe

Preţurile internaţionale reflectă punctele de echilibru dintre cerere şi ofertă pe pieţele

caracteristice ale diferitelor bunuri sau servicii. Piaţa caracteristică sau reprezentativă este acea
piaţă pe care se încheie cea mai mare parte din tranzacţiile cu un bun sau o categorie de bunuri,
care concentrează de fapt cererea şi oferta mondială pentru acel bun. Preţul internaţional are
atributele unui preţ liber, de piaţă. Pe piaţa externă, preţurile au la baza formării şi evoluţiei lor
valoarea de schimb medie mondială , în jurul căreia acestea vor oscila sub impactul acţiunii a
numeroşi factori economici şi extra-economici. Formarea preţului extern este influenţată, aşadar,
atât de raportul dintre cererea şi oferta mondială pentru acel bun, cât şi de o serie de factori având
un important rol precum:

 concurenţa pe piaţa externă,

 politica monopolurilor,
 tendinţele inflaţioniste,
 măsurile protecţioniste luate de unele ţări în scopul echilibrării balanţelor comerciale şi de
plăţi externe,
 acordurile comerciale internaţionale.
Mecanismul de formare a preţurilor care stă la baza operaţiilor de comerţ exterior presupune o
cunoaştere temeinică a modului de formare a valorii mărfurilor pe plan internaţional, a preţurilor
internaţionale, a factorilor care influenţează mărimea şi evoluţia, distingându-se astfel câteva
situaţii particulare:

 în condiţiile în care majoritatea produselor de un anumit tip, aflate pe piaţa mondială la un

anumit moment, sunt realizate de o singură ţară, valoarea internaţională a acestora va fi
determinată de valoarea lor naţională;
 în condiţiile în care cea mai mare parte din mărfurile de un anumit tip sunt create de un grup
restrâns de ţări exportatoare, valoarea internaţională va tinde spre valoarea naţională a ţării care
deţine principala pondere în producţia de mărfuri de acest fel.
în celelalte cazuri, când produsele sunt realizate de firme din numeroase ţări, valoarea
internaţională a acestora este determinată de condiţiile de producţie superioare mediei
 7.6. Forme de preţuri practicate în cadrul schimburilor economice
internaţionale e) preţul de dumping.

Dumpingul se manifestă atunci când exportatorii oferă şi contractează produse la preţuri scăzute,
concurând neloial producătorii din ţara importatoare. Ei practică aceste preţuri dorind să acapareze
un segment din piaţa respectivă, sperând că ulterior vor reuşi să-şi majoreze preţul. Implicaţiile
dumpingului sunt destul de extinse şi interpretabile. Prin cumpărarea de produse la preţuri scăzute,
importatorul poate obţine avantaje care îi pot influenţa profitul. Însă importul acestor mărfuri
determină reducerea capacităţilor de producţie interne, care la rândul lor, duc la scăderea gradului
de ocupare a forţei de muncă şi creşterea cheltuielilor în sectoarele productive.

Pentru exportator dumpingul prezintă avantaje ce constau în reducerea stocurilor şi o producţie

suplimentară care se valorifică pe piaţa externă. Însă prin exportul mărfurilor la preţuri externe
scăzute se influenţează negativ profitul realizat şi impozitele datorate bugetului de stat. Pentru a
se evita exportul la preţ de dumping, agenţii economici producători se pot documenta şi informa
în mod detaliat asupra condiţiilor şi împrejurărilor în care se poate declanşa acţiunea de dumping
de către importatori. În această privinţă ei trebuie să cunoască cât mai precis preţul de cost şi de
vânzare la produsele similare sau identice realizate în ţara importatorului şi reglementările în
legătură cu investigaţiilE făcute pentru certificarea unui dumping, taxa antidumping, valoarea
normală a produsului exportat, diversele cheltuieli care intervin pentru soluţionarea litigiului.

Valoarea normală a mărfii importate este definită ca fiind egală cu suma următoarelor
componente:

- costul materialelor şi al produselor de fabricare sau prelucrare folosite la producerea mărfii sau a
alteia similare înainte de data importului

- o marjă pentru cheltuieli generale şi profit egală cu cea reflectată de obicei în vânzările efectuate
de producătorii din ţara importatoare. Marja pentru cheltuielile generale nu va fi mai mică de 10%
din valoarea produsului, iar marja de profit nu poate fi sub 8% din totalul acestora.

- costul ambalajelor de orice natură şi alte cheltuieli legate de pregătirea mărfii pentru transport
către importator
Consecinţele unui dumping pot fi, de multe ori, importante. Se înregistrează numeroase cazuri în
care exportatorii ce practicau preţuri de dumping au înregistrat, în urma taxelor antidumping,
cheltuielilor de investigaţii şi onorariilor achitate, pierderi importante. La toate acestea se adaugă
şi eliminarea de pe piaţă pe o perioadă de timp a exportatorilor.

7.6. Forme de preţuri practicate în cadrul schimburilor

economice internaţionale f) preţul internaţional de acord sau de contract

Această formă de preţ se stabileşte în practică în cazul încheierii unor acorduri internaţionale între
diferite ţări exportatoare şi importatoare. Prin aceste acorduri internaţionale pe produs se urmăreşte
asigurarea unor condiţii de echitate în comercializarea produselor de bază, fapt care să permită o
îmbunătăţire a situaţiei economice a ţărilor in curs de dezvoltare furnizoare de materii prime. Prin
acordurile încheiate ţările importatoare şi exportatoare se angajează ca în cadrul schimburilor
reciproce să aplice preţul convenit, exprimat de regulă în valute liber utilizabile. Instrumentul cel
mai important utilizat de ţările participante la acordurile internaţionale pentru influenţarea cererii
şi ofertei este stocul tampon, care se finanţează de ţările membre în produse sau echivalent valoric,
proporţional cu volumul operaţiunilor prevăzute a fi realizate de fiecare ţară pe piaţa respectivă.
Dintre cele mai importante acorduri şi înţelegeri internaţionale pe produse care funcţionează în
prezent se pot menţiona: Asociaţia Internaţională a Bauxitei, Acordul Internaţional al Zahărului
etc.

Preţul internaţional de acord prezintă unele particularităţi faţă de celelalte forme de preţuri :

 acest preţ se stabileşte ca un preţ fix, cu anumite limite admise de fluctuaţie.

 prin nivelul la care se stabileşte se apropie mai mult de valoarea cea mai ridicată a produsului
care formează obiectul acordului.
Caracteristic în această direcţie este şi caracterul multilateral al negocierii preţului; fiecare ţară
este interesată ca preţul stabilit să asigure recuperarea cheltuielilor şi să stimuleze desfacerea
produselor. Existenţa preţurilor de acord şi de contract relevă necesitatea cunoaşterii în detaliu a
acordurilor pe produse încheiate pe plan extern şi adoptarea unor politici corespunzătoare pentru
a putea beneficia de avantajele pe care acestea le oferă.
 8.1.Concurenţa – componentă esentiala a pieţei libere
Concurenţa este un mod de manifestare a economiei de piaţă în care pentru un bun omogen şi
substitutele sale, existenţa mai multor producători este obligatorie. Concurenţa are la bază
comportamentul individual al agenţilor economici orientat (în condiţiile de transparenţă a pieţei)
spre conducerea activităţii astfel încât câştigul său net să fie cât mai mare iar forma să fie cât mai
competitivă. Concurenţa este bivalentă în sensul că se manifestă atât pentru producători cât şi
pentru cumpărători. Condiţiile de exercitare a concurenţei se referă la:

 existenţa mai multor producători specializaţi în producerea şi livrarea unui anumit bun;
 fiecare producător are interesul de a exploata eficient capacităţile sale de producţie şi resursele
de care dispune;
 respectarea regulilor jocului (sunt permise acţiuni aflate în limitele legii – fiscale, comerciale);
 devansarea sau cel puţin echilibrarea cererii de către ofertă.
Concurenţa între producători exercită o permanentă presiune asupra scăderii preţurilor de
vânzare şi prin ele asupra gestiunii legată de preţuri.
Preţul constituie un pol de atracţie către care converg toate forţele pieţei. Piaţa se consideră
echilibrată pentru preţul care permite egalitatea dintre cerere şi ofertă (în privinţa cantităţii).

Cunoaşterea concurenţei de către întreprinderi a condus la identificarea unor tipuri de strategii

de atragere a interesului pieţei:

 strategia efortului concentrat – se urmăreşte atragerea clientelei particulare pentru un produs

particular;
 strategia diferenţierii bunurilor într-o gamă largă – urmărind diferenţierea produselor până
când produsul capătă caracter de unicat în ansamblu său în ceea ce priveşte marca, înfăţişarea,
service-ul;
 stategia dominaţiei globale prin costuri – se urmăreşte concurenţa prin preţuri imbatabile
fără să se facă rabat de la calitatea produsului
 8.4. Formarea preţului de echilibru în cadrul concurenţei perfecte

Adaptarea preţurilor la cerinţele pieţei se face numai prin cantităţi sau numai prin preţuri.
Formarea preţului de echilibru este influenţată de acea cantitate de mărfuri (cerută şi respectiv
oferită) pentru care există compatibilitatea cumpărătorilor şi vânzătorilor în raport cu preţul fixat.
Se vorbeşte de un echilibru stabil când o perturbare este urmată de o revenire la o nouă stare de
echilibru. Se disting 4 tipuri de perturbaţii:

 cererea creşte, oferta este fixă - adaptarea se face:

- prin preţuri – creşte preţul, rezultă retragerea cererii şi tot aşa până la restabilirea echilibrului;

- prin cantităţi - sporeşte oferta (pentru că preţul de cerere este mai mare decât preţul de ofertă).
Oferta creşte până la echilibrarea preţului de cerere cu cel de ofertă.

 cererea scade - oferta este fixă – adaptarea se face:

- prin preţuri – preţul scade până când scăderea cererii este echilibrată de ofertă;

- prin cantităţi – oferta scade până când nivelul preţului de ofertă se reduce şi echilibrează cererea.

 oferta creşte - cererea este fixă – adaptare se face:

- prin preţuri – preţul scade;

- prin cantităţi - creşte consumul;

 oferta scade - cererea este fixă – adaptare se face:

- prin preţuri – preţurile cresc;

- prin cantităţi – scade cererea.

Pe perioade lungi echilibrul pieţei presupune egalitatea între cererea totală şi oferta totală
iar profiturile întreprinderilor marginale sunt nule. Apariţia de noi întreprinderi va continua atâta
timp cât întreprinderile existente vor realiza profituri şi va înceta când diferenţa dintre preţ şi costul
mediu se reduce la zero. În condiţiile formării preţului de echilibru întreprinderea care are costurile
medii cele mai mari se află ea însăşi la echilibru în sensul că nu va avea nici profit nici pierdere
deoarece costul mediu este egal cu preţul pieţei iar o astfel de întreprindere este denumită
întreprindere marginală. Dispariţia ei face oferta insuficientă, preţul va creşte, profiturile cresc
pentru cei rămaşi în sectorul de activitate, se încurajează apariţia altor capacităţi, oferta creşte,
preţul scade.

8.11. Teoria pieţelor contestabile

Teoria pieţelor contestabile este de dată recentă. Ea s-a dezvoltat în Statele Unite
în paralel cu dezvoltarea, în anii 70, a politicilor de liberalizare a anumitor activităţi ca
transporturile aeriene sau telecomunicaţiile. O piaţă este contestabilă atunci când intrarea
şi ieşirea sunt libere şi nu există nici bariere la intrare (de exemplu un nivel ridicat al
investiţiilor iniţiale) nici costuri irecuperabile (cele pe care nu le putem recupera când se
părăseşte o industrie). De exemplu, este posibil, odată cu dereglementarea transporturilor
aeriene, de a intra pe această piaţă cu un cost de intrare slab (închirierea avioanelor,
negocierea dreptului de decolare şi de aterizare) şi de ieşire (rezilierea contractelor de
închiriere, a celor de muncă).
Contestabilitatea unei pieţe produce consecinţe asupra strategiei întreprinderilor
care au o poziţie de monopol: în fapt, intrarea unui concurent poate avea ca efect
creşterea volumului producţiei, scăderea preţurilor şi deci a profiturilor. În aceste condiţii,
faţă de ameninţarea care o constituie intrarea eventuală a unei întreprinderi concurente,
întreprinderea instalată poate fi constrânsă să crească nivelul producţiei sale şi să caute un
profit care să acopere cu puţin costurile de producţie, ca pe o piaţă concurenţială.
Această teorie are o implicaţie importantă: efectele aşteptate de la concurenţa pură şi
perfectă nu depind de numărul de concurenţi pe piaţă ci de condiţiile concurenţei, ceea ce
trebuie să conducă guvernanţii să păstreze condiţiile ce o fac contestabilă, mai ales
facilitând condiţiile de intrare pe piaţă prin punerea în aplicare a politicilor de
liberalizare.

9.3. Componentele sistemului informaţional al preţurilor

Sistemul informaţional al preţurilor cuprinde două subsisteme principale: subsistemul

informaţional al preţurilor cu ridicata ale produselor industriale si subsistemul informaţional al
preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor serviciilor destinate populaţiei

A) Subsistemul informaţional al preţurilor cu ridicata ale produselor industriale

În cadrul acestui subsistem se calculează şi se urmăresc următorii indicatori:

 indicii preţurilor cu ridicata, care caracterizează în mod complex evoluţia în timp a acestei
categorii de preţuri, pe verigi organizatorice şi pe destinaţii ale produselor
 volumul valoric al modificărilor de preţuri, care se calculează pe aceleaşi structuri ca şi indicii
de preţ; el măsoară modificarea mărimii veniturilor obţinute din vânzarea producţiei.
 preţurile medii ale principalelor grupe de produse. La produsele care se fabrică într-o
structură sortimentală, formând grupe de produse care au o importanţă economică şi socială
deosebită, pe lângă preţurile nominale, ca preţuri unitare ale fiecărui sortiment în parte , se stabilesc
şi se urmăresc preţurile medii pentru fiecare grupă.
B) Subsistemul informaţional al preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor serviciilor destinate
populaţiei
Acest subsistem cuprinde un ansamblu de indici prin care se urmăreşte caracterizarea complexă
a evoluţiei preţurilor şi tarifelor de consum, pentru total populaţie şi pentru diferite categorii de
populaţie. Indicii preţurilor cu amănuntul şi ai tarifelor pentru serviciile prestate populaţiei
îndeplinesc următoarele funcţii:

 reflectă în mod sintetic evoluţia preţurilor de consum şi a tarifelor plătite de populaţie

 constituie un element esenţial în determinarea veniturilor reale ale populaţiei
 fac obiectul comparaţiilor cu alte ţări în vederea lărgirii sistemului informaţional al preţurilor
Indicii preţurilor cu amănuntul şi ai tarifelor pentru serviciile prestate populaţiei cuprind:

 indicele general al preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor, care se calculează pentru toate

bunurile de consum şi serviciile destinate populaţiei
 indicii preţurilor calculaţi pe categorii ale populaţiei (salariaţi, pensionari, ţărani)
 indicii preţurilor calculaţi pe ramuri ale economiei
 indicii preţurilor în profil teritorial (pe judeţe si regiuni de dezvoltare)

9.4.Metodologia dimensionării cosului de consum

O variantă larg recunoscută şi aplicată pentru urmărirea concretă a variaţiei

preţurilor bunurilor şi tarifelor serviciilor destinate consumului populaţiei o reprezintă
calcularea indicelui preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei. Eşantionul delimitat
pentru calculul indicelui se constituie ca o listă a bunurilor şi serviciilor ce ocupă în
consumul normal al indivizilor o pondere importantă.
El este denumit generic “coşul consumului” pentru calculul indicelui preţurilor şi tarifelor.

În practică se procedează la o structurare a coşului de bunuri pe trei mari grupe:

 grupa 1 – bunuri alimentare

 grupa 2 – bunuri industriale
 grupa 3 – servicii
Dimensionarea coşului se poate face prin mai multe metode:

 metoda observaţiilor directe, care presupune ca într-o perioadă dată să se efectueze observaţii
directe privind natura şi cantitatea bunurilor şi serviciilor efectiv cumpărate. Este o metodă
empirică, greoaie, ce implică un volum mare de muncă şi costuri mari.
  metoda normativă, care porneşte de la definirea de către un grup de experţi sau reprezentanţi
ai diferitelor categorii sociale a unui consum considerat minim sau decent.
 metoda “extrapolărilor obiective” care îmbină elementele pozitive ale
metodelor anterioare.