Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară

„Ion Ionescu de la Brad” Iaşi

Prof. univ. dr. Ioan GÎLCĂ

ZOOTEHNIE GENERALĂ
(Suport de studiu I.D.)

Iaşi - 2014
 ZOOTEHNIE GENERALĂ

Cuprins

ƒ U.I. 1. Tehnologii de creştere, reproducţie şi ameliorare a taurinelor

ƒ U.I. 2. Tehnologii de creştere, reproducţie şi ameliorare a ovinelor
ƒ U.I. 3. Tehnologii de creştere, reproducţie şi ameliorare a suinelor
ƒ U.I. 4. Tehnologii de creştere, reproducţie şi ameliorare a cabalinelor
ƒ U.I. 5. Tehnologii de creştere, reproducţie şi ameliorare a păsărilor domestice

2
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1:

CREŞTEREA ŞI EXPLOATAREA BOVINELOR

CAPITOLUL 1

SITUAŢIA CREŞTERII BOVINELOR

1.1. Noţiuni introductive. Importanţa creşterii bovinelor

Prin produsele lor, bovinele contribuie la asigurarea unui procent însemnat din hrana
populaţiei. Creşterea bovinelor ocupă şi va ocupa locul prioritar în economia producţiei animale.
Importanţa creşterii lor este dată de varietatea produselor pe care le furnizează ca produse
principale: lapte, carne; produse secundare: piei, gunoi de grajd; subproduse de abator: unghii,
coarne, sânge, păr etc. forţă de muncă.
Laptele este cel mai important produs, datorită compoziţiei chimice complexe, valorii
biologice ridicate şi gradului înalt de digestibilitate. Conţine peste 100 de substanţe necesare
organismului uman, din care 20 de aminoacizi, 10 acizi graşi, 25 vitamine şi 45 elemente
minerale. Exprimată în calorii, valoare nutritivă a unui litru de lapte este echivalentă cu circa 400
g carne de porc, 750 g carne de viţel, 7-8 ouă, 500 g peşte, 2,6 kg varză, 125 g pâine etc.
Importanţa laptelui constă nu numai în valoarea nutritivă deosebită, ci şi în faptul că poate
fi transformat într-un număr foarte mare de produse lactate (peste 1000), ceea ce contribuie la
diversificarea alimentaţiei umane.
Hrana consumată este transformată cel mai economic în lapte; astfel, la acelaşi consum de
hrană, vacile de lapte dau o producţie echivalentă din punct de vedere energetic cu 1000 Kcal, pe
când animalele supuse îngăşării produc, prin depunerile de carne şi seu, cca. 840 Kcal. Din
producţia totală de lapte produsă pe glob, mai mult de 90% este dată de vaci.
Carnea. Deşi producţia de carne furnizată de bovine reprezintă cca. 35-40% din
producţia mondială de carne, se estimează o creştere a ponderii acesteia în consumul mondial.
Creşterea cerineţelor pentru carne de bovine se explică prin valoarea nutritivă şi dietetică a
acesteia.
Alte produse. Bovinele furnizează de asemenea şi produse secundare deosebit de
valoroase, respectiv peste 90% din pieile folosite în industrie şi 75% din gunoiul de grajd produs
de toate speciile.
Creşterea bovinelor prezintă importanţă şi prin contribuţia la creşterea eficienţei
economice datorită faptului că foloseşte judicios furajele fibroase şi suculente, precum şi toate
produsele secundare din producţia vegetală.

1.2. Situaţia şi evoluţia creşterii bovinelor pe glob

Creşterea bovinelor este influenţată de un complex de factori naturali şi socio-economici.

Se apreciază că pe glob există aproape 1,3 miliarde bovine, cele mai mari concentrări de efective
fiind în 6 mari centre importante: America de Nord (S.U.A., Canada, Mexic); Europa şi Asia
(China, India); America de Sud (Brazilia, Argentina, Columbia); Africa şi Australia; Orientul
apropiat; Oceania.
Analizând repartiţia efectivelor de bovine pe glob, rezultă că cele mai numeroase sunt în
Asia (cca. 30% din efectivul mondial). În America de Sud însă se cresc rase specializate pentu
producţia de carne, iar în Asia efectivele sunt formate din specii mai puţin productive, comparativ
cu taurinele (bivoli, zebu etc.).
Faţă de o creştere a efectivelor pe glob de 6,1% în perioada 1979-1991, în unele
continente creşterea a fost mai mare (Asia cu +13,6%; America de Sud cu +14,7%), iar în altele

3
s-a înregistrat un regres (Europa cu –9,5%; Oceania cu –7,4%; America de Nord şi Centrală cu –
7,6%).
Reducerea efectivelor în ţările dezvoltate se datorează, în principal, intensificării
procesului de ameliorare şi perfecţionării metodelor de exploatare, ceea ce a determinat realizarea
unor producţii medii şi globale superioare. În Europa, luată în ansamblu, producţia de lapte a
crescut cu apropae 50% în ultimii 20 ani.
În unele ţări vest europene, pentru a limita creşterea producţiei globale, statul sprijină pe
acei fermieri care reduc efectivele de taurine, exploatate pentru lapte.

1.3. Situaţia şi evoluţia creşterii bovinelor în ţara noastră

În trecut, în ţara noastră creşterea bovinelor nu s-a bucurat de atenţia cuvenită, deşi
existau condiţii deosebit de favorabile. În perioada dintre cele două războaie mondiale, odată cu
înfiinţarea I.N.Z. s-au luat o serie de măsuri pentru stimularea creşterii acestei specii.
Sub patronajul I.N.Z. iau fiinţă sindicatele de creştere ale diferitelor rase de taurine.
Măsurile privind organizarea ponderii raselor ameliorate, la înviorarea exportului de animale, la
creşterea veniturilor crescătorilor, a interesului lor pentu creşterea taurinelor.
Datele stastistice din 1938 arată că efectivul era de 3.653.000 cap. din care efectivul
matcă reprezintă 48,9% asigurând o densitate de 25,2 cap/100 ha teren arabil. Atât densitatea cât
şi producţiile realizate pe cap de vacă (965 l lapte) erau cu totul nesatisfăcătoare. În această
perioadă majoritatea vacilor erau din rasa locală Sură de stepă. După cel de-al doilea război
mondial s-au luat o serie de măsuri care au dus la redresarea creşterii taurinelor, în mod deosebit
în fermele de stat.
Conform ultimilor date statistice, în 1993 efectivul de bovine era de 3.683.000 capete,
foarte apropiat de cel existent în 1938. Sub aspect calitativ însă, efectivul actual este superior
celui din 1938, dovadă producţia medie de lapte de peste 3050 l lapte.
Pentru redresarea creşterii taurinelor în perspectivă se impun următoarele măsuri:
♦ Dezvoltarea bazei furajere, prin îmbunătăţirea şi exploatarea raţională a pajiştilor naturale şi
cultivate, sporirea suprafeţelor cu culturi furajere în special trifoliene şi sfeclă furajeră până la
nivelul ţărilor apusene, utilizarea mai bună a resurselor furajere secundare din producţia
vegetală şi industria alimentară;
♦ Stimularea creşterii taurinelor în gospodăriile populaţiei prin preţuri stimulative, acordarea de
credite avantajoase pentru cumpărarea de animale de rasă, construcţii de adăposturi şi
achiziţionarea de utilaje pentru mecanizarea microfermelor;
♦ Îmbunătăţirea activităţii de reproducţie a taurinelor pentru ridicarea procentului de
fecunditate şi natalitate;
♦ Organizarea în noile condiţii, a însămânţărilor artificale cu material seminal congelat, pentru
realizarea în cel mai scurt timp a progresului genetic scontat;
♦ Apărarea sănătăţii taurinelor prin eradicarea principalelor boli contagioase (tuberculoză,
leucoză), prevenirea şi combaterea sterilităţii diminuarea afecţiunilor mamre şi podale etc.

4
 CAPITOLUL 2

CLASIFICAREA BOVINELOR

Din punct de vedere al sistematicii zologice, bovinele fac parte din clasa Mammalia,
subclasa Eutheria, ordinul Ungulata, subordinul Artiodactyla, grupa Ruminantia, familia
Cavicorne (Bovidae), subfamilia Bovinae.
În subfamilia Bovinae sunt două genuri: Bos şi Bubalus. Genul Bos cuprinde la rândul
său următoarele subgenuri: Bos taurus, Bibos, Bizon, Poephagus.
Bovinele sunt animale de talie mare sau mijlocie, cu trunchiul lung, larg şi adânc, cu
dimorfism sexual accentuat. Sunt animale erbivore şi rumegătoare cu stomacul compartimentat,
pentru a folosi bine celuloza. Au membre puternice care se termină prin două unghii (ongloane)
formând copita despicată. Au coada lungă, pielea groasă, părul scurt şi neted.

2.1. CLASIFICAREA RASELOR DE TAURINE

Rasele de taurine se pot clasifica după aptitudinea productivă principală, gradul de

ameliorare, provenienţă, origine etc.
a) După aptitudinea productivă principală:
- rase pentru lapte: Holstein-Friză, Jersey, Angler;
- rase pentru carne: Charolaise, Hereford;
- rase mixte: Simmental, Schwyz;
- rase de tracţiune: Sură de stepă.
b) După gradul de ameliorare rasele pot fi:
- rase primitive (neameliorate) în evoluţia cărora omul a intervenit mai puţin şi care, de
obicei, au o producţie scăzută;
- rase perfecţionate care se caracterizează printr-un nivel productiv foarte ridicat în
direcţia respectivă de exploatare.
c) După provenineţă sau ţara de formare:
- rase locale (autohtone)
- rase de import.
Rasele de taurine existente la noi în ţară vor fi clasificate ţinând seama de provenienţa lor,
de gradul de ameliorare şi caracterul producţiei, astfel:
A. Rase autohtone:
a) primitive: Sură de stepă şi Vaca de munte (Mocăniţa)
b) ameliorate:
- mixte: Bălţată românească, Brună de Maramureş, Pinzgau de Transilvania;
- de lapte: Bălţată cu negru românească, Roşie dobrogeană.
B. Rase importate:
- de lapte: Holstein Friză, Roşie daneză, Jersey;
- mixte: Simmental, Schwyz, Pinzgau;
- de carne: Hereford, Charolaise

2.1.1. Rase locale neameliorate

Rasa Sură de stepă. Provine din Bos taurus primigenius şi a fost foarte răspândită în ţara
noastră până la primul război mondial.
La ora actuală arealul ei s-a restrâns foarte mult, datorită încrucişărilor de absorbţie cu
rase perfecţionate. Condiţiile pedoclimatice în care a trăit rasa au determinat apariţia mai multor
varietăţi: moldovenească, transilvăneană, ialomiţeană (dunăreană), dobrogeană.

2.1.2. Rase locale ameliorate

5
 Rasa Bălţată românească (BR)
Origine şi mod de formare. Este rezultatul încrucişărilor de absorbţie al taurinelor Sură
de stepă cu Simmental. Importurile de taurine din rasa Simmental s-au făcut la început (1870) în
zona Rădăuţi-Suceava, apoi (1880) în zona Mediaşului, Sighişoarei şi Lugojului, iar din 1900 în
zona Odorheiului. După cel de-al doilea război mondial s-au făcut din nou importuri de
Simmental din Elveţia şi Austria pentru consolidarea însuşirilor rasei Băţată româneacă.
Însuşirile morfologice şi productive. Se asemănă cu rasa Simmental. Culoarea este
bălţată galben cu alb, culoarea galbenă putând avea nuanţe de la galben deschis până la roşu.
Capul şi membrele de la genunchi şi jarete în jos sunt întotdeauna albe. Mucoasele au culoarea
roz caracteristică. Coarnele şi unghiile sunt de culoare galben-deschis.
Conformaţia corpoală este în general armonioasă, iar constituţia robustă. Capul este
potrivit de lung, larg şi adânc cu linia superioară dreaptă. Ugerul este asimetric dar mare, cu
sferturile posterioare mai dezvoltate decât cele anterioare, ţesutul glandular dezvoltat, membre
lungi, puternice, cu aplomburi în general corecte.
Dacă este bine întreţinută, rasa B.R. dă producţii de 3500-4000 l cu 3,8% grăsime.
Recordistă absolută a fost vaca Zana de la S.E.Z. Juncu-Bonţida, care în lactaţia a IV-a a realizat
13212 l lapte cu 4,09% grăsime.
În ceea ce priveşte producţia de carne, rasa se remarcă prin însuşiri favorabile. Tineretul
mascul realizează sporuri medii zilnice de 1000-1200 g, cu un consum specific de 5,2-6,5 UN/kg.
La 13-15 luni pot realiza mase corporale de 450-500 kg. Tineretul femel de reproducţie, la 6 luni
are o masă corporală medie de 170-180 kg. La 12 luni ajunge la aproximativ 300 kg, iar la 18
luni (vârsta de reproducţie) la 420-430 kg. Randamentul la sacrificare variază între 52-57%.
Defectele mai des întâlnite ale rasei sunt:
- masa corporală cu 10-15% mai mică decât cea dorită, crupa îngustă, coada prinsă sus,
lărgimea trunchiului şi adâncimea toracică mai mici decât stabileşte standardul rasei;
- defectele de aplomb ca jarete deschise, “coate de vacă”, panardism etc.;
- capacitatea productivă foarte variabilă;
- uger asimetric, indicele mamar având valori de 43,9%, mai puţin pretabil la mulsul
mecanic
- viteza de muls redusă de 1,09 l/minut.
Perspective. Va fi principala rasă din ţară, reprezentând 40% din efectivul de taurine. Va
fi crescută în rasă curată şi se va ameliora prin “presiunea de selecţie prin masculi” folosind la
reproducţie tauri testaţi amelioratori autohtoni sau material seminal din import provenit de la cei
mai valorişi tauri testaţi amelioratori.
Se vor crea 8-10 linii prin “izolare reproductivă”, care vor furniza materialul femel
necesar fermelor de elită, apoi se va practica crosul între linii. În continuare va fi crescută în zona
colinară şi de podiş din Transilvania, Banat, Crişana şi nordul Moldovei.

Rasa Brună de Maramureş (B)

Origine şi mod de formare. S-a format în urma încrucişărilor de absorbţie a rasei Sură
de Stepă şi Mocăniţa cu rasa Schwyz adusă în zona Sighetului din 1880, de către muncitorii
forestieri din Austria şi Germania.
La început încrucişările s-au făcut la întâmplare, după care între anii 1877-1900 au fost
importate taurine din Germania şi Austria. După anul 1900 s-au importat noi efective din Elveţia.
Un rol important în răspândirea rasei în sudul ţării respectiv regiunea Subcarpatică, l-a avut
crescătoria statului de la Runcu, înfiinţată în 1907. În zona Maramureşului rasa se extinde tot mai
mult, astfel că după primul război mondial efectivul de taurine din această rasă şi metişii au ajuns
să reprezinte 45%.
După 1948-1949, pentru refacerea efectivului s-au făcut importuri mari de taurine
Schwyz, în special tauri, care au fost distribuiţi staţiunilor de montă din Maramureş, subcarpaţii
Munteniei, Olteniei şi Moldovei.

6
 Arie de răspândire şi efective. În afară de zona principală de formare - Maramureş -
rasa este răspândită şi în zona Subcarpaţilor Moldovei, Munteniei şi Olteniei şi reprezintă 30%
din efectivul total de taurine din ţară.
Pentru a ne da seama de valoarea materialului biologic existent în ţară, menţionăm că
între anii 1923-1940 s-au exportat peste 10000 cap femele şi 200 masculi în Grecia, Turcia,
Israel, Italia, Cehoslovacia şi chiar Austria.
Însuşiri morfologice şi productive. Este o rasă mult mai omogenă decât Bălţata
românească. Se încadrează în tipul mixt de producţie lapte-carne. Talia este de 124-130 cm, cu o
masă corporală de 450-550 kg la vaci, 800-900 kg la tauri.
Constituţia animalelor este de tip fin-robustă, temperamentul vioi, comportamentul blând.
Are o dezvoltare corporală proporţională, adâncimi mari, talia şi masa corporlaă mijlocie, dar
lungimi ceva mai mici.
Culoarea este brună, cu diferite nuanţe, de la şoriciu-argintiu la brun-negricios. Are
caracteristic un inel de culoare mai deschisă în jurul botului. Nuanţa de culoare este mai deschisă
pe linia superioară a corpului şi pe feţele interne ale membrelor.
Capul este scurt, larg şi expresiv, cu linia superioară dreaptă, uneori oblică postero-
anterior, trunchiul lung, adânc şi destul de larg, abdomenul bine dezvoltat, crupa largă dar pătrată
şi membrele scurte dar puternice.
Ugerul de formă şi dezvoltare variabilă, este bine prins cu însuşiri mai bune pentu mulsul
mecanic decât al rasei B.R.
Producţia medie de lapte este de 3500-3800 l, cu 3,7-3,8% grăsime. Recordista rasei este
vaca Dida de la Ulmeni-Buzău, care a dat 9898 l cu 4,1% grăsime. În ceea ce priveşte producţia
de carne, tineretul bovin realizează sporuri zilnice de 800-1000 g, cu un consum specific de 5,5-
6,5 UN/kg spor.
Calităţi. Rasa are numeroase calităţi, dintre care amintim: prolificitate bună, tineretul
putându-se monta la 17-18 luni când ajunge la 370-380 kg; rezistenţă şi adaptabilitate; o
producţie bună de lapte şi de carne, dacă se asigură condiţii corespunzătoare de întreţinere şi
furajare.
Defecte. Comparată cu rasa Schwyz, are o masă corprală mai mică cu cca. 100 kg,
precocitate şi procent de grăsime mai scăzute, lungimi şi lărgime mai reduse, unele defecte de
conformaţie şi de aplomb (jaret deschis, chişiţă scurtă etc.) moştenite de la rasele locale care au
contribuit la formarea ei.
Perspective. Datorită calităţilor sale, rasa Brună de Maramureş, va fi ca pondere a două
rasă de la noi cu 30% din efectiv. Va fi crescută în rasă curată în Maramureş şi în toată zona
subcarpaţilor răsăriteni şi meridionali. La reproducţie se vor folosi tauri autohtoni testaţi
amelioratori, precum şi tauri de mare valoare zootehnică din import, în special din rasa Brună
americană.
Programul de ameliorare prevede că se vor crea în cadrul rasei circa 6 linii, fiecare fiind
crescută în 1-3 ferme de elită, apoi se va practica crosul între linii.

Rasa Bălţată cu negru românească (BNR)

Origine şi mod de formare. Rasa Friză a pătruns în ţara noastră încă de la sfârşitul
secolului trecut dar fără a lăsa urme benefice. Începând din 1960 s-au făcut importuri organizate
de vaci şi tauri din Danemarca, Olanda, Canada, S.U.A. etc. S-au importat 54453 juninci, 129
tauri şi 135828 doze de material seminal congelat.
Materialul biologic importat s-a reprodus în rasă curată şi totodată, s-a folosit la
încrucişări de absorbşie timp de 4-5 generaţii cu rasele locale. Din aceste încrucişări s-a obţinut o
populaţie care are o structură genetică proprie, manifestă tendinţă de izolare reproductivă şi este
bine adaptată condiţiilor locale.
B.N.R. este răspândită în zona de câmpie din sud-estul şi sudul ţării, ca şi în zonele de
câmpie şi de joasă alitudine din Moldova.

7
 Insuşirile morfologice şi productive. B.N.R. are caractere morfologice ce se încadrează
în cele specifice rasei Friză europeană, înregistrându-se o mare variabilitate, datorită provenienţei
diferite a materialului importat şi condiţiilor de creştere şi ameliorare.
Vacile adulte au în medie, talia de 127,2 cm şi o greutate de 550 kg, profilul lateral
trapezoidal, ugerul voluminos şi aptitudini bune pentru mulsul mecanic. În ceea ce priveşte
culoarea, nu se înregistrează diferenţe semnificative faţă de rasele parentale. Nivelul productiv al
populaţiei active este de 4000 l lapte cu 3,8% grăsime. Producţia medie în fermele de elită a fost
de peste 4500 l.
Rasa manifestă aptitudini bune şi pentru producţia de carne. Astfel, la 12 luni tineretul
realizează o masă corporală de 350 kg, iar la 17 luni de 450 kg, înregistrându-se un spor mediu
zilnic de creştere de 950-1000 g la îngrăşarea intensivă. Randamentul la sacrificare este de 53-
55%.
Efectivul mare răspândit pe o arie geografică extinsă, structura genetică proprie, tendinţa
de izolare reproductivă, adaptabilitatea bună la condiţile locale, au făcut ca această populaţie să
fie omologată în anul 1987 sub denumirea de B.N.R.

Rasa Pinzgau de Transilvania (PT)

Origine şi mod de formare. Este populaţia de taurine rezultată în urma încrucişărilor de
absorbţie dintre vacile locale Sură de stepă şi de munte cu tauri din rasa Pinzgau, originari din
Austria.
Primele importuri s-au făcut în Transilvania (Sibiu, Braşov şi Hunedoara) în anul 1860,
apoi în Caraş-Severin şi Bucovina. Un rol important în formarea rasei l-au jucat asociaţiile
crescătorilor din Beclean (Făgăraş), Mediaş şi Cisnădie.
Arie de răspândire şi efectiv. La ora actuală rasa mai este răspândită în trei centre:
- în sudul Transilvaniei, în jurul Sibiului şi Hunedoarei;
- în vestul Transilvaniei, respectiv munţii Apuseni (jud. Cluj, Bihor, Sălaj şi Alba);
- în jud. Suceava (nord-vestul Moldovei).
Până la primul război mondial rasa s-a extins mult, apoi treptat a cedat locul raselor
Bălţată românească şi Brună de Maramureş, care s-au dovedit mai productive. Reprezintă cca.
4% din efectivul total de bovine din ţara noastră.
Însuşirile morfologice şi productive. Are un exterior armonios, cu o conformaţie
caracteristică raselor cu aptitudini mixte (lapte, carne şi tracţiune), temperament vioi, dar blând.
Roba are desenul caracteristic: roşu-vişiniu, cu o dungă albă ce pleacă de la grebăn pe
spinare, şale, crupă, regiunea perineală şi se întinde mai departe pe abdomen până la capul
pieptului. De asemenea, culoarea albă formează câte un inel pe antebraţ şi gambă.
Talia vacilor este curpinsă între 120-130 cm şi masa corporală de 400-500 kg. În munţii
Apuseni taurinele din rasa Pinzgau sunt ceva mai mici. Corpul lor este adânc, cu abdomen mare,
membre scurte, capul scurt, gâtul scurt şi musculos, linia superioară uşor înşeuată, ceva mai
ridicată la crupă. Multe vaci au “crupa în acoperiş“ uneori ascuţită, largă la şolduri şi strâmtă la
ischii.

8
 CAPITOLUL 3

TEHNOLOGIA REPRODUCŢIEI TAURINELOR.

Tehnologia de reproducţie reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter zootehnic, sanitar-

veterinar şi organizatoric, aplicat pe flux biologic şi tehnologic, menit să ducă la perpetuarea speciei
şi la obţinerea unui număr maxim de produşi de la acelaşi animal. Taurinele prezintă unele
particularităţi de reproducţie şi anume: se introduc mai târziu la reproducţie (prima fătare are loc la
27-36 luni); produc maximum un viţel pe an şi viaţa reproductivă nu este prea lungă, necesitând o
rată de înlocuire mare (15-25%).

3.1. Factorii care determină sporirea efectivului la taurine

Sporirea efectivului de taurine este condiţionată de numeroşi factori: fecunditate, natalitate,

pierderi prin mortalitate şi sacrificări de necesitate la viţei, reformă şi mortalităţi la viţele şi vaci.
Fecunditatea reprezintă aptitudinea de reproducere a taurinelor, exprimată prin raportul
procentual între numărul vacilor şi viţelelor gestante şi cele montate (însămânţate). Principalul efect
al fecundităţii este asupra ratei de sporire a efectivului; o fecunditate ridicată determină o rată de
creştere sporită a efectivului şi invers. În acelaşi timp, influenţează: nivelul producţiei de lapte pe
lactaţie şi pe viaţă productivă, nivelul producţiei de carne, intensitatea de selecţie şi eficienţa
economică.
Pentru îmbunătăţirea fecundităţii se impun o serie de măsuri: asigurarea condiţiilor optime
de mediu natural şi artificial taurinelor de reproducţie; realizarea unei bune pregătiri pentru fiecare
eveniment de reproducţie (însămânţare, gestaţie, fătare); planificarea şi organizarea judicioasă a
reproducţiei; tratarea la timp a tuturor afecţiunilor ginecologice.
Natalitatea reprezintă numărul de produşi viabili obţinuţi de la 100 vaci şi juninci în timp
de un an. Este un indicator statistic de sinteză cu implicaţii deosebite asupra ritmului de sporire a
efectivului, a realizării planurilor de producţie la lapte şi la carne şi a eficienţei economice în
creşterea taurinelor.
Pierderile la viţei. Sunt provocate de mortalitate şi sacrificări de necesitate. Factorii care
favorizează nivelul pierderilor la viţei sunt: rasele sensibile la boli (Roşie daneză, Jersey etc.); sexul
(mascul); vârsta (perinatală); mase corporale anormale ale viţeilor la naştere; fătările gemelare;
întreţienerea şi alimentaţia necorespunzătoare etc.
Se impun o serie de măsuri pentru reducerea pierderilor şi anume: creşterea raţională a
vacilor gestante; asigurarea asistenţei la fătare; asigurarea unor condiţii optime de creştere a viţeilor;
aplicarea unor mijloace imunoprofilactice la viţei; diagnosticarea şi instituirea rapidă a unor
tratamente igienico-dietetice şi medicamentoase privind afecţiunile digestivo-respiratorii etc.
Pierderile la viţele şi juninci. Asigurarea reproducţiei simple şi mai ales a celei lărgite este
condiţionată de rata pierderilor la viţele şi juninci. În condiţiile reproducţiei simple este posibilă
reforma la viţele până la 15%, dar în cazul reproducţiei lărgite acestea trebuie să se limiteze numai la
sacrificările de necesitate, care trebuie să fie cât mai mici.
Reforma şi mortalitatea la vaci. Ieşirile din efectiv ale vacilor sunt determinate de reforma
selectivă (eliminarea vacilor cu producţii scăzute), mortalitate şi reforma de necesitate (eliminarea
vacilor cu afecţiuni grave ireversibile, intoxicaţii, accidente etc.). Dacă reforma selectivă este
necesară (10-15%), deoarece constituie o sursă de inducere a progresului genetic, mortalitatea şi
reforma de necesitate trebuie limitate la maximum, întrucât diminuează semnificativ efectivul matcă
şi pe cel total de taurine.

3.2. Programarea reproducţiei în fermele de vaci

9
 Programarea activităţii de reproducţie presupune: proiectarea asigurării efectivului şi
structurii optime; programarea sezonului de însămânţări şi fătări şi a vârstei pentru introducerea
viţelelor la reproducţie.

3.2.1. Programarea asigurării efectivului de reproducţie şi a structurii optime

Fermele de vaci pot fi diferenţiate atât după modul de organizare a reproducţiei (cu circuit
închis sau deschis), cât şi după felul multiplicării efectivului (reproducţie simplă sau lărgită).
Fermele cu circuit închis îşi asigură matca din prăsilă proprie. Fermele cu circuit deschis
realizează sporul de efectiv prin cumpărări de la alte ferme. Fermele cu reproducţie simplă îşi
păstrează efectivul constant, iar fermele cu reproducţie lărgită au efectivul-matcă sporit, necesitând
asigurarea reformei, plus rata creşterii efectivului. Fermele cu circuit închis şi reproducţie simplă
cresc numai viţelele necesare înlocuirii efectivului, iar cele cu reproducţie lărgită cresc toate viţelele.
La programarea împrospătării efectivului-matcă trebuie să se ţină seama de următorii factori:
procentul de natalitate, rata reformei şi a pierderilor la diferite categorii de tineret, rata trecerii la
turma de bază, rata reformei la vaci etc.
Asigurarea reproducţiei în fermă, în condiţii normale, se bazează pe proiectarea unei
structuri optime ţinându-se seama de: caracterul reproducţiei (simplă sau lărgită); organizarea
reproducţiei (cu circuit închis sau deschis); direcţia de ameliorare şi exploatare; locul fermei în
piramida ameliorării (elită, testare, înmulţire, producţie); mărimea şi amplasarea fermei; nivelul
ratelor de reformă la vaci şi diferite categorii de tineret; condiţiile de mediu natural şi artificial etc.
În fermele de reproducţie şi de producţie se cere ca 80% din vaci să fie în producţie şi 20%
în repaus mamar, respectiv 50% vaci fătate şi însămânţate recent, 30% vaci gestante între lunile a
III-a şi a VII-a şi 20% vaci gestante în ultimele două luni.

3.2.2. Programarea sezonului de însămânţări (monte) şi fătări

Femelele din specia taurine sunt poliestrice, cu ovulaţie spontană, dar cu o manifestare mai
puternică primăvara, iar masculii pot produce spermă cu capacitate fecundantă în tot cursul anului.
Ca urmare, biologia reproducţiei speciei permite practicarea atât a însămânţărilor şi fătărilor grupate,
cât şi a celor eşalonate.

Tabelul 1
Sisteme de monte şi fătări (% din efectivul total de vaci)
Trimestrul
Sistem Speci-
ficare I II III IV
Eşalonat Monte 25-30 25-30 20-25 20-25
Fătări 25-30 20-25 20-25 25-30
Sezonier Monte 25 - 30 40 30-35
Fătări 13-15 70 - 75 12-15

Sistemul de monte şi fătări sezoniere (grupate). Este indicat în acele unităţi care nu
dispun de bază furajeră corespunzătoare şi nu au suficiente adăposturi pentru viţei. În acest caz se
planifică în aşa fel montele ca fătările să aibă loc în număr mai mare în sezonul II şi III. Astfel, se
planifică 40% din fătări în sezonul II (primăvara), 30-35% în sezonul III (vara), iar restul de 25-30%
în celelalte sezoane. În acest caz vacile care au fătat primăvara şi vara dau producţii bune, favorizate
de masa verde, iar unităţile nu au greutăţi cu adăpostirea viţeilor.

10
 Sistemul de monte şi fătări eşalonate. Când există o bază furajeră bine pusă la punct, încât
să poată asigura raţii echilibrate vacilor gestante şi în lactaţie pe tot timpul anului şi adăposturi
corespunzătoare pentru viţei, cel mai indicat este sistemul de programare al fătărilor eşalonate
uniform tot timpul anului. Printre avantajele acestui sistem, menţionăm: aprovizionarea constantă a
populaţiei cu lapte şi produse lactate proaspete; reducerea investiţiilor pentru construcţia de noi
adăposturi necesare tineretului, cele existente fiind folosite uniform tot timpul anului;
aprovizionarea uniformă cu materie primă a unităţilor de industrializare a laptelui în tot cursul
anului.

3.2.3. Programarea introducerii viţelelor la reproducţie

Programarea momentului optim de introducere a viţelelor la reproducţie se bazează pe

luarea în considerare a următoarelor elemente: vârsta, dezvoltarea corporală, armonia corporală şi
starea generală a animalului, precum şi caracterul fermei, respectiv obiectivul ameliorării privind
masa corporală.
Vârsta. Introducerea viţelelor la reproducţie se realizează după pubertate, respectiv după ce
gonadele sunt dezvoltate complet morfologic şi funcţional. Pubertatea apare, în general, la masculi
între 7-12 luni şi la femele între 9-12 luni, cu o variabilitate foarte mare în funcţie de ceilalţi factori,
în special de rasă şi de hrănire.
Ca urmare, tăuraşii se recomandă a fi introduşi la reproducţie la 16-18 luni, iar femelele, în
general, la 18-24 luni, în funcţie de rasă şi condiţiile de creştere.
Dezvoltarea corporală. Este un element decizional de care trebuie să se ţină seama la
programarea introducerii viţelelor la reproducţie. Acestea trebuie să realizeze, faţă de maturitatea
corporală, următoarele: 70-75% din greutate, 90-95% din înălţime, 85-90% din lungime şi
adâncime, 80-85% din lărgime.
Proporţiile corporale şi starea generală a viţelelor. Acestea trebuie să se caracterizeze
printr-o bună armonie corporală, să aibă segmentele şi regiunile proporţionate, în special indicele
pelvin corespunzător, care poate influenţa în mare măsură parturiţia. De asemenea, viţelele trebuie
să aibă caractere tipice de rasă, stare bună de întreţinere şi sănătate.
Caracterul fermei. Programarea introducerii la reproducţie se face diferit în funcţie de
caracterul fermei, de obiectivul urmărit în ameliorarea masei corporale pentru fiecare rasă. Astfel, în
fermele de elită se recomandă ca la introducerea la reproducţie viţelele să aibă masa corporală de
400-420 kg, iar în fermele de producţie de 360-400 kg.
Abaterile de la momentul optim de introducere a viţelelor la reproducţie generează o serie de
neajunsuri, astfel:
ƒ introducerea prea timpurie la reproducţie produce:
- stagnări în creştere a junincii;
- fătări distocice;
- viţei subponderali, puţin rezistenţi la îmbolnăviri;
- nivel productiv scăzut la prima lactaţie;
ƒ introducerea târzie la reproducţie determină:
- afecţiuni ale funcţiei de reproducţie a viţelei prin apariţia fenomenului de degenerescenţă
grăsoasă a ovarelor, iar căldurile repetate provoacă chişti ovarieni etc.;
- dezvoltarea necorespunzătoare a ugerului şi înrăutăţirea structurii acestuia, datorită lipsei
gimnasticii funcţionale a glandei mamare;
- reducerea numărului de viţei şi a producţiei de lapte pe viaţă productivă;
- costuri mai ridicate pe animal şi pe unitatea de produs.

3.3. Organizarea şi dirijarea însămânţării (montei) la vaci şi viţele

Organizarea şi dirijarea inseminării (însămânţării sau montei) la vaci şi viţele necesită

soluţionarea următoarelor acţiuni: stabilirea termenului optim de inseminare; urmărirea şi depistarea

11
vacilor şi viţelelor în călduri; alegerea momentului optim de inseminmare, a sistemului de
reproducţie şi executarea inseminării.

3.3.1. Stabilirea termenului optim de însămânţare după fătare

Stabilirea mărimii optime a repausului după gestaţie ("service-period") are o semnificaţie

deosebită, deoarece influenţează nemijlocit capacitatea reproductivă (fertilitatea) taurinelor şi nivelul
productiv pe parcursul lactaţiei respective. De aceea, este necesar ca mărimea repausului de gestaţie
să nu se stabilească arbitrar, ci luând în considerare o serie de factori: involuţia uterină, vârsta,
nivelul productiv, starea de întreţinere şi sănătate, particularităţile reproducţiei (uşurinţa fecundării şi
fătării, integritatea funcţională a aparatului de reproducţie etc.).
Din punct de vedere practic, în legătură cu termenul optim de inseminare a vacilor după
fătare, recomandăm următoarele:
ƒ evitarea inseminării la primul ciclu de călduri, pentru a mări procentul de reuşită a însămânţării
şi a reduce incidenţa tulburărilor ginecologice şi, de asemenea, după al cincilea ciclu de călduri,
deoarece se diminuează fertilitatea şi se produc pagube economice reflectate în pierderi de viţei,
de producţie de lapte şi carne;
ƒ la al doilea ciclu de călduri se vor insemina vacile care se fecundează greu, cele adulte cu
producţie mică de lapte (2500-3000 kg) şi durată scurtă a lactaţiei (7-8 luni);
ƒ la ciclul al treilea de călduri se vor introduce la reproducţie primiparele cu producţii mici şi stare
bună de întreţinere, ca şi vacile adulte cu durata lactaţiei şi producţie normale (3050-4000 kg);
ƒ la al patrulea ciclu de călduri se inseminează vacile primipare cu producţii bune de lapte, vacile
adulte cu stare slabă de întreţinere, cu lactaţii prelungite şi producţii ridicate (peste 4500 kg) şi
chiar vacile recordiste, care se fecundează mai greu;
ƒ la ciclul al cincilea de călduri se inseminează vacile primipare cu stare slabă de întreţinere şi
producţie ridicată, vacile multipare recordiste care se fecundează uşor, ca şi vacile cu afecţiuni
ale aparatului de reproducţie.

3.3.2. Urmărirea şi depistarea vacilor şi viţelelor în călduri

Urmărirea femelelor în călduri. Pentru urmărirea vacilor şi viţelelor în călduri se folosesc

o serie de mijloace: planul individual de însămânţări şi fătări; graficul de urmărire zinică a ciclurilor
de călduri; calendarele de reproducţie şi "tăbliţa tehnologică".
Depistarea vacilor şi viţelelor în călduri. La stabilirea timpului optim de depistare a
căldurilor trebuie să se pornească de la faptul că durata căldurilor este scurtă (în medie 18 ore), că
peste 1/3 din vaci manifestă călduri mai scurte de 12 ore şi că manifestarea căldurilor se face mai
ales între orele 0-6 şi seara târziu.
Incidenţa depistării diurne a căldurilor diferă astfel: 58% dimineaţa, 28% la prânz şi 49%
după amiază. Incidenţa maximă a detectării căldurilor se obţine când se realizează trei observaţii pe
zi, a câte 30 minute fiecare, dar rezultate bune se înregistrează şi la două observaţii pe zi, de câte 30
minute, efectuate dimineaţa devreme şi seara târziu, în afara perioadelor de hrănire şi de muls, care
diminuează manifestarea lor.

3.3.3. Alegerea momentului optim de inseminare în timpul căldurilor

Fecunditatea la vaci şi viţele este determinată de momentul stabilit pentru inseminare, care
variază în funcţie de: durata căldurilor; ovulaţia; durata de supravieţuire a celulelor sexuale; felul,
momentul şi condiţiile inseminării.
Durata căldurilor. Estrul durează, în medie, 18 ore, cu variaţii foarte mari (6-30 ore).
Căldurile apar gradat la 70% din femele şi brusc la 30%, fiind mai intense la cele bine hrănite şi
întreţinute şi mai şterse la cele subnutrite şi ţinute în stabulaţie prelungită, fără mişcare. Dorinţa de

12
împreunare a unei femele este de 3-10 ore, fiind evidenţiată de acceptarea saltului, care corespunde
şi cu cea mai mare reuşită a fecundării.
Ovulaţia şi durata de supravieţuire a celulelor sexuale. Eliminarea ovulelor şi captarea
de către pavilionul trompei are loc la 13-14 ore după încetarea căldurilor (în a 31-32-a oră de la
începutul căldurilor).
Spermatozoizii au o durată de supravieţuire în tractusul genital femel de 24 ore. Timpul
necesar pentru ca spermatozoizii să ajungă în oviduct, unde are loc fecundarea, este de 12 ore. Dacă
inocularea spermei se face înainte de ovulaţie, fecundaţia depinde de durata de supravieţuire a
spermatozoizilor şi de perioada de capacitare optimă, care este de 8 ore.
Ovulul are o durată medie de supravieţuire de 8 ore. În situaţia în care ovulaţia are loc
înaintea depunerii spermei, fecundaţia depinde de durata de supravieţuire a ovulului.
Felul, momentul şi condiţiile inseminării. Monta stimulează în mai mare măsură secreţia
de ocitocină, care favorizează transportul spermei spre oviduct, decât însămânţarea artificială.
Momentul însămânţării, în raport cu începutul estrului, condiţionează reuşita inseminării.
Cea mai mare fecunditate se realizează atunci când inseminarea are loc la mijlocul estrului (83%),
diminuând apoi (73% la sfârşitul estrului, 63% la 6 ore după sfârşitul estrului, 12-18% după 24-36
ore, iar la 48 ore fecunditatea devine nulă). De asemenea, se înregistrează o fecunditate scăzută şi în
cazul în care inseminarea are loc la începutul estrului (44%).
Inseminarea trebuie să se facă în afara orelor de muls şi furajare (9-10 şi 16-17), de preferat
înainte de muls, deoarece ocitocina eliberată cu ocazia pregătirii pentru muls determină şi
contracţiile miometrului, favorizând transportul spermei şi fecundaţia. În momentul însămânţării
trebuie să existe condiţii de confort, evitându-se orice factor de stres, pentru a asigura aportul
hormonal cerut şi tonusul muscular normal al tractusului genital.

3.3.4. Alegerea sistemului de reproducţie şi efectuarea inseminării

Sistemul de reproducţie. În practica reproducţiei taurinelor se folosesc: însămânţarea

artificială şi monta.
Însămânţarea artificială prezintă numeroase avantaje: maximizează progresul genetic prin
utilizarea celor mai buni tauri; stimulează acţiunea de testare a taurilor; previne transmiterea unor
boli (trichomonoza, vibrioza, bruceloza etc.); permite sincronizarea căldurilor; reduce cheltuielile
ocazionate de întreţinerea taurilor.
Femelele descoperite în călduri trebuie însămânţate la momentul optim, dar adesea nu se ştie
începutul căldurilor. Ca urmare, pentru sporirea şansei de reuşită, în fermele de producţie se
recomandă executarea a două însămânţări la intervale de 10-12 ore. Materialul seminal se
controlează periodic în timpul păstrării, pentru a-l elimina pe cel necorespunzător.
Monta prezintă puţine avantaje (se asigură o fecunditate mai mare), dar multiple neajunsuri,
faţă de însămânţările artificiale. Se pot întâlni două metode de montă: liberă (taurii stau împreună cu
vacile, montându-le pe cele în călduri) şi dirijată (monta se face sub supravegherea omului, la
standul de montă). Întrucât cele mai mari neajunsuri le prezintă monta liberă, se recomandă ca
aceasta să fie, pe cât posibil, evitată şi să se practice monta dirijată.
Femelele în călduri se examinează clinic (aspectul mucusului) pentru depistarea cervicitelor
şi metritelor. Cele sănătoase se dirijează spre standul de montă. Trebuie să se respecte normele de
protecţia muncii în perioada pregătitoare şi în timpul montei.

3.3.5. Gestaţia şi factorii de influenţă

Fecundarea are loc în ampula oviductului şi constă din unirea pronucleilor femeli şi masculi
şi constituirea unui nucleu conjugat diploid, al unei celule (zigotul) capabilă să realizeze un
metabolism propriu. După fecundare, zigotul traversează oviductul şi ajunge în vârful cornului
uterin unde are loc nidaţia, care marchează începutul gestaţiei, urmată de dezvoltarea şi creşterea
stadială a embrionului şi fătului.

13
 Ca urmare, se impune urmărirea riguroasă a fecundării şi gestaţiei la vaci şi viţele, folosind
un complex de metode zootehnice, clinice şi de laborator. Cel mai la îndemână mijloc îl constituie
palparea internă (examenul transrectal), care permite diagnosticarea precoce a gestaţiei (2 luni) şi cu
o precizie foarte mare.
Durata medie a gestaţiei este de 283 zile, înregistrând variaţii cuprinse între 278-290 zile,
determinate de o serie de factori (rasă, vârstă, sexul şi numărul produşilor la fătare, condiţii de
hrănire şi întreţinere etc.).

3.4. Organizarea şi supravegherea fătării la vaci şi juninci.

Fătarea reprezintă un ansamblu de acte fiziologice, care cad sub incidenţa factorilor neuro-
hormonali, metabolici, fizici şi imunologici, ce provoacă trecerea produsului de concepţie din
mediul intern în cel extern şi constituie unul din cele mai importante evenimente ale activităţii de
reproducţie la vacă.
Pregătirea pentru fătare începe cu cel puţin 10 zile înainte de împlinirea termenului.
Apropierea fătării este marcată de unele semne caracteristice: abdomenul se lasă mult în partea
dreaptă şi scobitura flancului se adânceşte; ligamentele sacro-iliace se relaxează şi apar scobituri de
o parte şi de alta a cozii; sacrumul se înfundă iar coada îsi pierde rigiditatea; ugerul se tumefiază iar
mameloanele se umplu cu colostru devenind adesea divergente. Parturiţia poate avea loc în adăpost
sau în maternitate şi, incidental, la păşune.
Fătarea în adăpostul de vaci obişnuit, deşi asigură o mai bună supraveghere a fătării în
timpul zilei şi evită stresul mutării, determină disconfort (spaţiu limitat) şi favorizează răspândirea
bolilor infecto-contagioase creând, totodată, condiţii de morbiditate pentru noul născut.
Fătarea în maternitate este cea mai indicată, deoarece asigură confort (spaţiu şi linişte),
igienă riguroasă, atât parturientei, cât şi noului născut, asistenţă calificată la fătare ziua şi noaptea.
Întreţinerea în maternitate se realizează fie pe un stand corespunzător ca lungime şi lăţime (2,0-
2,25/1,40-1,50 m), fie în boxă individuală (2,80-3,0/2,40-2,50 m).
Capacitatea maternităţii se corelează cu efectivul-matcă şi programarea fătărilor, necesitând
existenţa unui număr de trei compartimente funcţionale separate, care să permită aplicarea
principiului "totul plin, totul gol", respectiv un loc pentru 10-12 vaci.
Popularea şi depopularea trebuie să se realizeze după grafic, care se întocmeşte în funcţie de
frecvenţa fătărilor şi numărul de locuri existente (popularea 1-2 zile, staţionarea în maternitate 15
zile înainte şi 15 zile după fătare, depopularea o zi, curăţenia mecanică două zile, dezinfecţia şi
repausul 3-5 zile).
Introducerea vacilor şi junincilor în maternitate este precedată de o igienă corporală
riguroasă; se acordă o importanţă deosebită igienei trenului posterior, care se spală cu soluţie călduţă
de permanganat de potasiu 1‰, ştergerea cu o pânză de sac şi spălarea ongloanelor. Regimul de
hrănire se recomandă să fie dietetic, la discreţie, bazat pe fibroase de foarte bună calitate şi
concentrate.

3.4.1. Supravegherea fătării şi tratarea parturientei

Înainte de fătare , cu 2-4 ore, apar semnele prodromale: femela devine neliniştită, manifestă
apetit abolit, apar durerile ceea ce face ca animalul să se culce şi să se scoale des, să privească spre
flanc, urinează frecvent, iar la păşune se retrage spre marginea cirezii.
Fătarea are loc în doi timpi: fătarea propriu-zisă, care constă în pregătirea pentru fătare
(deschiderea colului uterin) cu durata de 16-24 ore, angajarea şi expulzarea fătului (1-4 ore),
respectiv eliminarea învelitorilor fetale (2-6 ore).
Stadiul de pregătire pentru fătare trebuie să se desfăşoare spontan, fără intervenţie,
îngrijitorul supraveghind vaca de la distanţă. În timpul angajării şi progresiunii viţelului, îngrijitorul
se apropie de animal, asigură igiena conductului vulvo-vestibular cu apă caldă şi va controla
expulzarea fătului. În mod normal, placenta se elimină spontan după 1,5-6,5 ore de la fătare.

14
 După fătare, vaca, fiind transpirată, se buşumează, se fereşte de frig şi curent, se igienizează
trenul posterior (conductul vestibulo-vaginal va fi spălat cu apă caldă în care se dizolvă 1-2‰ piatră
acră) şi se administrează barbotaje (8-10 l) la 30-45' după fătare, cu repetare la 2 ore şi jumătate;
aceste barbotaje sunt constituite din apă caldă, 1-2 l lichid amniotic, 50 g sare şi 250 g tărâţe de
grâu.
Se vor spăla vulva, anusul, coada şi ugerul cu apă caldă şi se va introduce o fiolă de
metilergometrin maleat 1%, după care se va aştepta 8-10 ore. În cazul în care placenta nu se elimină
se va interveni prin extracţie manuală după 18-20 ore de la fătare. Pentru evitarea unor infecţii
puerperale se recomandă următorul tratament: executarea în primele două zile de la fătare a două
lavaje vestibulo-vaginale pe zi, cu 1-1,5 l ceai de muşeţel călduţ, în care s-au dizolvat 0,5 g
permanganat de potasiu, iar în următoarele două zile un lavaj pe zi, dimineaţa.

15
 CAPITOLUL 4

TEHNOLOGIA CREŞTERII VACILOR GESTANTE.

Vacile gestante, premergător fătării, au nevoie de o pregătire specială, care se referă la

acordarea repausului mamar optim, întreţinerea şi hrănirea raţională.

4.1. Repausul mamar optim al vacilor gestante

Necesitatea repausului mamar. Repausul funcţional al glandei mamare, după lactaţie, este
obligatoriu, datorită următoarelor considerente:
ƒ ugerul este foarte solicitat pe parcursul lactaţiei, întrucât pentru producerea unui litru de lapte
vehiculează 400 l sânge;
ƒ organismul vacii în timpul lactaţiei este solicitat, fiind nevoit să elimine prin lapte 375 kg SU,
138 kg lactoză, 108 kg proteină, 105 kg grăsime, 21 kg săruri minerale etc., necesitând o
perioadă pentru refacere;
ƒ suprasolicitarea organelor şi aparatelor (circulator, respirator, digestiv, neuroendocrin),
consecutiv unui metabolism intens determinat, pe de o parte de secreţia laptelui, iar pe de altă
parte, de greutatea fătului, învelitorilor şi lichidelor fetale (65-70 kg);
ƒ crearea unor rezerve nutritive în organism, care se folosesc în faza de debut a lactaţiei, când
bilanţul nutritiv este negativ.
Durata optimă a repausului mamar se stabileşte în funcţie de diferiţi factori: rasă şi
vârstă, nivel productiv şi durata lactaţiei, stare de întreţinere şi de sănătate, sezon de fătare, condiţii
de furajare etc. În consecinţă, durata repausului mamar la vaci se poate acorda după cum urmează:
ƒ 40-50 zile tuturor vacilor adulte cu producţii mici de lapte şi stare de întreţinere respectiv
sănătate bune;
ƒ 50-60 zile vacilor adulte cu producţii mici şi mijlocii de lapte şi stare de întreţinere slabă;
ƒ 60-65 zile vacilor adulte cu producţie bună de lapte şi stare medie de întreţinere;
ƒ 65-75 zile vacilor adulte cu producţie mare de lapte şi stare de întreţinere bună, precum şi
primiparelor care au fătat la vârsta normală, cu producţie mică sau mijlocie;
ƒ 75-90 zile vacilor primipare cu producţie ridicată de lapte şi celor adulte recordiste, cu stare
slabă de întreţinere;
ƒ peste 90 zile vacilor primipare fătate prea timpuriu (23-24 luni), cu producţie ridicată de lapte,
ca şi vacilor adulte recordiste cu stare de întreţinere şi sănătate necorespunzătoare.
Înţărcarea vacilor. În practică, vacile reacţionează diferit la înţărcare întâlnindu-se: vaci
care înţarcă singure (cele cu producţie mică şi lactaţie scurtă); vaci care înţarcă uşor (5-6 zile), sau
greu (12-14 zile) la intervenţia omului şi vaci care nu înţarcă la intervenţia omului (cele cu producţie
record). Ca urmare, trebuie luate următoarele măsuri:
ƒ la vacile care înţarcă uşor se reduce nivelul alimentaţiei, se scot suculentele şi se diminuează
frecvenţa mulsului şi adăpării;
ƒ la vacile care înţarcă greu, pe lângă aceste măsuri, se poate interveni, la nevoie şi prin înlocuirea
raţiei de fân cu paie, se schimbă locul în adăpost, se controlează cel puţin o dată pe zi starea
ugerului, mai ales în cazul reducerii frecvenţei mulsului, pentru a surprinde apariţia edemelor;
ƒ în cazul vacilor care nu înţarcă la intervenţia omului se renunţă la măsurile menţionate, vaca
înţărcând singură cu două zile înainte de fătare, necesitând însă un nivel optim de hrănire,
repaus sexual sporit etc.

4.2. Tehnologia întreţinerii vacilor gestante

Adăpostirea. Vacile gestanţe aflate în repaus mamar se pot întreţine în următoarele

variante: în adăpost obişnuit pe stand sau la un capăt de adăpost; în adăpost obişnuit, cu excepţia

16
ultimelor 10-15 zile înainte de fătare, când se transferă în maternitate; în adăposturi (compartimente)
speciale de vaci în repaus mamar, iar cu 10-15 zile înainte de fătare se transferă în maternitate.
Îngrijirea corporală. Se realizează printr-un pansaj zilnic riguros. În această fază nu se
curăţă ongloanele, iar în perioada de maternitate se face o igienă corporală specifică.
Regimul de mişcare. Vara, regimul de mişcare cel mai bun se asigură prin păşunat, iar
iarna mişcarea în padoc şi dirijată. Vacile trebuie să parcurgă zilnic, pe vreme favorabilă, 2-3 km.

4.3. Tehnologia hrănirii vacilor gestante

În orientarea hrănirii trebuie să se ţină seama că în timpul repausului mamar apetitul vacilor
este minim şi că în ultimele două luni de gestaţie, care corespunde repausului mamar, creşterea
fetusului este maximă. O hrănire abundentă a vacilor în această perioadă poate contribui la creşterea
exagerată a fetusului, urmată de distocii la fătare.
Tabelul 2
Norme zilnice pentru vaci în ultimele 2 luni de gestaţie
(după Gh. Burlacu, 1983)
Masa corporală (kg) şi S.U. U.N. PBD Ca P Mg Na
prod. de lapte (l/zi) (kg) (g) (g) (g) (g) (g)
Juninci 450 kg: până la 60 8,5 8,6 550 57 31 10 15
l
Vaci de 500 kg 60-
41 l 8,5 7,1 405 46 28 10 15
40 -21 l 8,2 7,6 530 50 29 11 17
sub 20 l 8,2 8,5 665 55 30 12 18

Vaci de 600 kg 60-

41 l 9,6 8,1 455 52 33 11 17
40 -21 l 9,5 8,8 600 56 34 12 18
sub 20 l 9,5 9,8 750 61 36 13 20

Vaci de 700 kg: 60-41 l

40-21 l 10,7 8,8 510 52 38 13 17
sub 20 l 10,5 9,6 665 59 40 14 20
10,5 10,6 795 67 41 15 22

Din aceste motive, raţia vacilor nu trebuie să aibă un conţinut energetic prea mare, dar să fie
echilibrată în ceea ce priveşte necesarul de proteine, săruri minerale şi vitamine. Acoperirea
cerinţelor de proteine şi de minerale, în special de calciu şi fosfor, sunt strict necesare fetusului
pentru creşterea ţesuturilor şi mineralizarea oaselor.
În caz de carenţă, o parte din calciu şi fosfor sunt antrenate din oasele vacii către fetus, cu
consecinţe negative asupra mineralizării oaselor, dar şi asupra producţiei de lapte la lactaţia
următoare. Carenţele vitaminice şi minerale din raţia vacilor în gestatie avansată au influenţă şi
asupra proprietăţilor nutritive şi imunologice ale colostrului.
Volumul raţiei nu trebuie să depăşească 1,5-1,7 kg substanţă uscată la 100 kg greutate vie,
aceasta fiind perioada cu apetitul cel mai scăzut. Principalul component al raţiei în perioada de iarnă
trebuie să fie fânul de bună calitate, format din graminee şi leguminoase. Nutreţul murat de bună
calitate (în special semifânul) poate fi utilizat fără restricţie, dar dacă are o aciditate ridicată trebuie
exclus încă de la început din raţie. În timpul verii hrana vacilor gestante trebuie să se bazeze pe
nutreţ verde care, în cantitate de 40-60 kg zilnic, poate acoperi în întregime cerinţele de substanţe
nutritive, cu condiţia să aibă o compoziţie floristică adecvată.

17
 Nutreţurile concentrate se administrează în această perioadă în cantităţi mici sau deloc, în
funcţie de starea de întreţinere a vacii, de calitatea nutreţurilor de volum care formează baza raţiei şi
de producţia de lapte planificată. Prezenţa nutreţurilor concentrate în raţie, este strict necesară în
ultima lună de gestaţie şi în special în ultimele 2-3 săptămâni. Aceasta fiindcă apetitul vacilor,
respectiv capacitatea de ingerare, ating nivelul minim, ceea ce impune creşterea concentraţiei
energetice a raţiei.
În principiu, cu 2-3 săptămâni înainte de fătare se începe administrarea zilnică a 2 kg de
nutreţ combinat, raţia mărindu-se cu 0,5 kg la 1-3 zile, în aşa fel încât în momentul fătării să se
ajungă la un nivel de concentrate care să poată menţine producţia de lapte planificată. Apa de băut
trebuie să îndeplinească toate condiţiile de calitate, respectiv să fie curată, lipsită de germeni
patogeni, cu temperatura de minim 11-12 oC. În lipsa adăpătorilor automate, adăparea vacilor se va
face de cel puţin 3 ori pe zi.

CAPITOLUL 5

TEHNOLOGIA EXPLOAT|RII TAURILOR DE REPRODUCŢIE

Dată fiind importanţa taurilor în procesul de înmulţire, ca şi în inducerea progresului genetic

se impune ca aceştia să beneficieze de condiţii optime de întreţinere, hrănire şi folosire.

5.1. Tehnica întreţinerii taurilor.

Adăpostirea. Taurii se pot întreţine în sistem legat sau liber, în adăposturi specifice
(închise, semideschise sau deschise), cu capacitate diferită în funcţie de profil, caracterul fermei şi
valoarea taurilor.
Întreţinerea legată se întâlneşte în cazul taurilor în aşteptare, sau a celor din staţiuni de
montă. Taurii sunt dispuşi pe două rânduri, fie "cap la cap", fie "crupă la crupă", ultima fiind
varianta cea mai avantajoasă, deoarece asigură condiţii mai bune de linişte şi odihnă.
Întreţinerea liberă se practică în cazul materialului biologic valoros, utilizându-se boxele
individuale ce asigură o suprafaţă de 9-18 m2/cap. Întreţinerea la păşune se face pe parcele
delimitate cu gard electric, ataşându-se de inelul nazal al taurilor o bilă metalică de 4-5 kg pentru a
sta liniştiţi.
Îngrijirea taurilor constă în pansajul zilnic. Săptămânal, se spală membrele şi cozile cu apă
caldă şi săpun. De asemenea, în perioada de montă sau recoltare, se execută igiena aparatului
genital, prin spălare cu o soluţie călduţă, antiseptică neiritantă (permanganat de potasiu sau rivanol
0,1%) pentru evitarea infecţiilor.
Îngrijirea membrelor şi, în special, a ongloanelor trebuie să se facă cu rigurozitate, dată fiind
întreţinerea prelungită în stabulaţie şi solicitarea maximă în timpul montei sau recoltării.
Regimul de mişcare influenţează condiţia de reproducţie, cantitatea şi calitatea materialului
seminal, durata de exploatare a taurilor. Ca urmare, se impune realizarea unei mişcări dirijate, în aer
liber, timp de 2 ore/zi dimineaţa. Aceasta se va realiza diferit în funcţie de caracterul unităţii; astfel,
în cazul staţiunilor de montă taurii sunt plimbaţi individual cu bastonul de condus, sau pe grupe de
4-6 capete "la bară". În cadrul întreprinderilor SEMTEST, plimbarea taurilor se realizează cu
ajutorul unor dispozitive mecanice sau electromecanice tip "carusel". Rezultate bune se obţin şi prin
regimul de mişcare la păşune sau padoc.

5.2. Tehnica hrănirii taurilor de reproducţie

Printr-o hrănire adecvată trebuie să se realizeze menţinerea taurilor în permanenţă în

"condiţie de reproducţie", care înseamnă o stare bună de întreţinere, fără a se îngrăşa, să fie sănătoşi

18
şi viguroşi, cu libidoul normal, apţi de a produce material seminal de calitate superioară. Caracterele
legate de reproducţie au, în general, o heritabilitate scăzută (h2=0,05-0,12), ceea ce înseamnă că, de
fapt, condiţiile de mediu şi în special alimentaţia, sunt cele care determină până la urmă nivelul
indicilor de reproducţie.
Cerinţele de substanţe nutritive variază în funcţie de: masa corporală, intensitatea folosirii la
reproducţie, vârsta şi starea de întreţinere. În principiu, pentru întreţinerea funcţiilor vitale se
calculează la fiecare 100 kg greutate vie 0,9-1,2 UN şi 90-120 g PBD, cu 1,5-2,0 kg SU.
În cazul unei activităţi moderate (până la o montă pe zi), se calculează un plus de 0,6 UN şi
200g PBD. În cazul unei activităţi intense (până la două monte pe zi sau când taurii sunt utilizaţi la
însămânţări artificiale), peste necesarul de întreţinere este nevoie de încă 2,0 UN şi 600 g PBD. În
acelaşi timp, creşte şi necesarul de săruri minerale şi vitamine. La taurii care nu şi-au încheiat
creşterea, se mai adaugă un supliment de hrană echivalent cu 5,0 UN şi 600 g PBD pentru fiecare
kg de spor planificat.
Raţia taurilor se compune în special din nutreţuri fibroase (fânuri), care asigură 70% din
substanţa uscată în perioada de stabulaţie şi circa 40% în perioada de vară. Prin fân se poate asigura
aproape jumătate din proteina necesară. În raţie trebuie incluse cantităţi însemnate de nutreţuri
concentrate (4-5 kg) prin care se asigură concentrarea energetică şi este acoperită o parte importantă
a necesarului de proteină. Indiferent de modul de administrare al concentratelor, în structura
acestora ovăzul trebuie să reprezinte 50-75%, deoarece stimulează activitatea spermatogenetică şi
contribuie la menţinerea condiţiei de reproducător. În structura nutreţului combinat trebuie să
participe suplimentele minerale sau vitamino-minerale prin care să se echilibreze raţia sub acest
aspect.
Nutreţurile suculente participă în raţie în cantităţi mici (morcov iarna sau nutreţ verde pălit
vara), asigurându-se nevoia de vitamine şi o parte însemnată din necesarul de elemente minerale.
Este cunoscut faptul că 50% din SU a spermei este formată din proteină. Deşi, prin sinteza ruminală
se pot asigura toţi aminoacizii esenţiali, taurii reacţionează prin îmbunătăţirea calităţii spermei, când
în raţie sunt incluse furaje cu proteină bogată în aminoacizi esenţiali (lizină, triptofan, metiononă,
cistină). Pentru aceasta, în raţia taurilor folosiţi intens la reproducţie se recomandă introducerea a 7-
8 ouă sau 7-8 litri lapte smântânit.
Tabelul 3
Structura raţiei pentru un taur de reproducţie
(masa corporală >700 kg)
Specifi-care UM Iarna Vara Total
pe zi Total pe zi Total kg UN PBD g
Fân kg 10 1850 6 1080 2930 1612 161
Masă verde kg - - 20 3600 3600 648 61
Morcov kg 9 1665 - - 1665 250 16
Ovăz kg 3 555 3 540 1095 1084 100
Tărâţe grâu kg 1 185 1 180 365 281 39
Sare g 42 8 42 7 15 - -
Apă l 50 9250 50 9000 - - -
Total (UN şi PBD g) 3875 377
În medie pecap/zi (UN şi PBD g) 10,61 1,032

Cerinţele nutriţionale pe cap şi zi, pentru un taur de reproducţie cu masa corporală peste 700
kg sunt următoarele: 12,5 kg SU; 10,5 UN; 1000 g PBD; 50 l apă; 42 g sare.

5.3. Regimul de utilizare a taurilor de reproducţie (la montă sau însămânţări

artificiale)

19
 Regimul de montă anual. La monta dirijată, taurii în primii ani de folosire au norma de 30-
40 femele, în al doilea an de 60-80 şi apoi de 90-150 vaci.
Regimul de montă săptămânal şi zilnic. Taurii tineri (până la 3 ani) se folosesc la 2-3
monte/săptămână, iar cei adulţi la 4-5 monte/săptămână şi 1-2 monte/zi, la interval de 8-10 ore.
Regimul de utilizare a taurilor la însămânţări artificiale. Regimul normal de recoltare
este de 4 ejaculări pe săptămână, în două zile, câte două recoltări consecutive, la intervale de 3-4
zile, obţinându-se astfel peste 30 miliarde spermatozoizi pe săptămână. Regimul intens presupune 4
recoltări pe săptămână (de 2 ori, câte două ejaculate). Încărcătura de femele pe taur la sperma
refrigerată este de 1200-1500 cap, iar la cea congelată de peste 5000-6000 cap.

CAPITOLUL 6

TEHNOLOGIA AMELIOR|RII TAURINELOR.

Tehnologia ameliorării taurinelor reprezintă complexul dirijat de metode şi tehnici aplicate

în procesul de reproducţie la taurine, prin care se realizează modificarea genotipică a populaţiilor în
succesiunea generaţiilor, în direcţia utilă omului.
Ecuaţia fundamentală a ameliorării poate fi redată astfel:

P = G + E + IGE
în care:
P - producţia individuală sau fenotipul;
G - potenţialul genetic sau genotipul;
E - condiţiile de exploatare sau de mediu;
IGE - interacţiunea genotip-condiţii de exploatare.
Ameliorarea potenţialului genetic al taurinelor se poate realiza prin schimbarea structurii
genetice a populaţiilor, utilizându-se metode şi mijloace specifice (selecţia, dirijarea împerecherilor).
Aceasta are un caracter continuu, efectele genetice cumulându-se în timp şi manifestându-se în
condiţii de exploatare optime.

6.1. Particularităţile ameliorării taurinelor. Direcţii şi obiective.

Principalele particularităţi biologice, cu implicaţii în procesul ameliorării taurinelor, sunt

următoarele:
ƒ intervalul mare dintre generaţii. Este definit ca vârsta medie a părinţilor la data obţinerii
produşilor din descendenţii reţinuţi la reproducţie şi este în medie de 5 ani. Reducerea duratei
acestui factor se poate realiza prin mărirea precocităţii (realizarea primei fătări la 24-27 luni),
sporirea natalităţii la peste 90%, practicarea transferului de embrioni, reducerea mortalităţilor şi
reformei de necesitate la tineret;
ƒ determinismul genetic redus al principalelor caractere de producţie şi reproducţie;
ƒ valoarea diferită, ca semn şi intensitate, a unor corelaţii între principalele însuşiri de producţie.
Principalele surse de progres genetic în ameliorarea taurinelor sunt: taurii amelioratori,
selecţia vacilor şi reforma selectivă.
Taurii amelioratori. Folosirea însămânţărilor artificiale, mai ales cu material seminal
congelat, permite o intensitate mare a selecţiei realizându-se aşa numita "presiune de selecţie prin
tauri amelioratori". Taurii induc progres genetic în proporţie de 61-70% din care 43-52% prin fii şi
18% prin fiice, iar vacile numai 30-39% din care 24-33% prin fii şi 6% prin fiice.
Selecţia vacilor pate fi făcută prin aplicarea a două tipuri de programe de ameliorare:

20
ƒ Program de ameliorare cu selecţia vacilor după performanţe proprii, specific fermelor de elită,
care se bazează pe reţinerea tuturor viţelelor şi testarea primiparelor după performanţele proprii
la încheierea lactaţiei sau după primele 100-120 zile de lactaţie.
ƒ Program de ameliorare cu nucleu de prăsilă care se bazează pe realizarea progresului genetic
numai prin vacile din lotul de prăsilă şi care poate fi aplicat în fermele de producţie.
Reforma selectivă care presupune eliminarea din efectiv a vacilor slab productive.
Direcţia de exploatare a taurinelor se reflectă în ponderea pe care o au cele două producţii
principale, laptele şi carnea. Având în vedere aceste elemente, programele de ameliorare în ţara
noastră prevăd consolidarea tipului mixt de taurine, pentru realizarea concomitentă a unor producţii
mari de lapte şi carne, în condiţii de economicitate ridicată.
Obiectivele ameliorării necesită orientarea selecţiei spre tipul de vacă cu o dezvoltare
corporală mijlocie spre mare, o bună dezvoltare a ugerului şi aptitudini foarte bune pentru mulsul
mecanic, un potenţial genetic ridicat, precocitate bună, fertilitate ridicată, rezistenţă organică
deosebită.

6.2. Selecţia taurinelor de reproducţie. Producerea dirijată a tăuraşilor de reproducţie.

Programul de producere dirijată a generaţiilor de tăuraşi destinaţi selecţiei, în vederea

utilizării la însămânţări artificiale sau montă se bazează pe următoarele acţiuni: stabilirea necesarului
anual de tăuraşi candidaţi pentru reproducţie; stabilirea necesarului de vaci-mame de tauri;
nominalizarea vacilor-mame de tauri; nominalizarea fermelor de elită; nominalizarea împerecherilor
pentru obţinerea generaţiilor de tăuraşi.
Necesarul anual de tăuraşi candidaţi pentru reproducţie. Se stabileşte în funcţie de de
următoarele elemente: numărul de tauri necesari la însămânţări artificiale şi la montă; intensitatea de
utilizare a taurilor în aşteptare şi a celor testaţi amelioratori; ponderea vacilor însămânţate artificial,
diferenţiat pe rase; rata de înlocuire anuală a taurilor folosiţi la însămânţări artificiale şi la montă şi
intensitatea selecţiei la taurii testaţi după performanţe proprii şi descendenţi.
Necesarul anual de vaci-mame de tauri. Se stabileşte în funcţie de: necesarul de tăuraşi
pentru testul performanţelor proprii; procentul de natalitate realizat; raportul dintre sexe şi proporţia
tăuraşilor reţinuţi din împercheri nominalizate.
Identificarea şi nominalizarea anuală a vacilor-mame de tauri. Are loc în două etape
succesive: identificarea candidatelor vaci-mame de tauri şi alegerea propriu-zisă a vacilor potenţial-
mame de tauri.
Nominalizarea, rolul şi funcţionarea fermelor de elită. Fermele de elită sunt unităţi care
se situează, din punct de vedere al rolului pe care îl au, în vârful piramidei ameliorării. Ele
concentrează femelele cele mai valoroase din fiecare rasă, deţinând majoritatea vacilor-mame de
tauri.
Rolul fermelor de elită este de a produce tăuraşi destinaţi pentru însămânţări artificiale şi
montă. Totodată, fermele de elită trebuie să participe la testarea după descendenţi a tăuraşilor cu
minimum 25% din efectivul de femele pentru reproducţie.
Nominalizarea anuală a împerecherilor pentru obţinerea generaţiilor de tăuraşi.
Nominalizarea împerecherilor impune realizarea următoarelor trei acţiuni:
ƒ Alegerea şi definitivarea vacilor-mame de tauri, în raport de necesităţi (se vor alege 1/4-1/3 din
totalul vacilor preselectate).
ƒ Stabilirea taurilor parteneri pentru împerecheri nominalizate, în care scop se întocmeşte, pentru
fiecare rasă, lista primilor 10-15 tauri testaţi amelioratori, în ordinea valorii lor de ameliorare. În
scopul accelerării progresului genetic, pentru cele mai valoroase vaci-mame de tauri
nominalizate se va procura anual material seminal congelat de la cei mai buni tauri din lume.
ƒ Potrivirea perechilor este operaţiunea de finalizare a măsurilor anterioare care asigură creşterea
frecvenţei genotipurilor valoroase. Prin potrivirea perechilor "se clădeşte" ereditatea viitorului
produs, operaţiunea fiind o lucrare de mare fineţe tehnică. Ea necesită cunoaşterea genotipului şi

21
 a însuşirilor fenotipice specifice tipului actual, ca şi a celui de perspectivă, a gradului de înrudire
a animalelor, a corelaţiilor dintre diferite caractere şi însuşiri urmărite în ameliorare.

6.3. Selecţia tăuraşilor de reproducţie. Selecţia vacilor de reproducţie.

Programul tehnic de selecţie a tăuraşilor proveniţi din împerecheri nomonalizate este diferit,
în funcţie de destinaţia şi modul de utilizare la însămânţări artificiale sau pentru montă.

6.3.1. Selecţia tăuraşilor pentru reţeaua de însămânţări artificiale

Comportă mai multe acţiuni care se desfăşoară etapizat şi anume: preselecţia tăuraşilor de
reproducţie; selecţia tăuraşilor după performanţele proprii; selecţia taurilor după testul descendenţei;
stabilirea valorii de ameliorare a taurilor testaţi.

Preselecţia tăuraşilor pentru testul performanţelor proprii

În vederea derulării programului de selecţie a tăuraşilor pentru reţeaua de însămânţări

artificiale, viţeii masculi proveniţi din împerecheri nominalizate sunt supuşi unei preselecţii,
folosind ca surse de informaţii pedigreul economic, greutatea şi conformaţia corporală.

Selecţia tăuraşilor pe baza performanţelor proprii (TPP)

Tăuraşii admişi în urma preselecţiei, la vârsta de 1-3 luni sunt "afluiţi" în fermele de testare
după performanţele proprii ale complexelor SEMTEST, unde sunt întreţinuţi până la 15-16 luni.
Pe parcursul testării, tăuraşii parcurg mai multe etape tehnologice: carantinizare şi
acomodare; controlul capacităţii de creştere; aprecierea dezvoltării şi conformaţiei corporale;
aprecierea aptitudinilor de reproducţie, inclusiv pretabilitatea la congelare a materialului seminal. Se
recomandă întreţinerea nelegată a tăuraşilor în boxe individuale şi o alimentaţie standardizată în
vederea obţinerii datelor comparabile necesare pentru ierarhizarea şi stabilirea destinaţiei.
Aprecierea şi selecţia propriu-zisă a tăuraşilor după performanţe proprii se realizează în
perioada de vârstă de la 6 la 15 luni, în trei etape succesive, diferenţiate ca obiective, în care se
urmăresc şi se apreciază aptitudinile pentru producţia de carne, corectitudinea conformaţiei în raport
cu tipul urmărit în selecţie şi aptitudinile pentru reproducţie.
Aprecierea aptitudinilor pentru producţia de carne se face pe baza sporului mediu zilnic
realizat şi a capacităţii de valorificare a hranei (U.N./kg spor) pe perioada de vârstă de la 6 la 12
luni.
Aprecierea conformaţiei, constituţiei şi dezvoltării corporale are loc tot la sfârşitul
acestei perioade, urmărindu-se în mod deosebit încadrarea în tipul dorit atât ca dezvoltare, cât şi ca
exterior, corectitudinea aplomburilor, în special la membrele posterioare şi absenţa unor anomalii
sau defecte de conformaţie care se transmit ereditar.
După stabilirea ierarhiei valorice pe baza informaţiilor fenotipice obţinute, sunt eliminaţi 35-
40% din tăuraşi, restul fiind admişi în etapa următoare, respectiv selecţia după testul aptitudinilor de
reproducţie.
Aprecierea aptitudinilor de reproducţie se efectuează în intervalul de vârstă de la 12 la 15
luni. Prin această apreciere se urmăresc: comportamentul sexual (intensitatea manifestării libidoului,
manifestarea reflexelor sexuale, temperamentul), acordându-se note în scara 1-5; însuşirile
macroscopice şi microscopice ale spermei, inclusiv pretabilitatea la congelare a materialului
seminal; capacitatea fecundantă a spermei prin însămânţarea a 200-500 vaci şi stabilirea testului de
"non return" şi a indicelui de gestaţie. În urma acestei aprecieri sunt eliminaţi 10-15% din tăuraşi.
Pe baza aprecierii aptitudinilor de reproducţie se decide destinaţia tăuraşilor: la testare după
descendenţi; la montă în cazul în care materialul seminal nu se pretează la congelare; la valorificare

22
pentru carne. În această etapă se constituie şi stocurile de material seminal congelat necesar
introducerii în testare după descendenţi.

Selecţia taurilor după fenotipul descendenţilor (TD)

Selecţia după descendenţi sau "progeny test", este metoda care asigură cea mai mare
certitudine asupra valorii de ameliorare a unui reproducător şi este cu atât mai indicată, cu cât
obiectivele ei se referă la caractere şi însuşiri cu heritabilitate redusă şi de cele mai multe ori limitate
de sex.
Testarea taurilor după descendenţi comportă trei acţiuni tehnico-organizatorice: organizarea
testării; producerea "programată" a descendenţilor; tehnica testării pentru carne şi lapte.
Organizarea testării taurilor după descendenţi. Această acţiune presupune rezolvarea
următoarelor probleme: alegerea sistemului de testare, în "staţiuni" (centralizat) sau "în câmp"
(ferme); stabilirea numărului optim de descendenţi pentru testare; stabilirea numărului de vaci ce
trebuie însămânţate pentru producerea descendenţei; stabilirea numărului de ferme în care se
însămânţează vacile pentru producerea descendenţei; depistarea şi însămânţarea vacilor destinate
obţinerii descendenţei; întocmirea graficului de folosire a taurilor.
Sistemul de testare în staţiuni (centralizat) constă în compararea, în condiţii de mediu
standardizate, a descendenţilor mai multor tauri. Acest sistem presupune însămânţarea femelelor din
diferite crescătorii sau ferme, cu material seminal de la taurii ce se testează după descendenţi. Din
produşii masculi ai taurului în testare se aleg randomizat minimum 10 fii, care se supun controlului
îngrăşării şi aptitudinilor de abator în staţiuni speciale de testare.
Fiicele rezultate de la taurul în testare se ţin în fermele de provenienţă până devin juninci.
Cu două luni înainte de fătare se aleg randomizat minimum 20 fiice, care sunt concentrate în staţiuni
de testare unde se află şi alte loturi de fiice provenite de la alţi tauri în testare. În aceste staţiuni,
junincile respectiv vacile primipare, sunt crescute în condiţii optime de mediu şi supuse controlului
oficial de producţie.
Datele obţinute sunt prelucrate şi interpretate cu mijloace moderne, făcându-se compararea
între descendenţi (descendente) şi contemporani (contemporane). În final, se stabileşte valoarea de
ameliorare a taurilor testaţi şi ierarhizarea lor după acest criteriu.
Acest sistem are avantajul că permite evidenţierea potenţialului genetic prin aplicarea
tehnologiilor de exploatare standardizate şi evită erorile determinate de variaţia condiţiilor de mediu.
Sistemul prezintă însă numeroase dezavantaje: investiţii foarte mari pentru construcţii, furaje,
transportul animalelor, plata personalului, capacitatea limitată de testare.
Sistemul de testare în ferme ("în câmp") constă în testarea taurilor după descendenţi în
fermele de provenienţă, nominalizate în acest scop. În acest sistem, testarea fiecărui taur se face
după minimum 15 fii şi 40 fiice, iar contemporanii utilizaţi pentru întregul lot de descendenţi trebuie
să provină din cel puţin alţi trei tauri.
Avantajul sistemului este în primul rând de ordin economic, deoarece se evită cheltuielile
ocazionate de înfiinţarea staţiunilor speciale. În acelaşi timp, sistemul permite aprecierea unui număr
mai mare de tauri şi mărirea certitudinii în apreciere, deoarece testarea se poate face pe un număr
mai mare de produşi, iar prin distribuţia descendenţilor în mai multe ferme creşte corespunzător şi
coeficientul de corelaţie dintre sursa de informare şi valoarea de ameliorare. Dezavantajele acestui
sistem sunt legate de variaţiile condiţiilor de mediu dintre ferme şi în cadrul aceleiaşi ferme.
Stabilirea numărului optim de descendenţi pentru testare. La testarea pentru carne sunt
necesari minimum 8 fii şi optimum 12-15 fii/taur. În cazul testării pentru lapte, sunt necesare
minimum 20 fiice şi optimum 25-30 fiice în staţiunile de testare, respectiv 40 fiice şi optimum 75
fiice în ferme.
Numărul de vaci ce trebuie însămânţate pentru producerea descendenţei se stabileşte
în funcţie de sistemul de testare, procentul de fecunditate şi natalitate, raportul dintre sexe, rata
mortalităţii şi reformei la tineret. Se apreciază că acest număr este de minimum 100 şi optimum 150-
200 capete în staţiuni, respectiv minimum 200 şi optimum 300 capete în ferme.

23
 Numărul de ferme în care se însămânţează vacile pentru producerea descendenţei trebuie să
fie cât mai mare pentru a se anula diferenţele de mediu de exploatare dintre ferme.
Depistarea şi însămânţarea vacilor destinate obţinerii descendenţei. Numărul minim de
200 de vaci pentru însămânţare se alege randomizat, ele trebuind să fie sănătoase, să exprime tipul
dorit al rasei şi să fie cuprinse în controlul oficial al producţiei. Însămânţarea lor are loc într-un
interval calendaristic de cel mult 90 de zile, pentru o grupare cât mai strânsă a fătărilor, evitând în
felul acesta influenţa sezonului.
Producerea "programată" a descendenţilor. În scopul obţinerii descendenţilor şi
contemporanilor necesari testării pentru carne şi lapte, se realizează difuzarea "programată" a
materialului seminal congelat de la taurii testaţi după performanţele proprii de către SEMTEST
împreună cu D.J.A.R.Z. în unităţile nominalizate.
În acest scop, de la tăuraşii în testare după descendenţi, autorizaţi de inspectorii zonali ai
A.N.A.R.Z., se vor recolta şi congela 1000 doze material seminal, din care 600 pentru difuzarea
programată, iar 400 se păstrează în stoc.

Tehnica testării taurilor după descendenţi.

Descendenţii obţinuţi sunt utilizaţi pentru estimarea valorii de ameliorare a taurilor în

direcţia producţiei de carne şi lapte, acţiuni care se desfăşoară în două etape.
Etapa I - pentru determinarea valorii de ameliorare în direcţia producţiei de carne (TDC).
Se desfăşoară în intervalul de vârstă de la 6 luni la 12 luni al descendenţilor masculi şi se încheie la
vârsta de 40-42 luni a taurilor supuşi acestui test.
Testarea se realizează în unităţi specializate de îngrăşare, fiind adaptată tehnologiilor
aplicate în complexele de îngrăşare. Se consideră "contemporani" tăuraşii de aceeaşi rasă proveniţi
din alţi tauri, la interval de ±3 zile faţă de descendenţi.
Etapa a II-a - pentru determinarea valorii de ameliorare în direcţia producţiei de lapte
(TDL). Aceasta se efectuează în toate fermele supuse controlului oficial al producţiei, inclusiv în
fermele de elită folosindu-se sistemul de testare "în câmp". Se execută controlul performanţelor
fiicelor şi contemporanelor, luându-se în considerare cantitatea de lapte, grăsime şi proteină, precum
şi aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic.
Controlul se face pe o lactaţie normală (305 zile), dar poate fi executat şi pentru primele 100
de zile de lactaţie. Se consideră "contemporană" orice primipară provenită din alt taur de aceiaşi rasă
cu cel în testare, fătate într-un interval de ±3 luni faţă de descendente.

Stabilirea valorii de ameliorare şi a destinaţiei taurilor testaţi

Procedeul cel mai mult utilizat în stabilirea valorii de ameliorare a taurilor testaţi după
descendenţi este cel al comparării cu contemporanii. Această metodă folosită în prezent în ţara
noastră urmează să fie înlocuită prin procedee moderne care utilizează informaţii fenotipice şi de
înrudire, cum este metoda "BLUP".
În funcţie de valoarea lor de ameliorare, destinaţia taurilor testaţi poate fi: pentru reproducţie
şi folosirea la însămânţări artificiale sau montă, respectiv pentru producţia de carne.

6.3.2. Tehnica selecţiei vacilor de reproducţie.

Selecţia vacilor după fenotipul propriu

În selecţia vacilor de reproducţie se folosesc criterii principale (nivelul productiv şi

aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic) şi criterii secundare (conformaţie-constituţie,
dezvoltare corporală şi origine).

Aprecierea şi selecţia vacilor după nivelul productiv

24
 Este criteriul de decizie în selecţia vacilor de reproducţie şi presupune luarea în considerare
a producţiei de lapte, cantitativă şi calitativă, pe lactaţie normală. Datele necesare aprecierii nivelului
productiv provin din controlul oficial al producţiei şi se referă la: cantitatea de lapte (kg), cantitatea
de grăsime pură (kg), conţinutul laptelui în grăsime (%) şi proteină (%).
Întrucât în momentul aprecierii vacile sunt la vârste şi lactaţii diferite, pentru compararea şi
interpretarea corectă a nivelului productiv se face aducerea la echivalent maturitate. La vacile care
au încheiat mai multe lactaţii, aprecierea nivelului productiv se poate face fie după media
performanţelor lactaţiilor cunoscute şi stabilirea abaterii faţă de media "contemporanelor" din
cireadă, fie după cea mai bună performanţă din lactaţiile cunoscute.

Aprecierea şi selecţia vacilor după aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic

Aprecierea aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic se face, de regulă, o singură dată în
viaţa animalului, la prima lactaţie, cu excepţia vacilor mame de tauri la care aprecierea se repetă şi la
lactaţia a treia sau la o altă lactaţie ulterioară.

Selecţia după dezvoltarea corporală, conformaţie şi constituţie

Dezvoltarea corporală este un criteriu secundar de apreciere a vacilor, dar care trebuie
folosit, având în vedere corelaţia pozitivă cu producţia de lapte.
Conformaţia corporală şi constituţia reprezintă o sursă de informaţii valoroase asupra
însuşirilor biologice generale ale animalului (vitalitatea, rezistenţa, capacitatea de adaptare,
longevitatea, temperamentul etc.). Aprecierea după conformaţie şi constituţie capătă o importanţă
maximă pentru vacile-mame de tauri şi pentru faptul că anumite defecte de exterior pot fi expresia
slăbirii constituţiei şi manifestării într-o stare fenotipică gravă la urmaşii masculi.

6.3.3. Potrivirea perechilor la taurine

În funcţie de caracterul fermei, tipurile de potrivire a perechilor diferă astfel:

ƒ În fermele de elită şi de înmulţire se recomandă practicarea împerecherilor individuale, omogene
sau heterogene (crosul între linii) şi înrudite (consangvinitate moderată) ceea ce duce la
creşterea homozigoţiei şi consolidarea unor caractere.
ƒ În fermele de producţie se recomandă împerecherile heterogene şi neînrudite, cu potrivire de
grup. În acest caz vacile sunt împărţite în 3-5 grupe de producţie, fiecărei grupe repartizându-i-
se un taur de bază, respectiv unul înlocuitor, superiori ca valoare grupei de vaci respective.

6.4. Sistemele de ameliorare utilizate la taurine

Practica ameliorării taurinelor cunoaşte două sisteme, respectiv ameliorarea în rasă curată şi
ameliorarea prin încrucişare

6.4.1. Sistemul de ameliorare în rasă curată.

Ameliorarea în rasă curată se poate face prin împerecherea animalelor pe baza asemănărilor
fenotipice (înrudite sau neânrudite).
Împercherile omogene (homogamia). Presupune folosirea la reproducţie a indivizilor cu
însuşiri fenotipice asemănătoare, generaţie de generaţie, fără practicarea consangvinizării, cu scopul
menţinerii şi intensificării însuşirilor valoroase.
Împercherile heterogene (heterogamia). Presupun folosirea la reproducţie a animalelor cu
însuşiri fenotipice diferite, în scopul ameliorării unor însuşiri, corectării unor defecte, sporirii
vitalităţii şi rezistenţei, sub forma "crossului" dintre linii.

25
 Creşterea înrudită ("inbreeding"). Este sistemul prin care se împerechează taurinele din
aceiaşi rasă care au un grad de înrudire egal ori superior mediei rasei sau populaţiei. După gradul de
înrudire mai mult sau mai puţin strâns, inbreedingul poate fi: inbreeding propriu-zis
(consangvinizarea), în care are loc o împerechere de tip tată*fiică sau frate*soră; crossbreeding -
tipul de împerechere în care se realizează un grad de înrudire mai redus decât precedentul;
linebreeding - tipul de împerechere prin care se realizează o "concentrare de sânge" de la exemplare
de mare valoare genetică sau de la un strămoş comun, în generaţii succesive.
Dintre tipurile de inbreeding, în practica ameliorării taurinelor se recomandă folosirea
împerecherilor de tip linebreeding. Această metodă poate fi practicată cu scopul de a menţine şi
multiplica efectele utilizării la reproducţie a unor reproducători de mare valoare şi a muncii de
ameliorare precedente în evoluţia populaţiilor autohtone.
Creşterea neânrudită. Presupune împerecherea animalelor cu un grad de înrudire inferior
rasei ori populaţiei de care aparţin, coeficientul de consangvinizare fiind sub 1%. Se aplică atât sub
formă de homogamie, cât şi de heterogamie. Programul de ameliorare a taurinelor prevede folosirea
cu precădere a sistemului de ameliorare în rasă curată pentru populaţia activă (efective cuprinse în
controlul oficial al producţiei şi însămânţate artificial) a tuturor raselor noastre.
În fermele de elită se recomandă înmulţirea efectivului prin izolare reproductivă şi
practicarea împerecherilor înrudite (consangvinizare moderată). În fermele de producţie se poate
utiliza atât creşterea în rasă curată, cât şi încrucişarea.

6.4.2. Sistemul de ameliorare prin încrucişare.

Ameliorarea taurinelor prin încrucişare are o largă aplicabilitate practică şi este folosită atât
pentru "transformarea" raselor locale slab productive, cât şi pentru crearea de rase noi şi sporirea în
scurt timp a producţiei de lapte şi carne. Sistemul de ameliorare prin încrucişare, la taurine, constă
din: încrucişări de ameliorare şi încrucişări de producţie.

Încrucişări de ameliorare

Încrucişarea de infuzie. Este o metodă folosită în scopul corectării anumitor defecte ale
unor rase sau populaţii. Pentru aceasta se practică încrucişarea o singură generaţie.
Încrucişarea de absorbţie (de transformare). Se foloseşte pe scară largă în scopul
"transformării" raselor locale neameliorate prin rase ameliorate, cu însuşiri morfo-productive
superioare. Metoda constă din încrucişarea succesivă, timp de 3-4 generaţii, a două rase (de
ameliorat şi amelioratoare), până se obţine o populaţie cu însuşiri morfo-productive asemănătoare
rasei amelioratoare, urmând ca în continuare să se practice reproducţia "în sine".
Încrucişarea pentru formarea de rase noi. Presupune utilizarea la încrucişări a două sau
mai multe rase de taurine, după scheme diferite, în vederea obţinerii unui tip nou care să aibă cât
mai multe din însuşirile valoroase ale raselor participante, fiind în acelaşi timp bine adaptat la
condiţiile de mediu.

Încrucişări de producţie

Încrucişarea industrială. Încrucişarea industrială simplă constă în împerecherea a două

rase sau populaţii diferite şi obţinerea metişilor de primă generaţie, care sunt folosiţi pentru
producţia de carne şi, mai rar, pentru producţia de lapte. Metişii industriali obţinuţi se caracterizează
printr-o intensitate mare de creştere, valorificarea superioară a hranei, rezistenţă la boli şi intemperii.
Încrucişarea industrială de rotaţie ("criss-cross") este o metodă prin care se folosesc succesiv
la încrucişare trei sau patru rase. Poate fi utilizată atât pentru obţinerea metişilor industriali pentru
producţia de lapte, cât şi pentru producţia de carne.

6.5. Organizarea ameliorării taurinelor în România

26
 La elaborarea şi aplicarea programului de ameliorare a taurinelor participă o serie de
instituţii centrale şi teritoriale cu caracter tehnico-ştiinţific şi de producţie, respectiv:
Ministerul Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor (M.A.A.P.). Stabileşte orientările şi
liniile directoare în domeniul creşterii, exploatării, ameliorării şi păstrării sănătăţii animalelor.
Agenţia Naţională de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie (A.N.A.R.Z.).
Elaborează, coordonează şi aplică politica de stat în domeniul reproducţiei şi ameliorării animalelor
la nivelul întregii ţări.
Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor Baloteşti (I.C.P.C.B.).
Fundamentează, elaborează şi coordonează, sub raport ştiinţific, programul de ameliorare a
taurinelor pe ţară, în colaborare cu A.N.A.R.Z.
Întreprinderea pentru Testarea Reproducătorilor şi Producerea de Material Seminal
Congelat "SEMTEST"-Baloteşti, cu cele 6 complexe teritoriale, produce, prelucrează, conservă şi
difuzează în teritoriu, prin D.J.A.R.Z. materialul seminal congelat necesar acţiunii de însămânţări
artificiale şi organizează testarea după performanţe proprii, respectiv după descendenţi.

27
 CAPITOLUL 7

CREŞTEREA TINERETULUI TAURIN

7.1. Importanţa creşterii raţionale a tineretului taurin.

Sporirea efectivelor de taurine şi calitatea lor nu se pot realiza dacă nu se acordă o atenţie
deosebită şi creşterii tineretului taurin. De modul de hrănire şi îngrijire a viţeilor depinde starea de
sănătate şi, implicit, procentul de morbiditate. Cercetările au arătat că 70% din bolile care apar la
viţei în prima lună de viaţă se datoresc deficienţelor în hrănire şi adăpostire.
Este cunoscut faptul că tulburările digestive banale care apar frecvent la viţei din cauza
nerespectării regulilor de igienă ale alimentaţiei, se asociază cu enterite mai grave, iar acestea, la
rândul lor, dau alte complicaţii care tarează animalul pentru toată viaţa.
Animalele al căror proces de creştere decurge normal nu numai că ating la vârsta productivă
greutatea şi dimensiunile normale, dar şi organele şi aparatele interne prezintă o dezvoltare normală,
ceea ce influenţează capacitatea productivă. Este cunoscută influenţa negativă pe care o are creşterea
nesatisfăcătoare asupra producţiei de lapte la vacile adulte. Animalele "infantile", cu dezvoltarea
necorespunzătoare a lărgimilor, adâncimilor şi, în special, a organelor interne, ca urmare a
condiţiilor de hrănire nesatisfăcătoare în perioada de creştere post-natală, dau întotdeauna producţii
reduse de lapte, comparativ cu animalele care se dezvoltă normal.

7.2. Alcătuirea planului de creştere a tineretului taurin

În fermele de vaci cu lapte, activitatea specialiştilor fiind îndreptată asupra realizării

producţiei de lapte, uneori se neglijează creşterea tineretului. Pentru a împiedica apariţia unei astfel
de situaţii, este necesară alcătuirea unui plan de creştere a tineretului care să prevadă clar ce greutăţi
trebuie să atingă viţeii la vârstele de 6, 12 şi 18 luni, respectiv sporul mediu zilnic de creştere în
greutate pentru fiecare etapă. Greutatea şi sporul planificat sunt mai mari sau mai mici, în funcţie de
greutatea la care vor ajunge animalele la vârsta adultă, cât şi în funcţie de destinaţia viţelului.
Pentru viţelele de prăsilă se recomandă un nivel moderat de hrănire, care să determine
realizarea unui spor mediu zilnic în primele 6 luni de 600-700 g la rasele de talie mică şi 650-750 g
la rasele de talie mare. Hrănirea abundentă a viţelelor din rasele de lapte şi mixte, în primul an de
viaţă, poate duce la modificări ale tipului de metabolism, orientarea lor spre tipul anabolic şi, ca
urmare, spre producţia de carne. Din această cauză ele vor da producţii mai mici de lapte la vârsta
adultă. Sporul de creştere planificat pentru viţelele de prăsilă între 6-12 luni va fi de 500-550 g, iar
între 12-18 luni de 450-500 g.
Hrănirea tineretului femel de prăsilă trebuie să urmărească dezvoltarea maximă a tubului
digestiv şi a celorlalte organe interne, a osaturii şi musculaturii; de aceea, raţiile administrate vor
cuprinde cantităţi din ce în ce mai mari de fibroase şi suculente pe măsură ce tineretul înaintează în
vârstă, iar concentratele vor intra în cantităţi moderate atunci când fibroasele şi suculentele sunt de
calitate slabă.
Tăuraşii destinaţi pentru prăsilă vor fi hrăniţi mai abundent decât femelele şi trebuie să
realizeze de la naştere la 6 luni un spor mediu zilnic de 900 g. După vârsta de 6 luni vor beneficia de
raţii adecvate pentru obţinerea unui spor mediu zilnic de 900-1000 g. Se va urmări dezvoltarea
maximă a osaturii şi musculaturii şi se va evita îngrăşarea; de asemenea, se va evita dezvoltarea
exagerată a abdomenului.
Pentru tineretul destinat îngrăşării, tipul de hrănire trebuie să urmărească valorificarea
maximă a capacităţii de creştere a organismului în primii doi ani de viaţă, dar în acelaşi timp trebuie
să fie economic. În funcţie de sporul planificat, pentru fiecare perioadă se stabileşte schema de
hrănire, care cuprinde cantităţile de nutreţuri ce vor fi administrate şi ordinea introducerii lor în
hrana viţeilor. Planul de creştere constituie un ghid, de respectarea lui depinzând obţinerea unui
produs viguros, capabil să dea la vârsta adultă producţii mari.

28
 7.3. Tehnica întreţinerii şi hrănirii viţeilor

7.3.1. Întreţinerea viţeilor

Adăpostirea. Viţeii pot fi întreţinuţi în profilactoriu şi creşă, în maternitate şi creşă, sau în

cuşti amplasate în afara adăpostului.
Întreţinerea viţeilor în profilactoriu. În profilactoriu, viţeii sunt ţinuţi în primele două
săptămâni de viaţă. Profilactoriul face corp comun cu maternitatea, având acelaşi număr de
compartimente cu aceasta, aplicându-se principiul populării şi depopulării totale.
Viţeii sunt întreţinuţi în boxe individuale sau boxe colective. Se preferă însă boxele
individuale, deoarece se înlătură contactul între viţei, transmiterea agenţilor patogeni, frecvenţa
suptului nenutritiv, iar supravegherea viţeilor este mai uşoară, micşorându-se astfel incidenţa
diferitelor afecţiuni. Pe peretele frontal al boxei se amplasează dispozitivul de fixare a găleţilor de
alăptare.
Întreţinerea viţeilor în creşă. Din profilactoriu viţeii se trec în creşă, unde sunt ţinuţi până
la vârsta de 6 luni. Creşa este amenajată cu boxe colective, asigurându-se câte 2 m2 pentru fiecare
viţel. Repartizarea viţeilor pe boxă se face având în vedere dezvoltarea corporală, asigurând astfel
creşterea lor uniformă şi uşurând, totodată, alăptarea. Fiecare boxă este prevăzută cu jgheab pentru
concentrate şi suculente, grătar pentru fân, amplasat deasupra jgheabului şi adăpătoare cu nivel
constant.
Întreţinerea viţeilor în maternitate şi creşă. Maternitatea este amenajată cu boxe pentru
mamă şi viţel, asigurând o suprafaţă de 6-7 m2 pe cuplu. Boxele pentru fătare pot fi amplasate, pe
timp de vară, şi în afara adăpostului, sub copertină. Viţeii sunt ţinuţi cu mama în primele 7-14 zile
de viaţă, aplicându-se alăptarea naturală, după care se trec în creşă, unde sunt alăptaţi artificial.
Întreţinerea viţeilor în cuşti individuale amplasate în afara adăpostului. Conform
acestei tehnologii viţeii sunt trecuţi în cuşti după subperioada colostrală, unde sunt ţinuţi până la
vârsta de 2,5-3 luni.Cuştile sunt confecţionate din lemn sau fibră de sticlă şi prezintă două zone:
cuşca propriu-zisă (locul de odihnă) şi padocul. Cuşca propriu-zisă are lungimea de 1,5 m, lăţimea
de 1,2 m şi înălţimea de 1,1 m. În cuşcă, indiferent de sezon, se pune un strat de paie, care se
completează periodic. În padoc (circa 2 m2), în care viţeii au acces liber, se amplasează grătarul
pentru fân, suportul pentru găleata de alăptare sau adăpare şi găleata pentru concentrate.
Se recomandă ca iarna cuştile să fie amplasate sub copertină, la care trei pereţi să fie închişi
cu baloţi de paie. În timpul lunilor călduroase de vară, cuştile se vor amplasa sub un umbrar.
Comparativ cu întreţinerea viţeilor în adăpost, această variantă prezintă dezavantajul necesarului
mai mare de forţă de muncă, însă reduce substanţial incidenţa diferitelor afecţiuni, ca urmare a
mediului ambiant uscat şi fără noxe, mărind totodată rezistenţa viţeilor şi adaptabilitatea acestora la
factorii naturali.

7.3.2. Îngrijirea viţeilor şi regimul de mişcare

Îngrijirea viţeilor. Imediat după naştere se curăţă de mucozităţi gura şi nasul viţelului,
pentru a favoriza respiraţia. Dacă aceasta nu apare, se efectuează respiraţia artificială, prin presarea
ritmică a membrelor anterioare pe cavitatea toracică. Uscarea viţelului şi activarea circulaţiei
periferice se realizează prin buşumare cu o pânză de sac pe întreaga suprafaţă a corpului. Ombilicul
se taie la circa 10 cm de abdomen, se stoarce prin presare şi se dezinfectează cu tinctură de iod,
operaţie care se repetă timp de 2-3 zile, evitând astfel apariţia omphaloflebitelor. Pe parcursul
procesului de creştere se execută zilnic pansajul.
Mişcarea viţeilor constituie un factor important de întreţinere, care contribuie la fortificarea
organismului, dezvoltarea armonioasă şi menţinerea sănătăţii. Vara, viţeii se scot în padoc de la
vârsta de 2 săptămâni, circa 30 minute pe zi, iar după vârsta de o lună au acces liber în padoc toată

29
ziua. În padoc se amenajează un umbrar sub care se instalează jgheaburi pentru furajare şi adăpători
automate.

7.3.3. Tehnica hrănirii viţeilor

Având în vedere particularităţile biologice care caracterizează alimentaţia în perioada de

alăptare, aceasta se structurează în două subperioade: colostrală şi de alăptare propriu-zisă.

Tehnica de alăptare a viţeilor în subperioada colostrală

Datorită însuşirilor fizico-chimice deosebite, colostrul reprezintă prima hrană a noului-

născut, fiind considerat ca indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea lui normală. Dintre
principalele însuşiri ale colstrului, amintim:
ƒ imediat după fătare, colostrul este mai bogat de circa 2,5 ori în substanţă uscată şi de 6 ori în
proteine, faţă de laptele normal;
ƒ prin conţinutul ridicat în imunoglobuline, asigură transferul imunităţii pasive de la mamă la făt;
ƒ întruneşte însuşirile laxative care favorizează evacuarea meconiului.

Tabelul 4
Compoziţia colostrului
Specifica Componente
re
S.U.d. Proteine Grăsi Lactoz Săruri
c. Albumine + mi ă minerale
Totald. Cazein
c. ă globuline
La fătare 32,7 21,9 5,6 16,3 6,5 3,0 1,3
>12ore 20,5 13,7 4,8 8,9 5,6 3,2 1,0
>24ore 18,5 9,5 4,2 5,3 4,8 3,2 1,0
>48ore 14,2 6,5 3,3 3,2 4,2 3,5 1,0
>72ore 13,3 4,2 3,2 1,0 4,1 4,1 0,9
Lapte 12,5 3,5 3,0 0,5 3,6 4,6 0,8
normal

În stabilirea regimului de hrănire, trebuie avut în vedere că, deşi cheagul are cea mai mare
pondere faţă de celelalte compartimente stomacale (42%), totuşi volumul lui este limitat (0,5-0,8 l);
de asemenea, compoziţia laptelui se schimbă rapid, iar penetrabilitatea mucoasei intestinale pentru
imunoglobuline scade vertiginos în primele 24 ore.
Ţinând cont de aceste aspecte, se impune să respectăm următoarele principii:
ƒ administarea primului tain colostral să se facă la un interval de timp cât mai scurt de la fătare,
respectiv în prima oră de viaţă, în cantitate de 0,5-0,6 l;
ƒ în prima zi laptele colostral se administrează în cantitate de circa 2,5-2,8 l, în minimum 5 tainuri;
ƒ în următoarele 2 zile cantitatea creşte la 0,7-1,0 l pe tain (3-3,5 l/zi);
ƒ din ziua a patra, cantitatea se măreşte treptat, astfel ca la sfârşitul primei săptămâni de viaţă să
ajungă la minimum 6 l lapte pe zi, administrat în 2-3 tainuri;
ƒ raţia zilnică de lapte nu trebuie să depăşească a 7-8-a parte din masa corporală a viţelului.

Tehnica hrănirii în subperioada de alăptare propriu-zisă

30
 Sisteme tradiţionale de hrănire a viţeilor. Se bazează pe utilizarea unor cantităţi mari de
lapte, înţărcarea realizeazându-se la vârsta de 4-7 luni. Dintre aceste sisteme, cele mai mult folosite
sunt următoarele:
Alimentaţia viţeilor pe bază de lapte integral. Administrarea lptelui se face în 2-4 reprize
zilnice, timp de 3-5 luni, în cazul viţeilor din rasele mixte şi de lapte, respectiv 6-7 luni şi la discreţie
pentru cei din rasele de carne.
Alimentaţia viţeilor pe bază de lapte normalizat este un sistem asemănător cu
precedentul, în care laptele administrat se normalizează la un conţinut de 2% grăsime. În acest fel se
face o economie de 4,5-7 kg grăsime pură pe viţel.
Alimentaţia viţeilor pe bază de lapte integral şi smântânit se bazează pe acelaşi principiu
de economisire a substanţelor grase şi pe posibilitatea de utilizare timpurie a nutreţurilor vegetale.
Laptele integral se administrează numai în prima lună de viaţă, după care, în următoarele 10 zile, se
procedează la substituirea zilnică a 0,5-0,7 l lapte integral cu o cantitate dublă de lapte smântânit, iar
în continuare dieta lichidă se face exclusiv cu lapte smântânit. În acest fel se consumă o cantitate de
150-170 l lapte integral şi 400-800 l lapte smântânit.

Tabelul 5
Scheme de hrănire în funcţie de vârstă
Perioada de vârstă (zile) Schema de hrănire (l lapte/zi)
1 2 3 4
0-7 colostru colostru colostru colostru
8-20 6 7 7 7
21-40 7 7,5 7,5 7
41-50 6 7 7 7
51-60 5 6 6 6
61-70 4 5 6 6
71-80 3 4 4 5
81-90 3 3 4 4
91-100 - - 3 4
101-110 - - - 3
111-120 - - - 3

Sisteme intensive de hrănire a viţeilor. Se bazează pe folosirea unor cantităţi foarte reduse
de lapte, prin înlocuirea acestuia cu substituienţi de lapte şi nutreţuri concentrate combinate, cu
înţărcarea foarte timpurie (30-90 zile).
Alimentaţia viţeilor cu substituienţi ai laptelui. În ţara noastră se utilizează "Inlavitul",
care înainte de utilizare se dizolvă în apă caldă la 40-45 oC, în proporţie de 1:9, şi se administrează
viţeilor la 38-39 oC, în cantităţi diferite, corespunzător schemei de alăptare adoptată. Introducerea
substituienţilor se face cel mai devreme la vârsta de 5-7 zile şi cel mai târziu la 14 zile, durata
alăptării fiind de 60 zile pentru viţeii destinaţi îngrăşării şi 90-120 zile pentru cei de prăsilă.
Alimentaţia viţeilor cu cantităţi reduse de lapte integral şi cu nutreţ combinat de tip
"starter" are durata de alăptare de minimum 30 zile şi maximum 40 zile, timp în care se consumă
100-160 l lapte. Completarea nevoilor de hrană se face prin obişnuirea timpurie a viţeilor cu
consumul de nutreţ combinat de tip "starter", care se asigură la discreţie până la 4-5 luni.

Sisteme şi metode de alăptare

31
 Sistemul de alăptare naturală. Este cel mai vechi procedeu, întâlnit în tehnologiile de
exploatare extensivă a taurinelor din rasele de lapte şi mixte, în gospodăriile populaţiei şi este
exclusiv aplicat în creşterea raselor de carne. Sistemul are avantajul că asigură consumul laptelui la
temperatură optimă şi constantă, în doze succesive şi reduse, ceea ce influenţează favorabil digestia
laptelui, respectiv starea de sănătate a viţelului. Prezintă însă şi unele dezavantaje şi anume: nu se
cunoaşte cantitatea de lapte ingerată; îngreuiază selecţia; favorizează transmiterea unor boli
(bruceloză, tuberculoză etc.).
Sistemul de alăptare artificială. Sistemul poartă această denumire, deoarece laptele, în
prealabil muls, este administrat în consum prin diferite metode şi înlătură dezavantajele metodei de
alăptare naturală.
Alăptarea viţeilor la găleată. Deşi reprezintă una din metodele frecvent folosite, este mai
puţin indicată, deoarece viţelul, fiind lacom, ingeră laptele de 3-4 ori mai repede decât prin supt,
ceea ce determină formarea de coaguli mari, o parte din lapte trecând chiar în rumen; ca urmare, se
îngreuiază digestia şi apar deranjamente gastro-intestinale. Pentru evitarea acestor neajunsuri, se
recomandă introducerea metodei la vârsta de peste o lună a viţeilor şi administrarea tainului în 2-3
reprize.
Alăptarea viţeilor la biberon reprezintă cea mai bună metodă de hrănire artificială,
deoarece imită suptul natural şi înlătură principalele neajunsuri ale alăptării la găleată. Ca reguli
generale ce trebuie avute în vedere sunt cele ce vizează condiţiile de igienă, temperatura de
administrare a laptelui, respectarea programului de alăptare.
Alăptarea în grup se realizează cu ajutorul unor dispozitive sau instalaţii mecanice, care
prin metoda "la biberon" asigură administrarea concomitentă a laptelui la mai mulţi viţei.

Tehnica de hrănire a viţeilor cu nutreţuri vegetale

Hrănirea viţeilor cu nutreţuri concentrate. Acest sortiment reprezintă primul furaj

vegetal în hrana viţeilor, deoarece este favorizant pentru dezvoltarea florei ruminale şi pentru că
asigură cel mai bine completarea necesarului de substanţe nutritive. În succesiunea diferitelor
sortimente de nutreţ concentrat, se recomandă să se înceapă cu făină cernută sau cu fulgi de ovăz şi
orz (în primele 2 săptămâni de viaţă) urmat, după 15-18 zile, de tărâţe de grâu, uruială de porumb şi
orz, şroturi de soia şi floarea soarelui, iar după 25-30 zile şi uruială de mazăre.
În cazul folosirii metodelor de hrănire intensive, se administrează numai concentrate
combinate produse după reţete consacrate. Până la vârsta de 3 luni nutreţurile concentrate se asigură
la discreţie, iar în perioada următoare şi până la înţărcare se asigură în funcţie de regimul dietei
lichide şi calitatea celorlalte nutreţuri administrate, fără să depăşească 1,8-2,0 kg.
Hrănirea viţeilor cu nutreţuri fibroase. Hrănirea începe concomitent cu administrarea
celor concentrate, asigurând fânuri de cea mai bună calitate, ca fân mărunt de lucernă sau trifoi,
floare de fân sau otavă. Consumul iniţial foarte redus de fân (40-70 g/zi) creşte la circa 150-200 g
zilnic la sfârşitul primei luni de viaţă şi la 1,0-1,2 kg la finele lunii următoare.
Hrănirea viţeilor cu nutreţuri suculente. Primul nutreţ suculent ce se introduce în hrana
viţeilor în sezonul de vară este masa verde, care se poate administra din a 14-16-a zi de viaţă, de
preferinţă la iesle, până la vârsta de 6 săptămâni şi sub formă de păşune în continuare. În perioada
de iarnă, nutreţurile suculente se administrează la o vârstă mai târzie, astfel: morcovul după vârsta
de 20 zile (preferabil la 4 săptămâni), sfecla furajeră după vârsta de 2 luni (recomandabil la 3 luni) şi
semifânul de foarte bună calitate după vârsta de 3 luni. Nutreţul însilozat valoros (aciditate totală
sub 2,5%) se poate utiliza începând cu sfârşitul lunii a 4-a (de preferinţă după vârsta de 6 luni).
Asigurarea nutreţurilor minerale şi a vitaminelor. Când în hrănire se folosesc numai
nutreţuri obişnuite produse în unitate, este necesar ca de la vârsta de 30-40 zile să se asigure un
amestec mineral zilnic de 15-17 g (10 g Ca, 6 g P, 1 g microelemente) şi circa 8 g sare, cantitate care
până la 6 luni se dublează. De asemenea, este necesar să se asigure 150-500 U.I. vitamina A şi 25-
50 U.I. vitamina D pe fiecare kg masă corporală, sau 15-20 g untură de peşte/100 kg masă
corporală, care se administrează o dată cu laptele smântânit.

32
 Adăparea viţeilor este obligatorie încă din prima săptămână de viaţă. În primele două
săptămâni apa se asigură de 2-3 ori pe zi, după o prealabilă fierbere şi răcire la 37-38 oC, iar după
această vârstă se asigură la discreţie prin adăpători automate.

7.3.4. Tehnica de înţărcare a viţeilor

Vârsta de înţărcare diferă în funcţie de condiţiile asigurate în perioada de alăptare, de

destinaţia produşilor şi de tehnologia de exploatare. Corespunzător acestor principii şi a practicii
actuale, înţărcarea viţeilor se poate face timpuriu, normal sau tardiv.
Înţărcarea timpurie (foarte precoce). Se realizează la vârsta de 28-60 zile, în general
numai în unităţile care dispun de condiţii foarte bune de hrănire şi îngrijire; în ţara noastră metoda se
practică îndeosebi în unităţile de îngrăşare intensivă şi foarte rar în cele de creştere a tineretului de
reproducţie.
Înţărcarea normală (precoce). Reprezintă, în prezent, procedeul curent aplicat în creşterea
viţeilor din rasele de lapte şi mixte destinaţi pentru prăsilă. Această înţărcare se face la vârsta de 80-
100 zile (cel mai frecvent la 90 zile).
Înţărcarea tardivă. Este o metodă folosită preponderent în creşterea viţeilor din rasele de
carne şi se face la vârsta viţeilor de 5-7 luni. În mod sporadic se mai aplică şi la viţeii de mare
valoare din rasele de lapte sau mixte, destinaţi pentru reproducţie.

7.4. Tehnica întreţinerii şi hrănirii tineretului femel de reproducţie

Tehnologia de creştere a tineretului se referă la condiţile de hrănire, întreţinere şi îngrijire a

acestora, de la înţărcare şi până la vârsta de producţie.

7.4.1. Tehnica întreţinerii tineretului femel de reproducţie

Întreţinerea în sezonul de iarnă. Se asigură în adăposturi cu sistem legat sau liber.

Adăposturile în sistem legat sunt prevăzute cu pat scurt şi sistem de evacuare mecanică sau
hidraulică a gunoiului. Întreţinerea în stabulaţie liberă se realizează în boxe colective de 10-20 cap.
tineret femel. Stabulaţia liberă se poate asigura pe spaţii de odihnă şi mişcare cu podea plină, sau pe
grătar dar având zonă individuală de odihnă.
Întreţinerea în sezonul de vară. Se recomandă a se realiza pe păşune, iar în unităţile ce nu
dispun de suprafeţe corespunzătoare, animalele se menţin cea mai mare parte a zilei în padocuri,
unde se asigură şi administrarea nutreţurilor verzi. Taberele de vară se amenajează cu acoperişul în
una sau două pante şi cu cel puţin un perete plin, situat pe direcţia vânturilor dominante. Totoadată
sunt prevăzute cu iesle pentru administrarea nutreţului concentrat şi a suplimentului de masă verde,
dispunând de sursă de apă şi padocuri de odihnă pentru noapte (4-5 m2/cap).

7.4.2. Tehnica hrănirii tineretului femel de reproducţie

Principiile de bază ale hrănirii raţionale a tineretului constau în administrarea unor nutreţuri
de bună calitate şi în cantităţi care să asigure creşterea şi dezvoltarea normală a acestuia, în vederea
obţinerii unor produşi cu însuşiri favorabile de producţie. În exploatarea tineretului femel se
urmăreşte o creştere moderată, cu o bună dezvoltare a aparatului digestiv şi realizarea unei
conformaţii armonioase, specifice vacilor pentru lapte. Ca urmare, ponderea principală în hrănirea
acestora o vor avea nutreţurile de volum (fibroase şi suculente), iar concentratele o proporţie mai
redusă. În acest fel, hrana de bază a tineretului femel o formează nutreţul verde administrat la
discreţie în sezonul de vară, respectiv nutreţurile fibroase şi suculente de bună calitate în sezonul de
iarnă.
În sezonul de vară, cel mai favorabil regim de hrănire se realizează prin întreţinerea
tineretului femel pe păşune, cu consum de masă verde la discreţie şi administrarea unui supliment de

33
1,5-2,0 kg nutreţ concentrat, în funcţie de vârstă şi de calitatea păşunii. În unităţile care nu pot
asigura suprafeţele necesare de pajişti, masa verde se administrează la iesle, în padoc, unde tineretul
trebuie menţinut cea mai mare parte a zilei. Cantitatea de masă verde administrată este de 15-20 kg
până la vârsta de 12 luni şi de 20-30 kg peste această vârstă, suplimentată cu cantităţile de nutreţ
concentrat corespunzătoare.
În sezonul de iarnă, în raţie predomină nutreţul suculent, cel fibros şi apoi concentratele.
Tineretul femel în vârstă de până la 12 luni trebuie să primească în raţie următoarele cantităţi: 3-4 kg
fân de bună calitate, din care 50% fân de leguminoase; 10-16 kg suculente, din care 50%
rădăcinoase (sfeclă furajeră), sau 7-10 kg semisiloz şi 1,5-2,5 kg amestec de nutreţuri concentrate, la
care se adaugă 50-60 g nutreţ mineral (format din 30-40 g cretă furajeră şi 20-25 g sare).
Pentru tineretul femel în vârstă de peste 12 luni, se asigură: 4-5 kg fân de bună calitate, din
care 50% fân de leguminoase; 15-24 kg suculente din care 50% rădăcinoase, sau 10-15 kg
semisiloz, 2-3 kg amestec de furaje concentrate şi 60-80 g nutreţ mineral (40-60 g cretă furajeră şi
25-30 g sare).

7.4.3. Tehnica întreţinerii şi hrănirii tineretului mascul de reproducţie

Creşterea raţională a tăuraşilor de reproducţie presupune o tehnologie de creştere adecvată,

care să favorizeze exprimarea potenţialului genetic şi realizarea unor performanţe ridicate, în
condiţii de confort tehnologic, dar cu investiţii reduse pe animal.

Tehnica întreţinerii tăuraşilor de reproducţie

Întreţinerea tăuraşilor pentru reproducţie este diferenţiată după cum aceştia sunt crescuţi în
ferme de testare sau în ferme de producţie.
În fermele de testare, se poate practica fie întreţinerea liberă în boxe individuale cu
posibilităţi de mişcare în padocuri, fie întreţinerea legată şi cu mişcare dirijată. Tehnologia actuală
prevede întreţinere în cuşete individuale în perioada de carantinizare şi acomodare, după 6 luni
întreţinerea în boxe individuale, iar peste 12 luni întreţinerea legată. Boxele individuale sunt aşezate
pe două rânduri, asigurând o suprafaţă de 2 m2/cap în perioada 4-6 luni şi de 4,5-6 m2/cap în
perioada 6-12 luni.
În cazul întreţinerii legate, se asigură suprafaţa de 1,8-2,3 m2 în perioada 6-12 luni; pentru
perioada 12-18 luni se recomandă standuri cu dimensiunile de 2,25/1,30 m, standurile fiind
despărţite prin bare metalice. Între două standuri se asigură un loc de refugiu pentru îngrijitor, de 0,5
m lărgime. Aşezarea se face "cap la cap", adăpostul fiind prevăzut cu o alee centrală de furajare şi
două alei laterale, sau "crupă la crupă". Acest ultim mod de aşezare este de dorit pentru că reduce
agitaţia şi stresarea taurilor. Suprafaţa boxelor ca şi standul sunt confecţionate din cărămidă pe cant,
cu o pantă de scurgere de 2%.
Igiena corporală se asigură zilnic prin pansaj, atenţie deosebită acordându-se igienii pielii
din regiunea capului, ongloanelor şi organelor genitale. Unghiile vor fi verificate în permanenţă,
pentru a preveni deformarea lor şi apariţia defectelor de aplomb.
Regimul de mişcare prezintă importanţă pentru tăuraşi, mai ales în cazul întreţinerii legate.
Se va asigura mişcarea individuală cel puţin 30 minute zilnic. O atenţie deosebită se va acorda
obişnuirii tăuraşilor cu omul, cu mişcarea individuală la baston, cu introducerea în sala de recoltare
şi cu saltul pe manechin, elemente indispensabile pentru dresajul corespunzător al tăuraşilor în
vederea recoltării materialului seminal. Vor fi evitate zgomotele puternice, bruscarea sau lovirea
tăuraşilor şi alţi factori stresanţi, prevenind astfel formarea unor deprinderi şi reflexe negative.
În fermele de producţie, tăuraşii se întreţin în sistem legat, pe stand lung din cărămidă pusă
pe cant, cu evacuarea mecanică a dejecţiilor. Standul trebuie să aibă lăţimea de 0,9 m până la vârsta
de 6 luni, 1,1 m între 6-12 luni şi 1,2-1,3 m peste această vârstă.

Tehnica hrănirii tăuraşilor de reproducţie

34
 În fermele de testare se aplică tehnologia de hrănire din stoc, cu nutreţuri uscate sub formă
de amestecuri unice standardizate, de preferinţă granulate, în vederea asigurării comparabilităţii
performanţelor cu contemporanii. Nutreţul unic recomandat a se folosi în testarea după
performanţele proprii este format dintr-un amestec de concentrate, tăiţei de sfeclă uscaţi, fibroase
sub formă de făină sau brichete şi premix vitamino-mineral.
Cantităţile zinice administrate variază în funcţie de vârstă şi sporul realizat, astfel:
- până la vârsta de 4 luni (etapa de carantinizare şi acomodare) se continuă hrănirea cu
substituienţi, în cantitate de 45-54 kg pudră şi amestec unic brichetat, cu valoare energetică de
0,97 U.N./kg, la discreţie;
- între 121-365 zile se administrează la discreţie numai nutreţ brichetat unic (cu valoare energetică
de 1,05 respectiv 0,95 U.N./kg);
- în ultima etapă (12-15 luni) se poate folosi fie numai nutreţ brichetat cu valoare energetică de
0,92, respectiv 0,82 U.N./kg, la discreţie şi fân de graminee-leguminoase, raţionalizat la 3
kg/cap/zi.

35
 CAPITOLUL 8

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE LAPTE.

Tehnologia de exploatare reprezintă ştiinţa dirijării şi optimizării factorilor de mediu prin

metode, procedee, mijloace şi măsuri adecvate folosirii potenţialului genetic şi de producţie al
vacilor, respectiv obţinerii unor producţii maxime, de calitate superioară şi eficiente din punct de
vedere economic.

8.1. Resursele de furaje folosite în alimentaţia vacilor pentru lapte

Baza furajeră pentru vacile lactante este constituită din resursele următoare: pajişti
permanente, plante cultivate, sole ameliorative, produse secundare din agricultură, reziduuri
industriale, precum şi resurse de completare, inclusiv substanţele azotate neproteice.
Pajiştile permanente (păşuni şi fâneţe). Acestea reprezintă, în general, o sursă cantitaivă
importantă de furaje, de bună calitate şi ieftină. Păşunile cuprind circa 4,4 mil. ha, reprezentând
29,5% din terenul agricol şi 18,6% din suprafaţa totală a ţării, fiind întâlnite în toate zonele
pedoclimatice.
Plantele cultivate. Suprafaţa în ogor propriu cultivată cu plante de nutreţ pentru producerea
furajelor de volum este de 1,2 mil. ha (12% din suprafaţa arabilă). În plus, circa 40% din suprafaţa
arabilă a ţării este destinată cerealelor şi leguminoaselor boabe, care participă la hrănirea vacilor
pentru lapte atât prin nutreţurile combinate cât şi prin gozurile şi spărturile ce se obţin în urma
prelucrării, respectiv prin produsele secundare (grosiere). Culturile succesive (duble) ocupă circa 1
milion ha, constituind o sursă suplimentară de furaje pentru animale, deoarece unele plante sunt
termofile şi, deci, trebuie semănate primăvara mai târziu, iar altele îşi termină ciclul de vegetaţie în
mijlocul verii (cereale păioase).
În consecinţă, se recomandă ca înaintea plantelor termofile, în terenuri irigate să se cultive
rapiţa furajeră, raigrasul aristat, secara, iar consecutiv cerealelor păioase, culturile duble pentru
nutreţ verde sau semifân (porumb, iarbă de Sudan, mei, etc).
Solele ameliorative. Acestea sunt introduse în sistemele moderne de agricultură, în cadrul
rotaţiei culturilor folosindu-se sole cu leguminoase, în special cu lucernă. Aceste sole au dublu scop:
ameliorarea solului, prin rădăcinile ce asigură refacerea structurii, creşterea materiei organice,
ruperea unor cicluri biologice ale dăunătorilor, corectarea pH-ului, respectiv nutriţia animalelor, prin
partea aeriană a plantelor.
Resursele silvice. Acestea sunt constituite din păşuni aflate în luminişul pădurilor.
Resurse secundare din agricultură şi reziduuri industriale. Produsele secundare din
agricultură reprezintă 60-70% din substanţa uscată a plantelor ajunse la maturitate. Din punct de
vedere cantitaiv, aceste resurse sunt evaluate astfel: tulpini de porumb (10-15 mil. to), paie de
cereale (6-8 mil. to), ciocălăi de porumb (1,5-2,0 mil. to), pleavă (1,5-2,0 mil. to). Reziduurile
industriale se obţin în urma prelucrării produselor vegetale (sfecla de zahăr, floarea-soarelui, soia,
rapiţa, orzoaica, alte cereale etc). Cantitatea de reziduuri industriale (melasă, tăiţei de sfeclă, borhot
de spirt, de bere, tărâţe, şroturi etc.) se estimează la peste 5 mil. to.
Resurse furajere de completare. Nutreţul combinat sau suplimentul proteino-vitamino-
mineral pentru vaci completează, echilibrează şi potenţează raţia de bază şi stimulează producţia de
lapte. Substanţele azotate neproteice (S.A.N.) înlocuiesc parţial proteina în hrana taurinelor, datorită
posibilităţilor de convertire pe care le are această specie, ca şi costului ridicat al azotului proteic. Se
cunosc peste 20 de surse de azot neproteic, dar mai frecvent folosite sunt: sărurile de amoniu, ureea
şi izobutilendiureea.

8.2. Tehnica hrănirii vacilor lactante

36
 Dacă socotim ca ideale o durată a lactaţiei de 305 zile şi 60 zile repausul mamar, deci un
interval între două fătări de 365 zile, majoritatea autorilor sunt de acord că acest interval trebuie
împărţit în patru perioade distincte din punct de vedere fiziologic şi nutriţional.
Perioada I. Numită şi perioada de mobilizare a rezervelor corporale, când vaca, indiferent
de modul în care este hrănită, de obicei pierde în greutate, începe imediat după fătare şi se încheie la
2-3 săptămâni după ce s-a atins vârful lactaţiei. Are o durată care depinde de nivelul producţiei de
lapte, în medie fiind de circa 10 săptămâni. Caracteristic pentru această perioadă este un apetit în
creştere, cerinţe nutriţionale maxime, având în vedere că şi producţia de lapte este maximă.
Pentru compensarea unui bilanţ nutritiv negativ (în special energetic), sunt mobilizate
rezervele corporale şi vacile pierd în greutate. În mod normal, pierderile în greutate sunt de circa 0,5
kg/zi, putând ajunge chiar la 1 kg/zi. Pentru a compensa pierderile, vaca trebuie să aibă suficiente
rezerve constituite din perioada anterioară, deci să înceapă lactaţia într-o stare bună de întreţinere,
datorită unei hrăniri corespunzătoare în ultimele luni de lactaţie; de asemenea, trebuie să fie
pregătită pentru a consuma nutreţuri concentrate încă din ultimele luni de gestaţie.
Raţia administrată trebuie să conţină furaje de cea mai bună calitate, cu palatabilitate
maximă şi să fie echilibrată în privinţa conţinutului energo-proteic şi vitamino-mineral. Totodată,
raţia trebuie să conţină suficiente zaharuri fermentescibile, cât şi fibre brute, pentru a se realiza în
rumen, datorită simbionţilor rumenali, o fermentaţie favorabilă producţiei de lapte.
În raţie trebuie incluse următoarele sortimente de furaje: fân de cea mai bună calitate,
nutreţuri însilozate cu conţinut crescut de substanţă uscată şi cu valoare energetică, în special
porumb însilozat cu 30-35% S.U. sau semifân cu 45-55% S.U., care au palatabilitatea maximă. Nu
trebuie să lipsească din raţie, vara, nutreţul verde provenit din graminee, iar iarna rădăcinoasele,
datorită conţinutului ridicat în zaharuri uşor fermentescibile.
Raţia trebuie să aibă o concentraţie energetică mai mare şi, de aceea, trebuie să conţină şi
nutreţuri concentrate în cantităţi corespunzătoare. Nutreţurile concentrate, la vacă, sunt cel mai bine
valorificate tocmai în această perioadă şi, în funcţie de producţia de lapte, ele pot să acopere până la
60% din S.U. a raţiei.
În raţie, în această perioadă, de obicei valoarea energetică a furajului reprezintă principalul
factor limitativ. Proteina, dacă se administrează suficient fân şi semifân, iar în amestecul de
concentrate se includ tărâţe şi şroturi, poate fi uşor acoperită. O atenţie deosebită trebuie acordată
asigurării Ca şi P. Chiar dacă bilanţul calciului nu se poate pozitiva şi nici chiar echilibra în această
perioadă, trebuie ca diferenţa dintre necesar şi asigurat să fie cât mai mică. Pentru aceasta, pe lângă
un premix mineral, în raţie trebuie inclus fânul de lucernă de cea mai bună calitate, care constituie
principala sursă de săruri minerale şi în special de Ca şi oligoelemente, toate uşor asimilabile.
Perioada a II-a. Este perioada de stabilizare a masei corporale şi de refacere a greutăţii
pierdute în primele 10 săptămâni de lactaţie. Începe iniţial după ce vacile au început să scadă în
greutate şi durează până în jurul celei de a 30-a săptămâni de lactaţie. De obicei, după ce s-a atins
vârful producţiei de lapte şi bilanţul nutritiv a devenit pozitiv, vacile au fecunditatea maximă şi în
mod obişnuit rămân gestante, aşa că în a 30-a săptămână de lactaţie se află în luna a 5-a de gestaţie,
când apetitul este maxim, iar producţia de lapte este vizibil în scădere, reprezentând circa 2/3 din
producţia maximă. La sfârşitul acestei perioade trebuie să fie refăcută greutatea corporală pierdută în
prima parte.
Datorită apetitului în creştere şi a necesarului de nutrienţi în descreştere se crează, pe măsura
avansării în lactaţie, o îmbunătăţire a capacităţii digestive, care permite şi schimbarea structurii
raţiei, în sensul că se poate reduce participarea nutreţurilor concentrate şi creşte corespunzător
participarea nutreţurilor de volum.
Perioada a III-a. Durează după săptămâna a 30-a de lactaţie respectiv luna a 5-a de
gestaţie, până la înţărcare. Caracteristic este începerea scăderii accentuate a producţiei de lapte,
apetitul se menţine încă ridicat, iar necesarul de nutrienţi pentru creşterea fetusului este încă destul
de scăzut. În această perioadă trebuie refăcute marea majoritate a rezervelor pentru lactaţia
următoare, deoarece, pentru aceasta, pot fi utilizate cantităţi mari de nutreţuri de volum.

37
 Trebuie să se ţină seama şi de faptul că, în această perioadă, dacă alimentaţia vacii nu este
bine condusă, există riscul supraângrăşării, cu consecinţe nefavorabile asupra sănătăţii vacii şi a
viţelului. Pentru aceasta, creşterea în greutate în această perioadă nu trebuie să depăşească 500-750
g/zi.
La calcularea raţiei se va ţine seama de necesarul pentru întreţinere, la care se adaugă
necesarul pentru producţia de lapte şi un supliment de circa 2 U.N. şi 150 g P.B.D., necesare pentru
formarea rezervelor care să fie utilizate în perioada producţiei maxime a lactaţiei următoare.
Volumul raţiei va fi cu 2-3 kg S.U. mai mare decât în perioada producţiei maxime, ţinând seama şi
de apetitul crescut.
Perioada a IV-a (a repausului mamar). Într-o alimentaţie bine condusă, în această
perioadă formarea rezervelor corporale trebuie să fie terminată. Peste raţia de întreţinere, în această
perioadă trebuie să se mai adauge numai 1-2 U.N. pentru creşterea fetusului. O hrănire abundentă în
această perioadă, pe lângă o creştere exagerată a fetusului, determină o îngrăşare exagerată şi, de
asemenea, poate să ducă la un apetit scăzut după fătare.
Astfel, s-a observat că vacile care înregistrează creşteri mari de greutate în această perioadă,
imediat după fătare au un apetit foarte scăzut, slăbesc mult în primele săptămâni şi sunt cel mai
adesea predispuse la cetoze. De asemenea, la acestea apare adesea edemul exagerat al ugerului.
Hrănirea pe bază de nutreţuri de volum şi în special fibroase de bună calitate este cea mai
indicată.Nutreţurile concentrate se utilizează numai în ultima parte a gestaţiei, respectiv înainte cu 2-
3 săptămâni de fătare, când trebuie făcută aşa-zisa "punere sub presiune".

8.2.1. Tehnica hrănirii vacilor lactante pe timp de vară

Hrănirea vacilor la păşune. Începerea şi încheierea sezonului de păşunat şi respectiv

durata acestuia, sunt în funcţie de zonă şi în special de regimul termic şi de posibilităţile de acoperire
a necesarului de nutreţ verde pentru vacile care păşunează. În principiu, începerea păşunatului se va
face când iarba a ajuns la 10-15 cm înălţime, iar tempertura pe timp de noapte nu scade sub 5 oC,
ceea ce corespunde pentru zona de câmpie cu data de 25 aprilie-5 mai. Închiderea sezonului de
păşunat tot pentru zona de câmpie este în jurul datei de 15-31 octombrie.
Animalele se introduc pentru prima dată pe păşune după ce au consumat suficiente nutreţuri
fibroase şi au fost odihnite. Trecerea la păşunatul deplin se va face treptat, într-o perioadă de de
până la 15 zile, timp în care intervalul de păşunat se va mări zilnic, iar vacile vor primi nutreţuri
fibroase în special dimineaţa, înainte de a începe consumul de nutreţ verde.
Pentru completarea raţiei se vor administra nutreţuri concentrate la muls, în funcţie de
producţia de lapte, după scheme actualizate periodic şi ţinând seama de producţia de masă verde de
pe păşune. În perioadele în care masa verde de pe păşune nu poate acoperi întregul necesar, se vor
administra suplimentar nutreţuri verzi la iesle, ori se vor scoate o parte din vaci de pe păşune în
vederea corelării producţiei de masă verde cu necesarul grupului de animale care păşunează.
Pe tot sezonul de păşunat se vor asigura săruri minerale atât prin includerea lor în amestecul
de nutreţuri concentrate, cât şi sub formă de brichete minerale din care nu trebuie să lipsească Mg.
Vacile se introduc pe parcela de păşune când iarba are înălţimea de 10-15 cm şi se menţin până când
iarba ajunge la 4-5 cm, după care se vor trece pe altă parcelă.
Hrănirea vacilor pentru lapte cu nutreţuri verzi administrate la iesle. Se practică în
zonele unde nu sunt pajişti naturale şi nutreţul verde se produce în culturi special destinate acestui
scop. Începerea şi terminarea perioadei de hrănire cu nutreţ verde, ca şi sortimentul de plante
furajere utilizate au un specific zonal. Indiferent însă de zonă, se urmăreşte ca sezonul de hrănire cu
nutreţ verde să fie cât mai lung şi să se folosească culturile care dau cea mai mare cantitate de nutreţ
verde la hectar.
Pentru a avea nutreţ verde în permanenţă, trebuie organizată producerea sa în sistem
conveier verde. În organizarea conveierului verde se va ţine seama ca majoritatea plantelor să se
utilizeze în perioada optimă, respectiv când au cea mai mare cantitate de substanţe nutritive

38
digestibile la hectar. Cantitatea de nutreţ verde necesar se va calcula la 55-65 kg pentru fiecare vacă,
pe zi, ceea ce echivalează cu circa 10 tone pe an.
Pentru perioadele cu timp ploios, când nu se poate intra în câmp pentru recoltare, se vor
prevedea în ferme suficiente rezerve de fânuri şi nutreţuri însilozate cu care să fie hrănite vacile
până când se poate din nou intra în câmp pentru aducerea de nutreţ verde.
Hrănirea mixtă a vacilor (la păşune şi la grajd). Se practică în fermele unde există
suprafeţe mici de pajişti naturale sau temporare, amplasate în apropierea fermelor, dar care nu pot
asigura întregul necesar de nutreţ verde în tot timpul anului. În asemenea situaţie, la întocmirea
conveierului verde, se va ţine seama de cantitatea pe care o furnizează pajiştile şi de momentul când
acestea pot fi folosite, urmând ca restul să se completeze cu nutreţuri cultivate. În funcţie de aceste
elemente, se stabileşte şi programul de păşunat. În mod obişnuit, se păşunează dimineaţa circa 4 ore,
iar după amiaza se administrează nutreţul verde la iesle. Acest sistem mixt, cu utilizarea pajiştilor
naturale sau a celor temporare, este cel mai adecvat pentru majoritatea zonelor din ţara noastră.

8.2.2. Tehnica hrănirii vacilor lactante pe timp de iarnă

Ca o caracteristică a hrănirii în perioada de iarnă, este utilizarea de nutreţuri conservate.

Dintre furajele utilizate în perioda de iarnă, în alimentaţia vacilor pentru lapte le menţionăm pe cele
mai importante.
Fânurile. În special cele de leguminoase (lucernă, trifoi sau amestec de graminee şi
leguminoase) sunt indispensabile hrănirii normale a vacilor pentru lapte. Ele acoperă cea mai mare
parte a proteinei necesare, a sărurilor minerale şi a vitaminelor. Stimulează dezvoltarea microflorei
şi microfaunei ruminale, dirijând-o spre producerea precursorilor laptelui.
Cantitatea de fân administrată vacilor în lactaţie este de cel puţin 1 kg pentru fiecare 100 kg
masă corporală. Fânul, pentru a avea palatabilitate mare, trebuie să fie de calitate, respectiv să aibă
un conţinut scăzut de fibră brută (sub 25%) şi să nu fie mucegăit.
Porumbul însilozat. Este cel mai răspândit furaj cu valoare energetică pentru hrănirea
vacilor de lapte, prin faptul că dă producţii mari la hectar şi producerea lui se poate mecaniza
aproape complet. Consumabilitatea porumbului însilozat este în funcţie de aciditatea acestuia, care
la rândul său este condiţionată de conţinutul de S.U. pe care l-au avut plantele la însilozare.
Conţinutul de S.U. cel mai adecvat este de 30-35%, care de obicei determină un pH de 4,2-4,5,
format în special pe baza acidului lactic.
Pentru aceasta, porumbul trebuie recoltat în faza de ceară, către bob sticlos. Totodată,
boabele trebuie să reprezinte 30% din masa însilozată şi să asigure circa 50% din valoarea
energetică a acesteia. Cantitatea recomandată este de circa 3 kg/zi (sau 1 kg S.U.) pentru 100 kg
masă corporală.
Semifânul. Este preparat din ierburi (graminee şi leguminoase) însilozate la un procent
scăzut de umiditate. Se recomandă să se conserve sub formă de semifân, în special nutreţul de la
coasa I care, din cauza timpului ploios, nu se poate păstra în condiţii bune sub formă de fân. Prin
pălirea nutreţului verde până la o umiditate de 45-55% se produce moartea celulelor vegetale. În
acest fel proteina din ele nu se mai scurge sub formă de suc celular, glucidele rămânând disponibile
pentru fermentaţia lactică, ceea ce determină o bună conservare.
Semifânul are o aciditate scăzută (pH 5,0-5,5) şi este consumat cu plăcere de către vacile
lactante. Reprezintă o sursă de echilibrare a raţiei în proteine, vitamine şi săruri minerale. Se
recomandă în hrana vacilor în lactaţie, până la 3 kg/zi (sau 1,5 kg S.U.) la 100 kg masă corporală.
Sfecla furajeră. Planta dă producţii mari la hectar, însă cere multă forţă de muncă manuală
şi se păstrează mai greu peste iarnă. Este consumată cu plăcere de către vacile în lactaţie. Se
recomandă administrarea în cantităţi limitate la maximum 4 kg/zi pentru fiecare 100 kg masă
corporală.
Guliile furajere. Reprezintă un nutreţ suculent de iarnă, apreciat în special în zonele de deal
şi submontane, unde sfecla furajeră nu dă rezultate bune. Se administrează vacilor în cantităţi de 2-4
kg/zi la 100 kg masă corporală.

39
 Subprodusele industriale suculente. În special tăiţeii de sfeclă şi borhotul de bere sunt
consumate cu plăcere de către vacile pentru lapte şi le stimulează producţia. Fiind sărace în săruri
minerale şi vitamine, se recomandă să fie date în raţii echilibrate din care să nu lipsească fânul de
cea mai bună calitate. Cantităţile zilnice recomandate sunt de 0,5 kg S.U./100 kg masă corporală.
Nutreţurile concentrate. Nu sunt caracteristice pentru hrănirea vacilor în lactaţie, însă sunt
absolut necesare pentru a se putea susţine producţii mari de lapte. Ele trebuie să participe în raţie
pentru completarea nutreţurilor de volum, în special sub aspect energetic.
Concentratele trebuie să fie formate dintr-un amestec complex care să suplinească ceea ce
nu s-a putut realiza prin nutreţurile de volum. Cantitatea de nutreţuri concentrate este, deci,
condiţionată de calitatea furajelor de volum şi de producţia de lapte a vacilor, putând ajunge în unele
cazuri până la 10-12 kg/zi şi să reprezinte până la 60% din valoarea nutritivă a raţiei. Dacă sunt
necesare cantităţi mai mari de concentrate, acestea trebuie administrate în mai multe tainuri. Se
recomandă ca un tain de concentrate să nu depăşească 2,5 kg.

Strategia hrănirii

Prin strategia hrănirii se urmăreşte ca fiecare vacă să aibă satisfăcut necesarul de substanţe
nutritive, fără a se face risipă. La efective mari, acest lucru nu este uşor de realizat, deoarece
necesarul individual diferă foarte mult de la o vacă la alta în funcţie de următoarele elemente:
producţia de lapte, vârstă, masă corporală, starea reproducţiei etc. Pentru a se realiza o hrănire
diferenţiată în cadrul grupei, se stabileşte o raţie de bază formată în special din nutreţuri de volum.
Pentru vacile al căror necesar nu este satisfăcut de raţia de bază, se administrează, suplimentar,
anumite furaje şi în special nutreţuri concentrate până la satisfacerea integrală a cerinţelor. Pentru
vacile în repaus mamar se stabilesc raţii speciale.
Administrarea furajelor la vaci se face într-o anumită ordine legată de o bună digestie şi de
imprimarea unui anumit sens activităţii microsimbionţilor rumenali. Astfel, primul furaj administrat
vacilor, dimineaţa, trebuie să fie fânul, după care urmează primul tain de nutreţuri concentrate, apoi
suculentele, respectiv sfecla, porumbul însilozat şi semifânul. Pentru vacile care primesc
concentratele în mai multe tainuri, acestea se intercalează între nutreţurile de volum la intervale de
timp aproximativ egale.
Structura raţiei, şi în special a celei de bază, trebuie să fie păstrată un timp cât mai
îndelungat. Orice schimbare este urmată de perturbări digestive, în special în activitatea
microsimbionţilor rumenali, ca şi în cea enzimatică. Pentru a se evita acestea, este necesară o
perioadă de tranziţie în care introducerea sau scoaterea unor furaje din raţie să se facă treptat. În
cazul trecerii de la alimentaţia de iarnă la cea de vară şi invers, trebuie să se instituie perioade de
tranziţie în care să se facă obişnuirea vacilor cu noul sortiment de nutreţuri.
Hrănirea din stoc, se bazează pe alimentaţia cu nutreţuri conservate în tot timpul anului.
Deşi prin conservare se produc pierderi de nutrienţi, în cazul în care unele plante furajere dau
producţii foarte mari la hectar, aceste pierderi sunt compensate prin plusurile de producţie. Dintre
culturile furajere care justifică prin producţiile obţinute organizarea hrănirii din stoc, cele mai
importante sunt porumbul siloz, pentru asigurarea energiei şi lucerna, pentru asigurarea proteinei. Se
mai consideră ca avantaj în cazul hrănirii din stoc realizarea unei constanţe a raţiei, o mai bună
organizare şi posibilităţi de mecanizare aproape completă a furajării. Sistemul este însă criticat prin
aceea că are tendinţa de hrănire unilaterală, cu consecinţe nefavorabile asupra producţiei şi sănătăţii
vacilor.

Adăparea vacilor lactante

Dacă pentru nutrienţii obişnuiţi vacile au capacitatea de a-şi face rezerve, pentru apă această
capacitate este foarte redusă, ceea ce face ca lipsa apei să se resimtă repede, în special prin scăderea
producţiei de lapte. Cantitatea de apă necesară pe timp de 24 ore diferă în funcţie de sezon, respectiv

40
de hrana consumată şi de temperatura mediului, de producţia de lapte etc. În general, s-a stabilit
pentru vaci un consum de apă de 50-70 l sau, în medie, 4,0-6,0 l la 1 kg S.U. consumată.
În mod obişnuit, apa în ferme se asigură din pânza freatică, iar în lunile de vară sau la
păşune, din izvoare sau râuri. Apa trebuie să fie potabilă, respectiv nepoluată, să fie limpede, fără
gust particular şi cu temperatura în jur de 12-16 oC. Adăparea se poate face cu adăpători automate
care au avantajul că asigură apa în permanenţă. În lipsa acestora, este necesar ca adăparea să se facă
de 2-4 ori pe zi, în funcţie de temperatura mediului şi felul hranei consumate.

CAPITOLUL 9

TEHNOLOGIA MULGERII VACILOR.

Dintre toate procesele tehnologice specifice fermelor de vaci, operaţiunea de mulgere

necesită consumul cel mai mare de timp din activitatea zilnică a lucrătorilor. Obiectivele urmărite în
procesul de mulgere sunt: evacuarea întregii cantităţi de lapte posibil de muls; obţinerea unui lapte
cu calităţi igienice superioare; prevenirea rănirii ugerului; prevenirea transferului microorganismelor
patogene de la vacile bolnave la cele sănătoase şi folosirea eficientă a forţei de muncă. În practică,
se cunosc două sisteme de muls: mulsul manual şi mulsul mecanic.

9.1. Sistemul de mulgere manual

Mulgerea manuală reprezintă cel mai vechi sistem şi cunoaşte încă o largă răspândire pe
plan mondial, cu deosebire în ţările cu zootehnie extensivă şi semiintensivă. În ţara noastră mulgerea
manuală se practică încă în gospodăriile populaţiei preconizându-se, în perspectivă, generalizarea
mulgerii mecanice.

9.1.1. Tehnica mulsului manual

Mulgerea manuală necesită executarea, în mod cronologic, a mai multor operaţiuni:

pregătirea vacilor, pregătirea mulgătorilor şi mulsul propriu-zis.
Pregătirea vacilor constă în curăţirea sumară a locului de muls, toaleta ugerului şi a
regiunilor învecinate. Ugerul este spălat cu apă caldă şi şters cu un prosop curat. De asemenea, se
leagă coada de piciorul stâng cu ajutorul unui elastic, pentru a împiedica lovirea îngrijitorului şi
scuturarea prafului în găleata de muls.
În mod obligatoriu, mulgătorul trebuie să se spele pe mâini cu apă caldă şi săpun, să îmbrace
un halat curat şi să-şi pună o bonetă. Fiecare mulgător va avea două găleţi, respectiv una în care
mulge şi una folosită pentru spălarea ugerului. După ce toate aceste lucruri au fost făcute,
mulgătorul ia scaunul de muls şi se aşază în partea dreaptă a animalului. Bruscarea sau lovirea vacii
determină retenţia laptelui. Mulsul cuprinde două faze: masajul ugerului şi mulgerea propriu-zisă.
Masajul are drept scop pregătirea organismului vacii şi a ugerului pentru cedarea laptelui
(mecanismul neurohormonal al cedării laptelui este cunoscut). Masajul se execută în două sau trei
reprize, şi anume: masajul pregătitor, masajul de la mijlocul mulsului şi masajul final. Masajul
pregătitor este de 1-3 minute, în funcţie de particularităţile individuale ale vacilor. După terminarea
masajului începe mulsul propriu-zis. Primele jeturi de lapte se mulg într-un vas separat, laptele
respectiv fiind bogat în germeni patogeni.
Metode de muls manual. Se cunosc trei metode de muls manual: mulsul "cu mâna plină",
mulsul "cu nod" şi mulsul "cu două degete". Se va folosi una sau alta din aceste metode, în funcţie
de particularităţile ugerului, cea mai utilizată metodă fiind totuşi cea "cu mâna plină". Ca procedee
de muls, prin care se înţelege modul de asociere a mameloanelor în timpul mulsului, se aplică:
mulsul direct (se mulg sferturile posterioare, apoi cele anterioare), mulsul lateral (sferturile de pe

41
partea dreaptă urmate de cele de pe partea stângă) şi mulsul încrucişat (se asociază un sfert anterior
cu cel posterior de pe partea opusă). Mulsul manual necesită multă forţă de muncă fiind, în acelaşi
timp, foarte obositor şi din această cauză se caută înlocuirea, pe cât posibil, a mulsului manual cu cel
mecanic.

9.2. Mulsul mecanic

În condiţiile folosirii tehnologiilor moderne în creşterea vacilor pentru lapte, mulsul mecanic
este obligatoriu deoarece prezintă multiple avantaje incontestabile, dar aplicarea lui necesită o serie
de măsuri tehnico-organizatorice. Printre avantajele mulsului mecanic, menţionăm: reducerea
necesarului de forţă de muncă la jumătate şi chiar la mai mult, în cazul existenţei sălilor de muls;
creşterea productivităţii muncii; reducerea efortului fizic al mulgătorului; obţinerea unui lapte mai
igienic, întrucât acesta nu mai vine în contact cu aerul adăpostului; realizarea unei producţii mari de
lapte şi grăsime, datorită faptului că viteza mai mare de cedare a laptelui duce la golirea completă a
ugerului.
Pentru reuşita utilizării mulsului mecanic, se cer următoarele condiţii: existenţa unor aparate
de muls cu caracteristici funcţionale care să corespundă particularităţilor morfo-funcţionale ale
ugerului; să nu afecteze integritatea ugerului şi să fie uşor de manevrat, de curăţat şi dezinfectat;
existenţa unui personal calificat şi conştiincios, care să cunoască particularităţile ugerului şi
funcţionarea aparatului; existenţa unui material biologic selecţionat, cu o bună simetrie morfologică
şi funcţională a ugerului.
Mulsul mecanic se poate efectua la stand sau în săli speciale de muls. Mulsul la stand se
utilizează în fermele obişnuite de vaci, iar mulsul în săli speciale se aplică în complexe industriale
pentru creşterea vacilor de lapte cu stabulaţie liberă.
Mulsul mecanic la stand prezintă 3 variante de aplicare, şi anume: mulgerea la găleată,
mulgerea la bidon şi mulgerea "Pipe-Line". În cazul mulgerii mecanice la găleată, la un capăt al
adăpostului există o cameră specială pentru pompa de vid, iar conducta de vid este amplasată de-a
lungul standului. Laptele se mulge de la fiecare vacă în găleată. Mulgerea la bidon cu agregat
individual presupune existenţa instalaţiei de muls şi de vacuum montată pe cărucioare pe care se
aşază şi bidoanele. Se utilizează numai în fermele mici. Mulgerea "Pipe-Line" este un sistem mai
avansat, care presupune colectarea şi transportul pe conductă al laptelui, de la ugerul vacii până la
bazinul de colectare şi răcire amplasat la capătul adăpostului.
Mulsul mecanic în săli de muls se practică în cazul întreţinerii nelegate a vacilor. Instalaţia
de muls este amplasată într-o construcţie specială, prevăzută cu mai multe încăperi: sala de muls
propriu-zisă, sala de aşteptare a vacilor, sala de răcire şi păstrare a laptelui, camera cu generatorul de
vacuum. Sălile de muls sunt dotate, în general, cu instalaţii mecanice de distribuire a concentratelor
în timpul mulsului.
Se cunosc mai multe tipuri de săli de muls, care se diferenţiază, în general, după poziţia
vacilor în sala de muls şi modul de introducere şi evacuare a acestora. Indiferent de tipul de sală de
muls, aceasta este prevăzută cu o alee de serviciu situată la cca 70 cm sub nivelul standului vacilor,
astfel încât ugerul se găseşte la nivelul mâinilor mulgătorului.
Sala de muls tip "Tandem". Capacitatea acestor săli de muls este redusă având, în general,
8 standuri (boxe) aşezate pe două rânduri, simetric şi paralel faţă de aleea de serviciu (2*4 standuri),
în care lucrează 2 mulgători. În sala de muls există o alee suplimentară de circulaţie a vacilor, ceea
ce permite introducerea şi evacuarea individuală a vacilor.
Sala de muls "Brăduleţ". Capacitatea acestor săli de muls este diferită, de la 8-16 locuri
până la 42 locuri. Vacile sunt dispuse în sala de muls simetric şi oblic (sub un unghi de 30o) faţă de
aleea de serviciu, pe unul sau două rânduri. Introducerea şi evacuarea vacilor are loc în grup (toate
vacile de pe o parte a sălii de muls).
Sala de muls tip "Side by Side". Are capacitatea de 2*20 locuri, iar vacile sunt aşezate
perpendicular pe aleea de serviciu. Fazele fluxului tehnologic sunt asemănătoare cu cele din sala de
muls tip "Brăduleţ", dar ataşarea paharelor de muls se face printre membrele posterioare ale vacii.

42
 Sala de muls rotativă "Rotolactor". Capacitatea unei asemenea săli de muls este de 15-35
locuri, cu platforma de muls circulară, compartimentată în standuri individuale, care are un angrenaj
propriu de rotire. Durata unei rotaţii complete poate fi reglată în funcţie de producţia de lapte a
grupului de vaci care se mulge (7-10 minute). Mulgătorii sunt situaţi în mijlocul sălii de muls, iar
vacile se rotesc în jurul lor o dată cu platforma de muls.
Platforma de muls portabilă. La întreţinerea vacilor în tabere de vară, pe păşune, mulgerea
se efectuează cu platforma de muls prevăzută cu 8 locuri de muls dispuse simetric, pe două rânduri,
faţă de axul logitudinal al platformei. Întreaga platformă poate fi remorcată de tractor. Instalaţia de
muls este dotată cu agregat de vacuum şi generator electric.

9.3. Principiile mulgerii raţionale

Exteriorizarea în măsură cât mai mare a capacităţii productive, atât în ceea ce priveşte
cantitatea de lapte, cât şi conţinutul în grăsime din lapte, respectiv obţinerea unui lapte cu calităţi
igienice superioare şi menţinerea sănătăţii ugerului impune, indiferent de sistemul sau tehnologia de
muls, respectarea unor principii ale mulgerii raţionale.
Frecvenţa mulsorilor. Se cunoaşte că, pe măsură ce se acumulează o cantitate tot mai mare
de lapte în uger, intensitatea sintezei laptelui se reduce, iar când presiunea intramamară atinge 35
mm col. Hg, sinteza laptelui încetează, fiind necesară vidarea ugerului. S-a demonstrat însă că, în
general, intensitatea sintezei laptelui se menţine relativ ridicată timp de peste 12 ore de la mulsoarea
anterioară şi, deci, sunt suficiente două mulsori pe zi.
În ţara noastră mulgerea se face de două ori pe zi. Se recomandă însă, în fermele de elită, să
se efectueze mulgerea de 3 ori pe zi la vacile cu producţie zilnică de peste 35 kg lapte. La aceste
vaci, pe lângă o producţie mai mare de lapte, se limitează apariţia ugerului "atârnând", datorită
suprasolicitării ligamentelor de susţinere a ugerului.
Intervalul dintre mulsori. În cazul a două mulsori pe zi, cel mai indicat ar fi un interval de
12 ore între acestea, ceea ce permite ca şi vacile cu intensitate mare de secreţie a laptelui şi volum
relativ redus al ugerului să realizeze producţii apropiate de potenţialul genetic. Pentru echilibrarea
intervalului între mulsori la vacile cu producţii foarte mari de lapte, este indicat ca acestea să fie
mulse primele dimineaţa şi ultimile seara.
Masajul ugerului. Atât masajul iniţial, cât şi cel final sunt obligatorii, deoarece contribuie
la declanşarea reflexului de ejecţie a laptelui şi, deci, favorizează evacuarea uşoară şi completă a
acestuia.
Durata mulsului. Viteza de muls influenţează direct cantitatea de lapte şi procentul de
grăsime. Efectul ocitocinei apare foarte repede, de regulă la interval de 30-60 secunde de la
încheierea masajului. Ocitocina acţionează un timp relativ scurt, aproximativ 6-10 minute, după care
este eliminată din sânge pe cale renală.
Ejecţia cu intensitate mare a laptelui are loc la începutul apariţiei ocitocinei în circuitul
sanguin, când concentraţia acestui hormon este ridicată. Laptele trebuie, deci, muls rapid, pentru a
evacua cisterna glandei mamare în care să pătrundă laptele alveolar, micşorând astfel la minimum
laptele rezidual. Durata mulgerii mecanice este, în medie, de 5-6 minute, iar mulgerea manuală nu
trebuie să depăşească 10 minute.
Mulgerea completă. Constă în evacuarea întregii cantităţi de lapte din uger, exceptând
laptele rezidual. Mulgerea trebuie să înceapă după maximum 2 minute, iar dacă se prelungeşte acest
timp mulsul nu se mai suprapune cu perioada intensă de acţiune a ocitocinei şi, în consecinţă, o
parte din lapte va rămâne în uger. Mulgerea incompletă reduce şi procentul de grăsime din lapte,
ştiut fiind că, în ultimul lapte din uger, procentul de grăsime poate atinge 8-9%. De asemenea,
determină şi înţărcarea timpurie a vacilor.
Respectarea liniştii în timpul mulsului. Unii factori stresanţi care apar în timpul mulsului,
cum ar fi zgomotele de orice natură sau comportarea brutală a mulgătorului cu vacile, duc la
reţinerea unor cantităţi de lapte în uger. Excitanţii puternici şi neobişnuiţi pentru animal determină
secreţia de adrenalină de către corticosuprarenală, care inhibă acţiunea ocitocinei, întrucât prin

43
efectul său vasoconstrictor nu mai permite acesteia din urmă să ajungă la nivelul parenchimului
mamar.
Respectarea programului de lucru. Vacile se obişnuiesc cu un anumit program zilnic,
prin respectarea căruia se formează un sistem de reflexe condiţionate în lanţ.
Păstrarea calităţilor igienice ale laptelui. În momentul mulgerii, populaţia bacteriană este
redusă la cca 200-300 pe ml de lapte. Dacă ugerul este sănătos, aceste bacterii sunt inofensive
pentru consumatori. În timpul mulgerii şi manipulării laptelui, contaminarea acestuia poate să
crească foarte mult datorită prafului atmosferic, igienei necorespunzătoare a ugerului, a
mulgătorului şi în mod deosebit datorită contactului cu vasele de muls şi de colectarea laptelui care
nu au fost suficient igienizate. Un aspect foarte important îl constituie mulgerea separată a primelor
jeturi de lapte, care are o încărcătură microbiană mare.

9.4. Tratarea şi păstrarea laptelui

Tratamentul primar al laptelui şi păstrarea acestuia până la livrare impun ca în fiecare fermă
să existe lăptărie dotată cu utilajele necesare. Lăptăria se amplasează lângă filtrul sanitar şi are mai
multe încăperi: sala de recepţie a laptelui şi de analize; sala de răcire şi depozitare; sala de prelucrare
(smântânire) şi sala de spălare şi păstrare a utilajelor folosite.
Imediat după muls, laptele este transportat în lăptărie, unde se efectuează recepţia cantitativă
între mulgători şi responsabilul lăptăriei. Cantitatea de lapte se determină volumetric sau
gravimetric. Din punct de vedere calitativ, laptele de vacă trebuie să aibă conţinutul minim în
grăsime de 3,2%, densitatea de minimum 1,029, aciditatea maximă 19 oT, temperatura să nu
depăşească 14 oC, iar gradul de impurificare să se încadreze în limitele admise.
Tratamentul primar al laptelui are ca scop menţinerea caracteristicilor fizico-chimice şi
organoleptice ale laptelui până în momentul valorificării şi constă în filtrare şi răcire. Filtrarea
urmăreşte îndepărtarea impurităţilor care au pătruns în lapte. Pentru filtrare se folseşte tifonul sau un
filtru special prevăzut cu două site între care se aşază 3-4 straturi de tifon, sau material filtrant. În
fermele cu efective mari de vaci se utilizează filtre centrifugale mecanice, care pot funcţiona
independent sau intercalat pe traseul laptelui.
Răcirea laptelui are ca scop reducerea la minimum sau chiar oprirea dezvoltării
microorganismelor din lapte. Dacă laptele ajunge la unităţile prelucrătoare în maximum 3 ore, nu
mai este necesară răcirea acestuia în fermă, întrucât îşi menţine prospeţimea, ca urmare a
proprietăţilor bactericide ale laptelui, chiar la temperaturi mai ridicate (până la 30 oC).
Cu cât durata de păstrare a laptelui în fermă este mai mare, cu atât şi temperatura laptelui
trebuie să fie mai scăzută. Dacă laptele se livrează de 2 ori pe zi, tempertura de păstrare este de 10-
14 oC. Răcirea la 6-8 oC permite păstrarea timp de 24 ore, iar la 4 oC timp de 48 ore. Pentru răcirea
laptelui se folosesc diferite procedee, în funcţie de modul şi durata de păstrare a laptelui, respectiv
bazine de răcire sau instalaţii frigorifice.
Bazinele de răcire se utilizează când laptele este păstrat în bidoane. Bazinele respective sun
confecţionate din tablă de oţel sau din beton, având înălţimea de 0,8 m iar lăţimea şi lungimea în
funţie de numărul bidoanelor, asigurând 0,42 m2/bidon. Pentru răcirea laptelui se poate utiliza apa
curentă, care trebuie să fie suficient de rece (10-14 oC). Este un procedeu lent de răcire.
Răcirea cu apă şi ghiaţă reduce temperatura la 6-8 oC, utilizându-se 10-12 kg ghiaţă la 100 l
lapte. Bidoanele se ţin acoperite cu tifon, iar pentru a scurta durata de răcire laptele este amestecat
periodic cu un agitator.
Instalaţiile frigorifice se folosesc în fermele mari, în care păstrarea laptelui se face în
tancuri izoterme. Ca agent frigorific se utilizează freonul sau amoniacul, asigurându-se răcirea
laptelui la temperatura de 4-6 oC. Încăperile în care se păstrează laptele până la livrare trebuie să fie
răcoroase şi să corespundă din punct de vedere igienic.

44
 CAPITOLUL 10

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE

Fiecare dintre sistemele de îngrăşare întruneşte diferite metode tehnologice, care variază în
funcţie de ţară şi zonă, iar în cadrul acestora chiar de la o îngrăşătorie la alta, corespunzător
condiţiilor specifice pe care acestea le întrunesc. În cele ce urmează se vor prezenta principalele
tehnologii grupate pe sisteme de îngrăşare, insistându-se îndeosebi asupra celor care se utilizează în
ţara noastră sau întrunesc perspective de adoptare.

10.1. Tehnologia de îngrăşare în sistem intensiv

Sistemul intensiv de îngrăşare se caracterizează printr-un nivel de nutriţie intens, cu raţii

echilibrate şi structurate corespunzător cerinţelor specifice fiecărei etape de vârstă, care să
favorizeze obţinerea unor indici tehnico-economici de producţie cât mai ridicaţi. În funcţie de
tehnica îngrăşării, de vârsta şi masa de valorificare, de principalii indici de producţie şi de calitatea
produsului obţinut, îngrăşarea intensivă se grupează în: îngrăşarea pentru carne albă şi îngrăşarea
"baby-beef" a tineretului.
Îngrăşarea pentru carne albă (sau îngrăşarea ultra-precoce a viţeilor), are drept scop
valorificarea foarte timpurie a viţeilor hrăniţi în exclusivitate pe bază de lapte sau substituienţi ai
acestuia, în vederea obţinerii cărnii de culoare roz-sidefie, cu însuşiri organoleptice superioare.
Cu o tehnologie specifică, producerea cărnii de viţel se realizează în unităţi specializate, cu o
capacitate de 30-200 capete pe serie şi care, în funcţie de vârsta valorificării, se repetă de 3-4 ori pe
an. Datorită costului ridicat de producţie şi al masei corporale de valorificare redusă, reprezintă o
metodă de îngrăşare a cărei pondere pe plan mondial este în continuă scădere, iar în ţara noastră nu
se mai practică decât în cazul unor comenzi ferme pentru export.
Îngrăşarea "baby-beef" a tineretului. Concepută în SUA, metoda a fost apoi preluată şi
adoptată în diferite alte ţări. În funcţie de vârsta şi masa corporală la valorificare, acest sistem
întruneşte ca metode tehnologice îngrăşarea foarte precoce şi cea normală, ultima fiind cel mai
frecvent practicată, ca urmare a cantităţilor sporite de carne pe care le asigură.
Îngrăşarea de tip "baby-beef" normal se realizează în unităţi specializate care, conform
proiectelor elaborate şi aplicate în ţară, întrunesc capacităţi de 3000-10000 capete.
Preluarea viţeilor se realizează la vârsta de 12-15 zile, iar tehnologia prevede trei faze: faza I
- alăptare-înţărcare, faza a II-a - creştere-îngrăşare şi faza a III-a - îngrăşare-finisare. Vârsta de
valorificare este de 380-400 zile când se realizează greutăţi corporale de 420-450 kg, cu sporuri
medii zilnice de creştere în greutate de 1000-1100 g.

10.1.1. Tehnica hrănirii taurinelor în sistem intensiv

Faza I, de alăptare-înţărcare. Are durata de 70 zile, din care 60 zile de alăptare. Ritmul
acumulărilor medii zilnice de masă corporală trebuie să fie de 750 g. Alături de substituienţi de
lapte, în vederea asigurării corespunzătoare a nivelului de hrănire pe întreaga durată a acestei faze,
se administrează la discreţie nutreţuri combinate.
Înţărcarea se face cu 10 zile premergător transferării tineretului în adăposturile de faza a II-a,
iar în ultimele 3-4 zile ale acestei faze se execută vaccinarea antipasteurelică şi antileptospirică.
Trecerea în adăposturile din faza a II-a se execută pe compartimente, aplicându-se principiul "totul
plin - totul gol".
Faza a II-a, de creştere-îngrăşare. Are durata de 190 zile. Corespunzător acestei faze de
îngrăşare, diferenţiat pe etape de vârstă şi masă corporală, tineretul va fi hrănit la discreţie,
asigurându-se necesarul de principii nutritivi. În scopul dezvoltării funcţiilor aparatului digestiv, în
furajare se va pune accent pe nutreţurile de volum, reprezentate prin fânuri de bună calitate,

45
semisiloz de leguminoase, porumb siloz, rădăcinoase, precum şi concentrate sub formă de cereale
"fulguite" şi însilozate, nutreţ combinat şi supliment proteino-vitamino-mineral.
Faza a III-a, de îngrăşare-finisare. Hrănirea se asigură la discreţie, asigurându-se 2-3
sortimente de nutreţuri sau furaj unic, care să întrunească cerinţele nutritive. Realizarea parametrilor
de producţie scontaţi se desfăşoară ritmic şi în această fază, atât sub raportul acumulării de masă, cât
şi al consumului de nutreţuri.
La terminarea îngrăşării, livrarea se face în totalitate pe întregul adăpost, evitându-se
constituirea de noi loturi de animale care, eventual, nu au ajuns la masa corporală de valorificare
preconizată. În asemenea cazuri, în funcţie de situaţie, minus-variantele se trec în adăpostul de
recondiţionare, sau se livrează pentru tăiere. După depopulare, adăposturile sunt supuse igienizării
mecanice şi dezinfecţiei, în vederea unei noi populări.
Apa se asigură la discreţie prin adăpători cu nivel constant, în cazul întreţinerii în boxe
colective pe durata celor 3 faze şi respectiv la găleată, în cazul întreţinerii în prima fază în cuşete
individuale, unde se preferă şi folosirea apei sub forma infuziei de fân.

10.2. Tehnologia de îngrăşare în sistem semiintensiv

Sistemul semintensiv întruneşte o gamă largă de metode, care vizează, în general, îngrăşarea
tineretului a cărui valorificare se realizează la vârsta de peste 18 luni şi la o masă corporală de 450-
500 kg. În ce priveşte regimul de hrănire, acesta se bazează pe folosirea prioritară a nutreţului de
volum (fibroase, grosiere şi suculente) sau a unor produse secundare din industria alimentară. Se
urmăreşte folosirea nutreţurilor ieftine care se suplimentează cu cantităţi moderate de concentrate,
vizând realizarea unui proces de îngrăşare cu performanţe de producţie apreciabile şi în condiţii de
economicitate.
Majoritatea acestor metode de îngrăşare se caracterizează prin întreţinerea animalelor pe
păşune, în stabulaţie sau în sistem mixt, iar administrarea nutreţurilor se face în 2-3 tainuri, pe bază
de raţii precalculate.
Materialul biologic supus îngrăşării este reprezentat de tineretul mascul şi cel femel
reformat, aparţinând raselor mixte autohtone ameliorate şi importate, precum şi metişilor dintre
acestea cu rasele de carne.

10.2.1. Tehnica hrănirii tineretului taurin pentru producţia de carne în sistem

semiintensiv

Hrănirea pe bază de masă verde şi nutreţ concentrat

Îngrăşarea pe păşune. În acest scop trebuie să dispunem de pajişti permanente cu nivel

ridicat de producţie, întreţinerea animalelor făcându-se în sistem mixt sau în tabere de vară.
Tineretul se grupează pe sexe, pe categorii de vârstă şi masă corporală, mărimea loturilor fiind de
cel mult 200-250 cap. până la vârsta de 12 luni şi de 120-200 cap. peste această vârstă, cu
recomandarea ca tineretul mascul să fie castrat la vârsta de 6-8 luni sau cel puţin cu 30 zile
premergătoare scoaterii pe păşune.
Durata zinică de păşunat este de 12-14 ore, organizat în două reprize (dimineaţa şi după-
amiaza), cu pauză de 4-5 ore în intervalul foarte călduros al zilei. Suprafaţa de păşune necesară este
în funcţie de nivelul de producţie al acesteia (50-300 cap/100 ha), în toate cazurile consumul de
masă verde fiind suplimentat zilnic cu 1-2 kg nutreţuri concentrate (în funcţie de vârstă), care se
administrează într-un singur tain, de obicei după păşunatul de seară.
După perioada de păşunat, care în funcţie de zonă are o durată de 100-150 zile, îngrăşarea se
poate continua în stabulaţie.
Îngrăşarea în stabulaţie. Aceasta se face în adăposturi închise cu întreţinere legată sau
liberă (de preferinţă), în care îngrăşarea se poate continua şi după sezonul de vară. Masa verde se
asigură la discreţie, cu un adaos zilnic de 1,5-2,5 kg nutreţuri concentrate şi care nu trebuie să

46
depăşească 20-30% din valoarea nutritivă a raţiei zilnice. Prin această metodă se obţin sporuri medii
zilnice de 0,8-0,9 kg, cu un consum de 7-9 UN.

Îngrăşarea taurinelor pe bază de nutreţuri suculente

Îngrăşarea pe bază de nutreţuri însilozate. Cel mai frecvent utilizate sunt porumbul
însilozat în faza de lapte-ceară cu cel mult 65% umiditate, precum şi alte categorii de graminee
(sorg, iarbă de Sudan), respectiv amestecul dintre acestea şi leguminoase însilozate în proporţii
diferite.
Vârsta animalelor preluate pentru îngrăşarea prin această metodă trebuie să fie de minimum
6-7 luni, însă rezultate bune se obţin la vârsta de peste 12 luni. În toate cazurile, ponderea nutreţului
însilozat nu trebuie să depăşească în subperioada de îngrăşare 50% şi cel mult 55% din valoarea
nutritivă a raţiei, diferenţa completându-se cu nutreţuri fibroase şi concentrate în proporţii relativ
egale. De asemenea, trebuie administrat zilnic, în funcţie de vârstă, un amestec de 5-6 g Ca, 2,5-3,0
g P şi 0,7-1,0 g microelemente/100 kg masă corporală.
În aceste condiţii se obţin sporuri medii zilnice de 0,7-0,9 kg, la un consum specific de 7-9
UN la tineret şi peste 10 UN la adulte.
Îngrăşarea pe bază de nutreţuri însilozate cu umiditate scăzută. În funcţie de umiditatea
nutreţului la însilozare, acest sortiment este cunoscut sub denumirea de "semisiloz" şi, respectiv,
"semifân". Semifânul se produce după tehnica obişnuită a însilozării clasice, însă conţinutul
nutreţului în momentul însilozării trebuie să fie de 55-60% SU, iar pentru semisiloz de 45-50% SU.
Ca sursă se folosesc ierburile de graminee şi leguminoasele, depozitate în silozuri de suprafaţă sau
de tip turn, cu sau fără adaos de consevanţi.
Utilizarea semifânului şi a semisilozului în îngrăşare conduce la obţinerea unor rezultate
foarte bune şi din punct de vedere economic, reprezentând o metodă de perspectivă. Aceste
sortimente pot participa până la 70-80% din valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa de 20-30% fiind
reprezentată de nutreţuri concentrate combinate. Această metodă asigură sporuri medii zilnice în jur
de 0,9 kg şi chiar mai mult, la un consum specific de 7-9 UN.
Îngrăşarea pe bază de alte nutreţuri suculente cultivate. Din această grupă, cea mai
largă utilizare în îngrăşarea taurinelor o are sfecla, apoi bostănoasele şi, sporadic, cartoful:
- îngrăşarea pe bază de sfeclă. În acest scop se poate folosi sfecla furajeră şi mai ales
semizaharată, care realizează cea mai mare cantitate de SU pe unitatea de suprafaţă cultivată. Se
administrează sub formă tocată, obişnuit în amestec cu nutreţuri grosiere (tocate) în cantităţi de 10-
20 kg/cap/zi, în funcţie de vârstă. În mod obişnuit, poate avea o pondere de 25-30% din valoarea
nutritivă a raţiei, care se completează până la 50-60% cu nutreţ însilozat sau cu alte suculente (gulii,
bostănoase, cartofi etc). Diferenţa se asigură în proporţii mai mult sau mai puţin egale cu fibroase şi
concentrate. În aceste condiţii, se pot realiza sporuri medii zilnice de 0,7-0,9 kg, la un consum
specific de 8-9 UN pentru tineret;
- îngrăşarea pe bază de bostănoase, este asemănătoare cu cea precedentă şi se poate
combina după aceleaşi principii, cu gulii furajere sau cartofi;
- îngrăşarea pe bază de cartofi este puţin utilizată la taurine. Cartofii se administrează sub
formă tocată, între 10-20 kg la tineret (în funcţie de vârstă), reprezentând între 23-30% din valoarea
raţiei. Se recomandă a se folosi în combinaţie cu sfecla de zahăr, împreună cu care asigură cca 60%
din valoarea raţiei, diferenţa acoperindu-se cu nutreţ fibros şi concentrat, în proporţii egale;
- îngrăşarea pe bază de gulii furajere. Acest nutreţ se administrează sub formă tocată,
singur sau în amestec cu nutreţ grosier la rândul lui tocat, în cantităţi de 10-20 kg/cap/zi. Poate
reprezenta 30-40% din valoarea raţiei zilnice, diferenţa fiind completată în proprţie de 10-20% cu
alte suculente şi cu nutreţ concentrat şi fibros, câte 20-25% fiecare.
Îngrăşarea pe bază de tăiţei de sfeclă şi borhoturi. Borhoturile reprezintă produse cu un
conţinut ridicat în apă, rezultate în urma prelucrării industriale a unor produse vegetale, a căror
unică posibilitate de valorificare este în furajarea animalelor. Această îngrăşare se practică mai ales
în cazul bovinelor adulte şi al tineretului mai avansat în vârstă, preferabil peste 18-24 luni.

47
 În general, aceste îngrăşătorii se organizează în apropierea întreprinderilor de industrie
alimentară de unde, în funcţie de natura subproduselor vegetale, acestea sunt aduse în fermă direct
prin conducte, sau prin alte sisteme speciale de transport.
Îngrăşarea pe bază de nutreţuri fibroase sau grosiere, cu adaos de melasă şi uree.
Această metodă reprezintă un procedeu mai vechi, cu aplicabilitate în unităţile zootehnice din zona
de deal şi submontană sau a celor cu suprafeţe întinse de pajişti unde furajul de bază îl reprezintă
fânul şi, respectiv, nutreţurile grosiere în zonele de câmpie.
Nutreţul fibros şi cel grosier poate reprezenta 50-60% din valoarea raţiilor, fiind
administrate ca atare, sub formă tocată şi preferabil sub formă granulată sau brichetată. Diferenţa
faţă de valoarea raţiei se asigură pe seama nutreţurilor suculente şi concentrate în proporţii egale.
În vederea îmbunătăţirii valorii energetice şi proteice a acestor sortimente de nutreţuri, se
practică adaosul de melasă şi de uree. În general, adaosul de uree corespunde unor cantităţi
precalculate de 30-35 g/100 kg masă corporală, faţă de care cantitatea de melasă se asigură în raport
de 1/9, amestec care, la rândul lui, se diluează cu apă în acelaşi raport (1/9).
Soluţia astfel obţinută, se adaugă nutreţului fibros sau grosier tocat în proporţie de 50-60%
din masa acestuia, amestecul făcându-se pe tainuri, în bazine speciale cu 12-24 ore înainte de
administrare.
Îngrăşarea pe bază de nutreţuri fibroase cu adaos de concentrate. Cu aplicabilitate în
zona colinară şi în cea de câmpie, această metodă are la bază utilizarea nutreţului fibros în procent
de 40-50% din valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa fiind completată cu nutreţuri concentrate şi
suculente în proporţii mai mult sau mai puţin egale.
Nutreţurile concentrate se pot folosi sub formă de amestecuri, sau prin însilozare la un
conţinut ridicat de umiditate. Reprezintă o metodă de îngrăşare fără restricţii de vârstă, în care
preluarea tineretului se poate face imediat după înţărcare. Se realizează acumulări medii zilnice de
masă corporală de 800-1000 g la un consum specific de 7-9 UN.

10.3. Tehnologia de îngrăşare în sistem extensiv

Acest sistem întruneşte, la rândul său, mai multe metode care, în general, se bazează pe
întreţinerea animalelor pe păşuni naturale, fără nici un adaos de nutreţuri concentrate. Ritmul
acumulărilor medii zilnice de masă corporală este, în medie, de 0,4-0,6 kg cu consumuri specifice
cuprinse între 8-20 UN.
Valorificarea se face pentru tineret la mase corporale de peste 400 kg, însă la vârste mai
mari de 24 luni. În acest sistem se utilizează tineretul din rasele autohtone, în vârstă de peste 12 luni,
de preferinţă peste 20-22 luni şi animalele adulte reformate.

10.3.1. Tehnica hrănirii tineretului taurin pentru producţia de carne în sistem extensiv

Tehnica de îngrăşare în acest sistem se bazează aproape în exclusivitate pe masă verde

administrată în condiţii de păşune, în general pe pajişti naturale, mai mult sau mai puţin
îmbunătăţite.
Îngrăşarea mânzaţilor şi a tineretului femel reformat pe păşune. În funcţie de condiţiile
zonale, durata îngrăşării este de 5-6 luni, cu referire la tineretul din fătările de toamnă, care se
introduce pe păşune la vârsta de 14-18 luni, respectiv din fătările de primăvară, care se supune
îngrăşării la vârsta de 24 luni. Tineretul mascul destinat acestui sistem de îngrăşare trebuie supus
castrării la vârsta de 5-7 luni, sau cel puţin cu 30 zile premergătoare introducerii lor pe păşune.
Organizarea îngrăşării se face în turme de 50-200 capete, separate pe sexe, pe categorii de
vârstă şi masă corporală. În mod obişnuit se realizează acumulări medii zilnice de 0,4-0,6 kg masă
corporală, la un consum specific de 8-13 UN. În cazul când animalele, la sfârşitul perioadei,
realizează o masă corporală sub cea dorită, îngrăşarea se poate continua în stabulaţie, utilizând
diverse alte metode.

48
 Îngrăşarea primiparelor fătate timpuriu şi a viţeilor pe păşune. Deşi este o metodă care
nu se practică în condiţiile ţării noastre, pe măsura sporirii efectivelor, se poate adopta în cazul
tineretului femel cu origine mai puţin valoroasă. Aplicabilă în zonele cu pajişti permanente şi de
bună calitate, se poate folosi în cazul montelor timpurii la tineretul de 13-15 luni din rasele mixte, la
metişii acestora cu rasele de carne sau a metisărilor triple.
Monta se programează în primele luni ale anului, astfel încât fătările să aibă loc la sfârşitul
acestuia, sau cel târziu în primele două luni ale anului următor. În acest fel, viţeii au la ieşire pe
păşune vârsta de minimum 4-5 luni, organizarea îngrăşării făcându-se împreună cu mamele lor, în
turme de 60-120 cupluri, întreţinute pe păşuni de bună calitate, prevăzute cu padocuri de odihnă şi
umbrare, în suprafaţă de 8-9 m2 pe cuplu, amenajate cu posibilităţi de administrare a unui supliment
zilnic de 2-3 kg nutreţuri concentrate pe cuplu.
La sfârşitul perioadei de păşunat se procedează la valorificarea cuplurilor, viţeii realizând la
vârsta de 10-12 luni o masă corporală de 300-350 kg (cu posibilităţi de valorificare sau de
continuare a îngrăşării), iar mamele acestora au o greutate de 450-550 kg.
Îngrăşarea viţeilor la "vaci-doici" pe păşune. Mai puţin utilizată, metoda este însă
aplicabilă în condiţii asemănătoare metodei precedente (îngrăşarea viţeilor din rasele mixte sau a
metişilor dintre acestea cu cele de carne), iar ca vaci doici se folosesc vaci din rasele mixte cu
producţii mici sau mijlocii, care, în general, se mulg greu şi pot alăpta 2-4 viţei.
În acest scop este necesară o programare grupată a montelor şi fătărilor, iar organizarea
îngrăşării se va face în turme de 20-80 cupluri, care se întreţin liber pe păşune de la sfârşitul lunii
aprilie până în septembrie, în condiţii identice metodei prezentate anterior.
Se realizează sporuri medii zilnice de 700-800 g, vârsta viţeilor la valorificare fiind de 8-10
luni, la o masă corporală de 200-300 kg. În funcţie de posibilităţi, îngrăşarea tineretului se poate
continua prin diferite alte metode, în vederea valorificării lor la mase corporale mai mari.
Recondiţionarea bovinelor adulte reformate. Prin recondiţionare se înţelege
îmbunătăţirea condiţiei animalului pe seama ţesutului muscular şi a unor uşoare depuneri de
grăsime, realizată printr-o hrănire progresiv abundentă timp de 45-90 zile. Aceasta este preferată
îngrăşării, care necesită un timp mai îndelungat (90-140 zile), consumuri specifice mai mari şi care
determină o depunere abundentă de grăsime nedorită de consumatori.
Tehnica recondiţionării bovinelor adulte reformate se realizează, obişnuit, în stabulaţie
legată, pe bază de nutreţuri voluminoase şi suplimente moderate de nutreţ concentrat. În unităţile
care dispun de suprafeţe întinse de pajişti permanente, recondiţionarea se poate realiza şi pe păşune,
însă cu menţiunea de a asigura şi o cantitate minimă de nutreţuri concentrate. Mărimea cirezilor
poate fi de până la 200-250 capete, iar durata recondiţionării este de 80-100 zile.
În toate cazurile se realizează sporuri medii zilnice de 0,5-1,2 kg şi un consum specific de
10-20 UN, în funcţie de condiţia şi vârsta animalului în momentul reformării, de structura raţiei şi
calitatea nutreţurilor administrate.

49
 Temă de verificare

1. Caracterizaţi principalele rase de taurine crescute în zona dvs. de activitate.

2. Prezentaţi modul de programare a sezonului de însămânţări (monte) şi fătări la taurine.
3. Cum se stabileşte momentul optim pentru introducerea viţelelor la reproducţie şi a termenului
pentru însămânţarea vacilor după fătare?
4. Care sunt principalele avantaje ale însămânţării artificiale la taurine?
5. Prezentaţi principalele operaţiuni ce trebuie efectuate înaintea şi în timpul fătării.
6. Cum justificaţi necesitatea repausului mamar şi care este durata optimă a acestuia?
7. Care sunt principalele orientări în hrănirea vacilor gestante şi a taurilor de reproducţie?
8. Care este regimul folosirii taurilor la montă, respectiv recoltare de material seminal în vederea
realizării însămânţărilor artificiale?
9. Prezentaţi succint etapele ce trebuie parcurse în scopul selecţiei tăuraşilor pentru reţeaua de
însămânţări artificiale.
10. Prezentaţi principalele sisteme şi metode de alăptare a viţeilor şi tehnica înţărcării acestora.
11. Care sunt principalele perioade fiziologico-nutriţionale ce compun tehnica hrănirii vacilor
lactante?
12. Care sunt principiile mulgerii raţionale a vacilor?
13. Prezentaţi succint principalele sisteme de îngrăşare a taurinelor.

50
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2:

CREŞTEREA ŞI EXPLOATAREA OVINELOR

CAPITOLUL 1

IMPORTANŢA ECONOMIC| ŞI SITUAŢIA CREŞTERII OVINELOR

1.1. Importanţa economică a creşterii ovinelor

Oaia este un animal poligastric ce valorifică superior, ca şi taurinele, furajele fibroase,

furnizând crescătorilor atât produse alimentare (carne, lapte), cât şi materii prime pentru industria
uşoară (lână, pielicele, piei etc), contribuind la bunăstarea populaţiilor care o cresc. În ţara noastră
creşterea ovinelor a constituit o preocupare străveche, ale cărei începuturi se pierd în negura
vremurilor odată cu formarea poporului român.
Principalele produse ce se obţin de la oi sunt: lâna, carnea, laptele, blănurile, pielicelele etc.
Lâna. Principal produs al ovinelor, este materie primă de foarte mare importanţă pentru
industria textilă. Cu toate succesele obţinute de industria chimică (fibre sintetice), prin calităţile ei,
lâna nu a fost egalată, mărturie stând evoluţia ascendentă a consumului mondial de lână.
Carnea. Cerinţele pe piaţa mondială pentru carnea de ovine au crescut foarte mult în ultimul
timp, în special cererea pentru carnea de miel îngrăşat, mai ales în Orientul Apropiat şi vestul
Europei, unde ajunge la preţuri mai mari faţă de carnea de taurine şi suine.
Datorită acestei situaţii, în ţara noastră s-au constituit îngrăşătorii mari cu capacităţi de
25000-30000 capete/an, unde mieii preluaţi la înţărcare sunt îngrăşaţi până la 35-37 kg. În multe
unităţi, pentru îmbunătăţirea calităţii cărnii se practică metisări cu rase de carne importate ca:
Romney-Marsh, Île de France, Texel, Lincoln etc.
Pielicele. În special cele provenite de la rasa Karakul şi metişii acesteia cu Ţurcana neagră şi
Ţurcana brumărie, sunt foarte căutate pe piaţa internă şi externă. Blăniţele de la mieii din rasele
Ţigaie şi Merionos sau de la populaţia Spancă, precum şi pieile provenite de la oile adulte sunt mult
întrebuinţate pentru diverse confecţii şi obiecte de marochinărie.
Laptele de oaie. Este apreciat pentru producerea diferitelor brânzeturi de calitate deosebită,
fermentate, mult solicitate pe piaţa internă şi externă. Ţara noastră este considerată o mare
producătoare de brânzeturi din lapte de oaie.
Gunoiul de grajd obţinut de la ovine are o foarte bună valoare fertilizantă, fiind folosit în
zona de munte şi deal unde, prin "târlire", se îngraşă suprafeţe mari de păşune, ceea ce duce, în final,
la creşterea producţiei de masă verde.
Oile contribuie la rentabilizarea agriculturii prin valorificarea economică superioară a
subproduselor vegetale, precum şi a păşunilor slab productive, de altitudine, pe care au păşunat în
prealabil taurinele.

1.2. Situaţia creşterii ovinelor pe plan mondial şi în ţara noastră

Răspândirea oilor pe glob este strâns legată de baza furajeră şi în special de condiţiile
climatice locale. De aceea, în zonele ecuatoriale calde şi umede, precum şi în zonele nordice foarte
reci se creşte un număr mai mic de oi. În zonele cu clima temperat, oile se cresc în număr foarte
mare.
Dacă în 1951-1952, în lume existau 775,3 milioane oi, în 1980 s-a ajuns la 1120 milioane,
iar în 1992 la 1138,3 milioane capete. În ceea ce priveşte producţia mondială de lână, Australia
produce 28%, C.S.I. 15%, Noua Zeelandă 10% etc.
În privinţa densităţii oilor la 100 ha teren agricol, pe primul loc se află Noua Zeelandă cu
289 capete, urmată de Uruguay cu 184 capete, Bulgaria cu 180,2 capete, Franţa cu 25 capete, C.S.I.

51
cu 20 capete etc. România ocupă o poziţie intermediară, având o densitate de 91,4 capete la nivelul
anului 1999. Aceasta a scăzut dramatic într-o perioadă de doar câţiva ani, faţă de 115,4 capete în
1990.
Dacă urmărim evoluţia creşterii ovinelor pe plan mondial, observăm că aceasta a cunoscut
mai multe etape. De la domesticire, până în sec. al XVIII-lea, creşterea ovinelor a avut un caracter
empiric, fără vreo preocupare de specializare. În etapa apariţiei şi dezvoltării manufacturilor,
creşterea a fost orientată spre o lână cu fineţe cât mai bună, necesară fabricării stofelor fine.
Din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, odată cu perfecţionarea maşinilor folosite în industria
textilă şi a mijloacelor de transport dotate cu instalaţii frigorifice, creşterea oilor este orientată spre
carne-lână sau lână-carne, deci spre rase mixte, în special în ţările mari exportatoare ca: Australia,
Noua Zeelandă, Argentina etc.
Consumul de carne de oaie creşte mult din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în special
în ţările din vestul Europei şi în Orientul Apropiat, unde reprezintă 8,3% din consumul mondial de
carne, astfel că o serie de ţări producătoare au orientat creşterea ovinelor în special spre producţia de
carne, ca de exemplu: Franţa, Germania, S.U.A., Anglia etc. Greutatea medie la sacrificare, pe plan
mondial, a fost de 15 kg, cu variaţii între 21 kg în America de Nord şi 14 kg în Africa.
După bovine, ca pondere, în ţara noastră urmează ovinele. Efectivul total în 1989 a fost de
15612000 capete, din care 11157000 oi şi mioare. Carnea de oaie reprezintă, în medie, 8-10% din
consumul intern de carne la noi în ţară. Dacă ar fi îngrăşaţi toţi mieii obţinuţi până la 32-35 kg, sunt
mari posibilităţi ca acest procent să crească mult. Producţia totală de carne de oaie a scăzut de la 182
mii tone în 1980 la 169 mii tone în 1995, dată după care scăderea s-a accentuat şi mai mult.
În trecut, creşterea oilor în ţara noastră se caracteriza prin extensivitate datorită utilizării de
rase primitive puţin ameliorate, practicării exclusive a transhumanţei, fenomen ce s-a menţinut până
în jurul anului 1950, când se pun bazele creşterii semiintensive şi intensive.
După 1950, efectivul de ovine a sporit şi, în acelaşi timp, s-a îmbunătăţit, iar în structura de
rasă a crescut ponderea oilor cu lână fină şi semifină în defavoarea celor cu lână grosieră. După anul
1990, odată cu desfiinţarea fostelor C.A.P., efectivele de ovine au scăzut continuu, astfel că în 1996
efectivul total a ajuns la 12079000 capete.
Producţia cea mai mare de lână s-a înregistrat în 1980, fiind de 37376 mii tone, din care
25411 mii tone lână fină şi semifină, cantitate ce nu asigura în întregime necesarul industriei noastre.
Producţia medie pe cap de animal, cu toate că a crescut de la 1,6 kg în 1950 la peste 3,2 kg în 1997,
este încă mult sub posibilităţi. Producţia medie de lapte de oaie în ţara noastră rămâne staţionară în
perioada 1980-1998, la 33-35 litri/cap.
Pentru creşterea cantitativă şi calitativă a efectivelor, se vor urmări: selecţia ovinelor şi
îmbunătăţirea structurii de rasă; introducerea tehnologiilor moderne de exploatare; asigurarea bazei
furajere atât cantitativ cât şi calitativ; asigurarea sănătăţii animalelor prin acţiuni de prevenire a
bolilor infecţioase şi parazitare, a avorturilor, a mortalităţii şi morbidităţii.

52
 CAPITOLUL 2

RASELE DE OVINE.

2.1.Originea ovinelor

Genul Ovis cuprinde speciile sălbatice care trăiesc şi astăzi în Europa de Sud (Sicilia,
Corsica, Sardinia), în Asia Mică şi nordul Asiei, în Africa şi America de Nord. Se consideră că
aceste specii sălbatice stau la baza originii actualelor oi domestice, cu toate că de la formele
primitive la cele actuale oile au suferit numeroase transformări morfologice, fiziologice şi etologice,
datorate factorilor de mediu naturali şi artificiali. Intervenţia omului a imprimat diferenţe morfo-
fiziologice, care au dus la marea diversitate de rase actuale.
O altă cauză în greutatea stabilirii precise a originii ovinelor actuale este şi faptul că la nici o
altă specie de animale domestice nu s-au produs atâtea amestecuri, încrucişări şi dizlocări datorită
transhumanţei, ca la ovine. Oamenii de ştiinţă, bazându-se pe descoperirile arheologice şi
caracterele morfo-fiziologice comune, au stabilit că cele mai multe rase de ovine actuale provin din
Muflon, Arkar şi Argal, deci ovinele au origine polifiletică.

2.2. Clasificarea raselor de ovine

Criteriul cel mai frecvent folosit în clasificarea raselor de ovine este fără îndoială criteriul
economic potrivit căruia rasele de ovine se împart în: rase de lână, de carne, de lapte sau cu
producţie mixtă (lapte-carne, carne-lapte). Clasificarea raselor poate însă fi făcută şi după criterii
mai complexe ţinând seama de locul de formare şi de caracterul sau fineţea lânii respectiv:
- Rase locale:
- cu lână fină: Merinos de Palas, Merinos transilvănean, Spanca ameliorată;
- cu lână semifină: Ţigaie;
- cu lână semigroasă: Stogoşă;
- cu lână groasă: Ţurcană.
- Rase importate:
- cu lână fină: Merinos australian, Merinos caucazian, Merinos de Stavropol, Merinos ascanian,
Merinos de Groznensk, Merinolandschaf;
- cu lână smifină: Corriedale, Lincoln, Romey Marsh, Polwarth;
- cu lână semigroasă: Friză;
- cu lână groasă: Karakul.

2.2.1. Rasele locale de ovine

Cele mai răspândite rase şi varietăţi locale de ovine crescute în ţara noastră sunt Ţurcana,
Ţigaia, Spanca, Stogoşa, Merinosul de Palas şi Merinosul transilvănean.
Rasa Ţurcană. Provine din Arkar fiind cunoscută sub diferite denumiri în funcţie de ţara
unde se creşte: Ţurcană sau oaie bârsană (România), Razca (Ungaria), Zakel (Germania) etc. În ţara
noastră rasa Ţurcană este răspândită în zonele muntoase şi de deal, reprezentând împreună cu metişii
săi peste 40% din efectivul total de ovine.
Însuşiri morfo-productive: este o rasă cu talia de 63 cm la femele şi 72 cm la masculi, cu
trunchiul lung, potrivit de larg şi adânc, cu uşoară tendinţă spre dolicomorfism. Este o rasă rustică şi
rezistentă, care se pretează foarte bine la transhumanţă. Producţia de lână este de 2,2 kg la femele şi
3,2 kg la masculi, cu şuviţă de formă conică alcătuită din fibre lungi şi groase, având o fineţe ce
variază între 50-60 microni.
Producţia de lapte este în medie de 70 kg pe lactaţie. Producţia de carne este relativ slabă.
Mieii cântăresc la naştere 2,8-3,0 kg şi 14-15 kg la înţărcare, iar ovinele adulte 32-35 kg şi berbecii
53-68 kg. Prolificitatea este de 103%. Culoarea este albă dar există şi varietăţi de culoare în sânul

53
rasei. Producţia de pielicele prezintă importanţă în special pentru varietăţile brumărie şi neagră, fiind
răspândite în centrul şi nordul Moldovei, varietăţi ce sunt supuse încrucişărilor industriale cu rasa
Karakul. De asemenea, în Banat se întâlneşte varietatea Raţca, ce prezintă coarnele în formă de
tirbuşon şi cojocul de bună calitate.
Perspective: În viitor va fi crescută în zonele montane ale ţării şi în Podişul din centrul şi
nordul Moldovei. Ameliorarea vizează în special mărirea greutăţii corporale la 40-50 kg la oi, a
producţiei de lână la 3,5-4,0 kg şi a celei de lapte la 150-170 litri.
Rasa Ţigaie. Este o rasă ce derivă din Arkar, fiind considerată una din cele mai vechi rase
de ovine din ţara noastră, cât şi din alte ţări.
Însuşiri morfo-productive: este o rasă a cărei talie variază între 65-68 cm având toracele
adânc şi larg, iar membrele puternice cu aplomburi corecte şi cu unghii rezistente, bine adaptată
transhumanţei.
Producţia de lână variază la o tunsoare între 1,8-3,5 kg în funcţie de sex, cu fineţea de 31-33
microni şi randament la spălare de 42-65%. Cojocul este format din şuviţe cu aspect prismatic.
Producţia de carne este destul de bună, mieii cântărind la naştere între 3-4 kg în funcţie de sex.
Greutatea corporală la ovinele adulte variază între 35-45 kg iar la berbeci între 50-60 kg, cu un
randament la sacrificare de 43,3% la Ţigaia de şes şi 41,9% la cea de munte.
Este apreciată ca o rasă semiprecoce ce se pretează bine la îngrăşare, dând o carne
superioară calitativ şi fără miros specific, în special când păşunează pe păşuni sărăturate. Producţia
de lapte variază între 70-100 kg pe lactaţie.
Sub raportul culorii, în sânul rasei se disting următoarele varietăţi: albă, bucălaie, la care
lâna de pe corp este albă iar jarul de pe faţă şi membre este de culoare neagră, fiind cea mai
numeroasă în cadrul rasei şi neagră la care atât lâna cât şi jarul au culoare neagră.
Perspective: ameliorarea rasei Ţigaie va fi orientată spre obţinerea unui tip care să
întrunească următoarele cerinţe: greutate corporală de 50 kg la oile adulte, producţie de lână de 4 kg
cu fineţe de 30 microni, lungimea şuviţei de 10 cm şi un randament la spălare de 50-53%, producţia
de lapte-marfă de 40-45 kg şi greutatea mielului la 150 zile de 36 kg. Prolificitatea oilor va trebui să
ajungă la 110%.
Varietatea Spancă. Reprezintă un produs de încrucişare dintre berbeci de rasă Merinos şi oi
de rasă Ţigaie, fiind răspândită în Dobrogea, sud-estul Munteniei, Banat şi Crişana.
Însuşiri morfo-productive: lâna oilor Spancă se aseamănă mult cu cea a rasei Merinos.
Oile adulte au greutatea corporală de 38-47 kg, iar berbecii de 58-72 kg cu un randament la
sacrificare ce variază între 45-50%. Mieii cântăresc la naştere 2,6-3,0 kg, iar la înţărcare 16-20 kg.
Producţia de lână la femele variază între 3,5-6,0 kg iar la masculi între 4,0-8,0 kg, cu randamentul la
spălare de 40%; lungimea şuviţei este de 6-10 cm cu fineţea de 25-29 microni.
Varietatea Stogoşă. Este de culoare albă sau neagră şi reprezintă un produs de încrucişare
între rasa Ţigaie (berbeci) şi Ţurcană (oi). Lâna are însuşiri intermediare între cele două rase.
Producţia de lână este de 1,8-2,4 kg, iar lungimea şuviţei de 10-16 cm, cu fineţea medie de 36-47
microni. Animalele sunt viguroase, cu aptitudini bune pentru producţia de carne, masa corporală
fiind de 38-40 kg.
Rasa Merinos de Palas. S-a format la I.C.P.C.O.C. Palas-Constanţa de către prof. N.
Teodoreanu şi colectivul său de cercetători. La baza formării rasei stau încrucişările complexe dintre
rasele locale Ţigaie şi Ţurcană cu rasele Merinos Rambouillet, Merinos semiprecoce german, cu
infuzie ulterioră de Merinos de Stavropol, însoţite de o selecţie minuţioasă, o îngrijire şi o întreţinere
foarte bune. Este răspândit în cea mai mare parte din Dobrogea şi în sud-estul Munteniei.
Însuşiri morfo-productive: rasa este specializată pentru producţia de lână fină,
caracterizându-se prin constituţie robustă cu trunchi potrivit de lung, larg şi adânc. Pielea de pe corp
prezintă cute fine, iar la gât o salbă mijlocie cu 1-3 cravate. Producţia medie de lână este de 5-6 kg
la femele şi 12-13 kg la masculi. Lungimea şuviţei este de 7 cm, fineţea 20-22 microni, iar
randamentul la spălare 31-42%. Greutatea medie după tundere este de 60 kg la oi şi de 90 kg la
berbeci. Producţia de lapte a rasei este în medie de 142 kg pe lactaţie iar prolificitatea 121%.

54
 Perspective de creştere: va fi crescută cu precădere în rasă curată în Dobrogea şi în zonele
de câmpie ale Munteniei şi Olteniei, unde va participa în paralel şi la încrucişări de absorbţie a
raselor Ţigaie şi Ţurcană. Ameliorarea va urmări: ridicarea greutăţii corporale la 65 kg la oile
adulte, a producţiei de lână a acestora la 8 kg, a greutăţii mielului la vârsta de 150 zile la 40 kg şi a
prolificităţii la 135%.
Rasa Merinos transilvănean. S-a format în câmpia din vestul ţării prin încrucişări de
absorbţie nedirijate ştiinţific, vreme îndelungată, începând cu anul 1880, a raselor locale Ţigaie şi
Ţurcană cu rasele Merinos Rambouillet şi Negretti, Merinosul precoce şi ulterior, prin încrucişări de
infuzie cu Merinosul de Stavropol şi de Groznensk. Este răspândit în Câmpia de vest a ţării
(Crişana, Banat) şi în zona colinară de vest a judeţelor Sălaj şi Cluj.
Însuşiri morfo-productive: Este o rasă specializată pentru producţia de lână, având talia şi
mărimea corporală mijlocie, cu trunchiul suficient de lung, larg şi adânc. Prezintă o mare
variabilitate sub raportul conformaţiei, datorită numărului mare de rase ce a luat parte la formarea
sa. În judeţele Arad şi Timiş se semnalează prezenţa unui tip mai masiv de Merinos transilvănean ca
urmare a influenţei Merinosului precoce. În zona colinară a judeţelor Sălaj şi Cluj există un tip de
talie mai mică.
Greutatea corporală a mieilor la fătare este de 2,5-4,5 kg şi de 14-28 kg la înţărcare. Oile
adulte cântăresc 32-35 kg iar berbecii 55-75 kg, cu un randament la sacrificare de 48,6%. Producţia
de lână este de 3,0-7,5 kg la femele şi de 5-10 kg la masculi, cu lungimea şuviţei de 4-8 cm, fineţea
de 22-24 microni şi randamentul la spălare de 28-40%. Producţia de lapte pe lactaţie este de 70 kg,
iar prolificitatea de 110%.
Perspective: va fi crescut în continuare în vestul ţării, iar prin ameliorare se va urmări
mărirea greutăţii corporale la 60 kg la oile adulte, a producţiei de lână a acestora la 7 kg, cu
lungimea şuviţei de peste 8 cm şi fineţea 22 microni. Greutatea mielului la 150 zile trebuie să fie de
38 kg, iar prolificitatea de 120%.

2.2.2. Rase de ovine importate

Rasele de ovine de tip Merinos. Ovinele de tip Merinos derivă din Arkar, iar denumirea de
Merinos se crede că ar proveni de la numele unui trib algerian de păstori nomazi cunoscut sub
numele de Beni-Merin. Oile de tip Merinos erau cunoscute încă dinaintea erei noastre, iar în evul
mediu creşterea lor a cunoscut o mare dezvoltare în special în Spania. Majoritatea oamenilor de
ştiinţă consideră că actualele rase de ovine de tip Merinos, s-au format în cea mai mare parte pe baza
următoarelor tipuri: Merinos escurial, Merinos Negretti, Merinos Rambouillet şi Merinos precoce.
În ţara noastră, merinosul a fost introdus începând cu anul 1805 dar mai mult după 1850
când, între 1851 şi 1897 se fac importuri din Franţa. Între anii 1926-1930 se importă masiv
Merinosul Rambouillet din Franţa şi Merinosul semiprecoce din Germania, rase care au participat la
formarea Merinosului de Palas şi a celui transilvănean. După anul 1950 au fost organizate şi alte
importuri de Merinos cum ar fi: Merinosul de Stavropol, M. Ascanian, M. Caucazian, M. de
Groznensk, Merinosul de munte german, M. Australian etc.
Rasa Karakul. Derivă din Arkar şi s-a format în Persia de unde s-a răspândit mult în Asia
de Vest şi Turkmenistan. Se creşte mai ale în C.S.I., de unde a fost importată şi în ţara noastră. Este
răspândită în centrul şi nordul Moldovei şi reprezintă împreună cu metişii săi cca 2% din efectivul
total de ovine. Printre ţările mari crescătoare ale rasei Karakul menţionăm: C.S.I., Iran, Afganistan,
Africa de Sud etc.
Însuşiri morfo-productive: se caracterizează prin profilul capului berbecat, urechile lungi
şi aplecate, crupa teşită şi prezenţa la baza cozii a unui depozit de grăsime. Lâna este grosieră şi
variază ca producţie între 1,8-2,7 kg în funcţie de sex şi condiţiile de hrănire. Greutatea corporală a
oilor adulte este de 40-50 kg, iar a berbecilor de 55-70 kg. Producţia de lapte este de 56 kg pe o
lactaţie iar prolificitatea de 105-123%. În sânul rasei se disting sub raportul culorii următoarele
varietăţi: neagră (arabi), care reprezintă cca 92-94% din efectivul de oi Karakul; brumărie (shiraz),
cafenie (kombar sau komor), piersicie (guligaz) şi culoarea cafelei cu lapte (aguti).

55
 Perspective: la noi în ţară va fi crescută atât în rasă curată cât şi prin încrucişare cu rasa
Ţurcană (varietăţile neagră şi brumărie) în vederea obţinerii unor pielicele cu un buclaj de calitate.
Rasa Romney-Marsh. Este originară din Anglia fiind mult apreciată pentru producţia sa de
carne şi lână, remarcându-se printr-o masivitate şi precocitate accentuată. La vârsta de 4 luni mieii
ating greuăţi de 28-30 kg iar îngrăşaţi, la vârsta de un an, 65-68 kg. Ovinele adulte, în stare de
ingrăşare, pot realiza greutăţi de 100-120 kg. Producţia de lână semifină este de 4,0-4,5 kg, cu
fineţea de 34-47 microni. Se creşte în ţara noastră pentru a fi folosită la încrucişări industriale cu
rasele Ţurcană, Ţigaie şi Spancă din Banat, Transilvania şi Oltenia, în vederea sporirii producţiei de
carne.
Rasa Corriedale. Este originară din Noua Zeelandă unde s-a format prin încrucişări
complexe în care rolul principal l-a avut rasa Lincoln. Se caracterizează printr-o conformaţie tipică
de carne, cu trunchiul lung, larg şi adânc. Greutatea oilor este de 55-70 kg, iar a berbecilor de 80-
100 kg. Producţia de lână este de 4,5-5,0 kg la oi şi de 7-8 kg la berbeci, cu lungimea şuviţei de 10-
12 cm şi fineţea de 25-39 microni. În ţara noastră se foloseşte la încrucişare cu rasa Ţigaie şi
Merinos de Palas.
Rasa Polwarth. Formată după anul 1880 în statul Victoria din Australia, are în structura
genetică 3/4 sânge Merinos australian şi 1/4 sânge Lincoln, fiind specializată pentru carne-lână. Se
adaptează uşor, este precoce, rustică, masivă şi cu o constituţie robustă. Masa corporală este de 60-
65 kg la oi şi de 80-100 kg la berbeci. Producţia de lână este de 4,5-5,0 kg la oi şi 6-7 kg la berbeci,
cu lungimea şuviţei de 10-12 cm. Este o rasă precoce, mieii ajungând la 4 luni la greutatea de 35-40
kg. Prolificitatea este de 135%. A fost importată în ţara noastră pentru încrucişări cu rasa Ţigaie.
Rasa Friză. Derivă din muflon şi este originară din Germania, de unde a fost importată în
ţara noastră începând cu anul 1895. Este o rasă specializată pentru producţia de lapte, producţie care
variază între 200-250 l pe lactaţie la efectivul importat în ţara noastră, faţă de 400 l în ţara de
origine, recordul rasei fiind de 1500 l. Dă o producţie medie de lână de 3 kg cu fineţea cuprinsă între
37-40 microni. Este o rasă care se caracterizează printr-o prolificitate ridicată de 2-4 miei la o fătare.
Pentru ţara noastră prezintă importanţă fiind folosită la încrucişări de infuzie cu rasa Ţurcană în
scopul măririi producţiei de lapte a acesteia.

56
 CAPITOLUL 3

TEHNICA REPRODUCŢIEI OVINELOR

Manifestarea instinctului genezic are loc la vârsta de 6-8 luni la berbecuţi şi la 5-7 luni la
mieluţe când, pentru preântâmpinarea împerecherilor prea timpurii a căror consecinţe sunt grave, se
practică separarea pe sexe la vârsta de 4-5 luni.

3.1. Vârsta de reproducţie şi sezonul de montă la ovine

Variază în funcţie de rasă, de factorii de mediu (în special de nivelul de hrănire), condiţiile
de exploatare etc. Ca regulă generală, în ţara noastră toate rasele se introduc la reproducţie la vârsta
de 18 luni. Tineretul rasei Merinos provenit din fătări de toamnă (septembrie-noiembrie) şi timpurii
de iarnă (decembrie) poate fi introdus la montă la vârsta de 10-12 luni, cu condiţia unei furajări
optime. Durata de folosire la reproducţie a ovinelor este de 7-8 ani.
Ciclul sexual are la ovine o durată medie de 17-21 zile iar căldurile propriu-zise durează 24-
36 ore. După fătare căldurile apar dacă oaia este înţărcată la 6-8 săptămâni. Secreţia lactogenă şi
suptul mielului au însă efecte inhibitoare asupra ovulaţiei şi în acest caz căldurile se manifestă după
2-3 luni de la fătare.
Ovulaţia se produce la oaie la circa 28-30 ore de la apariţia căldurilor. Însămânţarea se
recomandă să fie făcută la 10-12 ore de la declanşarea căldurilor. Dacă oaia nu a rămas gestantă,
ciclul de călduri se repetă după 21 zile.
Sezonul de montă. În unităţile cu condiţii bune de hrănire şi adăpostire, monta oilor poate fi
începută vara devreme. În unităţile care nu dispun de condiţii corespunzătoare de cazare şi hrănire,
monta va începe mai târziu în lunile de toamnă. În condiţiile ţării noastre, perioadele de montă, în
funcţie de situaţie pot fi: iulie-august; septembrie-octombrie; noiembrie-decembrie. Durata
sezonului de montă, se recomandă să fie cât mai scurt (30-45 zile) pentru a obţine miei uniformi sub
raportul dezvoltării corporale.
Pregătirea oilor pentru montă. Înaintea începerii sezonului de montă (cu 35-40 zile) oile
vor fi supuse unei pregătiri speciale în acest scop. Oile mânzări (care alăptează) vor fi înţărcate şi
trecute pe păşuni mai bogate unde vor primi zilnic un supliment de concentrate de 0,2-0,3 kg,
format din amestec de uruieli de ovăz, orz, porumb, tărâţe, şroturi etc.
Berbecii de reproducţie vor primi 0,5-0,6 kg amestec de concentrate cu predominarea
ovăzului şi 1-2 kg fân de leguminoase în funcţie de calitatea păşunii. Este indicat ca în alimentaţia
lor să se administreze morcov.

3.2. Inseminarea oilor.

Se execută fie prin montă, fie prin însămânţări artificiale. În cazul montei pot fi utilizate mai
multe variante şi anume:
ƒ monta liberă, când berbecii sunt întreţinuţi în turma oilor de prăsilă pe care le montează pe
măsură ce acestea intră în călduri. Se consideră ca suficient un berbec la 25-30 oi;
ƒ monta pe clase, variantă superioară montei libere, deoarece oile din turmă sunt grupate după
aptitudinile lor productive pe clase zootehnice, fiecărui grup repartizându-i-se câte 2-3 berbeci
dintr-o clasă superioară clasei oilor;
ƒ monta în harem prin care fiecărui berbec i se repartizează un număr de 40-50 oi, fără a mai ţine
seama de clasa acestora;
ƒ monta dirijată ce poate fi făcută în mod individual, variantă potrivit căreia oaia aflată în călduri
este adusă la boxa berbecului şi montată. După acest procedeu, un berbec poate monta într-un
sezon 50-80 oi;
Însămânţarea artificială reprezintă un procedeu economic, raţional şi igienic de inseminare,
cu sperma unui berbec putând fi inseminate într-un sezon între 300 şi 2500 oi. Berbecilor tineri li se

57
vor face una-două recoltări pe zi, iar celor adulţi trei-patru recoltări, dându-li-se după fiecare două
zile de activitate o zi de pauză pentru a-şi reface cantitativ şi calitativ sperma.
Materialul seminal se foloseşte la însămânţări artificiale sub formă brută, diluat, refrigerat la
2-5 oC şi congelat. În prezent se foloseşte frecvent materialul seminal diluat şi refrigerat, deoarece
materialul seminal congelat dă valori ale fecundităţii reduse (30-60%), iar metoda este în faza de
perfecţionare.
În fermele de selecţie se practică numai monta dirijată sau însămânţarea artificială, pe baza
unui plan de împerecheri. În ambele situaţii, prima operaţiune importantă este de depistare a oilor în
călduri, care se face cu "berbeci încercători" prevăzuţi cu şorţ.
Depistarea se face în padocuri amenajate în care se introduc câte 150-200 oi (calculând câte
1 m2/oaie), pentru a asigura deplasarea uşoară a berbecilor printre oi. Berbecii încercători trebuie să
fie viguroşi, tineri, cu instinctul genezic dezvoltat, socotind câte un berbec pentru 60-70 oi.
Depistarea oilor în călduri se face odată pe zi, dimineaţa înainte de scoaterea animalelor la
păşune. Cele în călduri, care acceptă saltul berbecului, sunt separate de turmă într-un padoc unde are
loc monta sau însămânţarea.

3.3. Gestaţia şi fătarea

Starea de gestatie se recunoaşte prin aceea că oaia nu mai intră în călduri, liniştindu-se şi
recăpătându-şi pofta de mâncare. Durata gestaţiei la oaie este de 150 zile, putând fi influenţată de
precocitate (fiind mai scurtă la rasele precoce), sexul fetusului (în cazul masculilor este mai lungă),
numărul fetuşilor (fiind mai lungă în cazul fătărilor gemelare comparativ cu fătările simple).
Pe timp favorabil oile se ţin în padocuri prevăzute cu iesle sau grătare pentru administrarea
nutreţurilor, adăpători şi bulgări de sare sau brichete minerale. Uşile saivanului se lasă permanent
deschise pentru ca oile să se poată mişca în voie, deoarece mişcarea favorizează uşurinţa fătării.
Diagnosticul gestaţiei se pune prin palpare (lunile 3-4 de gestaţie), vizual, prin dezvoltarea
asimetrică a abdomenului (coborât în partea dreaptă), dezvoltarea glandei mamare cu 11/2-2 luni
înainte de fătare, prin analize biochimice sau prin apratură specială (cu ultrasunete).
Hrănirea oilor gestante. Va fi făcută cu multă atenţie deoarece s-a constatat că până în a 70-
a zi de gestaţie fetusul realizează doar 15% din greutatea de la naştere, în timp ce în a doua perioadă
de gestaţie el relizează 85% din această greutate. De aceea, în primele 3 luni de gestaţie, alimentaţia
oilor poate fi axată mai mult pe furaje fibroase şi suplimente mici de concentrate.
În a doua perioadă de gestaţie (ultimele 2 luni) este bine ca raţiile să fie mărite cu 15-20%
faţă de valoarea totală, iar proteina cu 30-40%. Pe timp de toamnă, scoaterea oilor la păşune va fi
făcută numai după ce bruma s-a ridicat, iar în timpul iernii, înainte şi după adăpat, oile vor fi hrănite
cu un supliment de fân. Se va evita hrănirea oilor gestante cu nutreţuri alterate, mucegăite, îngheţate
şi mai ales adăparea cu apă rece, în special din surse naturale, pentru a nu produce avorturi.
Întreţinerea oilor gestante va fi făcută în saivane curate şi mai ales uscate şi lipsite de
umezeală, prevăzute cu un aşternut uscat, gros şi călduros. Temperatura interioară trebuie să varieze
între 6-8 oC, iar umiditatea relativă să nu depăşească 65-70%. Saivanul va fi compartimentat în boxe
pentru oi fătătoare, pentru oi cu miei şi boxe pentru fătare.
Fătarea. La ovine, fătarea se desfăşoară relativ uşor, comparativ cu alte specii. Cu 2-3
săptămâni înaintea fătării, compartimentele pentru fătare vor fi curăţate, dezinfectate şi se va pune
aşternut proaspăt, uscat şi curat, făcându-se în acelaşi timp şi instruirea personalului care asistă
fătarea.
Oaia va fi introdusă în compartimentul pentru fătare cu 2-3 zile înaintea acesteia. Momentul
fătării se recunoaşte prin aceea că oaia este agitată, se culcă şi se scoală des, bătând pământul cu
piciorul. Fătarea durează 15-20 minute, iar eliminarea învelitorilor fetale are loc după 2-3 ore.
Mielul odată fătat, va fi curăţat de mucozităţi, după care împreună cu mama va fi trecut în
boxa de oi fătate. La 1/2 ore după fătare, oaia va fi adăpată cu puţină apă călduţă, hrănită cu
barbotaje de tărâţe, iar în continuare cu fân de lucernă sau otavă de bună calitate. În zilele
următoare, oaia va intra pe raţie normală potrivit normelor de hrănire pentru oile ce alăptează.

58
 CAPITOLUL 4

TEHNICA CREŞTERII MIEILOR ŞI A TINERETULUI OVIN

Practica a dovedit că la majoritatea raselor de ovine, chiar şi la cele tardive, aparatul

termoregulator al mieilor în primele zile după fătare nu asigură homeotermia la temperaturi
coborâte. Valorile temperaturii optime, când organismul nou născut nu mai apelează la
termogeneză, sunt de 8-12 oC, în condiţiile în care umiditatea relativă maximă nu depăşeşte 75%.
Problemele ce se ridică privind îngrijirea mieilor cruzi trebuie să stea în atenţia crescătorilor
şi a tehnicienilor. Acestea se referă la suptul colostrului cât mai rapid posibil (în prima jumătate de
oră), dar nu mai târziu de 2-3 ore de la fătare. Aceeaşi atenţie trebuie acordată mieilor slabi sau
orfani care trebuie alăptaţi la oi-doici sau hrăniţi artificial cu lapte de oaie sau vacă în cantitate de
400-600 g/zi, în 2-3 tainuri.
După scurgerea timpului de 1 săptămână, oile cu miei cruzi se grupează în cârduri de câte
20-30 capete. Când mieii au vârsta între 20-30 zile de la naştere, se numesc mijlocaşi, iar după ce au
depăşit această vârstă cârdurile sau turmele pot să ajungă la 200 oi, iar mieii se numesc zburaţi.
Începând de la vârsta de 15 zile mieii sunt hrăniţi în afară de lapte şi cu fân de cea mai bună calitate
şi concentrate bogate în proteină. Hrănirea se face în compartimente speciale în care numai mieii au
acces. La vârsta de 5-7 zile, la mieii din rasele cu lână fină se vor amputa cozile.

4.1. Înţărcarea mieilor

Data înţărcării mieilor variază în funcţie de rasă, de sistemul de creştere, de greutatea

acestora şi de sex. În practica creşterii ovinelor din ţara noastră se cunosc mai multe procedee de
înţărcare.
Înţărcarea tradiţională nu se face deodată pentru toţi mieii ci pe serii, în funcţie de
dezvoltarea corporală, treptat în 3-4 zile. Înţărcarea tradiţională a mieilor va fi făcută la vârsta de
cca. 60 de zile, prin trecerea treptată a mieilor de la regimul lactat la regimul obişnuit de hrană al
oilor. Înţărcarea se realizează în 4-6 zile.
Înţărcarea timpurie a mieilor va fi făcută la vârsta de 30-35 zile în cazul tineretului
destinat îngrăşării.
Înţărcarea precoce se realizează în cursul primelor 30 zile după fătare folosind
substituienţi de lapte.
Înţărcarea extraprecoce poate fi făcută la vârsta de 21 zile folosindu-se în acest scop
alăptarea artificială. În unele ţări, înţărcarea timpurie se practică chiar începând cu vârsta de 15 zile,
tot pe bază de înlocuitori de lapte. Trebuie reţinut că înţărcarea precoce nu se aplică tineretului ovin
destinat prăsilei, ci numai în cazul celui destinat producţiei de carne.
În cazul hrănirii artificiale a mieilor imediat după perioada colostrală s-au obţinut rezultate
mai bune faţă de situaţia în care acest sistem de hrănire a început la 15 zile. Mieii se obişnuiesc mai
bine cu hrănitorile, iar oile se înţarcă mai bine dacă mieii au fost retraşi după perioada colostrală.
Substituienţii de lapte sunt folosiţi până la vârsta de 30-35 zile, când tineretul ovin este deja
obişnuit să consume fân de bună calitate şi nutreţuri combinate.

4.2. Hrănirea şi îngrijirea mieilor după înţărcare

Turmele de miei se formează din 300-500 capete. Este recomandabil ca tineretul ovin să fie
păşunat pe cele mai bune păşuni, bogate în leguminoase, să fie ferit de razele puternice ale soarelui
şi să aibă la dispoziţie apă curată şi proaspătă.

59
 În această perioadă (3-6 luni) care corespunde lunilor martie, aprilie, mai şi iunie, la tineretul
din fătările de toamnă şi de iarnă, respectiv lunile iulie august la tineretul rezultat din fătările de
primăvară, se administrează 150-300 g amestecuri de concentrate formate din uruieli de ovăz, orz,
porumb, mazăre, şroturi. Dacă sunt posibilităţi, se pot administra nutreţuri combinate. Se va face
cântărirea obligatorie lunară a tineretului.
De la 8-10 luni şi până la 14-16 luni, este perioada stabulaţiei din timpul iernii, când
tineretul este recomandabil să fie hrănit cu fân de lucernă de bună calitate în cantitate de 1,0-1,5 kg,
vreji de mazăre şi paie de ovăz 0,5-1,0 kg, nutreţ murat 1-3 kg şi concentrate 0,2-0,4 kg.
În perioada de vârstă cuprinsă între 16 luni şi 18-20 luni, tineretul este hrănit pe păşune până
în toamnă, când intră la reproducţie. Dacă păşunile sunt bune nu se mai administrează supliment de
concentrate. Sporul de creştere în această perioadă este mai scăzut, deoarece animalele se apropie de
faza de animal adult, când se termină creşterea.

CAPITOLUL 5

TEHNICA CREŞTERII OVINELOR ADULTE.

5.1. Hrănirea oilor adulte

Pentru obţinerea rezultatelor scontate, hrănirea oilor trebuie să ţină seama de diferitele stări
fiziologice. Astfel, o atenţie deosebită trebuie acordată alimentaţiei ovinelor în ultimele două luni de
gestaţie, în perioada de lactaţie şi de montă.
În timpul lactaţiei se urmăreşte obţinerea unei cantităţi maxime de lapte. Trebuie să se ţină
cont de faptul că, în această perioadă, cerinţele cresc foarte mult şi chiar se dublează în comparaţie
cu raţia de întreţinere. În primele două luni de lactaţie, când unele rase produc 0,8-1,0 l/zi cerinţele,
în special pentru proteine, cresc foarte mult, ceea ce solicită dirijarea alimentaţiei după curba de
lactaţie.
Sărurile minerale, care se elimină în mare parte prin lapte, trebuie, de asemenea, asigurate
(calciu 8-10 g, fosfor 5-7 g pe zi), iar sarea se asigură la discreţie. Pentru producerea unui kg de
lapte cu 7,5% grăsime, raţia trebuie să conţină, pe lângă necesarul pentru întreţinere, câte 0,4 UN şi
120 g PBD, 3,6 g Ca şi 2,5 g P.
În general, raţia se compune din 0,8-1,0 kg fân de leguminoase, 2,5-3,0 kg suculente şi
concentrate până completarea necesarului de UN şi PBD. Dacă păşunea este slabă se va face
obligatoriu completarea cu concentrate. În hrănirea oii se va ţine cont de faptul că producţia de lână
creşte zilnic cu aproximativ 12 g lână brută. Nivelul de hrănire al oilor Karakul gestante, şi în
special nivelul proteic, influenţează puternic calitatea buclajului în perioada de formare a acestuia.
S-a stabilit că pentru 1 UN trebuie să se asigure 95-100 g proteină digestibilă.
În raţia oilor în faza de vârf a lactaţiei trebuie să intre fânul de lucernă de bună calitate în
cantitate de 1,0-1,5 kg. Nutreţurile suculente care stimulează secreţia lactogenă, trebuie să reprezinte
în mod obligatoriu o constantă a raţiei. Din această grupă se pot administra următoarele sortimente:
nutreţ murat 1-2 kg, sfeclă furajeră 1-3 kg.

5.2. Hrănirea berbecilor de reproducţie

Aceasta urmăreşte menţinerea capacităţii de reproducţie, favorizarea spermatogenezei, iar în

perioada de pregătire pentru montă şi de montă propriu-zisă, menţienerea lor în "condiţie de
reproducţie", fără a favoriza îngrăşarea. Se consideră că pentru fiecare recoltare sau montă trebuie
suplimentat necesarul cu 35-45 g PBD şi 0,1-0,2 UN. Normele de hrană se calculează după
activitatea sexuală şi masa corporală.

5.3. Sisteme de întreţinere folosite în creşterea ovinelor

60
 În creşterea tradiţională a ovinelor se practică următoarele sisteme de întreţinere: pe păşune,
în semistabulaţie şi în stabulaţie permanentă.
Întreţinerea oilor pe păşune. Este cel mai vechi sistem, care se practică şi astăzi în zona de
deal şi de munte, unde oile valorifică terenurile ce nu pot fi exploatate decât prin păşunat. Oile se
grupează în turme, după starea lor fiziologică, astfel:
- oi mulgătoare ("mânzări"), în turme de 400-500 capete, deservite de 2-3 ciobani;
- mioare sau tineretul de un an şi oile sterpe, în turme de 300 capete, deservite de 1-2
ciobani;
- berbeci de reproducţie, câte 80 capete, iar batalii în turme de 300-400 capete, deservite de
1-2 ciobani. În perioada de muls şi de fătări personalul se suplimentează.
Pentru folosirea raţională a păşunii, aceasta se parcelează astfel ca fiecare parcelă să fie
păşunată în 5-6 zile, apoi se lasă să se refacă 15-20 zile când iarba ajunge la 8-10 cm înălţime.
Păşunile cele mai bune vor fi repartizate pentru turmele de miei, oile mânzări şi berbecii
reproducători. Frontul de păşunat trebuie să fie de 200-300 m lungime şi de 40-50 m adâncime. Se
va urmări ca înaintarea oilor să se facă încet şi ordonat. De obicei, în faţa turmei stă ciobanul care
dirijează viteza de înaintare a turmei. El este ajutat de câini dresaţi care întorc oile, adună turma etc.
Programul zilei este următorul: între orele 4,00-5,30 mulsul; între orele 5,30-11,00 păşunatul
şi adăpatul oilor; între 11,00-12,00 mulsul; între orele 12,00-14,00 adăpatul şi odihna, de preferinţă
la umbră; între orele 14,00-19,00 păşunat; între orele 19,00-20,00 mulsul; între orele 20,00-22,00
păşunat şi adăpat; între orele 22,00-4,00 odihna de noapte.
Întreţinerea în semistabulaţie. Constă în păşunat limitat la 2-3 ore pe zi, mai mult pentru
plimbare. În rest oile sunt ţinute în saivan unde, la iesle, primesc furaje suculente, fibroase şi
concentrate.
Întreţinerea în stabulaţie permanentă. Constă în întreţinerea oilor, atât vara cât şi iarna, în
stabulaţie, fie în saivan fie în tabere amenajate special. Sistemul se aplică în zonele fără păşuni şi
ridică o serie de probleme legate de mişcarea animalelor, organizarea hrănirii (existenţa conveierului
verde şi mecanizarea administrării hranei), organizarea reproducţiei, mecanizarea evacuării
dejecţiilor etc. Suprafaţa de adăpost necesară pe cap de animal va fi următoarea: pentru berbeci 1,80
m2, pentru oi 1,0 m2 şi pentru tineretul ovin 0,3 m2.

5.4. Îngrăşarea ovinelor

Carnea tinde să devină produsul principal în exploatarea ovinelor, urmat de lână, lapte şi
pielicele.
În ţările mari crescătoare de ovine se observă că peste 80% din veniturile realizate din
creşterea lor provin din producţia de carne şi numai 20% din producţia de lână. O tonă de carne de
ovine este echivalentă, pe plan internaţional, cu 1,1 to carne de bovine, 1,2 to carne de porcine, 1,3
to carne de pasăre, cu 22000 ouă, 1,1 to telemea de vaci sau cu o tonă de unt.
Reproducţia intensivă constituie cea mai eficientă cale de sporire rapidă a producţiei de
carne de ovine, urmată de mărirea greutăţii la sacrificare şi înlăturarea pierderilor prin mortalitate la
tineret. Dacă facem o analiză sumară, în ţara noastră se sacrifică anual circa 5 milioane de miei la
greutatea medie de 8-10 kg. Dacă aceşti miei s-ar îngrăşa la 35-40 kg s-ar realiza, în plus, circa
150000 to carne, adică un plus de 7,0 kg carne pe locuitor şi pe an, fără a mai calcula valoarea
blănurilor şi a lânii obţinute.
Pentru îmbunătăţirea calităţii cărnii şi a precocităţii productive, respectiv pentru exploatarea
fenomenului de "heterozis", s-au făcut încrucişări industriale cu rase specializate pentru carne.

5.4.1. Îngrăşarea mieilor.

Se face în două sisteme: intensiv şi semiintensiv.

61
 Îngrăşarea semiintensivă. Se bazează pe folosirea tuturor resurselor locale de hrană
(păşuni, fâneţe naturale etc.). În ultima perioadă a îngrăşării, tineretul este "finisat" cu cantităţi
moderate de concentrate. În unele unităţi, masa verde se administrează cosită, la iesle.
Îngăşarea intensivă. Se extinde tot mai mult, în ultimul timp, prin organizarea unor unităţi
specializate cu 10000-15000 capete, chiar 30000 capete într-un ciclu. Se realizează sporuri în
greutate de 180-200 g/zi, cu consumuri specifice de 6-7 UN/kg spor, astfel încât mieii sunt livraţi la
5-6 luni, când ajung la masa corporală de 35-37 kg.
Se utilizează adăposturi tip "şopron", cu lăţimea de 6 m şi lungimea variabilă,
compartimentate din 4 în 4 m, astfel că un compartiment de 24 m2 va fi populat cu 70-74 miei.
Pardoseala este din şipci de lemn sau fier beton cu fante de 2 cm. În faţa şopronului este aleea
asfaltată pe care circulă remorca autodescărcătoare. Frontul de furajare este de 6-8 cm pe cap. Apa
se asigură la discreţie, prin adăpători automate în fiecare compartiment.
În ţara noastră mieii sunt achiziţionaţi la vârsta de 50-60 zile, când au greutatea medie de 14-
18 kg. La introducerea în unitate se execută tratamentele antiparazitare, cântărirea şi lotizarea după
provenienţă şi masă corporală. Dacă mieii nu sunt obişnuiţi cu consumul concentratelor şi al fânului,
în unitatea de creştere se va face obişnuirea lor cu acest regim, timp de 10-15 zile, prin administrarea
treptată a acestor două sortimente de nutreţ.
Durata îngrăşării este de 100 zile, iar sporul mediu zilnic de 220-230 g. Pe lângă nutreţul
combinat care se administrează în mod obişnuit, trebuie să asigurăm mieilor fân tocat, în cantitate
minimă de 100g pe zi/cap, pe toată perioada îngrăşării, pentru evitarea tulburărilor digestive.
Finisarea mieilor se face după ce aceştia ajung la 30 kg, când furajul combinat cu conţinut
proteic ridicat se schimbă cu unul ce conţine 10-11% proteină digestibilă, dar cu valoare energetică
mai mare. Cu acest furaj mieii sunt hrăniţi circa 35 zile, când ajung la 35-37 kg şi se livrează.
Raportul calciu fosfor se păstrează de 2:1, apa trebuie să fie la discreţie, iar clorura de sodiu din
furaj trebuie să reprezinte cel puţin 1% primăvara şi 2% vara, asigurându-se bulgări de sare pentru
lins în permanenţă.

5.4.2. Îngrăşarea oilor adulte

Ovinele reformate, de obicei în stare slabă de întreţinere, sunt supuse o perioadă de 40-50
zile îngrăşării, cu scopul îmbunătăţirii cantităţii şi calităţii cărnii. De regulă, această îngrăşare se
realizează toamna.
Prima perioadă de 10-20 zile este de pregătire şi acomodare, în care animalele se obişnuiesc
cu raţia, aceasta fiind formată din 10-20% fibroase, 60-70% suculente şi 20-30% concentrate.
Perioada a 2-a, de finisare, durează 20-35 zile, animalele depun seu pe carcasă şi în interiorul
acesteia. Raţia va fi formată din 10-20% fibroase, 50-60% suculente şi 30-40% concentrate. Pentru
îngrăşarea ovinelor adulte se poate folosi masă verde (păşuni bune), cu adaos de concentrate, sau
reziduuri de la fabricile de bere, zahăr etc.

5.5. Tunsul oilor

Operaţia de tundere se stabileşte în funcţie de rasă şi condiţiile climatice. De obicei, oile cu

lână groasă, autohtone, se tund mai devreme, chiar în prima jumătate a lunii mai. Oile cu lână fină
(Spancă, Merinos) se tund mai târziu (1-10 iunie). În cazul în care oile sunt duse la munte se tund
mai devreme, astfel ca lâna să crească cu 1-2 cm până la urcarea lor pe păşunile alpine.

5.5.1.Organizarea şi tehnica tunsului

În unităţile cu efective mari, pentru reuşita acţiunii trebuie să se prevadă următoarele:

necesarul de lucrători-tunzători, inventarul necesar, data planificării la tuns pentru fiecare turmă,
amenajările necesare bunei desfăşurări a acestei acţiuni etc.

62
 Punctul de tuns va fi împărţit în aşa fel încât să aibă un compartiment de aşteptare pentru
oile ce merg la tuns, unul de tundere propriu-zisă şi un loc acoperit pentru oile tunse.
Compartimentul de tundere va fi dotat cu mese de sortare, prelate, cântare, magazie pentru lână, saci
etc.
Înaintea tunsului, timp de 10-12 ore, oile nu vor fi hrănite şi adăpate, pentru ca în timpul
manipulării acestora să nu se înregistreze accidente. Ordinea de tundere este următoarea: batali, oi
sterpe, mioare, oi cu miei, berbeci. În cazul în care în unitate se cresc mai multe rase, la început se
tund rasele cu lână de calitate mai slabă. Oile bonave de scabie se vor tunde la sfârşit, lâna lor se va
ambala separat, iar pe saci se vor pune etichete speciale.

5.5.2. Sisteme de tuns

La noi în ţară se folosesc două sisteme: manual şi electromecanic.

Sistemul manual de tuns constă în folosirea foarfecelui manual.
Sistemul electromecanic constă în folosirea agregatelor electrice de tuns, cel mai utilizat fiid
agregatul ATO-1, dotat cu maşini de tuns cu motorul electric montat în mâner. Este compus din 12
maşini de tuns, 6 mese de tuns, un aparat de ascuţit şi accesorii (masă de înregistrare, cabluri
electrice, stâlpi de susţinere etc.).
Sistemul permite o reducere considerabilă a preţului de cost, o creştere a productivităţii
muncii datorită sporirii producţiei de lână şi a îmbunătăţirii calităţii acesteia. Datorită faptului că
maşina taie firele uniform şi în apropierea pielii, cantitatea de lână creşte cu 150-300 g pe cap de
animal, iar lungimea firului este cu 0,5 cm mai mare decât în cazul tunderii manuale. Productivitatea
muncii creşte de 3 ori şi se uşurează foarte mult munca oamenilor.
Regulile tunsului sunt următoarele:
ƒ maşina trebuie să taie cu toată lăţimea ei şi cât mai aproape de piele;
ƒ pentru a evita pătrunderea pliurilor pielii între dinţii maşinii, pielea se va întinde cu mâna în
urma maşinii;
ƒ maşina va fi ţinută aplicată pe piele;
ƒ nu se permite revenirea cu maşina peste locurile deja tunse pentru a nu "toca" lâna;
ƒ se va tunde lâna "cojoc", adică urmărindu-se păstrarea formei avute pe animal;
ƒ aparatele trebuie ascuţite după 5-6 oi.
Lâna de calitate inferioară (murdărită sau de pe extermităţi) poartă numele de "codină" şi se
ambalează separat. Se va evita pe cât posibil lezionarea prin tăiere a corpului oii. Dacă aceasta s-a
produs, locul va fi tratat cu tinctură de iod, creolină, unguent cu tetraciclină sau alt antibiotic etc. Se
va evita bruscarea oilor în timpul tunsului. Oile după tuns se vor cântări. Imediat după tundere lâna
este cântărită, examinată de către specialişti şi sortată pe categorii conform standardului în vigoare.
Deoarece în primele 5-6 zile oile sunt sensibile la răceală, vor păşuna în apropierea
adăposturilor. Pentru prevenirea scabiei, după 10-12 zile de la tundere se face tratamentul
antiparazitar, obligatoriu pentru tot efectivul. Mieii sunt tunşi la vârsta de 4-5 luni, când şuviţele au
4 cm lungime. Operaţiunea se numeşte miţuire, contribuind la o bună dezvoltare corporală a mieilor
datorită intensificării metabolismului acestora.
Numărul tunzătorilor se stabileşte în funcţie de metoda folosită şi rasa ovinelor. În cazul
tunsului manual, un muncitor poate tunde într-o zi 20-25 oi Merinos, 30-35 oi Ţigaie şi 40-45 oi
Ţurcană, iar în cazul tunsului mecanic, un muncitor poate tunde de trei ori mai mult, adică 60-70 oi
cu lână fină.

5.6. Organizarea şi tehnica mulsului

Mulsul începe în perioada de înţărcare sau sacrificare a mieilor. În ţara noastră mulsul
mecanic nu este introdus încă la această specie. Paralel cu creşterea intensivă a ovinelor şi pentru
uşurarea muncii oamenilor, va trebui ca mulsul mecanic să fie introdus cât mai repede posibil.

63
 Oile care se mulg se numesc în limbajul crescătorilor, adoptat şi de literatura de specialitate,
mânzări. Locul amenajat special şi îngrădit pentru mulsul oilor se numeşte strungă. Aproape de
ieşirea din strungă se găseşte o despărţitură numită cotar unde un strungar introduce 40-60 oi, care
trec treptat la muls prin nişte porţi speciale ale strungii, care sunt deschise de către mulgători.
Numărul de mulsori în 24 ore este în funcţie de capacitatea de producţie a oilor. În primele
2-5 săptămâni de muls, oile se mulg de 3 ori pe zi, apoi de 2 ori pe zi şi în ultimele 2-3 săptămâni
odată pe zi. Durata mulgerii unei turme nu trebuie să depăşească 1,5 ore dimineaţa şi câte o oră la
amiază şi seara. Un mulgător mulge la început 80-100 oi la o mulsoare, apoi 100-120 oi. O oaie se
mulge în 40-50 secunde dimineaţa şi în 30-40 secunde la amiază şi seara.
Mulsul se poate face "dinapoi", denumit şi sistem moldovenesc, utilizat în ţara noastră şi în
Balcani şi "lateral" folsit în Ungaria, Cehia, Slovacia, Rusia, care este mai greoi dar oferă condiţii
mai igienice de recoltare a laptelui. Mulsul se execută în trei faze:
ƒ în prima fază se prinde cu o mână ugerul iar cu cealaltă se trage de 3-4 ori pe rând din fiecare
sfârc pentru "desfundarea" acestora;
ƒ în faza a doua se prinde ugerul cu amândouă mâinile, supunându-se unei presiuni destul de
puternice de sus în jos şi lateral, laptele ieşind simultan şi continuu din ambele sfârcuri;
ƒ în faza a treia se face mulgerea cu nod, storcându-se ultimele cantităţi de lapte. Laptele este muls
în "cupe" ce se prind deasupra unor găleţi speciale din lemn.
Mulsul mecanic se practică la rasele de oi cu sfârcuri mai mari. Sistemul este răspândit în
ţări cu zootehnie avansată ca Franţa, Israel, Italia etc. El reduce efortul fizic, măreşte productivitatea
muncii, într-o oră mulgându-se 240 oi la o instalaţie cu 24 locuri, deservită de doi oameni.
Instalaţiile de muls sunt asemănătoare cu cele pentru vaci, dar prezintă două pahare colectoare şi
sunt de dimensiuni mai mici

.
CAPITOLUL 6

AMELIORAREA OVINELOR

Direcţia prioritară în ameliorarea acestei specii, cel puţin pentru perioada imediat
următoare, o constituie îmbunătăţirea producţiei cantitative şi calitative de carne. În paralel, se va
urmări ameliorarea producţiei de lapte, respectiv a producţiei de lână.
Activitatea de ameliorare a ovinelor va fi orientată spre realizarea următoarelor obiective:
ƒ creşterea masei corporale şi îmbunătăţirea conformaţiei corporale (dezvoltarea lărgimilor în
general şi a trenului posterior în special);
ƒ creşterea producţiei de lapte în vederea realizării unor sporuri ridicate de creştere la miei şi a
unei cantităţi cât mai mari de lapte-marfă;
ƒ creşterea prolificităţii pentru realizarea unui număr mare de miei necesari pentru îngrăşare şi
înlocuirea efectivului matcă;
ƒ îmbunătăţirea producţiei de lână şi a însuşirilor calitative ale acesteia (lungime, uniformitate,
extindere, fineţe etc.).
Metodele de ameliorare folosite în creşterea ovinelor sunt: ameliorarea în rasă curată şi
ameliorarea prin încrucişare.
Ameliorarea în rasă curată va fi metoda de bază folosită şi organizată pe sistem piramidal
pentru fiecare rasă.

Temă de verificare

1. Caracterizaţi principalele rase de ovine crescute în zona dvs. de activitate.

64
2. Care este vârsta de reproducţie la ovine şi cum se realizează inseminarea oilor?
3. Prezentaţi principalele aspecte tehnice ale creşterii mieilor şi a tineretului ovin.
4. Care sunt principalele sisteme de întreţinere folosite în creşterea ovinelor?
5. Detaliaţi principalele sisteme de îngrăşare a ovinelor.
6. Prezentaţi modul de organizare şi tehnica tunsului (sisteme de tuns; regulile unui tuns corect).
7. Prezentaţi modul de organizarea şi tehnica mulsului.
8. Care sunt principalele obiective urmărite în ameliorarea ovinelor?

65
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3:

CREŞTEREA ŞI EXPLOATAREA SUINELOR

CAPITOLUL 1

RASELE DE SUINE

Clasificarea raselor de suine s-a făcut după mai multe criterii, ţinându-se cont de
originea acestora, de unele caractere de exterior, de gradul de ameliorare, de provenienţă (pentru
ţara respectivă), de scopul preconizat în schemele de încrucişare etc. Clasificarea
Clasificarea după origine are în vedere strămoşul rasei sau al populaţiei (din mistreţul
european sau asiatic), iar cea după unele caractere de exterior ţine cont de culoare, talie, lungimea
corpului etc. Clasificarea după gradul de ameliorare se raportează la însuşirile productive prin
care excelează (tardive sau precoce), în timp ce clasificarea după proveninţă distinge suinele în
autohtone şi importate. Clasificarea după scopul preconizat în cadrul schemelor de încrucişare, le
împarte în rase "materne" şi rase "paterne", iar cea după tipul morfo-productiv, în rase pentru
carne, pentru producţia de bacon, mixte şi pentru grăsime.
În majoritatea tărilor, suinele se clasifică după proveninţă şi după importanţa lor pentru
creştere, alături de unele însuşiri de exterior (în special după culoare şi chiar după forma şi
portul urechilor).

1.1. Rasele de suine importate

Ponderea cea mai mare din efectivul total de suine din ţara noastră îl deţin rasele
importate, acestea fiind procurate începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, în scopul
îmbunătăţirii însuşirilor productive ale raselor şi populaţiilor indigene. În ultimul timp, aceste
rase sunt utilizate cu succes la obţinerea de metişi industriali, respectiv hibrizi pentru unităţile cu
exploatare intensivă.
Rasa Marele alb (Large White) s-a format în Anglia, prin încrucişări complexe, în
diferite etape, între suinele locale englezeşti şi rasele Micul alb, Essex, Chinezesc cu mască şi
Napolitană. Denumirea de Marele alb s-a atribuit în anul 1868, după stabilirea standardului rasei,
fiind considerată şi în prezent ca rasa cea mai bine consolidată genetic. Pe lângă încrucişare, la
formarea acestor rase s-au utilizat selecţia şi chiar consangvinizarea.
Datorită însuşirilor sale, rasa s-a răspândit foarte repede în multe ţări, având o capacitate
mare de aclimatizare. A contribuit la formarea multor rase, din diverse ţări, cum ar fi: Landrace în
Danemarca, Edelschwein în Germania, Chester-White în America, Alb ucrainian în Ucraina etc,
şi stă la baza diverselor scheme de încrucişare pentru producerea de metişi industriali sau de
hibrizi. În ţara noastră această rasă are ponderea cea mai mare (cca. 44%) din totalul raselor pure
de suine.
Rasa Marele alb este de talie mare, cu masa corporală de asemenea mare, robustă, de
culoare albă şi cu conformaţie corporală armonioasă. Înălţimea la grebăn, la animalele adulte,
variază între 85-90 cm, iar greutatea corporală între 200-240 kg.
Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav, iar urechile sunt de mărime mijlocie,
purtate înainte şi uşor lateral. Trunchiul este lung, larg şi adânc, iar spinarea, şalele şi crupa sunt
lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură. Linia superioară este dreaptă, sau uşor lăsată la
femelele cu mai multe gestaţii. Şuncile posterioare sunt bine dezvoltate, iar membrele sunt
puternice şi fără defecte de aplomb. Tipul morfo-productiv este de carne.
Prolificitatea este foarte bună, fiind de 11 purcei cu greutatea medie la naştere de 1,250
kg, înregistrându-se şi cazuri mai rare cu 15-20 purcei la fătare. Fecunditatea este bună, între 85-
90%, iar capacitatea de alăptare foarte bună, între 40-50 kg, cu o medie de 42,5 kg în unităţile
cuprinse în controlul oficial al producţiei. Scroafele sunt bune mame, ducând până la înţărcare

66
9,3 purcei, cu o greutate medie de 4,56 kg (vârsta de 35 zile). Precocitatea este de asemenea
foarte bună; tineretul de prăsilă atingând greutatea corporală corespunzătoare pentru reproducţie
(110-120 kg) la vârsta de 8-9 luni. La aceiaşi vârstă, sau mai devreme, animalele se pot valorifica
pentru sacrificare (la 105-110 kg).
În perioada de testare (91-182 zile), tineretul realizează un spor mediu zilnic cuprins între
620-660 g, cu un consum specific de concentrate situat între 2,9-3,2 kg. Proporţia de carne în
carcasă, la indivizii sacrificaţi la vârsta de 182 zile, este de cca.70%, iar suprafaţa ochiului de
muşchi Longissimus dorsi este între 30-32 cm2.
Rasa Marele alb se creşte cu rezultate foarte bune atât în sistemul intensiv-industrial cât şi
în cel gospodăresc, valorificând bine aproape toate categoriile de furaje, inclusiv masa verde. În
exploatarea pe păşuni trebuie avută în vedere sensibilitatea animalelor la acţiunea razelor solare
şi la frig.
Rasa Marele alb a fost utilizată la ameliorarea efectivelor locale de suine, iar în ultimul
timp este introdusă în toate schemele de încrucişare în vederea obţinerii metişilor destinaţi
îngrăşării. Este încadrată în categoria raselor "materne” care prin încrucişarea cu rasa Landrace
(de regulă masculi), duce la obţinerea de scrofiţe metise F1. Aceiaşi categorie de metişi se
pretează la obţinerea baconului.
Rasa Landrace s-a format în Danemarca prin încrucişarea suinelor locale daneze cu mai
multe rase albe, cu predominarea rasei Marele alb într-o perioadă mai lungă de timp cuprinsă
între anii 1850-1907. La formarea acestei rase, pe lângă încrucişare şi o selecţia riguroasă a
exemplarelor, în direcţia producţiei de carne, s-a adăugat şi o creştere dirijată a reproducătorilor,
utilizându-se o alimentaţie bazată pe lapte ecremat şi furaje concentrate, în care a predominat
orzul.
În procesul de selecţie s-a pus accent pe îmbunătăţirea precocităţii şi a calităţii carcaselor,
urmărindu-se alungirea corpului, dezvoltarea şuncilor posterioare şi ridicarea proporţiei de carne
de calitate superioară, alături de sporirea prolificităţii. În această acţiune un rol însemnat l-a avut
controlul după descendenţi privind precocitatea şi calitatea carcasei, Danemarca înfiinţând încă
din anul 1899 primele staţiuni de control pentru suine.
Suinele din rasa Landrace sunt de talie mijlocie spre mare, însă cu lungimea corpului
foarte mare, între 160-180 cm. Corpul este zvelt, sub formă de pară şi cu constituţie fină.
Animalele sunt de culoare albă, cu îmbrăcămintea piloasă nu prea abundentă şi pielea subţire.
Capul este relativ mic, cu profil drept, cu urechile mari şi aplecate (blegi). Gâtul este lung
şi uşor turtit lateral. Trunchiul este foarte lung, ca urmare a prezenţei a 1-2 vertebre şi deci
perechi de coaste în plus. Adâncimea toracelui este relativ redusă. Crupa este lungă, largă şi bine
îmbrăcate în musculatură, iar şuncile posterioare sunt convexe, largi şi descinse. De menţionat că,
înălţimea la nivelul crupei, este mai mare cu 3-4 cm faţă de cea de la grebăn.
Membrele au osatura fină, dar suficient de rezistente. Prolificitatea este bună, de 10
purcei, din care se înţarcă 8-9, iar capacitatea de alăptare a scroafelor este foarte bună, între 42-45
kg. În unităţile controlate oficial din ţara noastră, prolificitatea medie a fost de 9,7 purcei, iar
capacitatea de alăptare de 42,5 kg.
Precocitatea este foarte bună; tineretul de prăsilă atinge la vârsta de 8 luni între 115-130
kg, putând fi dirijat la reproducţie. Sporul mediu zilnic, în perioada de testare, variază între 635-
670 g, cu un consum specific între 2,8-3,1 U.N.
Calitatea carcasei este foarte bună; la vârsta de 182 de zile, grosimea medie a slăninei
dorsale este de cca. 25 mm, iar proporţia de carne (macră) de cca. 71%, cu un raport
carne/grăsime de 2,3:1. Grosimea stratului de slănină dorsală variază între 19,1 mm la scrofiţe şi
22,6 mm la masculi. Analizând rezultatele din staţiunile de testare din Danemarca, se constată că,
la masculi, sporul de creştere este de cca. 885 g, iar suprafaţa ochiului de muşchi de 37,2 cm2,
valori care demonstrează nivelul superior de ameliorare atins de această rasă.
Rasa Landrace este specializată pentru producţia de carne şi pretabilă pentru producţia de
bacon, însă pretenţioasă în privinţa hranei, mai ales la tineret şi chiar la condiţiile de întreţinere.
În general, nivelul proteic al raţiilor de hrană trebuie să fie cu 2-3% mai ridicat faţă de alte rase,

67
iar în componenţa acestora să participe furaje proteice de origine animală şi proporţii mai reduse
de porumb. Animalele sunt sensibile la razele solare, la frig şi la schimbările de temperatură.
Rasa Landrace se bucură de o atenţie deosebită în ţara noastră, necesitând să fie crescută
în proporţie de 21% din efectivul total de rase şi utilizată în producerea de scrofiţe metise F1, care
constituie efectivul - matcă, din cadrul unităţilor de creştere şi îngrăşare a suinelor. De asemenea,
este utilizată la încrucişări de infuzie în scopul ameliorării precocităţii şi a calităţii carcaselor la
alte rase albe de carne.
Liniile specializate pentru producţia de carne din cadrul rasei Landrace sunt utilizate în
aproape toate schemele de încrucişare pentru obţinerea de "porci hibrizi", aducându-şi
contribuţia la sporirea proporţiei de carne de calitate superioară şi la reducerea consumului
specific de concentrate, ambele îmbunătăţind rentabilitatea crescătoriei.

1.2. Rase şi populaţiile de suine indigene.

1.2.1. Rase locale

Rasa Stocli face parte din grupa raselor europene de talie mică şi cu urechi scurte, fiind
crescută în sud-estul Europei. Este una dintre cele mai vechi rase crescute în ţara noastră, fiind
răspândită şi astăzi în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, dar în efective reduse.
În cadrul rasei se disting două varietăţi: Stocli propiru-zis, cu dezvoltarea corporală
redusă, răspândită în regiunile submontane şi Băltăreţul, cu dezvoltare corporală ceva mai mare,
răspândită în bălţile şi în Delta Dunării.
Este o rasă primitivă, cu însuşiri productive slabe, dar foarte rezistentă la boli şi condiţii
vitrege de mediu. Corpul are o culoare gri-roşcată, de diferite nuanţe, în funcţie de sezon, cu
trenul anterior foarte dezvoltat (mai ales la masculi) şi trunchiul aplatizat lateral.
Capul este mare, cu profil drept şi cu urechi mici, drepte, purtate în sus şi mobile. Râtul
este foarte puternic şi strâmt. Spinarea este convexă, suncile sunt slab dezvoltate şi crupa teşită.
Membrele sunt foarte puternice şi înalte. Pe lângă o îmbrăcăminte piloasă abundentă, formată din
păr şi jar, la animalele adulte este prezentă coama. Purceii prezintă, până la 3-4 săptămâni, dungi
longitutdinale. Prolificitatea este foarte redusă, între 5-6 purcei la o fătare, iar precocitatea slabă;
tineretul atinge greutatea de 90 kg la vârsta de cca. 1 an.
Rasa este crescută în gospodăriile populaţiei din bălţile Dunării, unde pe lângă hrana
naturală i se administrează cantităţi reduse de porumb sau alte concentrate. A participat la
formarea populaţiei de suine Alb de Ruşeţu.
Rasa Mangaliţa provine din suinele primitive europene de talie mare, cu părul lung şi
creţ (din Balcani), infuzată cu unele rase de origine asiatică aduse de către romani în Europa. Este
o rasă specializată pentru producţia de grăsime şi are trei varietăţi mai importante: blondă, roşie şi
neagră. În ţara noastră se creşte de peste 160 de ani, iar după alţi autori de cca. 200 de ani (din
anul 1803). Se creşte în efective reduse, în gospodăriile populaţiei, dar şi în unităţi de stat, din
vestul şi centrul ţării şi mai rar în sud (Tulcea).
Sunt animale de talie mare, cu corpul relativ scurt, dar adânc. Corpul este acoperit cu păr
ondulat sau creţ (prevăzut şi cu jar). Capul este relativ mic, cu urechi potrivit de mari şi
semiblegi. Gâtul este scurt, gros şi musculos. Trunchiul este masiv, cu aspect de butoi (linia
spinării uşor convexă, iar cea a abdomenului lăsată). Şuncile posterioare sunt slab dezvoltate.
Prolificitatea este redusă, între 5-6 purcei la fătare, iar scroafele pe lângă capacitatea de
alăptare slabă, prezintă un instinct matern slab conturat. Este o rasă semiprecoce, însă carcasele
sunt cele mai corespunzătoare pentru prepararea salamului de Sibiu. Nu este pretenţioasă la
hrană, mulţumindu-se cu păşunea, unele fructe de pădure dar reacţionând pozitiv la suplimentarea
hranei cu concentrate. Varietatea blondă posedă un grad ceva mai ridicat de ameliorare, faţă de
celelalte varietăţi. A fost mult apreciată de localnici pentru calitatea cărnii şi în special a slăninei.
Rasa Bazna s-a format în România, prin încrucişări nedirijate şi etapizate între rasa
Mangaliţa, varietatea blondă şi rasa Berkshire. În prima etapă, în anul 1872, în localitatea Bazna

68
din judeţul Sibiu, s-au efectuat încrucişări între rasele Mangaliţa şi Berkshire, rezultând o
populaţie destul de heterogenă, care a fost din nou încrucişată (în anul 1885) cu vieri din aceiaşi
rasă (Berkshire).
Formarea rasei s-a finalizat în jurul anului 1900, în urma altor încrucişări cu vieri din rasa
Berkshire, un rol deosebit avându-l Şcoala de Agricultură din Mediaş. În ultima perioadă, rasa a
fost mult ameliorată şi prin încrucişări de infuzie cu rasele Sattelschwein (din Germania) şi
Wessex (din Anglia).
Conformaţia corproală este de tip mezomorf şi tipul morfoproductiv mixt (carne-
grăsime). Este o rasă mult preferată pentru creşterea în gospodăriile populaţiei din vestul ţării.
Culoarea animalelor este neagră cu un brâu alb ce cuprinde regiunile grebănului şi membrele
anterioare.
Sunt animale de talie mijlocie, cu lungimea corpului medie şi o conformaţie deosebit de
armonioasă. Capul este mic, cu profilul uşor concav, cu urechile mijlocii ca mărime şi purtate
înainte. Trunchiul este de lungime medie, larg şi bine îmbrăcat în musculatură, dar şi în slănină.
Prolificitatea este relativ bună, de cca. 9 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare mediocră,
între 33-35 kg.
Rasa Bazna face parte din categoria raselor semiprecoce; sporul mediu zilnic, pe perioada
de îngrăşare, variază între 500-550 g, cu un consum specific mare, de cca 5,0 UN, însă valorifică
eficient furaje ieftine. Vârsta de reproducere este atinsă abia la 10 luni. Raportul carne/grăsime
este de 1,4:1.
Este o rasă bine adaptată la condiţiile de mediu din ţara noastră, valorificând eficient
păşunea, cartofii, sfecla, alături de porumb şi chiar reziduurile culinare. Este indicată a se creşte
în gospodăriile populaţiei, dar nu şi în cele de tip industrial. Un nucleu valoros există la Staţiunea
experimentală Turda.

1.2.2. Populaţii locale

Populaţiile de suine din ţara noastră s-au format, într-o primă etapă, prin încrucişarea
nedirijată a porcinelor locale cu rasele importate, având o răspândire zonală restrânsă, iar în
etapele următoare prin încrucişări dirijate şi organizate în cadrul unor unităţi specializate.
Porcul Negru de Strei s-a format în depresiunea Haţegului, în localităţile de pe malurile
râului Strei, prin încrucişări nesistematice ale rasei locale Stocli cu rasele Cornwall, Mangaliţa
neagră şi Berkshire. A fost şi încă mai este crescut în gospodăriile individuale, fiind apreciat
pentru rezistenţa organică mare, calitatea slăninei şi pentru că este puţin pretenţios la hrană.
Animalele sunt de culoare neagră.
Talia este mijlocie, trunchiul destul de adânc, dar lipsit de lărgime, deci aplatizat lateral.
Capul este strâmt, cu râtul lung, iar urechile sunt mari şi blegi. Prolificitatea este mediocră, între
8-9 purcei la fătare, dar scroafele sunt bune mame. Purceii la 60 zile cântăresc 13-14 kg.
Precocitatea este mediocră spre slabă, tineretul atingând 110 kg la vârsta de 1 an. Tipul
morfoproductiv este mixt (grăsime-carne).
Porcinele Negru de Strei utilizează foarte bine păşunea şi oferă rezultate destul de bune,
când sunt hrănite cu furaje în care predomină uruieli de porumb şi reziduuri culinare. În
perspectivă se prevede ameliorarea în continuare cu rasa Marele negru, de care se apropie foarte
mult prin unele însuşiri morfologice.
Porcul Alb de Banat s-a format în partea de vest a ţării noastre, între cele două războaie
mondiale, prin încrucişări multiple între porcinele locale (cu mult sânge de Mangaliţa blondă) şi
rasele Berkshire, Micul alb, Mijlociul alb şi în final cu Edelschwein (ultima rasă pentru
corectarea constituţiei). După anul 1949 porcinele Alb de Banat au fost supuse unor încrucişări
nesistematice cu rasa Marele alb, iar apoi cu Landrace, pentru îmbunătăţirea calităţii carcasei,
neoferind rezultate scontate.
Animalele sunt de culoare albă, de talie mijlocie spre mare şi tip morfoproductiv mixt.
Capul este mic, cu profil concav, rât scurt şi un uşor prognatism inferior. Trunchiul este potrivit

69
de lung, larg şi adânc, iar şuncile sunt bine dezvoltate şi bogate în ţesut muscular. Prolificitatea
este mediocră, între 8-9 purcei la o fătare, iar capacitatea de alăptare bună, de cca. 40 kg.
Precocitatea este mediocră; sporul mediu zilnic este de 500-550 g, pe perioada îngrăşării,
cu un consum specific destul de mare de 4,2-4,5 UN. Porcul Alb de Banat valorifică foarte bine
porumbul. Se creşte în gospodăriile populaţiei, unde îngrăşarea la 140-150 kg durează până la
vârsta de 12 luni.
Porcul Alb de Ruşeţu s-a format în perioada 1950-1960, la Staţiunea zootehnică cu
acelaşi nume, prin încrucişări dirijare ale raselor Stocli (scroafe-varietatea Băltăreţ) şi Marele alb
ucrainian (masculi). Produşii obţinuţi au fost sever selecţionaţi în direcţia tipului de carne şi din
nou încrucişaţi cu rasa Marele alb, pentru consolidarea caracterelor. În final, s-au practicat şi
încrucişări de infuzie cu rasele Landrace şi Yorkshire, ridicându-se precocitatea şi calitatea
carcasei.
Animalele sunt oarecum asemănătoare cu rasa Marele alb, însă culoarea este albă-cenuşie
şi îmbrăcămintea piloasă ceva mai abundentă. Pielea este uşor pigmentată, ceea ce determină
rezistenţă la insolaţie. Sunt animale de talie relativ mare, de 80-82 cm înălţime şi 180-200 kg la
vârsta de adult.
Prolificitatea este bună, de cca. 10 purcei la fătare, iar capacitatea de alăptare a scroafelor
de asemenea bună, de cca. 40 kg. Precocitatea este bună; sporul mediu zilnic în perioada de
testare este cuprinsă între 550-600 g, însă un consum specific destul de ridicat, de 4,2 UN. Este o
populaţie foarte rezistentă la verile calde şi iernile friguroase din Bărăgan.
Linia Sintetică 345 Periş este o populaţie de suine creată la Institutul de cercetare şi
producţie pentru creşterea porcilor Periş-Ilfov, prin încrucişarea complexă a raselor Landrace
belgian, Duroc şi Hampshire, urmată de creşterea "în sine" şi consolidarea însuşirilor prin selecţie
şi izolare reproductivă pe parcursul a 5 generaţii.
Modul de lucru a constat din încrucişări reciproce între cele trei rase (LBxD şi LBxH),
urmate de împerecheri între produşii F1 selecţioanţi scopului propus, concomitent cu încrucişări
de întoarcere spre rasele iniţiale pentru consolidarea însuşirilor urmărite. Din generaţia a 3-a s-a
trecut la împerecheri "în sine". S-a urmărit reţinerea celor mai reuşiţi indivizi de culoare albă.
Cotele de participare ale raselor parentale au fost: 56% Landrace belgian; 36,5% Duroc şi 7,5%
Hampshire.
Prolificitatea scroafelor este de 10 purcei la fătare, din care se înţarcă 8,5 (deci pierderi
destul de mari). Scopul final a fost crearea unui vier cu următoarele însuşiri: spor de creştere
ridicat, carcasă de calitate şi consum specific redus de furaje.
La vârsta de 182 zile se atinge greutatea corporală de 100 kg, cu un consum specific de
3,18 kg concentrate. Proporţia de carne + oase în carcasă este de 73,5%, iar grosimea medie a
slăninii dorsale (la spinare şi crupă) este de 15,2 mm. Suinele din această linie au culoarea albă,
talie mijlocie spre mare şi cu însuşiri specifice raselor paterne. Se utilizează în încrucişările
trirasiale, ca vieri terminali, în schema: F1(MAxL)x L.S. 345 Periş.

70
 CAPITOLUL 2

SISTEME DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A SUINELOR

Sistemul de creştere şi exploatare a suinelor este definit, în primul rând, de gradul de

tehnicitate folosit, de gradul de concentrare a efectivului şi producţiei, respectiv de gradul de
dotare tehnico-materială. Plecând de la elementele menţionate, există trei sisteme de creştere şi
exploatare a porcinelor:
ƒ sistemul extensiv de exploatare;
ƒ sistemul semiintensiv de exploatare;
ƒ sistemul intensiv de exploatare.

2. 1. Sistemul extensiv de exploatare

Acest sistem este practicat din cele mai vechi timpuri şi se mai practică şi astăzi în regiuni
izolate cu agricultură extensivă. În cazul practicării acestui sistem de creştere, investiţiile
producătorului sunt minime, atât în ceea ce priveşte cazarea, cât şi alimentaţia animalelor.
Particularităţile principale ale acestui sistem sunt:
ƒ existenţa unor rase locale neameliorate, tardive, puţin pretenţioase, rezistente la condiţii
necorespunzătoare de cazare şi hrănire; astfel, la noi în ţară, în gospodăriile populaţiei din
zone mai izolate, scroafele de prăsilă din rasa Bazna şi porcul de Strei se ţin în tot cursul verii
pe păşune;
ƒ folosirea pentru cazare a unor adăposturi improvizate, fără nici o amenajare interioară,
adăpostul fiind numai pentru apărarea de ploaie şi zăpadă;
ƒ pentru hrănirea animalelor se folosesc resursele furajere locale, păşunea şi masa verde
(lucernă, trifoi) în timpul verii, respectiv dovleci, cartofi, gulii, pepeni, ghindă, jir, resurse
furajere din păduri şi bălţi etc.
În acest sistem se pot creşte şi unele rase ameliorate sau metişi ale acestora. Raţia porcilor
este completată cu deşeuri menajere şi cu un minimum de furaje concentrate. Ca urmare a hrănirii
cu furaje calitativ inferioare şi a tardivităţii animalelor, greutatea pentru sacrificare a porcilor se
realizează la vârsta de peste 14-15 luni.

2. 2. Sistemul semiintensiv de exploatare

Acest sistem este practicat în mod deosebit în gospodăriile ţărăneşti şi în unele asociaţii
de crescători din ţară, unde ţăranii au făcut investiţii în adăposturi şi şi-au însuşit tehnica de
creştere şi exploatare, astfel că se realizează indici satisfăcători de reproducţie şi producţie.
În primul rând, acest sistem se caracterizează prin renunţarea la rasele locale primitive şi
folosirea raselor ameliorate, a metişilor cu potenţial productiv ridicat, care dau producţii bune de
carne şi în condiţiile în care factorii de microclimat şi furajare nu se asigură în totalitate.
Adăposturile, construite fără ventilaţie mecanică şi sistem de încălzire, realizează condiţii
satisfăcătoare de microclimat numai pe baza căldurii biologice a animalelor. Construcţiile sunt
din zidărie, chirpici sau bârne, cu plafon şi pod; sunt bine izolate, dar nu au amenajări speciale,
hrana administrându-se manual, la fel şi apa.
Hrănirea aminalelor se bazează pe folosirea amestecurilor de concentrate completate cu
furaje suculente, masă verde, deşeuri de la industria alimentară şi alte resurse locale. Chiar dacă
gospodarii folosesc şi furaje combinate, ele sunt completate cu furaje locale ieftine, rădăcinoase,
tuberculi, masă verde. Întrucât nivelul proteic al hranei administrate este inferior celui existent în
creşterea intensivă, se realizează sporuri medii zilnice de 250-300 g la tineret şi 450-500 g la
animalele puse la îngrăşat, spor considerat satisfăcător în raport cu investiţiile făcute.
Datorită practicării fătărilor grupate primăvara şi toamna, producţia de carne nu se poate
realiza uniform, ritmic în tot cursul anului. Sunt unităţi care pot asigura în sezonul rece încălzirea

71
purceilor cu becuri infraroşii; acestea pot trece treptat, la livrarea ritmică a porcilor graşi tot
timpul anului.
Spre deosebire de sistemul extensiv, prin condiţiile de cazare mai bune, prin folosirea
unor furaje superioare calitatic şi a unui material biologic superior, în sistemul de creştere
semiintensiv se poate realiza greutatea vie de 100 Kg la vârsta de 300-320 zile, cu o rentabilitate
corespunzătoare.

2. 3. Sistemul intensiv-industrial de exploatare

Sistemul intensiv este considerat în prezent cel mai modern şi rentabil în creşterea
porcinelor, el bazându-se, în principal, pe concentrarea, specializarea şi intensivizarea producţiei.
La baza sistemului de exploatare de tip industrial stă principiul reproducţiei continue, care
porneşte de la necesitatea producerii purceilor în corelaţie cu timpul de staţionare în fiecare fază
de creştere.
Complexele de creştere şi îngrăşare a porcilor construite în ţara noastră, începând din anul
1963, se caracterizează în primul rând, prin capacităţi mari, de circa 150 000 capete. Producţia în
aceste unităţi este astfel organizată încât sunt utilizate la maximum capacităţile de producţie
construite, materialul biologic şi baza materială. Aceste unităţi permit aplicarea în producţie a
celor mai noi cuceriri ale ştiinţei în domeniu, pentru obţinerea unor indici economici ridicaţi cu
cheltuieli minime.
Pentru unităţile de tip industial s-au construit adăposturi moderne, automatizate şi
climatizate, în care se asigură un confort optim pentru animale, reducerea forţei de muncă
manuale şi organizarea raţională a proceselor de producţie. În condiţiile ridicării tehnicităţii
proceselor de producţie, în paralel cu creşterea investiţiilor şi reducerea forţei de muncă, s-a
impus ridicarea nivelului de calificare şi specializare a muncitorilor, tehnicienilor şi specialiştilor
în creşterea porcinelor.
Noua tehnologie de exploatare în complexe de tip industrial urmăreşte valorificarea
potenţialului biologic al animalelor, o cât mai raţională utilizare a furajelor, adăposturilor,
utilajelor, forţei de muncă, pentru realizarea de producţii mari, constante şi rentabile. Sistemul
intensiv-industrial prezintă o serie de caracteristici principale care îl diferenţiază faţă de celelalte
sisteme.
1. Permite creşterea şi exploatarea numai a porcilor din rase perfecţionate şi din linii specializate
în fermele de selecţie. Utilizarea potenţialului genetic al scroafelor metise F1 (care manifestă
efectul matern al heterozisului) în complexele de simplă hibridare şi obţinerea de metişi
trirasiali pentru complexele industriale de producere a porcilor pentru abator.
2. O caracteristică deosebită a sistemului industial este folosirea unor adăposturi prevăzute cu
utilaje şi dotări interioare, cu mecanizarea şi automatizarea principalelor procese de muncă.
Dotările interioare asigură un confort biologic optim pentru punerea în valoare a potenţialului
genetic al animalelor.
3. În compexe hrana administrată se realizează pe baza unei recepturi de fabricare a furajelor
combinate care să asigure toate elementele nutritive la nivelul cerinţelor fiecărei rase, linii
specializate şi a fiecărei categorii de porcine.
4. Ritmicitatea şi constanţa producţiei de carne pe tot parcursul anului este o trăsătură esenţială a
sistemului intensiv-industrial. Fluxul tehnologic prevede ca toate operaţiunile de bază: montă,
gestaţie, fătare, înţărcare, trecerea de la o categorie la alta, livrare să se desfăşoare în mod
ritmic la fiecare 1-3-5 zile, în funcţie de mărimea compartimentului de fătare şi de durata
formării grupei de montă-fătare.
Activitatea complexelor industriale pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor se desfăşoară în
4 sectoare: I- montă şi gestaţie; II- maternitate; III- sectorul creşă; IV- sectorul îngrăşătorie.
Producţia se realizează în circuit închis (întreaga producţie de purcei care se introduc la
îngrăşătorie se realizează în cadrul complexului) şi în flux continuu (în fiecare zi sau la câteva
zile se realizează un număr stabilit de monte şi fătări, înţărcări, livrări).

72
 2.4. Indici de reproducţie la suine

Numărul de fătări pe an şi pe scroafă (Fs). se calculează astfel:

365
Fs =
124 + A
în care:
365 = numărul de zile dintr-un an;
124 = suma dintre durata gestaţiei la scroafă (114 zile) şi timpul necesar pentru montă şi
fecundare (10 zile);
A = durata alăptării purceilor.

Cu cât scade valoarea lui A cu atât creşte numărul de fătări pe an şi pe scroafă. Rezultă că
scurtarea duratei de alăptare, respectiv înţărcarea cât mai timpurie a purceilor, este o necesitate
economică în creşterea de tip industrial, pentru că duce la mărirea gradului de folosire intensivă a
scroafelor pentru reproducţie.

Numărul de grupe de scroafe gestante (Gg) se calculează după următoarea formulă:

L
Gg = − Gl
P × Fs

în care:
L = capacitatea de livrare anuală a complexului;
P = numărul de purcei care populează un compartiment dintr-un adăpost pentru creşterea
tineretului (creşă);
Fs = numărul de fătări pe an şi pe scroafă;
Gl = numărul total de grupe de scroafe lactante pe complex.

Din analiza conţinutului formulelor de calcul prezentate rezultă că în complexul de

porcine de tip industrial se regăsesc o serie de particularităţi si anume:
parametrii funcţiei de reproducţie se corelează între ei, ceea ce înseamnă practic că şi
construcţiile productive ale complexului (ca număr şi mărime, compartimentare) sunt corelate
între ele;
organizarea ştiinţifică a reproducţiei trebuie să urmărească ridicarea procentelor de
fecunditate, prolificitate, formarea la timp a fiecarei grupe pentru montă, folosirea intensivă a
scroafelor şi a vierilor la reproducţie, inclusiv prin metode biotehnice.

73
 CAPITOLUL 3

ÎNGR|ŞAREA SUINELOR

3.1. Îngrăşarea suinelor pentru carne

La îngrăşarea pentru carne este utilizat tineretul suin de la greutatea de 25-30 kg, care este
supus creşterii şi îngrăşării până la greutatea de 110-120 kg, când este livrat pentru tăiere.
Această variantă mai este cunoscută sub denumirea de îngrăşare pentru carne “proaspătă”,
deoarece carcasele sunt dirijate pentru consumul imediat.
La sacrificarea acestor porci, rezultă carcase în care predomină carnea, în timp ce
grăsimea nu depăşeşte 30-35%. Este metoda cea mai eficientă din punct de vedere economic,
deoarece sunt utilizate animale tinere la care se înregistrează cele mai reduse consumuri specifice
de furaje şi cele mai ridicate sporuri de creştere, iar piaţa solicită cantităţile cele mai mari.
Pe întrega perioadă de creştere-îngrăşare se înregistrează un spor mediu zilnic de cca. 600
g şi consumuri specifice între 3,8-4,2 UN. În aceste condiţii, sacrificarea animalelor se face la
vârsta de 7-8 luni. Factorii care influenţează această metodă de îngrăşare sunt numeroşi, însă
predomină rasa, alimentaţia şi sistemul de întreţinere, toate racordate la condiţiile concrete din
teren.
Rasele care se pretează la acest tip de îngrăşare sunt: Landrace, Marele alb, Hampshire,
Duroc, Piétrain etc, însă cele mai bune rezultate se înregistrează la metişii dintre aceste rase, în
special între metişii F1 (Landrace x Marele alb) şi rasa Duroc, sau metişii F1 (Landrace x Marele
alb) şi rasa Hampshire, precum şi unii hibrizi de mare productivitate. În mica gospodărie se cresc
şi se îngraşă porcinele aparţinătoare la rase şi populaţii locale, iar în unităţile de tip industrial se
îngraşă numai metişi, avându-se în vedere economicitatea acţiunii datorate efectului de heterozis.
Alimentaţia aplicată tineretului suin supus îngrăşării influenţează în mare măsură
rezultate de producţie şi economice, inclusiv calitatea carcasei. În general, pentru tineretul suin,
între greutăţile corporale de 25-50 kg, sunt utilizate amestecuri de concentrate cu un nivel proteic
de 16% P.B., pentru cel între 51-70 kg nivelul proteic este de 14% P.B., iar pentru porcii în
finisare, între 71-115 kg, nivelul proteic poate varia între 12-13% P.B.
Tabelul 6

Norme privind sporul mediu zilnic şi consumul specific la tineretul porcin supus îngăşării
pentru carne
Greutatea corporală Spor mediu zilnic Consum zilnic de Consum specific (kg)
(kg) (g) furaje (kg)
34 463 1,528 3,3
45 544 1,904 3,5
56 635 2,222 3,5
68 704 2,605 3,7
79 772 2,856 3,7
90 808 3,232 4,0
102 840 3,528 4,2
117 840 3,864 4,6

În fermele gospodăreşti se realizează amestecuri de furaje combinate din cereale

cultivate (făinuri de porumb, orz, grâu etc), bine omogenizate cu subproduse de la industria de
panificaţie şi a uleiului (tărâţe de grâu, şroturi de soia şi floarea soarelui), precum şi cu P.V.M.
procurate din unităţile specializate. Proporţiile de participare sunt astfel calculate, încât conţinutul
de substanţe nutritive şi de energie să fie adecvat vârstei şi greutăţii corporale, în concordanţă cu
sporurile medii zilnice planificate şi calitatea carcasei.

74
 Pe timp de vară, în alimentaţia porcilor supuşi îngrăşării, se poate introduce lucerna verde
în cantităţi zilnice de 0,5-1,0 kg la greutatea de 35 kg, de 1,5-2,0 kg la 50 kg şi de 2,5-3,0 kg la
80 kg.
Foarte bune rezultate se obţin prin administrarea de cartofi fierţi şi terciuiţi, în cantităţi
zilnice de 2-3 kg la tineretul în greutate de 25-40 kg, de 4-5 kg la cel între 41-60 kg şi de 7-9 kg
la cel peste 80 kg. În practica hrănirii pe bază de cartofi, amestecul se face din trei părţi pastă de
cartofi şi o parte nutreţ combinat de completare cu 16% P.B., în prima parte a îngrăşării şi cu
14% P.B. în parte a doua. În perioada de iarnă târzie sau primăvară, apa de fierbere a cartofilor se
îndepărtează obligatoriu, deoarece conţine solanină.
În exploataţiile gospodăreşti cu efective reduse, specializate în îngrăşarea porcilor (11-15
exemplare/an), se indică utilizarea în hrană a unor amestecuri de concentrate cu cartofi fierţi şi
sfeclă furajeră produse pe plan local, care se concretizează în importante reduceri ale cheltuielilor
cu furajarea animalelor. În acest sens, se întocmesc raţii de hrană în funcţie de specificul zonei de
cultivare rentabilă a cartofului sau sfeclei. Se recomandă următoarele amestecuri:
1. 3,2-5,0 kg cartofi fierţi în amestec cu 2,0-2,5 kg concentrate şi 0,3-0,4 kg făină de fân de
lucernă în prima fază;
2. 4,0 kg cartofi fierţi şi 4,0 kg sfeclă tocată în amestec cu 1,0 kg concentrate în faza a II-a.
De menţionat că, în cele două variante, concentratele posedă următoarele proporţii: 30%
făină de porumb, 25% făină de orz, 25-30% tărâţe de grâu, 10% mazăre uruită şi 1-3% calciu
furajer şi sare de bucătărie.
În finisarea îngrăşării se scot borhoturile, şroturile sau turtele de floarea soarelui, iar
amestecul trebuie să posede o consistenţă tare (apa să fie la discreţie). Hrănirea cu terciuri prea
diluate nu sunt recomandate, deoarece multe componente sunt consumate doar parţial, iar
volumul sporit de lichid afectează digestia.
Întreţinerea suinelor pentru carne diferă în funcţie de sistemul de exploatare adoptat.
Tineretul suin supus îngrăşării se întreţine în grup, în boxe comune. Într-o boxă se cazează până
la 20 de animale, calculându-se 0,6 m2 pentru fiecare individ în prima parte a îngrăşării şi 0,8 m2
în parte a doua.
În toate sistemele de întreţinere se recomandă ca zona cu grătar să reprezinte cca. 40% din
suprafaţa totală a pardoselei, având în cele două colţuri ale zonei grătarului amplasate câte două
adăpători, de obicei tip pipă.

3.2. Îngrăşarea pentru bacon.

Baconul este un preparat de calitate superioară obţinut după o tehnologie specială din
carcasele de porcine de la care s-au îndepărtat capul, extremităţile membrelor (de la genunchi şi,
respectiv, de la jarete), coloana vertebrală şi spetele.
Fiecare jumătate de carcasă trebuie să aibă greutatea între 22-32 kg, lungimea mare între
85-95 cm, iar grosimea slăninei dorsale de la nivelul grebănului să se încadreze între 2,5-3,5 cm,
în funcţie de greutatea acesteia. Carnea trebuie să fie uşor marmorată, iar slănina să fie de culoare
albă, consistentă şi cât mai redusă şi uniformă ca grosime. Peretele abdominal trebuie să fie
uniform ca grosime şi cu straturi alternante de carne şi grăsime. Cu cât carcasele sunt mai lungi şi
cu proporţii mai mari de carne cu atât baconul este de calitate mai bună.
Tineretul suin destinat îngrăşării pentru producţia de bacon se sacrifică în condiţii
speciale, la vârsta de 6-7 luni şi la greutatea vie de cel mult 90 kg. Condiţiile speciale de
sacrificare constau din depilarea în cuptoare speciale, aşa încât şoricul să fie uşor caramelizat.
Carcasele care corespund pentru prepararea baconului sunt mai întâi zvântate timp de 4-5 ore la
temperatura de +4° +6°C, după care se trec în camere frigorifice unde se ţin încă 12 ore la +4°C,
condiţii în care se realizează maturarea. Sărarea şi afumarea celor două jumătăţi de carcasă se
face după procedee specifice, uneori constituind secretul firmei producătoare. Factorii care
condiţionează calitatea baconului sunt:
ƒ calitatea materialului biologic (respectiv, rasa sau metisul îngrăşat);

75
ƒ alimentaţia aplicată;
ƒ întreţinerea şi îngrijirea animalelor (atât înainte cât şi pe parcursul îngrăşării);
ƒ tehnologia de preparare a produsului final.
Calitatea materialului biologic. Suinele care sunt destinate îngrăşării pentru bacon
aparţin raselor precoce sau metişilor dintre aceste rase. Rezultate foarte bune s-au înregistrat la
suinele de culoare albă, aparţinătoare raselor Landrace, Landrace belgian, precum şi a metişilor
dintre rasele Landrace şi Marele alb, sau a hibrizilor produşi speciali.
Alimentaţia constituie unul dintre factorii cei mai importanţi, care trebuie să asigure o
creştere rapidă a tineretului şi o calitate excelentă a cărnii şi grăsimii. În funcţie de influenţa
furajelor utilizate pe parcursul îngrăşării asupra calităţii produsului finit, nutreţurile cele mai
indicate sunt: orzul, secara, meiul, mazărea, lintea şi în cantităţi mai reduse cartofii, iar dintre
nutreţurile verzi: lucerna verde, borceagul, trifoiul şi uneori sparceta. Iarna furajele verzi se pot
administra sub formă deshidratată, sau ca fânuri măcinate. De menţionat că, în finisarea
îngrăşării, furajele verzi cu conţinuturi prea ridicate în betacaroten se reduc (ca proporţie de
participare) în raţie, pentru a nu influenţa culorii grăsimii.
Dintre nutreţurile de origine animală se indică utilizarea laptelui ecremat proaspăt sau
praf, a zerului şi zarei, în aceleaşi condiţii. Se mai administrează şi drojdia de bere în stare uscată.
În prima parte a îngrăşării se mai pot utiliza făina de peşte, făinurile de carne şi de sânge, dar se
elimină în perioada de finisare pentru a nu imprima gust neplăcut.
Nivelul proteic al amestecurilor furajere trebuie să fie mai mare cu 2-3% faţă de
îngrăşarea pentru carne de consum în stare "proaspătă". Nivelul proteic recomandat este de 16%
P.B. în perioada I de creştere-îngrăşare (20-50 kg) şi de 15% P.B. în perioada a II-a (51-90 kg).
În Danemarca se produce cel mai bun bacon din amestecuri furajere pe bază de orz (în
proporţie de 95%) şi lapte ecremat proaspăt, alături de alte componente până la satisfacerea
cerinţelor în substanţe nutritive.
Hrana se va administra restrictiv, la ore fixe, instituindu-se 3 tainuri, până la greutatea de
50 kg şi apoi 2 tainuri, până la sacrificare. Hrana umectată, constând din o parte lapte ecremat
proaspăt şi o parte nutreţuri concentrate, determină cel mai bun bacon, având grijă ca durata
consumului să nu depăşească 15 minute pe tain.
Pentru limitarea depunerii de grăsime în carcasă, tineretul până la vârsta de 5 luni, va avea
acces la padocuri pentru mişcare. Spre sfârşitul îngrăşării hrănirea este restricţionată moderat,
deci mai redusă cantitativ cu 10-20% faţă de cea la discreţie.

3.3. Îngrăşarea mixtă a suinelor

Scopul principal al îngrăşării mixte a suinelor este obţinerea de carne şi de slănină cu

conţinuturi mai reduse de apă, pretabile pentru prepararea unor conserve şi mezeluri, deci cu
conservabilitate mare. În consecinţă, prin metoda aceasta de îngrăşare, carcasele trebuie să
posede carnea fragedă şi gustoasă, iar slănina să nu depăşească grosimea la nivelul grebănului de
5-6 cm.
În acest scop se îngraşă tineretul suin aparţinător raselor Alb de Banat, Bazna şi
Edelschwein, alături de Marele alb, Yorkshire, Hampshire etc., cu condiţia ca îngrăşarea să fie
continuată până la greutăţi mai mari.
Îngrăşarea începe când grăsunii sunt în vârstă de 4-5 luni şi greutatea de 45-50 kg şi
durează până la vârsta de 10-12 luni şi greutatea animalelor de 140-150 kg. Îngrăşarea mixtă se
poate realiza atât după o perioadă de pregătire cât şi fără această perioadă. Din punct de vedere
tehnologic, în această variantă sunt cuprinse şi scroafele după prima fătare, care se
recondiţionează în vederea sacrificării pentru carne şi grăsime.

76
 CAPITOLUL 4

AMELIORAREA SUINELOR

Suinele de reproducţie se cresc în fermele de selecţie sau de elită. Existenţa fermelor de

selecţie implică anumite condiţii speciale: animale de rasă curată şi cu origine cunoscută, condiţii
de adăpostire şi hrănire bune pentru ca animalele să-şi poată manifesta însuşirile genetice,
personal calificat pentru a face selecţia etc. Scopul de bază al fermelor de selecţie este de a
menţine rasele respective în stare pură şi a le îmbunătăţi continuu performanţele de producţie,
livrând reproducători testaţi pentru îmbunătăţirea treptată a întregului efectiv de porcine.
Efectuarea unei selecţii ştiinţifice impune controlul individual al producţiei
reproducătorilor, pentru a le cunoaşte performanţele proprii şi ale descendenţilor. Acest lucru
implică neapărat efectuarea unor operaţii zootehnice asupra lor în diferite etape ale vieţii, cum ar
fi: individualizarea, cântărirea, măsurarea, determinarea stratului de grăsime pe viu, înregistrarea
în evidenţele zootehnice etc.

4. 1. Organizarea ameliorării suinelor

În adoptarea metodelor de lucru în cadrul programului de ameliorare a porcinelor

trebuiesc avute în vedere unele caracteristici şi particularităţi ale creşterii şi exploatării acestei
specii. Astfel, la porcine scopul final al creşterii şi îngrăşării îl constituie sporirea cantitativă şi
calitativă a producţiei de carne în condiţii economice avantajoase. În acest context se are în
vedere îmbunătăţirea următoarelor însuşiri:, activitatea de reproducţie (concretizată prin sporirea
numărului şi a greutăţii purceilor la naştere, la vârsta de 21 de zile şi la înţărcare);, calitatea
carcasei (apreciată, în general, după raportul dintre carne şi grăsime, proporţia cărnii de calitate
superioară, însuşirile organoleptice etc.).
Sistemul de ameliorare a porcinelor presupune existenţa unei piramide a ameliorării cu
trei trepte în cazul încrucişărilor duble şi cu două trepte în cazul unor încrucişări rotaţionale.
Modul de organizare a piramidei ameliorării este următorul:
♦ Treapta I (vîrful piramidei), cuprinde fermele de elită sau de selecţie, inclusiv sistemul
propriu de testare. Ele concentrează nucleele cele mai valoroase din principalele rase materne şi
paterne, care îndeplinesc condiţiile de valoare genetică cerute pentru acreditare de către Agenţia
Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie. În acest scop acestea trebuie să facă
dovada ţinerii corecte a evidenţelor de bază pentru efectuarea selecţiei, ca şi a dotării cu instalaţii
şi aparatură necesară.
Efectivul matcă din această categorie de unităţi trebuie să asigure reproducătorii necesari
la nivel naţional. Acestea trebuie să deţină o pondere de maxim 5,0% (rase materne 3% şi rase
paterne 2%), din matca totală. Pentru obţinerea unui progres genetic maxim pe această treaptă a
piramidei se elaborează şi se aplică programe proprii fiecărei unităţi de selecţie fundamentate
ştiinţific, care să maximizeze precizia şi intensităţile de selecţie şi să minimizeze intervalele între
generaţii. Fermele de elită şi testare trebuie să practice un sistem de izolare reproductivă,
respectiv majoritatea reproducătorilor (90%), să fie din prăsilă proprie. Progresul genetic realizat
în fermele de elită se difuzează în fermele de producţie direct prin vieri şi materialul seminal
livrat, iar în fermele de simplă hibridare prin scrofiţe.
♦ Treapta a II-a, este reprezentată de fermele de simplă hibridare, care au ca obiect de
activitate producerea de scrofiţe, vieruşi F1 şi livrarea acestora la fermele din treapta a III-a în
cazul încrucişărilor duble. Fermele de simplă hibridare îşi vor asigura în mod obligatoriu
reproducătorii sau materialul seminal din fermele de elită acreditate.
Dimensionarea efectivelor matcă aflate pe această treaptă se face în funcţie de necesarul
de înlocuire din fermele de producţie. Având în vedere valoarea genetică superioară a
materialului provenit în mod sistematic şi continuu din vîrful piramidei, tehnica de selecţie
aplicată în fermele de simplă hibridare se limitează la câteva criterii fenotipice mai importante;

77
 ♦ Treapta a III-a, este reprezentată de fermele de producţie (ferme pentru producerea de
purcei şi ferme complexe, cu toate sectoarele) respectiv efectivele aparţinând gospodăriilor
populaţiei. La nivelul acestei trepte se pot aplica încrucişări trirasiale şi tetrarasiale prin utilizarea
de vieri din rasele paterne (Duroc, Hampshire şi Linia Sintetică 345 Periş) sau vieri F1 şi femele
hibride din încrucişările simple sau rotaţionale, realizându-se astfel hibrizi comerciali destinaţi
tăierii.

4. 2. Condiţii speciale privind organizarea şi funcţionarea fermelor de elită pentru

suine

Concepţiile moderne privind posibilităţile de realizare a unei intensităţi ridicate ale

procesului de ameliorare, impune o utilizare scurtă a vierilor în crescătorie, pentru realizarea unui
progres genetic rapid în efectivul de porcine. Pentru aceasta, este necesară înlocuirea cu
reproducători de mare valoare, adică vieri testaţi şi cu valoare certă de reproducţie. Condiţiile
privind organizarea şi funcţionarea fermelor de elită pentru porcine sunt următoarele:
ƒ Ameliorarea genetică la porcine se efectuează pe baza unei structuri piramidale în care
se realizează fie încrucişarea triplă, cuprinzând în acest caz ferme de elită, ferme de simplă
hibridare şi ferme de producţie, fie încrucişare rotativă, în cadrul acestui sistem de lucru
funcţionând ferme de elită şi ferme de producţie;
ƒ Ferma de elită se constituie din crescătorii cu peste 100 de scroafe matcă pe rasă, din toate
sectoarele de proprietate, care realizează minimum 4 produşi introduşi în testare pe fătare;
ƒ Efectivele din aceste ferme vor fi de rasă curată şi crescute în izolare reproductivă relativă,
şi/sau pot folosi, în cazuri justificate, material biologic de la alte ferme sau import, pentru
maximizarea progresului genetic. Ele sunt supuse controlului oficial al producţiei efectuat de
Direcţiile Judeţene de Reproducţie şi Ameliorare în Zootehnie (D.J.A.R.Z.) şi îşi desfăşoară
activitatea pe baza unui program de ameliorare elaborat pe rase.
ƒ Rasele de porcine crescute în ţara noastră se grupează în două categorii:
, rase materne (Marele Alb şi Landrace), la care se iau în considerare performanţele de
producţie şi menţinerea presiunii de selecţie pentru performanţele de reproducţie;
, rase paterne (Duroc, Linia Sintetică-LS 345 Periş şi Hampshire), la care se iau în
considerare presiunea de selecţie maximă pentru viteza de creştere, consum specific,
calitatea carcasei şi a cărnii.
ƒ În vederea estimării valorii de ameliorare, animalele se supun testării după performanţe
proprii de la vârsta de cel mult 91 +/- 3 zile până la realizarea greutăţii de 100 kg, cu limite
între 80 – 105 kg şi vârsta maximă de 181 +/- 3 zile.
ƒ Însuşirile urmărite în testare sunt:, vârsta de realizare a greutăţii de 100 kg şi sporul mediu
zilnic corespunzător;, grosimea slăninii;, consumul de furaje.
ƒ În prezent testarea se efectuează în cadrul fiecărei ferme de elită, în perspectivă
preconizându-se în vederea clasificării fermelor, organizarea unor staţiuni de testare
comparativă unde fermele de elită îşi vor trimite produşii.
ƒ Ferma de elită cuprinde următoarele categorii de porcine:
- scroafe şi vieri de elită testate obligatoriu după performanţe proprii;
- vieruşi şi scrofiţe în testare după performanţe proprii;
- tineret mascul şi femel în creştere destinat testării după performanţe proprii.
ƒ Datele înregistrate în procesul tehnic de lucru, au valoare oficială numai dacă sunt atestate
prin certificate eliberate de către organele autorizate. Reproducţia realizată prin însămânţarea
artificială sau prin montă are la bază un plan de potrivire a perechilor pentru evitarea
consangvinizării, cât şi pentru maximizarea progresului genetic;
ƒ Reţinerea şi utilizarea pentru reproducţie a genitorilor masculi şi femeli se efectuează în
cadrul fiecărei ferme pe baza rezultatelor testării şi în funcţie de obiectivele urmărite.

78
 Temă de verificare

1. Caracterizaţi principalele rase şi populaţii de suine crescute în zona dvs. de activitate.

2. Care sunt caracteristicile sistemelor extensiv şi semiintensiv de exploatare?
3. Care sunt caracteristicile sistemului intensiv-industrial de exploatare?
4. Cum se prezintă valorile principalilor indici de reproducţie la populaţia de suine din zona dvs. de
activitate, comparativ cu datele din literatura de specialitate?
5. Prezentaţi principalele aspecte tehnice referitoare la îngrăşarea suinelor pentru carne.
6. Prezentaţi principalele aspecte tehnice referitoare la îngrăşarea suinelor pentru bacon.
7. Prezentaţi principalele aspecte tehnice referitoare la îngrăşarea mixtă a suinelor.
8. Prezentaţi modul de organizare a ameliorării suinelor în România
9. Prezentaţi condiţiile speciale privind organizarea şi funcţionarea fermelor de elită pentru suine.

79
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4:

CREŞTEREA CABALINELOR

CAPITOLUL 1

RASELE DE CABALINE

Sub raportul aptitudinilor productive, rasele de cai crescute în ţara noastră pot fi grupate în
următoarele categorii:
- Rase uşoare: Arabă, Pur sânge de galop, Calul Gidran, Huţul, Calul românesc;
- Rase intermediare: Calul Trăpaş, Calul Nonius, Calul Furioso North-Star, Rasa Lipiţană;
- Rase grele: Ardeneză, Calul Semigreu românesc.

1.1. Rasele uşoare de cai

Rasa Arabă. Este originală din Platoul Asiei Centrale de unde a fost adus în peninsula
Arabiei. În procesul de formare s-a aplicat o selecţie riguroasă, creşterea în rasă curată, uneori
consangvinitatea moderată, hrănirea raţională precum şi gimnastica funcţională a aparatului
locomotor.
Însuşiri morfo-productive. Are capul bine proporţionat, cu profil drept, gâtul este
frumos arcuit, greabănul înalt, spinarea scurtă, dreaptă şi largă iar crupa potrivit de musculoasă şi
orizontală. Culoarea predominantă este murgă şi mai rar roibă sau neagră. Talia este de 148-152
cm, iar greutatea corporală de 450 kg.
Este un cal de viteză cu temperament vioi, mişcările fiind energice, largi şi elastice. Aliura
obişnuită este galopul pe distanţe lungi. Parcurge un km într-un minut şi 11 secunde. În ţara
noastră, primele importuri s-au făcut spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Perspective. Se creşte la hergheliile Jegălia şi Mangalia şi se utilizează la ameliorarea
raselor locale din sud-estul ţării.
Rasa Pur sânge englez. S-a format în Anglia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea,
prin încrucişarea armăsarilor din rasele Arabă, Berberă şi turcească cu iepele englezeşti locale,
prin aplicarea unei selecţii riguroase, alimentaţii normale şi gimnastică funcţională.
Armăsarii orientali, fondatori ai rasei Pur sânge englezesc, au fost Byerley Turk (armăsar
arab de origine turcă), Darley Arabian şi Godolphin Barb. Fiecar din aceşti trei armăsari au lăsat
o descendenţă de valoare excepţională, devenind astfel "întemeietori" de linii genealogice.
Ulterior aceste linii au fost continuate de alţi descendenţi valoroşi care au contribuit la
consolidarea rasei. Dintre aceştia, s-au remarcat armăsarii:
- Matchem, născut în 1748 care a continuat linia Godolphin Barb şi a fost un remarcabil
cal de viteză pe hipodrom;
- King Herod, născut în 1758, continuator al liniei Byerley Turk;
- Eclips, născut în 1764, continuator al liniei Darley Arabian.
Însuşiri morfo-productive. Are capul fin cu profilul drept iar gâtul este lung şi purtat
oblic. Greabănul este înalt, iar spinarea şi şalele sunt drepte. Toracele este profund, adânc însă
relativ strâmt, iar abdomenul este supt. Talia variază între 155-165 cm. Se caracterizează prin
constituţie fină şi temperament vioi. Aptitudinea principală este viteza la galop. Poate parcurge
distanţa de 1 km într-un minut.
Perspective. Având o mare capacitate de ameliorare este crescut în ţara noastră la
hergheliile Cislău (Buzău) şi Balc (Bihor) şi se utilizează la ameliorarea cailor locali.
Calul Gidran a fost format la herghelia Mezöhegyes din Ungaria prin împerecherea
armăsarului arab “Ghridran” cu iepele ungureşti şi de alte origini, iar ulterior descendenţa femelă
a fost împerecheată cu armăsari Pur sânge englez, fapt pentru care este considerat o varietate
anglo-arabă.

80
 Însuşiri morfo-productive. Prezintă o conformaţie corporală armonioasă. Este un cal de
pentru călărie şi tracţiune uşoare. Talia este în medie de 155 cm, iar greutatea corporală de 500
kg. Culoarea predominantă este roibă cu diferite nuanţe.
Perspective. Se foloseşte la ameliorarea cailor locali din nordul Moldovei şi se creşte la
herghelia Rădăuţi.
Calul românesc. În ce priveşte originea calului româesc se susţine că, la formarea lui, au
luat parte rasele ariană şi mongolă. Întrucât caii locali de origine carpatică au fost mai numeroşi
decât cei mongoli, calul românesc se aseamănă foarte mult cu rasa Arabă. Sub influenţa
condiţiilor pedoclimatice locale au luat naştere mai multe varietăţi şi anume: moldovenească,
dobrogeană, ialomiţeană, transilvăneană şi de munte. Dezvoltarea corporală este mijlocie spre
mică, cu talia de 130-145 cm, iar greutatea corporală de 350-400 kg. Culorile predominante sunt
murgă şi neagră. Se ameliorează cu rasele perfecţionate.
Calul de munte se aseamănă cu varietatea moldovenească dar are talie mai mică (120-135
cm). Producţiile piloase sunt mai dezvoltate. Este un cal rezistent, rustic şi energic. Se utilizează
la transporturi în zona de munte. Se ameliorează cu rasele Huţulă şi Lipiţană.
Rasa Huţulă s-a format în zona Carpaţilor Nordici din Moldova. Se creşte la herghelia
Lucina, judeţul Suceava.
Însuşiri morfo-productive. Conformaţia corporală este armonioasă, având trunchiul
lung, larg şi adânc, iar membrele relativ scurte cu articulaţii puternice. Talia variază între 137 -
140 cm iar greutatea corporală este de 400 kg. Culoarea este diferită, neagră, murgă, şoricie,
roibă şi şargă. Este un cal cu temperament vioi, rezistent şi foarte docil. Se utilizează la tracţiune
şi la port-samar. Se foloseşte la ameliorarea calului de munte.

1.2. Rasele intermediare

Calul Nonius. Această varietate s-a format la hergelia Mezöhegyes din Ungaria, prin
împerecherea armăsarului Nonius senior de origine anglo-germană, adus din Franţa (1816) cu
iepe de origini diferite.
Însuşiri morfo-productive. Este un cal propriu pentru munci agricole şi transporturi. Are
talia de 160 cm iar greutatea corporală de 600 kg. Culoarea murgă este cea mai răspândită. Sunt
şi exemplare de culoare neagră sau roibă.
Perspective. Este întâlnit în Câmpia de Vest a ţării. Se creşte în rasă curată la herghelia de
la Izvin judeţul Timiş. Pentru a i se imprima un temperament vioi se fac încrucişări de infuzie cu
rasa Pur sânge englez.
Calul Furioso North-Star s-a fost la herghelia Mezöhegyes din Ungaria, în prima
jumătate a secolului al XIX-lea prin împerecherea armăsarilor din rasa Pur sânge englez, Furioso
şi North-Star, cu iepe de origini diferite.
Însuşiri morfo-productive. Are o conformaţie corporală armonioasă. Talia este de 153-
160 cm, iar greutatea corporală de 550 kg. Este un cal cu temperament liniştit, bun pentru munci
agricole şi călărie. Culoarea obişnuită este murgă şi mai rar neagră.
Perspective. Se creşte la Bonţina, judeţul Cluj şi se utilizează la ameliorarea populaţiei
locale din centrul şi nord-vestul Transilvaniei.
Rasa Lipiţană a fost formată la herghelia Lipizza din Austria, prin încrucişarea cailor
italieni, spanioli, danezi şi arabi. Liniile mai importante din cadrul rasei sunt: Conversano,
Favory, Maestoso şi Napolitano.
Însuşiri morfo-productive. Se caracterizează prin mers elegant, cu acţiune înaltă a
genunchiului. Culoarea este vânătă, murgă şi mai rar neagră sau roibă. Are talia de 152 cm. iar
greuttea corporală de 450 kg. Este o rasă bună pentru călătorie şi munci mijlocii.
Perspective. Se creşte la herghelia Sâmbăta de Jos şi se foloseşte la ameliorarea cailor
locali de munte şi din zona sud-vestică a Transilvaniei.
Trăpaşul românesc a fost creat prin utilizarea la încrucişare a armăsarilor din rasele
Trăpaş american, Trăpaş Orlow şi Trăpaş francez.

81
 Însuşiri morfo-productive. Acest cal nu are conformaţia uniformă, în schimb este
omogen ca aptitudini, fiind specializat pentru aliură la trap. Realizează 1 km într-un minut şi 25
de secunde. Culoarea este murgă, neagră, roibă şi mai rar vânătă.
Perspective. Se utilizează la competiţiile sportive pe hipodrom şi la încrucişări cu rasa
Ardeneză.

1.3. Rase grele

Rasa Ardeneză s-a format în zona munţilor Ardeni din Belgia.

Însuşiri morfo-productive. Conformaţia este specifică raselor de tracţiune grea. Are gât
scurt şi gros de formă piramidală. Spinarea, şalele şi crupa sunt duble şi musculoase. Talia
variază între 150 şi 170 cm, iar greutatea corporală este de 650-750 kg. Are temperament liniştit.
Culoarea este roibă, murgă şi dereşă.
Perspective. Se creşte la hergheliile din Izvin judeţul Timiş, Slobozia şi Jegălia judeţul
Ialomiţa şi se foloseşte la încrucişările industriale.

CAPITOLUL 2

REPRODUCŢIA CABALINELOR

2.1. Manifestarea activităţii sexuale

Maturitatea sexuală, la cabaline se manifestă la 6-7 luni la rasele precoce, iar la cele
tardive la 16-18 luni şi uneori chiar mai târziu. La tineretul cabalin care a fost hrănit raţional şi
întreţinut pe păşune funcţia sexuală apare la o vârstă mai tânără, în comparaţie cu tineretul
crescut în regim de stabulaţie sau hrănit neraţional.
Vârsta optimă pentru reproducţie. Tineretul cabalin de ambele sexe se poate utiliza la
prima montă când a realizat cel puţin 75% din dezvoltarea de adult. Iepele utilizate prematur la
reproducţie rămân insuficient dezvoltate şi dau naştere la mânji debili, iar armăsarii vor avea o
longevitate sexuală scurtă.
Căldurile la iapă. La iepele adulte, căldurile apar după fătare în medie la 8 zile (5-15
zile), durează circa 7-9 zile în funcţie de rasă, vârstă, condiţii de hrănire şi îngrijire etc. Dacă
iepele nu au fost fecundate urmează o perioadă de linişte de circa 21 zile, apoi apare o nouă
perioadă de călduri.
Iapa în călduri este neliniştită, nechează, are vulva tumefiată şi de culoare roşie-aprins.
Momentul optim pentru montă sau însămânţare, este în prima zi de călduri la iepele adulte şi în a
2-a - a 3-a zi la cele primipare. Monta se repetă din 2 în 2 zile până la dispariţia căldurilor.

2.2. Organizarea montei, gestaţia şi fătarea

Depistarea iepelor în călduri se face la "bara de încercare", cu ajutorul armăsarului

încercător. După ce iapa a fost adusă la bara de încercare, i se imobilizează membrele posterioare
cu un ham special, iar baza cozii se înfăşoară pe o lăţime de 30 cm cu o faşă de pânză, pentru a se
evita rănirea penisului la armăsar. Armăsarul este adus la bară pe partea opusă iepei şi este lăsat
să se apropie pentru a o mirosi. Dacă iapa este în călduri campează, manifestând semne distincte
că primeşte armăsarul, iar dacă nu este în călduri, ciuleşte urechile, devine nervoasă şi loveşte cu
membrele posterioare în bară.
După efectuarea montei, se spală penisul armăsarului cu o soluţie de permanganat de
potasiu 1‰, apoi cu apă curată. Iapa trebuie plimbată după montă pentru a o împiedica să facă
sforţări de eliminare a spermei. Cel mai potrivit sezon de montă este în martie-iunie. Un armăsar

82
adult poate monta 60-70 iepe pe sezon, iar prin însămânţări i se atribuie 250-300 iepe.
Fecunditatea la cabaline este de 60-80%.
Gestaţia durează 330-345 zile. Începutul gestaţiei se calculează de la data ultimei monte.
Diagnosticul gestaţiei se face prin analize de laborator. Iepele fecundate, nu mai intră în călduri,
devin liniştite şi îşi recapătă pofta de mâncare. Spre sfârşitul perioadei de gestaţie abdomenul se
măreşte, întrucât fetusul creşte foarte mult în ultimile 3-4 luni. În perioada de gestaţie iepele vor
fi hrănite raţional, ferite de eforturi mari şi îngehsuieli.
Fătarea. Semnele prin care se anunţă apropierea fătării sunt următoarele: iapa se mişcă
greu, vulva se tumefiază, ugerul se măreşte în volum, deşerturile se adâncesc iar muşchii crupei
se relaxează. La apariţia acestor semne, iapa trece în boxa de fătare care trebuie prevăzută cu
aşternut normal curat. Fătarea durează 20-30 minute dacă prezentaţia mânzului este normală.
După fătare la 3-4 ore sunt eliminate învelitorile fetale şi placenta.
După expulzare, mânzului i se curăţă de mucozităţi gura, nasul şi urechile. Dacă cordonul
ombilical nu s-a rupt, se taie la 8-10 cm de abdomen, se stoarce de sânge şi se dezinfectează cu
tinctură de iod. La o oră după fătare mânzul va fi dat la supt. Laptele colostral este bogat în
substanţe nutritive şi are efect purgativ şi imunizant.
Întrucât iapa transpiră din cauza eforturilor depuse în timpul fătării, se buşumează până se
usucă părul, iar organele sexuale se spală şi se dezinfectează. La circa 2-3 ore după fătare se va
administra iepei apă în amestec cu tărâţe şi fân de calitate. Cantitatea de nuteţuri se măreşte
treptat pentru a ajunge la raţia normală la 7-8 zile după fătare.

CAPITOLUL 3

CREŞTEREA TINERETULUI CABALIN

3.1. Hrănirea şi îngrijirea mânjilor în perioada de alăptare

Hrana de bază în prima lună este laptele matern. De la vârsta de o lună, mânjii vor fi
obişnuiţi treptat să consume nutreţuri concentrate şi fân de leguminoase sau de graminee.
Primăvara se obţin rezultate bune în creşterea mânjilor prin asigurarea unei păşuni de calitate
bună. Tineretul cabalin crescut pe păşune este sănătos, viguros şi rezistent.
Hrana concentrată va fi formată din ovăz amestecat cu orz şi cu ruială de bob şi mazăre.
Fibroasele şi concentratele se administrează în iesle joase. Cantitatea de concentrate se măreşte
treptat de la circa 200 g în prima lună la 2,5-3 kg la vârsta de 6 luni. În perioada de iarnă, când
păşunea lipseşte, mânjii se hrănesc cu fân de calitate şi uruieli concetrate. Raţia se administrează
în 2-3 tainuri pe zi.
Adăparea se face de 3 ori pe zi înainte de administrarea concentratelor. De la vârsta de
circa 4 luni trebuie obişnuiţi cu căpăstrul.

3.2. Înţărcarea. Hrănirea şi îngrijirea.

Tineretul cabalin destinat pentru muncă se înţarcă la 4-5 luni, iar cel de prăsilă la 6 luni.
Înţărcarea se va efectua treptat în 10-12 zile, prin rărirea numărului supturilor în aşa fel încât în
ultimile 3-4 zile să sugă o singură dată pe zi. La această vârstă se face şi separarea pe sexe. Zilnic
se execută pansajul iar copitele se vor ajusta periodic. În herghelii, cu ocazia înţărcării se face
individualizarea.
Hrănirea şi îngrijirea mânjilor înţărcaţi. După înţărcare, între 6-12 luni, deşi procesul
de creştere se desfăşoară cu o intensitate ceva mai redusă, decât până la vârsta de 6 luni, este
necesar să se acorde atenţia cuvenită atât alimentaţiei cât şi îngrijirii mânjilor. Raţia trebuie să fie
completă, pentru a asigura dezvoltarea normală a scheletului şi a musculaturii.

83
 În timpul verii baza alimentaţiei o constituie păşunea, la care se va adăuga fân şi
concentrate. În perioada de iarnă raţia va fi formată din fân, concentrate, morcovi (2-3 kg/zi) şi
cantitatea necesară de săruri minerale. O atenţie deosebită se va acorda asigurării mişcării zilnice,
pansajului şi igienie copitei.
De la vârsta de 1-2 ani se desăvârşeşte procesul maturităţii sexuale. În această perioadă,
raţia va fi formată din cantităţi din ce în ce mai mari de nutreţuri fibroase şi suculente, reducând o
parte din nutreţurile concentrate. La această vârstă tineretul cabalin va fi obişnuit cu frâul,
zăbăluţa şi chinga.
În perioada de vârstă de la 2 la 3 ani, procesul de creştere scade în intensitate. În raţie se
pot introduce şi nutreţuri grosiere (paie de ovăz) petnru a înlocui din cantitatea de fân. De la
vârsta de 3 ani tineretul cabalin va fi obişnuit treptat la munic uşoare, apoi la munci mijlocii, iar
la vârsta de 4 ani poate fi utilizat la efectuarea lucrărilor obinuite de fermă. Cu ocazia pansajului,
în mod perioadic, mânjii vor fi obişnuiţi cu ridicarea copitelor în vederea potcovirii lor la vârsta
adultă.

3.3. Dresajul şi antrenamentul tineretului cabalin

Caii sunt dresaţi petnru diferite scopuri şi anume: curse, călărie, tracţiune uşoară şi
tracţiune grea. Dresajul are ca scop utilizarea cât mai completă şi mai economică a energiei
disponibile a calului.
Prin dresaj se urmăreşte crearea şi dezvoltarea reflexelor condiţionate utile în procesul
muncii, care să înlocuiască reflexele naturale ale calului. În sens restrâns, un cal se consideră
dresat când se supune voinţei omului şi execută corect mişcările impuse. La baza dresajului stau
următoarele principii: repetiţia, ritmul, continuitatea şi progresivitatea.
Repetiţia. Orice exerciţiu trebuie repetat de atâtea ori, până se fixează în scorţa cerebrală.
Ritmul. Este necesar ca repetarea actelor să fie ritmică şi în aceeaşi ordine. Comanda care
se dă trebuie să fie exprimată prin aceleaşi cuvinte pentru a determina regularitate în acţiune.
Continuitatea. În activitatea de dresaj nu se admit întreruperi, repetiţia exerciţiilor
facându-se în mod regulat.
Progresivitatea. Pentru a uşura fixarea exerciţiilor în scoarţa cerebrală a cailor, se va
începe cu executarea exerciţiilor simple şi treptat se trece la cele mai complexe.
Pentru a obţine rezultatele dorite este necesar ca dresorul să dea dovadă de calm şi
răbdare. Nu se va utiliza forţa şi violenţa. De asemenea, trebuie ca în timpul dresajului, animalul
să fie recompensat când răspunde la comenzi. La începutul dresării calul trebuie să se obinuiască
cu vocea dresorului, cu punerea şi scoaterea căpăstrului şi a frâului, apoi se trece traptat la
executarea primelor exerciţii.
După ce au fost obişnuiţi cu exerciţiile simple, caii de muncă vor fi deprinşi cu portul
hamului şi apoi se vor prinde la căruţă alături de un cal bătrân şi docil. La început tineretul
cabalin va fi obişnuit cu munci uşoare, apoi cu munci mijlocii până se ajunge la un effort de
muncă fizică specific fermei.
Caii de călărie trebuie deprinşi să poarte şaua pe care se vor aşeza greutăţi care se măresc
treptat până la greutatea călăreţului. În continuare se vor executa exerciţii corespunzătoare de
călărie. Dresajul şi antrenamentul la caii de muncă se fac la vârsta de 2-3 ani, iar la cei de călărie
începând de la vârsta de 18 luni.

84
 CAPITOLUL 4

HRĂNIREA ŞI ÎNGRIJIREA CABALINELOR ADULTE

4.1. Hrănirea şi îngrijirea iepelor de reproducţie.

Întrucât în perioada de alăptare, iepele sunt şi în primele 4-5 luni de gestaţie, trebuie
hrănite raţional. Furajele indicate sunt: fânul de leguminoase, de graminee, apoi grăunţele de
ovăz şi orz, iar vara nutreţuri verzi semănate şi perene. În timpul gestaţiei greutatea iepei creşte
cu circa 15% . În timpul gestaţiei hrana administrată trebuie să asigure cerinţele de principii
alimentari atât pentru creşterea fătului cât şi pentru producerea laptelui necesar mânzului, precum
şi pentru întreţinerea funcţiilor vitale ale iepei. O atenţie deosebită se va acorda igienei
alimentaţiei. Nutreţurile alterate, mucegăite sau îngheţate provoacă avortul.
În perioada de gestaţie avansată, cantitatea de nutreţuri fibroase se reduce, iar cu 2-3
săptămâni înainte de fătare, nu se administrează fân de leguminoase petnru a evita indigestiile
(colicile). Cantitatea de nutreţuri din raţie se reduce treptat, ajungând la 1/3 cu 24 zile înainte de
fătare. Adăparea se face cu apă potabilă la temepratura de 12-14°C.
O atenţei deosebită se va acorda igienei corporale şi igienei adăposturilor. Iepele de
muncă vor fi scutite de efotuir prea mari cu două luni înainte de fătare.

4.2. Hrănirea şi îngrijirea armăsarilor de reproducţie

Armăsarilor de reproducţie li se administrează în hrană nutreţuri cu un conţinut bogat în

substanţe proteice şi vitamine. Cele mai indicate nutreţuri sunt: fânul de graminee, de
leguminoase, paiele de ovăz de bună calitate, fânul de borceag, grăunţele de ovăz şi orz etc.
O atenţie deosebită se va acorda asigurării mişcării (minimum 2-3 ore pe zi), igienei
corporale şi igienei copitelor. Armăsarii se ţin în boxe individuale. Se recomandă folosirea lor la
munci uşoare şi mijlocii. Un armăsar adult în vârstă de 7-14 ani poate efectua două monte pe zi la
un interval de circa 10 ore, cu o pauză de o zi pe săpătmână. Armăsarii tineri sub 6 ani, şi cei
peste 14 ani, vor executa o singură montă pe zi Într-un sezon de montă unui armăsar adult i se pot
repartiza 60 iepe, iar dacă se practică însămânţarea artificială 250-300 iepe. În schimb
armăsarilor tineri de 4-5 ani şi celor peste 14 ani li se repartizează circa 20-30 iepe pe sezon.

4.3. Hrănirea şi îngrijirea cailor de muncă

În vederea producerii de energie necesară desfăşurării efortului de muncă, organismul

animal are nevoie de anumite cerinţe în principii nutritivi şi anume: glucide, proteine, vitamine şi
săruri minerale.
Glucidele constituie sursa de energie necesară în vederea desfăşurării efortului de muncă.
Ca urmare, petnru caii de muncă cele mai indicate furaje sunt cele cu conţinut ridicat în glucide şi
anume: fânul de graminee, paiele de ovăz, cocenii de porumb, grăunţele de orz şi ovăz, sfecla
furajeră etc. Raţia se administrează în tainuri, la ore fixe. Adăparea se face înainte de
administrarea concentratelor. Caii transpiraţi, sau încăziţi în urma efortului depus se adapă numai
după restabilirea stării fiziologice normale. Cantitatea necesară unui cal pe zi este de 40-50 l.
Ordinea de administrare a nutreţurilor este următoarea: fibraose sau grosiere, apă, concentrate şi
din nou fibroase sau grosiere. Cantitatea de nutreţrui se calculează pe bază de norme, ţinând cont
de greutatea vie şi de efortul de muncă. O atenţie deosebită se va acorda pansajului, igienei
copitelor şi porcovitului.

4.4. Producţiile cabalinelor

85
 Producţia de muncă.Capacitatea de muncă a unui cal este influenţată de numeroşi factori
şi anume: talia şi greutatea corporală, vârsta, conformaţia corporală, temperamentul, starea de
întreţinere, dresajul şi antrenamentul, factorii pedoclimatici etc.
Talia şi greutatea. Un cal mic şi uşor are o forţă de tracţiune mai redusă în comparaţie cu
un cal de talie mare şi cu o greutate corporală mai mare.
Vârsta. Este cunoscut faptul că între 6-14 ani caii au cea mai mare forţă de tracţiune.
După vârsta de 14 ani forţa de muncă scade treptat.
Temperamentul. Caii cu temperament vioi au un randament în muncă superior faţă de cei
cu temperament limfatic sau nervos. Starea de întreţinere necorespunzătoare, influenţează negativ
asupra capacităţii de muncă a cailor. Asupra forţei de muncă a cailor, o influenţă nefavorabilă o
exercită, dresajul insuficient, timpul nefavorabil, relieful accidentat, harnaşamentul neajustat,
drumirile desfundate.
Regimul de muncă trebuie în aşa fel organizat, încât calul să fie zilnic în stare de muncă.
Pentru a realiza acest scop, orele de muncă vor alterna cu orele de repaus. După fiecare oră de
muncă se face o pauză de 10 minute, iar la amiază o pauză de 2-3 ore pentru administrarea
tainuluide hrană. Dacă animalele sunt supuse la un efort de muncă neîntrerupt timp de 4-5 ore de
resimt, întrucât organismul epuizează toate rezervele de energie, iar randamentul în muncă scade.
Caii trebuie împerecheaţi pe atelaje după mărime, greutate, sex şi temperament. Utilizarea la
muncă a cailor se face numai când au realizat 75% din dezvoltarea de adult. Durata zilei de
muncă este în medie de 10 ore.
Programul de hrănire ţi îngrijire trebuie respectat. Igiena corporală se asigură prin pansaj,
care trebuie executat zilnic în afara grajdului. În sezonul de vară se face baie cailor de muncă
odată pe săptămână. Coada şi coama vor fi ţinute curate, evitându-se împletirea părului sau
scurtarea prin tăiere. Întreţinerea copitelor trebuie făcută cu atenţie deosebită. Potcovitul se
execută periodic, la interval de 2-3 luni.
Producţia de carne. Atât în unele ţări din Europa cât şi în Asia, carnea de cal se consumă
pe scară largă. Valoarea nutritivă a cărnii de cal este asemănătoare cu a cărnii de taurine.
Creşterea cailor pentru producţia de carne este neeconomică.
Producţia de lapte. Laptele de iapă se fofoseşte în alimentaţia unor popoare din Orient
(Kirchizi, Iakuţi, Mongoli etc.). Producţia de lapte a iepelor variază între 1300-1600 litri/cap,
într-o perioadă de lactaţie (5-6 luni). La noi în ţară nu se consumă laptele de iapă.

CAPITOLUL 5

DIRECŢIILE ŞI OBIECTIVELE AMELIOR|RII CABALINELOR

Ţinând seama de cerinţele economice actuale şi de orientările de erspectivă în creşterea

cabalinelor, Programul de ameliorare la această specie prevede următoarele direcţii:
ƒ sporirea capacităţii energetice a cabalinelor din rasele de tracţiune crescute în ţara noastră şi
producerea de noi tipuri de cai utilizaţi pentru diferite zone ale ţării;
ƒ producerea unor tipuri de cai pentru sportul de performanţă, cu aptitudini de viteză şi pentru
sărituri peste obstacole, necesare necesare echipelor hipice care participă la competiţii interne
şi internaţionale;
ƒ producerea unor tipuri de cai pentru sportul hipic de amatori şi de agrement, necesari
oamenilor care îşi petrec timpul în aer liber în mijlocul naturii şi practică “turismul călare”
aflat în plină dezvoltare pe plan mondial.

5.1. Sisteme (metode) de ameliorare folosite la cabaline

86
 Ca şi alte specii de animale, la cabaline, în funcţie de scopul urmărit, se practică două
sisteme sau metode de ameliorare: ameliorarea prin creştere în rasă curată; ameliorarea prin
încrucişare şi hibridare între specii.

5.1.1. Creşterea în rasă curată

Aceasta constă în împerecherea armăsarilor şi iepleor ce aparţin aceleiaşi rase. Metoda se

foloseşte în cazul raselor perfecţionate (Pur sânge englez, Arabă, Trăpaşă, Lipiţană etc.), cu
însuşiri economice şi biologice care satisfac şi la care se urmăreşte păstrarea în generaţiile
viitoare a calităţii rasei. Ameliorarea în acest caz se realizează prin selecţie şi potrivirea
perechilor.
Totodată, metoda se foloseşte şi în cazul raselor “primitive” formate şi crescute în condiţii
de mediu specifice, aşa cum este cazul raselor Kazahă, Kirkiză, Iakută, de Baikal, de Amur,
Mongolă ş.a. din CSI şi alte ţări asiatice. Perfecţionarea acestora nu se poate face prin
introducerea raselor cu calităţi superioare, deoarece nu suportă condiţiile aspre de viaţă din aceste
zone, ci numai prin selecţie şi îmbunătăţirea treptată de către om a condiţiilor de viaţă.
În cadrul metodei de creştere în rasă curată (pură) se pot practica împerecherile omogene
sau heterogene, înrudite şi neînrudite.
Creşterea în rasă curată la cabaline trebuie folosită raţional, astfel putând duce la slăbirea
rezistenţei şi vitalităţii indivizilor, scăderea fecundităţii la iepe şi armăsari, care nu sunt decât
semne ale unui început de degenerare. Un exemplu în această privinţă îl reprezintă rasa Pur sânge
englez, crescută în unele ţări din Europa. Pentru a preîntâmpina sau combate urmările
nefavorabile ale creşterii în rasă curată şi ale consangvinizării se recomandă ca armăsarii şi iepele
să fie întreţinuţi în condiţii de viaţă diferite. În acest caz se practică împerecheri heterogene sub
formă de “împrospătarea sângelui”.
Împrospătarea sângelui constituie o formă de bază a creşterii în rasă curată şi presupune
introducerea într-o herghelie a unui armăsar pepinier de aceeaşi rasă şi chiar linie, provenit dintr-
o altă crescătorie unde a trăit în condiţii ecologice diferite. Această formă, cu largă folosire în
herghelii, urmăreşte prevenirea efectelor negative ale consangvinizării şi combaterea semnelor de
degenerare care pot apărea mai ales în hergheliile cu efective mici de iepe, cu un număr redus de
linii genealogice şi de armăsari pepinieri. La noi în ţară această formă a creşterii în rasă curată se
realizează astfel:
- schimbul de armăsari “pepinieri” între hergheliile care cresc aceeaşi rasă;
- -schimbul de armăsari între hergheliile naţionale şi hergheliile din alte ţări care cresc aceeaşi
rasă;
- importul de reproducători din aceeaşi rasă şi chiar linie genealogică.
O altă metodă cunoscută şi practicată de mult timp în ameliorarea cabalinelor este
creşterea în rasă curată pe bază de linii şi familii, care reprezintă forma utilizată în toate
hergheliile şi la toate rasele care sunt crescute în rasă curată. Creşterea pe bază de linii la cabaline
se referă, în esenţă, la un complex unitar de acţiuni tehnice care cuprind:
- creşterea dirijată a tineretului cabalin pentru obţinerea de produşi valoroşi;
- selecţionarea dintre aceştia a indivizilor care se remarcă prin calităţile individuale şi prin
descendenţa lor;
- folosirea intensă a acestor indivizi (de regulă armăsari) la reproducţie, acordând o deosebită
atenţie la potrivirea perechilor;
- creşterea dirijată a descendenţilor obţinuţi, selecţia şi potrivirea perechilor, practicându-se
chiar împerecheri înrudite pentru fixarea şi dezvoltarea calităţilor moştenite de la
întemeietorul liniei.

5.1.2. Creşterea prin încrucişare

87
 Este o altă metodă de ameliorare a cabalinelor, care constă în împerecherea indivizilor din
două sau mai multe rase diferite ca origine, bază ereditară, mod de formare a aptitudinilor. Scopul
practicării acestei metode este obţinerea unor indivizi (metişi) cu o bază ereditară heterozigotă, la
care se manifestă fenomenul heterozis. Metişii rezultaţi în urma încrucişării au un conservatorism
ereditar zdruncinat şi, ca atare, o slabă putere de transmitere a caracterelor, dar o putere de
adaptare şi o vitalitate ridicată, datorită bazei ereditare “îmbogăţite”. Metoda a fost practicată din
cele mai vechi timpuri şi a stat la baza formării unor rase de cai valoroase cum ar fi: Pur sânge
englez, Trăpaş american, Trăpaş Orlov, calul Gidran ş.a.
În creşterea prin încrucişare la cabaline se pot utiliza, după scopul urmărit, două forme:
încrucişarea de ameliorare şi încrucişarea de producţie.

Temă de verificare

1. Caracterizaţi principalele rase şi populaţii de cabaline crescute în zona dvs. de activitate.

2. Prezentaţi aspectele tehnice privind activitatea de reproducţie a cabalinelor.
3. Care sunt principalele aspecte tehnice privind creşterea tineretului cabalin?
4. Prezentaţi normele referitoare la hrănirea şi îngrijirea iepelor de reproducţie
5. Prezentaţi normele referitoare la hrănirea şi îngrijirea armăsarilor de reproducţie
6. Prezentaţi normele referitoare la hrănirea şi îngrijirea cailor de muncă.
7. Care sunt direcţiile şi obiectivele ameliorării cabalinelor?
8. Prezentaţi principalele sisteme (metode) de ameliorare folosite la cabaline.

88
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5:

TEHNOLOGII DE CREŞTERE ŞI
EXPLOATARE A PĂSĂRILOR

CAPITOLUL 1

CREŞTEREA GĂINILOR DIN RASELE GRELE PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE

La animale şi implicit la păsări, producerea de carne se bazează pe o mărire a

dimensiunilor celulelor (hipertrofie), a numărului de celule (hiperplazie) şi a volumului fluidului
extracelular. În timpul primei faze a dezvoltării embrionare la găină, creşterea este în primul rând,
rezultatul hiperplaziei, pentru ca după ecloziune, locul acesteia să fie luat de hipertrofie. Astfel,
creşterea animală este un sumum a creşterii componentelor carcasei (carne + oase + piele).
În mod firesc, producţia de carne la găină este sub influenţa unor factori genetici dar,
asupra nivelului acestei producţii exercită o presiune considerabilă şi numeroşi factori exogeni,
cum ar fi: alimentaţia asigurată, tehnologia de creştere şi exploatarea aplicată.

1. 1. Tehnologia creşterii găinilor de reproducţie din rasele grele

Creşterea găinilor de reproducţie din rasele grele la nivel de părinţi, în sistem intensiv, se
face în hale “oarbe”, fără ferestre, pe aşternut permanent. Există ferme de tineret părinţi, în care
tineretul este crescut de la vârsta de o zi la 20 de săptămâni şi ferme de părinţi adulţi, în care
păsările adulte sunt crescute de la 21 la 64 săptămâni; între fermele de tineret şi cele de adulte se
asigură un raport de 1/2.

1. 1. 1. Creşterea tineretului părinţi (T.P.)

Suprafaţa unei hale pentru creşterea tineretului de reproducţie este, de regulă, de 1200 m2.
Fiecare cameră are o cameră tampon la mijloc, care împarte hala respectivă în două semihale (din
dreapta şi din stânga camerei tampon). Cele două semicamere sunt străbătute de un culoar
central, care delimitează spaţiile de creştere a păsărilor; aceste spaţii sunt împărţite prin plase de
sârmă în 16 compartimente egale ca mărime, câte 8 pe semihală. La rândul lor cele 8
compartimente ale fiecărei semihale sunt dispuse, 4 pe partea dreaptă şi alte 4 pe partea stângă a
culoarului central. În compartimentele menţionate se introduce echipamentul de lucru, format
dintr-o eleveoză tip 2160 w/compartiment, respectiv hrănitorile şi adăpătorile necesare
efectivului de păsări cazat.
Popularea se face cu pui de o zi sexaţi, proveniţi din fermele de bunici, de cele mai mute
ori, la o densitate de 7,2 cap/m2, revenind 8600 capete pe hala de 1200 m2, din care 7400 femele
Playmouth Rock alb şi 1200 masculi Cornish alb. La populare, puicuţele se distribuie pe 3/4 din
suprafaţa halei, în 12 compartimente, iar cocoşii pe 1/4, în 4 compartimente. În creşterea
tineretului părinţi se are în vedere realizarea următoarelor obiective:
ƒ obţinerea unor loturi uniforme;
ƒ atingerea greutăţilor standard în toate fazele de creştere;
ƒ minim 90% păsări din efectivul la populare să fie transferat în halele de adulte;
ƒ starea de sănătate perfectă a păsărilor.
Pentru realizarea acestor obiective devine obligatorie respectarea vidului sanitar şi în
acelaşi timp, se impune o pregătire ireproşabilă a halei pentru populare, alături de aplicarea
întocmai a prevederilor tehnologice pe tot timpul perioadei de creştere a puilor.
89
 ♦ Vidul sanitar. La tineretul părinţi - găini rase grele, vidul sanitar are o durată de 4
săptămâni. În acest interval de timp se execută următoarele lucrări:
ƒ transferul tineretului în halele adulte (dacă nu se practică creşterea în hale universale, pentru
tineret şi adulte), recomandându-se ca acest transfer să se facă în primele 8 ore ale primei zile
de vid sanitar;
ƒ scoaterea aşternutului din hală, în ziua a doua; demontarea şi scoaterea din hală a
echipamentului tehnologic;
ƒ curăţenia mecanică a halei;
ƒ spălarea halei cu un jet de apă sub presiune;
ƒ curăţenia mecanică a echipamentului tehnologic, urmată de repararea, completarea şi
dezinfecţia acestuia;
ƒ văruirea pereţilor halei şi pardoselii;
ƒ fumigaţia I a halei etanşeizate; dezinfecţia incintei şi a căilor de acces.
Dacă este cazul se execută lucrări de deratizare şi dezinfecţie a fermei. Aceste lucrări se
impune să fie executate în următoarele 4-5 zile ale primei săptămâni de vid sanitar. În
săptămânile a doua şi a treia se asigură odihna halei, când uşile acesteia se ţin închise, iar
orificiile de admisie-evacuare ale sistemului de ventilaţie şi oricare alt loc de comunicare cu
exteriorul se blochează.
Dacă rezultatele de sanitaţie obţinute de la laborator o impun, se repetă lucrările de
dezinfecţie. În săptămâna a 4-a, în hala deschisă, cu probe de sanitaţie corespunzătoare, se
introduce aşternutul curat, neinfestat cu mucegai şi neinfectat cu germeni patogeni, pe toată
suprafaţa acesteia în grosime de aproximativ 40 cm. Apoi se introduce şi se montează
echipamentul tehnologic şi se execută a II-a fumigaţie, în aceleaşi condiţii ca şi prima. Unii
practicieni tratează aşternutul cu var nestins, pe considerentul că acesta absoarbe umezeala din
aşternut, are efect bactericid şi, în plus, prin stingerea lui se formează Ca (OH)2, cu degajare de
căldură şi eliberare de O2.
♦ Pregătirea halelor pentru populare. Personalul care asigură pregătirea halei în
vederea populării trebuie să poarte echipament spălat şi dezinfectat, cu care nu va mai intra în
alte hale. Cu 48 ore înainte de populare se vor forma ţarcurile de creştere, din panouri P.F.L. Ele
se montează la o distanţă de 0,5-0,8 m de marginea exterioară a eleveozei, revenind câte o
eleveoză pe ţarc. În fiecare ţarc, spre marginile acestuia se introduc 5-6 tăviţe pentru furaj şi 5-6
adăpători tip start, dispuse intercalat. Numărul de pui de o zi repartizaţi pe eleveoză este de
maxim 560 femele sau 400 masculi.
Cu aproximativ 12-14 ore înainte de populare, se începe încălzirea halei astfel încât, la
introducerea puilor, să fie o temperatură de 32-350C sub eleveoză şi până la 24-260C în restul
halei. Când mai rămân 3-6 ore până la populare, se umplu şi adăpătorile tip start. Se are în vedere
că, apa prea rece provoacă indigestii, iar o apă prea caldă permite dezvoltarea germenilor
patogeni, în timp ce o apă potrivit de rece are efect benefic asupra puilor, stimulând mişcările
peristaltice gastrointestinale.
Menţionăm că hrana se va administra puilor în hală, pentru evitarea alterării ei sub sursa
de căldură, cât şi pentru a obliga puii să bea mai întâi apă şi apoi să mănânce. Fiecare eleveoză
este prevăzută cu un bec electric puternic, de 100 W aşezat pe circuit separat faţă de rezistenţa de
încălzire a ei; de asemenea, în fiecare ţarc de creştere, pentru controlul temperaturii, va trebui să
fie un termometru, care se pune direct pe aşternut, înspre marginea eleveozei. La populare
eleveoza se înalţă la aproximativ 40 cm de aşternut.
Prin iluminarea puternică a ţarcului la populare, puii vor recunoaşte mai uşor adăpătorile
şi tăviţele cu hrană, adaptându-se fără eforturi la condiţiile de hală. Se recomandă ca popularea
halei să se facă în ziua ecloziunii; temperatura din cutiile de transport a puilor nu trebuie să scadă
sub 300C.
♦ Microclimatul din halele de tineret părinţi. Tineretul părinţi-rase grele este crescut
timp îndelungat pe acelaşi aşternut (20 de săptămâni), de aceea se va acorda o atenţie deosebită
întreţinerii acestuia în cele mai bune condiţii.
90
 Un aşternut de bună calitate trebuie să fie uscat, higroscopic şi fără mucegai. Periodic, se
îndepărtează aşternutul umed din jurul adăposturilor. Printr-o ventilaţie suficient de activă este
posibilă eliminarea surplusului de umiditate din aer, încât acesta să nu condenseze şi să umidifice
aşternutul; totodată prin asigurarea temperaturii optime în hală se evită efectul de “rouă”, care la
fel, contribuie la umidifierea aşternutului.
Un aşternut compromis este greu de îmbunătăţit, dar nu imposibil. Pentru aceasta, se
elimină crusta formată şi porţiunile foarte umede, adăugându-se aşternut de bună calitate până la
refacerea grosimii de 40 cm; concomitent, se amestecă energic aşternutul vechi cu cel nou,
împreună cu 150 g superfosfat/m2 şi 150 g de var nestins/m2.
• Temperatura aerului. În primele trei zile, temperatura sub eleveoză, trebuie să fie de
350C, după care aceasta va scădea cu un grad pe zi până la vârsta puilor de 12 zile, când va
ajunge la 260C; această temperatură se menţine până la sfârşitul săptămânii a II-a. Mai departe,
temperatura aerului urmează să scadă cu un grad pe săptămână până la 180C, nivel considerat a fi
bun şi în continuare (tab. 7).

Tabelul 7
Temperatura tehnologică pentru tineretul părinţi (T.P.) găini rase grele
Nr. Vârsta Temperatura (0C)
crt. (săptămâni) sub eleveuză în restul halei
1 1 35-32 26-24
2 2 31-26 23
3 3 25 21
4 4 24 20
5 5 23 19
6 6 22 18
7 7 21 18
8 8 20 18
9 9 19 18
10 10-20 18 18

Eleveuzele se ridică pe măsura avansării în vârstă a puilor. Verificarea temperaturii se

face cu ajutorul termometrelor de control, dar şi după modul de distribuire a puilor în ţarcul de
creştere.
• Umiditatea relativă a aerului. Din primele ore de viaţă puii trebuie să beneficieze de o
umiditate relativă a aerului mai mare (65-70%), astfel încât să nu se deshidrateze, având în
vedere că, la încălzirea cu eleveuze, umiditatea ambientală este de aproximativ 80%. Pentru
perioada următoare, se recomandă nivelul de umiditate de 55-75%.
• Ventilaţia. Circulaţia aerului în halele de creştere a tineretului părinţi găini rase grele se
face în presiune pozitivă (admisie liberă şi evacuare forţată). Rata ventilaţiei (aer admis) trebuie
să fie de 0,7 m3/kg corp şi oră pe timpul verii.
• Curenţii de aer. La temperaturi situate în limitele confortului termic, curenţii de aer de
o anumită viteză, nu influenţează negativ sănătatea păsărilor; datorită însă imperfecţiunilor
contructive şi funcţionale ale halelor, microclimatul acestora este vizibil influenţat de condiţiile
mediului exterior, fapt ce face ca, la temperaturi ridicate, cum sunt cele din timpul verii să fie
nevoie de o intensificare a curenţilor de aer din hale, în timp ce, la temperaturile scăzute ale iernii
să devină imperios necesară reducerea vitezei acestor curenţi (tab. 8). Viteza curenţilor de aer
este dependentă şi de vârsta păsărilor.

Tabelul 8
Viteza curenţilor de aer (m/sec) în halele tineret părinţi găini rase grele
Nr. Vârsta păsărilor Temperatura exterioară

91
 crt. (săptămâni) sub 100C 10-200C 20-300C
1 1-3 lipsă curenţi lipsă curenţi 0,05 - 0,1
2 4-8 lipsă curenţi 0,05 - 0,1 0,1 - 0,2
3 9 - 20 0,05 - 0,1 0,1 - 0,2 0,2 - 0,5

• Presiunea aerului. În perioada când presiunea aerului din hale scade brusc şi se produc
modificări de potenţial electric şi de grad de ionizare a aerului, se constată o încetinire a
bioritmului puilor; invers, la creşteri bruşte de presiune se înregistrează o accelerare a bioritmului
acestora. Presiunea aerului din hale este influenţată şi de rata ventilaţiei.
Astfel, dacă admisia aerului este forţată şi evacuarea liberă, presiunea interioară creşte, în
timp ce la o admisie liberă şi evacuare forţată se constată o scădere a acesteia. Presiunea
atmosferică scăzută favorizează evaporarea rapidă a apei din hală, dar recirculă puternic gazele
nocive din canalizare şi fosele de dejecţii, viciind atmosfera, fapt ce se repercutează negativ
asupra sănătăţii păsărilor.
• Zgomotele din hală. Constituie un factor deosebit de stresant pentru păsări, provocând
anxietate şi agitaţie. Principala sursă de zgomote o reprezintă ventilatoarele nereglate în
funcţionare, dar şi zgomotele provocate de trântirea uşilor sau strigătele lucrătorilor din hală.
Pentru diminuarea agresivităţii factorilor stresanţi de hală în creşterea păsărilor au fost
făcute cercetări, multe din ele bazându-se pe tratarea păsărilor, după soluţii originale, cu
substanţe tranchilizante, de tipul: reserpine, bromine, derivaţi şi barbituricelor sau cu efect
tranchilizant, cum sunt unele substanţe din grupa heterociclilor cu azot, ca: derivaţi fenotiazinici,
romerganul (I. Vacaru-Opriş şi colab.), respectiv neuroleptice şi anxiolotice (I. Gîlcă). Se preferă
tratamentul cu substanţe care au efect tranchilizant, deoarece nu produc efecte secundare
nedorite, prin acumularea de produse reziduale în carne şi ouă.
• Pulberile din hală. Provin din aşternut, nutreţul combinat administrat, dejecţii uscate,
etc. Normele de igienă prevăd un nivel de maxim de 15 mg/m3 pentru pulberile din aer şi de 17-
25 mg/m3 pentru pulberile sedimentate, timp de 30 de zile.
• Noxe admise. Concentraţia amoniacului nu trebuie să depăşească 15 ppm în primele
săptămâni de viaţă a puilor şi 30 ppm, în continuare. Încărcătura maximă de amoniac se află
deasupra aşternutului, la nivelul puilor. Pentru hidrogenul sulfurat se admite o concentraţie de
până la 5 ppm, iar pentru bioxidul de carbon, o concentraţie de maxim 0,3%. Aşa după cum este
firesc, concentraţia în gaze nocive este determinată de rata ventilaţiei, care trebuie să fie mai mare
vara şi mai mică iarna.
• Iluminatul halelor. În primele 24 de ore se asigură lumina continuă, pentru ca puii să se
poată adapta mai uşor la condiţiile de hală. Apoi, durata zilei lumină se reduce, după cum
urmează: în zilele 2-3 la 22 ore; în zilele 4-7 la 20 ore; în zilele 8-11 la 16 ore; în zilele 12-15 la
12 ore; în zilele 16-20 la 10 ore. Începând cu ziua 21, durata luminii scade la 8 ore, menţinându-
se la acest nivel până la vârsta de 20 săptămâni, când tineretul se transferă în halele de adulte.
♦ Adăparea. În primele 2-3 ore de la introducerea în hală, puii vor primi numai apă
administrată în adăpători vacuumatice (1 adăpătoare/100 pui). La vârsta de aproximativ 2
săptămâni se înlocuiesc adăpătorile de tip start cu alte tipuri de adăpători, adecvate vârstei, dar
cele mai răspândite sunt adăpătorile circulare, suspendate (cu ventil). Ele se distribuie, de
asemenea, uniform, intercalate cu hrănitorile.
Frontul de adăpare va fi de 1,2 cm/cap în perioada de vârstă 3-8 săptămâni şi de 2-4
cm/cap de la 9 la 20 săptămâni. Înălţimea adăpătorilor se reglează în funcţie de dezvoltarea
corporală a puilor. Zilnic, adăpătorile se spală, de preferat la aceeaşi oră. Necesarul aproximativ
de apă pentru pui este indicat în tabelul 9.

Tabelul 9
Necesarul de apă pentru tineretul părinţi - găini rase grele
Nr. crt. Vârsta puilor (săptămâni) Litri de apă la 1000 pui

92
 1 1 –3 40 - 70
2 4 90
3 5 100
4 6 105
5 7 110
6 8 120
7 9 130
8 10 140
9 11 150
10 12 160
11 13 170
12 14 180
13 15 190
14 16 – 20 200 - 250

♦ Furajarea. La început, respectiv în primele zile de viaţă ale puilor, hrana se

administrează manual, în tăviţe din metal sau material plastic, curate şi dezinfectate, după care se
pune în funcţiune echipamentul electromecanic pentru furajare din dotarea halei. Tăviţele au de
regulă circumferinţa de 100 cm; se apreciază că o tăviţă este suficientă pentru furajarea unui
număr de 100 pui. În unele ferme, tăviţele pentru furajare se înlocuiesc cu cofraje nefolosite
pentru ouă, confecţionate din carton.
În primele două săptămâni de viaţă, puii se hrănesc “ad libidum”, pentru ca, în continuare,
să fie furajaţi restricţional, sub control, urmărindu-se realizarea greutăţilor corporale medii
prevăzute în curba standard pentru tineretul părinţi-găini rase grele. În vederea determinării
greutăţii puilor, se fac cântăriri de sondaj, în prima zi a fiecărei săptămâni, înainte de furajare.
Dacă în urma cântăririi lor, efectuate la începutul săptămânii a 3-a, se constată
înregistrarea unor greutăţi corporale medii sub nivelul celor din curba standard pentru săptămâna
analizată, puii se furajeajă “ad libidum” şi în această săptămână, după care se trece la furajarea
restricţională, pe baza normelor zilnice de consum specific (tabelul ).
Pe parcursul creşterii tineretului se impune să se acorde o atenţie deosebită nivelului
energo-proteic al hranei administrate. Atunci când se constată că receptura de nutreţuri combinate
folosită are un nivel proteic mai scăzut decât cel normal, nu este indicat să se mărească consumul
zilnic în ideea satisfacerii cerinţelor proteice, deoarece aportul suplimentar de energie pe care îl
provocăm, conduce la o depunere de grăsimi în organismul puilor, ceea ce vine în contradicţie cu
condiţia lor de reproducţie.
În practica creşterii tineretului părinţi-găini rase grele pot să apară şi alte situaţii nedorite,
care trebuiesc înlăturate cu mult discernământ. Astfel, uneori, se înregistrează greutăţi corporale
medii ce depăşesc baremurile stabilite; în această situaţie, se vor verifica şi dacă este cazul se vor
corecta condiţiile de calitate ale hranei administrate, în special sub aspect energo-proteic. Pentru
situaţia dată, restricţionarea cantitativă a hranei, în sensul reducerii consumului zilnic de nutreţuri
combinate, sub normele de consum folosite în săptămâna anterioară nu este recomandabilă, ci
numai menţinerea aceloraşi consumuri până la intrarea pe curba de greutate standard constituie o
soluţie eficientă.
Din săptămâna a 6-a până în săptămâna a 22-a (inclusiv) de viaţă a puilor se poate aplica
furajarea restricţională de tip “skip-a-day”, ce presupune ca raţia pe două zile să se administreze
într-o singură zi, după care urmează o zi de post. Începând cu săptămâna a 8-a, în ziua de post se
împrăştie spărturi de cereale sau granule (8 - 10 g/cap/zi) pe aşternut, cu scopul de a reduce
incidenţa canibalismului; totodată, prin scurmarea aşternutului de către păsări, se evită formarea
crustei la suprafaţa acestuia.
Când păsările ating vârsta de 23 săptămâni se face trecerea de la programul de furajare
“skip-a-day” la furajarea zilnică; perioada de tranziţie la noul tip de furajare fiind de 2 săptămâni.
93
Hrana se administrează sub formă de făină. Se urmăreşte simultaneitatea furajării întregului lot de
păsări. Frontul de furajare trebuie să fie de 5 cm/cap în perioada de vârstă 3-8 săptămâni şi de 10
cm/cap de la 9 la 20 săptămâni.
♦ Particularităţi de creştere a cocoşilor. Cocoşii se hrănesc separat, iar la vârsta de 8
săptămâni se triază, eliminându-se minus şi plus variantele de greutate corporală, exemplarele cu
defecte de aplomb, cele cu o conformaţie defectuoasă, precum şi cele clinic nesănătoase. De
obicei, cocoşii reţinuţi la vârsta de 8 săptămâni reprezintă 15% din efectivul de puicuţe oprite în
fermă la aceeaşi vârstă.

1. 1. 2 Creşterea părinţilor adulţi (P.A.)

La vârsta de 20 săptămâni, tineretul părinţi se transferă în hale de adulte, formându-se

loturi de reproducţie. Hala pentru păsări adulte, în suprafaţă de 1200 m2, se amenajează în mod
asemănător cu cea pentru tineret, cu unele deosebiri, între care mai importante sunt:
ƒ În loc de 16 compartimente se fac numai 8, din care 4 în dreapta camerei tampon şi alte 4 în
stânga acesteia;
ƒ Din cele 4 compartimente ale fiecărei semihale, două sunt pe partea dreaptă a culuarului
central şi alte două pe stânga lui.
ƒ În dreptul culuarului central se distribuie cuibarele, al căror număr se corelează cu efectivul
cazat, revenind 4 găini la un cuibar.
Densitatea la populare în halele de adulte trebuie să fie de 5-6 cap/m2, frontul de furajare
de 12 cm/cap, iar cel de adăpare de 2,5-3,0 cm/cap. Aşternutul se impune să fie uscat, curat,
dezinfectat şi gros de aproximativ 40 cm, în special în lunile de iarnă. Temperatura din hală va fi
de 180C, iar umiditatea relativă a aerului de 60-70%.
Pentru o bună ventilaţie se asigură 5-6 m3 aer/kg corp şi oră (maxim 7 m3/kilocorp şi oră
în lunile de vară). În zilele excesiv de călduroase, în dreptul orificiilor de admisie se recomandă
să se pună dispozitive cu grilaj, umplute cu cărbune de mangan, deasupra cărora un robinet lasă
să se scurgă un jet subţire de apă. Ventilaţia va fi la fel ca la tineret, în presiune pozitivă.
Programul de lumină se adaptează vârstei păsărilor. Astfel, după vârsta de 20 săptămâni,
durata zilei de iluminare a halei este necesar să crească treptat, determinând intrarea în ouat a
păsărilor la vârsta optimă. Dacă durata zilnică de iluminare a halei creşte înainte de timp, se
forţează instalarea maturităţii sexuale, în detrimentul maturităţii corporale, cu consecinţe grave
asupra curbei de ouat.
Un program de lumină corect trebuie să stimuleze producţia de ouă şi să nu o forţeze sau
să o inhibe. Creşterea duratei zilnice de iluminare în halele de găini de reproducţie-rase grele la
nivel de părinţi se recomandă să se facă conform tabelului 10.

Tabelul 10
Programul de lumină la părinţi adulţi (P.A.) - găini rase grele
Nr. crt. Vârsta (săptămâni) Durata zilnică a luminii (ore)
1 4 – 20 8
2 21 9
3 22 10
4 23 11
5 24 12
6 25 13
7 26 14
94
 8 27 14,15
9 28 14,30
10 29 14,45
11 30 15
12 31 15,15
13 32 15,30
14 33 15,45
15 34 16
16 35 – 64 16

Se va avea grijă ca, perioada de întuneric să fie de întuneric total, căci pătrunderea de
lumină în hală prin diverse orificii crează zone luminoase, unde păsările continuă să se hrănească
şi să bea apă, în timp ce păsările din zonele întunecate manifestă o stare de agitaţie extremă.
Perioada de lumină trebuie să asigure o intensitate luminoasă uniformă în toată hala şi constantă;
se apreciază că o intensitate luminoasă de 20-30 lucşi este indicată pentru situaţia dată.
Alţi autori recomandă următorul program de lumină: 13 ore lumină la vârsta de 21
săptămâni; 14 ore la vârsta de 22 săptămâni; 14 ore şi 30 minute la vârsta de 23 săptămâni; 15 ore
la vârsta de 24 săptămâni; 15 ore şi 30 minute la vârsta de 25 săptămâni; 16 ore lumină de la 26-
64 săptămâni.
Cocoşii se transferă înaintea puicuţelor, cu 2-3 zile (după alţi autori, transferul puicuţelor
trebuie făcut imediat după terminarea transferului cocoşilor). Sexele se cresc împreună într-un
raport de 1 mascul la 10 femele. Pe fiecare din cele 8 compartimente revin, de regulă, 75-90
cocoşi şi 750 puicuţe, iar pe hală, 600-720 cocoşi şi 6000 puicuţe (6600-6720 capete/hală).
Transferul trebuie făcut într-o singură zi, când conform programului “skip-a-day”,
păsările nu se furajează. Ele vor beneficia în hala de adulte de apă proaspătă şi de un microclimat
corespunzător. A doua zi, se face prima furajare, cu cantităţi prevăzute în programul “skip-a-
day”, dându-se totuşi, un mic supliment pentru diminuarea stresului de transport.
♦ Furajarea şi producţia de ouă. În hrănirea găinilor din rasele grele este necesar să se
aibă în vedere că ele sunt lacome, din care cauză consumă o cantitate mai mare de furaje decât le
este necesar. Supraconsumul de furaje duce la îngrăşare, reducerea producţiei numerice de ouă şi
scăderea fertilităţii acestora. În acest context pentru evitarea supraconsumului, se practică
alimentaţia programată, sub control, asigurându-se accesul la hrană, timp de 2 ore dimineaţa
(tainul I) şi alte 2 ore după amiaza (tainul II), împărţindu-se norma zilnică cantitativă de hrană, în
mod egal, pe cele două tainuri; orele de hrană vor fi aceleaşi în fiecare zi. Masculii se vor hrăni
separat de femele.
Hrana se administrează sub formă de făină. Normarea zilnică cantitativă a hranei se face
în corelaţie cu intensitatea de ouat şi curba de greutate standard, conform precizărilor din tabelul .
Se constată că la vârsta de 64 săptămâni, când seria de creştere se lichidează, găinile Rock trebuie
să aibe 3100-3200 g, iar cocoşii Cornish, 4800-4900 g.
În acelaşi timp, se constată că, într-o perioadă de producţie a găinilor de 40 de săptămâni
(de la 20-64 săptămâni) se pot obţine 134-172 bucăţi ouă pe găină. Alţi autori prezintă curbe de
ouat, potrivit cărora, în aceeaşi perioadă de producţie, se pot obţine 177 bucăţi ouă pe găină, din
care 161 bucăţi ouă sunt incubabile. La un procent de ecloziune mediu de 84,7%, rezultă
posibilitatea realizării unui număr de 136,6 pui de o zi pe găină furajată.
Curba de ouat prezintă o ascensiune rapidă (intensitatea de ouat ajunge la valoarea de
83% la vârsta găinilor de numai 31 săptămâni); urmează un platou destul de lung şi o pantă
declivă uniformă (intensitatea de ouat scade la valoarea de 47% la 64 săptămâni).
Dinamica creşterii în greutate la găinile de reproducţie din rasele grele se urmăreşte prin
cântăriri prin sondaj, efectuate săptămânal, până la vârsta de 36 săptămâni şi din două în două
săptămâni, pe 5% din efectiv, după această vârstă. În situaţia în care intrarea în curba de ouat are
loc prea lent, se poate suplimenta raţia zilnică cu 5 g/cap; dacă procentul de ouat stagnează 4-5

95
zile consecutiv, raţia zilnică se va suplimenta cu 10 g/cap. Consumul de nutreţ combinat pentru
producerea unui ou este înmedie de 430 g.
♦ Adăparea. Găinile consumă o mare cantitate de apă, care este, de regulă, dublă faţă de
cantitatea de hrană ingerată, în condiţiile unei temperaturi în hală de 210C şi a unei furajări
normale; orice creştere a temperaturii determină un consum suplimentar de apă, de 8% pentru
fiecare grad de temperatură (0C) în plus. Asupra consumului de apă, mai mic sau mai mare,
influenţează însă şi alţi factori, precum: conţinutul în săruri de sodiu şi potasiu, în proteină brută
(%) şi celuloză brută (%) din reţetele de nutreţuri combinate folosite. De asemenea, consumul de
apă este influenţat de temperatura acesteia, intensitatea de ouat, dar şi de unele afecţiuni, între
care: necroza ovarelor, nefroza, proventriculita, etc.
În caz de restricţionare a consumului de apă, după 48 de ore de restricţionare, se constată
subţierea cojii ouălor, apariţia unui număr din ce în ce mai mare de ouă fără coajă şi în final,
stagnarea ouatului. Dacă păsările sunt lipsite total de apă, timp de 24 de ore, ouatul încetează.
Apa de băut pentru păsări trebuie să îndeplinească anumite condiţii de calitate. Astfel, se cere ca
aceasta să aibă o valoare a pH-ului de 6-7, iar conţinutul în fier nu trebuie să depăşească 1,0 ppm.
Un nivel al fierului de peste 3 ppm determină scăderea eficienţei tratamentelor cu tetraciclină şi
sulfamide prin apă şi reduce stabilitatea vaccinurilor dizolvate în apă.
Nitraţii (NO3) în cantităţi ce depăşesc 50 ppm, nitriţii (NO2) peste 0,05 ppm indică o
contaminare fecală a apei, fapt ce conduce la scăderea producţiei de ouă. Superclorinarea apei de
băut oxidează nitraţii şi nitriţii, dar în acelaşi timp reduce eficienţa medicamentelor administrate
în apă şi determină subţierea cojii ouălor, încât este mai bine să se evite infectarea apei, decât să
fie dezininfectată prin superclorinare. Trebuie evitat şi excesul ingestiei de apă, care determină
reducerea consumului de hrană şi, implicit, scăderea producţiei de ouă.
Consumul în exces de apă apare în condiţii de microclimat necorespunzător în hală (temperatura
prea ridicată şi umiditatea relativă a aerului prea scăzută). O mare atenţie se va acorda salinităţii
nutreţurilor combinate administrate, ştiindu-se că lipsa de NaCl în hrană se soldează cu reducerea
atât a consumului de nutreţ combinat cu 50%, cât şi a celui de apă în proporţie corespunzătoare,
cu consecinţe nefaste asupra producţiei de ouă. Când nivelul sării în furaj depăşeşte pe cel maxim
admisibil, păsările consumă mai multă apă decât furaj şi ca urmare, scade intensitatea de ouat, iar
dejecţiile lor devin umede.

96
 CAPITOLUL 2

FIZIOLOGIA REPRODUCŢIEI LA PĂSĂRI

Deoarece din punct de vedere zoologic, între mamifere şi păsări există deosebiri esenţiale,
bine consolidate filogenetic, este normal ca şi sub aspectul funcţiei de reproducţie să existe
importante diferenţieri. La păsări se dezvoltă şi funcţionează de regulă numai ovarul şi oviductul
stâng, pe când ovarul şi oviductul drept se atrofiază încă din timpul vieţii embrionare, având la
păsările adulte un aspect rudimentar.

2. 1. Ovogeneza, creşterea şi maturarea foliculilor

Ca şi la mamifere ovogeneza la păsări înseamnă formarea ovulelor. De aceea, există şi la

păsări cele trei stadii clasice: de proliferare a ovogoniilor, de creştere şi de maturare a ovocitului.
Ovogoniile la păsări se dezvoltă şi se multiplică la jumătatea perioadei de incubaţie. În continuare
are loc transformarea ovogoniilor în ovocite primare, care înconjurate de mici celule foliculare şi
acoperite cu o teacă conjunctivă subţire, formează foliculii primordiali. Fiecare folicul primordial
conţine de obicei un singur ovocit.
Prin creşterea şi maturarea foliculilor se înţelege transformarea foliculilor primordiali în
foliculi secundari şi apoi terţiari (foliculi de Graff). În timpul acestor transformări are loc în
interiorul foliculului şi maturarea ovocitului care devine ovul matur, apt pentru fecundare. De
obicei, foliculii terţiari suferă fenomenul de ovulaţie şi apoi de transformare în ou, la nivelul
segmentelor oviductului.
Nu toţi foliculii primordiali se vor transforma în ouă, ci o mare parte din ei suferă
fenomenul de “atrofie foliculară”, care se întâlneşte mai ales în stadiul de folicul primordial,
uneori însă şi în stadiile de folicul secundar şi chiar terţiar. Trebuie precizat că numărul total al
foliculilor ovarieni existenţi la păsări nu creşte în timpul dezvoltării lor după ecloziune, ci
dimpotrivă, acest număr este totdeauna mai redus la păsările adulte faţă de puicuţe.
Astfel, la două zile după ecloziune, foliculii primordiali din ovarul puicuţelor sunt de
ordinul milioanelor (de exemplu la puicuţe din rasa Leghorn sunt aproximativ 4 milioane, iar la
puicuţe din rasa Rhode Island sunt aproximativ 14 milioane foliculi primordiali). Numărul de
foliculi ovarieni la păsările adulte este aproximativ de o mie de ori mai mic, respectiv de ordinul
miilor; o pasăre adultă are în medie 1-4 mii de foliculi primordiali, din care cel mult 1/3 devin
foliculi terţiari şi respectiv producţie de ouă.
Numărul de ovocite primare care se află în ovarul păsărilor adulte este mărit ca urmare a
domesticirii (de exemplu la raţele sălbatice adulte se găsesc în medie 500 ovocite primare, iar la
raţele domestice numărul lor depăşeşte 1000) şi mai ales a selecţiei. Se ştie că producţia de ouă a
păsărilor poate creşte prin anumiţi factori de mediu şi prin tehnologii de creştere.
Aceasta nu înseamnă că se intervine în creşterea numărului de foliculi ovarieni ai păsării,
care după cum s-a arătat se formează în timpul incubaţiei, iar după ecloziune nu numai că nu se
formează noi foliculi, ci dimpotrivă numărul lor descreşte. O alimentaţie raţională, un mod de
iluminat corespunzător, o tehnologie de creştere intensivă, duc la sporirea producţiei de ouă prin
stimularea maturării foliculilor primordiali deja existenţi în ovarul păsării adulte, respectiv creşte
ritmul eliminării ouălor.
Creşterea şi maturarea foliculilor reprezintă un proces care la păsări este puternic dirijat
neuroendocrin (tab. 44) şi metabolic. Astfel, sub influenţa hormonului hipotalamic de eliberare a
FSH-ului, are loc stimularea antehipofizei pentru secreţia de FSH. În urma cercetărilor făcute s-a
stabilit influenţa factorului lumină asupra hipotalamusului la păsări, care produce cantităţi sporite
de RH-FSH.

97
 Hormonul de stimulare foliculară (FSH) secretat de antehipofiză are şi la păsări rolul de
a stimula creşterea şi maturarea foliculilor ovarieni. Experimental s-a demonstrat că ablaţia
hipofizei (hipofizectomia) produce atrofia ovarului şi a oviductului stâng.
Un aspect particular la păsări îl reprezintă rolul estrogenilor secretaţi de foliculii
secundari şi terţiari. Starea de foliculinemie ridicată din perioada maturării foliculare, intensifică
absorbţia intestinală a calciului alimentar şi consecutiv creşterea calciemiei. Acest calciu
suplimentar din sânge se depune ca rezervă în măduva oaselor lungi constituind aşa numitul “os
medular” sau “os foliculinic” cu rol în formarea cojii minerale a oului. Ovulul de pasăre are
două feluri de citoplasme: citoplasma formativă (numită vitelus formativ sau ovoplasma) şi
citoplasma nutritivă (numită vitelus nutritiv sau oculoplasma).
Tabelul 11
Valori ale profilului hormonal la păsări, stabilit prin dozare cu izotopi radioactivi (dupã A.
T. Bogdan, Gh. Bãltan, A. Manta, Ecaterina Angi)
Hormonii dozaţi radioimunologic Nr. probe U.M. x ± sx
FSH 10 mU/ml 16,85 ± 1,89
LH 10 mU/ml 3,24 ± 0,38
LTH 10 ng/ml 6,90 ± 0,76
T3 34 ng% 98,0 ± 6,30
T4 26 ng% 4,70 ± 0,22
TSH 19 mU/ml 11,20 ± 2,47
CT c.s.* 13 ng/ml 2,66 ± 0,43
c.g*. 14 ng/ml 1,33 ± 0,33
PH c.s. 13 ng/ml 6,36 ± 0,53
c.g. 14 ng/ml 9,30 ± 0,59
*c.s. = loturi de găini cu ouă având coajă subţire;
c.g. = loturi de găini cu ouă având coajă groasă.

Odată cu formarea foliculului secundar şi apoi a celui terţiar, ovocitul devine ovul matur
şi acumulează cantităţi foarte mari de vitelus nutritiv, care are un bogat conţinut în lipide, protide,
glucide, săruri minerale, vitamine, pigmenţi etc. Există două feluri de vitelus nutritiv şi anume:
vitelus alb şi vitelus galben, ultimul având un conţinut mai ridicat de carotenoide.
Ridlle a stabilit experimental că într-un folicul pe cale de maturare, la fiecare 24 ore se
depune în oviduct câte un strat de vitelus alb şi altul de vitelus galben, fiecare cu o grosime de
aproximativ doi milimetri. Depunerea începe cu un strat de vitelus alb, care reprezintă viitoarea
latebră. Pe măsură ce diametrul ovocitului creşte pe seama vitelusului nutritiv (oculoplasmei),
citoplasma formativă (ovoplasma) se deplasează spre periferie, formând aşa numitul disc
germinativ, care conţine nucleul ovulului. Ovulul matur astfel format constituie gălbenuşul oului.
Formarea gălbenuşului are loc în aproximativ două săptămâni.
În stadiul de folicul terţiar, la periferia vitelusului se diferenţiază o membrană vitelină.
Pentru formarea gălbenuşului, cantitatea sporită de substanţe nutritive necesare este adusă prin
bogata reţea vasculară care se află la nivelul tecii foliculului pe cale de maturare şi care poate fi
observată macroscopic. Deoarece cantitatea de vitelus nutritiv este foarte mare comparativ cu
citoplasma formativă, gălbenuşul de ou face parte din rândul ovulelor polilecite sau telolecite.

2. 2. Ovulaţia şi fecundaţia la păsări

Ovulaţia la păsări este un proces declanşat şi reglat pe cale neuroendocrină. Declanşarea

ovulaţiei sau a dehiscenţei foliculare se face sub influenţa “hormonului de luteinizare” (LH)
secretat de antehipofiză.
În urma cercetărilor efectuate s-a demonstrat că şi la păsări hormonogeneza
gonadotrofinelor antehipofizare, deci şi a LH-ului, este controlată de hormonii hipotalamici de
98
eliberare. Astfel, pentru declanşarea ovulaţiei, este necesară stimularea hipotalamusului, care să
producă hormonul hipotalamic de eliberare pentru LH (respectiv RH-LH). Aceste date de
endocrinologia reproducţiei la păsări reprezintă baza explicării ştiinţifice a creşterii producţiei de
ouă (şi implicit a numărului de ovulaţii) prin mărirea artificială a duratei iluminatului în
adăposturile de păsări.
Foliculul ovarian matur anteovulator are dimensiuni mari şi este brăzdat pe suprafaţă de
vase sanguine care pornesc din pedunculul ovarian, având însă în zona ecuatorială, o porţiune
lipsită de vase numită stigmă, pe unde va avea loc dehiscenţa foliculară. La mamifere stigma
foliculului este situată la un pol al foliculului iar la păsări ea este mult mai mare şi situată în zona
mijlocie.
Ovulaţia la păsări începe cu captarea foliculului matur, după care urmează contracţia
fibrelor musculare din zona stigmei foliculare. Prin această contracţie, sângele din reţeaua
vasculară a tecii foliculului este evacuat, aşa încât vasele respective nu mai pot fi observate
macroscopic.
Urmează apoi ovulaţia, adică ruperea peretului folicular în zona ecuatorială a stigmei şi
eliminarea gălbenuşului, care în timp de 3-7 minute este captat de pavilionul oviductului.
Foliculul ovulat, are aspectul unei membrane golite de conţinut, se numeşte caliciu şi se resoarbe
în decurs de câteva zile, timp în care continuă activitatea endocrină.
În general, ovulaţia se produce numai după expulzarea oului precedent şi durează
aproximativ 30 minute (cu variaţii între 10-90 minute). Kusmer, consideră că la găini foarte bune
ouătoare (circa 10% dintr-un efectiv) ovulaţia se poate produce chiar înaintea expulzării oului
precedent. S-a constatat că ovulaţia poate fi inhibată prin modificarea bruscă a condiţiilor de
întreţinere, prin sperierea păsărilor, printr-un numpăr insuficient de cuibare, etc., factori care
influenţează nefavorabil sistemul neuroendocrin.
Experimental s-a demonstrat că administrarea la păsări a preparatelor hormonale, pe bază
de FSH şi LH, grăbesc ovulaţia, dar metoda stimulării ouatului prin hormoni gonadotrofi nu se
aplică în practică, datorită influenţei secundare pe care aceşti hormoni o au asupra organismului
păsărilor şi al oamenilor (după consumul de carne şi de ouă provenite de la păsări stimulate
hormonal).
Fecundaţia la păsări se produce la nivelul trompei prin amfimixia celor doi gameţi,
spermatozoidul şi ovulul (mai precis nucleul gălbenuşului, care se află pe discul germinativ).
Deoarece în interiorul discului germinativ pătrund 6-12 spermatozoizi, din care însă numai unul
singur participă la amfimixie, fecundaţia la păsări se caracterizează printr-o pseudopolispermie.
O particularitate a fecundaţiei la păsări o constituie faptul că ovulele pot fi fecundate timp
de câteva săptămâni după o singură împerechere (care la păsări se numeşte “călcat”). Acest
aspect are importanţă practică în stabilirea frecvenţei inoculării materialului seminal în tehnologia
însămânţărilor artificiale. La gâşte ouăle fecundate apar numai după 2-6 zile de la împerechere.
Johnson a constatat că după ziua primei împerecheri se mai produc încă 2-5 ouă nefecundate.
Aşa cum la mamifere există necesitatea practică a stabilirii diagnosticului gestaţiei, la
păsări este necesară precizarea fecundaţiei oului, ceea ce se realizează prin ovoscopie. Numai din
ouăle fecundate se pot obţine pui, astfel încât la incubat trebuie puse ouă verificate şi din acest
punct de vedere.

2. 3. Formarea oului la păsări

În mod obişnuit, prin “ou” de pasăre se înţelege oul expulzat din cloacă, respectiv oul în
sens comercial. Formarea oului reprezintă totalitatea proceselor morfofiziologice care se petrec la
diferite nivele ale oviductului, începând cu ovulaţia şi terminând cu formarea cojii.
Formarea oului la păsări durează în medie 24 ore şi constă în deplasarea gălbenuşului
pe traiectul oviductului, timp în care i se adaugă celelalte componente, sub influenţe hormonale şi
metabolice.
Desfăşurarea în spaţiu şi timp a formării oului are loc `n mai multe etape.
99
 La nivelul trompei (numită şi infundibulum), gălbenuşul stă o perioadă de aproximativ
15-30 minute, timp în care o traversează şi dacă întâlneşte spermatozoizi cu capacitate
fecundantă, devine gălbenuş fecundat sau ou propriu-zis.
La nivelul camerei albuminogene (numită şi magnum), gălbenuşul se acoperă cu albuş.
Glandele tubulare ale camerei albuminogene secretă iniţial un strat subţire şi foarte dens de albuş,
care înveleşte strâns gălbenuşul şi se numeşte “primul strat intern de albuş dens”. Pe axul
longitudinal al oului se formează, din acest prim strat de albuş dens, câte un filament albuminos,
care prin rotirea gălbenuşului se întinde şi se răsuceşte puternic formând şalaze sau retinacule, cu
rol de suspendare a gălbenuşului în zona centrală a oului.
Tot în camera albuminogenă se secretă cel de-al doilea strat (extern) de albuş dens,
precum şi altul fluid, care se localizează între primul şi al doilea strat de albuş dens, formând
"primul strat intern de albuş fluid”. Durata traversării camerei albuminogene este de aproximativ
3 ore, timp în care se formează cele 3 straturi de albuş (două dense şi unul fluid), precum şi cele
două şalaze.
La nivelul istmului, glandele din acest segment secretă două membrane cochiliere
formate din fibre elastice, cu grosime de câţiva microni. Aceste membrane cochiliere sunt lipite
între ele şi de obicei, la vârful rotunjit al oului, se depărtează puţin una de alta delimitând
“camera cu aer”, care se formează practic numai după expulzarea oului şi creşte în dimensiune.
Prin camera de aer se realizează în timpul incubaţiei o parte din respiraţia atmosferică. Mărimea
ei constituie un criteriu ovoscopic de control biologic al incubaţiei.
Tot la nivelul istmului glandele oviductului secretă un albuş fluid care difuzează prin
membranele cochiliere (deci de la exterior spre interiorul oului), formându-se astfel “al doilea
strat extern de albuş fluid”. La acest nivel se definitivează şi fixarea şalazelor, care se prind cu
capătul liber pe membrana cochilieră internă. Timpul de străbatere a istmului este de numai o oră,
în care se formează cele două membrane cochiliere şi stratul extern de albuş fluid.
La nivelul uterului are loc formarea cojii minerale a oului, care se face în principal pe
baza sărurilor de calciu. S-a constatat experimental că pentru formarea cojii fiecărui ou, în mai
puţin de o zi glandele uterului păsărilor secretă aproximativ 5 g săruri de calciu. Acest aspect
fiziologic are importanţă practică, în sensul că demonstrează necesitatea unei alimentaţii raţionale
a păsărilor în perioada de ouat, mai ales sub raportul sărurilor minerale.
Mobilizarea din organism a sărurilor de calciu şi fosfor se face sub influenţe endocrine şi
metabolice. Prin reacţii histo-enzimologice adecvate, Diculescu a evidenţiat histotopochimic
prezenţa la nivelul uterului de pasăre, a activităţii enzimatice a anhidrazei carbonice. Sub acţiunea
acestei enzime, are loc reacţia de formare a carbonatului de calciu, prin hidratarea anhidridei
carbonice la nivelul mucoasei uterine.
S-a constatat practic că administrarea unor medicamente la păsări, în perioada de ouat,
duce la tulburări cantitative şi calitative ale producţiei de ouă. Astfel, de exemplu sulfamidele pot
împiedica total sau parţial formarea cojii oului, datorită blocării activităţii enzimatice a anhidrazei
carbonice. Coaja minerală a oului, care macroscopic pare formată dintr-un singur strat, este
alcătuită de fapt din trei straturi şi anume: un strat mamelonar intern, un strat spongios mijlociu şi
un strat calcaros extern.
Tot la nivelul uterului este secretată şi o membrană numită cuticulă care acoperă la
exterior coaja minerală. Această cuticulă conţine pigmenţi (ovoporfirine), este permeabilă pentru
gaze şi vapori şi are rolul de a împiedica pătrunderea microorganismelor prin porii cojii, în
interiorul oului. Din cele aproximativ 24 ore necesare formării oului, 19 ore se desfăşoară în
segmentul uterin, deoarece la acest nivel se formează coaja oului, proces care necesită o durată
mai mare de timp.
La nivelul segmentului vaginal oul este complet format şi îşi continuă deplasarea spre
cloacă. Expulzarea oului numită pontă sau ovipoziţie, este un act spontan, care se produce în 30-
40 minute. Totodată expulzarea este un act voluntar, dovedit prin faptul că, dacă găina nu are
condiţii pentru depunerea oului, ea îl poate reţine. Fenomenul de ovoretenţie are şi alte cauze, iar
remedierea lui poate fi făcută manual sau prin administrarea intramusculară de presoxin.

100
 Deplasarea oului prin cele 5 segmente ale oviductului păsării se face prin contracţiile
fibrelor musculare ale acestuia, sub influenţa hormonului hipotalamic ocitocina, secretat de
nucleii supraoptic şi paraventricular.

2. 4. Anexele embrionare la păsări

La păsări anexele embrionare sunt: amniosul, alantoida, corionul şi vezicula ombilicală.

Majoritatea acestor anexe embrionare şi anume amniosul, corionul şi vezicula ombilicală se
formează foarte de timpuriu, imediat după încheierea fazei de gastrulă, în momentul când apare
un şanţ circular (numit “şanţ marginal”), care delimitează aria embrionară de aria
extraembrionară. În schimb alantoida la păsări apare şi se dezvoltă mai târziu decât la mamifere,
deoarece rolul ei este suplinit iniţial de vezicula ombilicală.
Amniosul se formează ca şi la mamifere prin invaginarea ectodermului şi prin
participarea unei foiţe din mezodermul extraembrionar (respectiv somatopleura extraembrionară).
În mod particular la păsări, amniosul se formează din partea anterioară a sudurii celor 4 “pliuri
amniotice”. La toate speciile de păsări amniosul se formează încă din a doua zi de incubaţie şi
este complet închis în a 3-a zi la găini şi raţe şi în a 4-a zi la curci şi gâşte. Funcţiile amniosului la
păsări sunt:
- asigură protecţia embrionului, prin intermediul lichidului amniotic, contra eventualelor
acţiuni mecanice (asemănător cu rolul de la mamifere);
- asigură nutriţia embrionului cu albuş (după Ştefănescu şi colab.) prin intermediul unor
vilozităţi amniotice.
Alantoida se formează ca şi la mamifere din endodermul extraembrionar, prin evaginarea
porţiunii caudale a intestinului primitiv. Primele schiţe ale alantoidei (“primordiile” ei) apar la
embrionul de găină în a doua zi de incubaţie, dar alantoida propriu-zisă se poate observa abia la
sfârşitul zilei a 3-a la găini, în a 4-a zi la curci şi numai în a 5-a zi la gâşte. Rezultă că dezvoltarea
alantoidei la păsări este mai tardivă decât la mamifere.
Legătura dintre alantoidă şi intestinul primitiv al embrionului se face printr-un canal
alantoidian, numit “canal urac”, care se deschide la nivelul inelului ombilical. După apariţia sa,
alantoida se dezvoltă continuu şi încojoară treptat amniosul, vezicula vitelină şi albuşul, deci
toate componentele oului. Astfel, la examenul ovoscopic al ouălor din timpul controlului biologic
al incubaţiei, se constată următoarele aspecte importante din punct de vedere practic:
- alantoida începe să fie observată prin coaja oului în a 6-a zi la găini şi în a 8-a zi la restul
păsărilor de fermă;
- alantoida înconjoară în întregime componentele oului şi se anastomozează la vârful ascuţit al
oului în zilelel 10-11 la găini, în zilele 12-13 la raţe şi curci şi în zilele 13-14 la gâşte,
constituind un criteriu esenţial în aprecierea mersului incubaţiei.
La fel ca şi la mamifere, alantoida păsărilor este formată din două foiţe, din care cea
externă vine treptat în contact cu corionul şi formează alanto-corionul. În spaţiul alanto-corial se
găseşte o foiţă mezodermică, cu o bogată reţea vasculară. Rolurile alantoidei la păsări sunt foarte
importante în ultimile 2/3 ale incubaţiei şi anume:
- asigură respiraţia embrionului, prin intermediul circulaţiei alanto-coriale, începând cu ziua a
6-a de incubaţie;
- asigură excreţia metaboliţilor embrionului prin canalul urac, în mod asemănător cu
mamiferele;
- asigură protecţia embrionului prin lichidul alantoidian, care este bine exprimat în a 8-a zi de
incubaţie, împotriva unor eventuale acţiuni mecanice;
- are un rol nutritiv în consumarea albuşului (după Lunca şi colab.) prin intermediul
vilozităţilor alantoidiene.
Corionul la păsări se numeşte şi “seroasa lui Baer” şi este anexa embrionară cea mai
puţin importantă. Corionul la păsări se formează foarte timpuriu, odată cu amniosul, din partea
externă a fuzionării celor 4 “pliuri amniotice”, fiind deci de origine extraembrionară (ectodermică

101
şi parţial mezodermică). Pe măsura dezvoltării alantoidei, seroasa lui Baer este împinsă tot mai la
exterior, încât ajunge imediat sub membranele cochiliere.
Corionul vine în contact cu foiţa exterioară a alantoidei formând alanto-corionul, care se
menţine până la ecloziune şi este rupt de ciocul puiului în timpul când rupe membranele
cochiliere şi sparge coaja subţiată a oului. Rolul corionului este acela că, împreună cu alantoida,
prin circulaţia alanto-corială participă parţial la respiraţia embrionului.
Vezicula ombilicală numită şi “vezicula vitelină” este anexa embrionară cea mai
importantă, mai ales în prima perioadă de incubaţie. Vezicula vitelină se formează foarte timpuriu
în aria extraembrionară, odată cu separarea acesteia de aria embrionară. Vezicula ombilicală
comunică în partea ventrală a embrionului cu intestinul primitiv, prin intermediul unui “pedicul
ombilical” numit şi “canal vitelin”, iar locul lui de deschidere în intestinul primitiv se numeşte
“inel ombilical”. La nivelul inelului ombilical se deschide şi canalul alantoidian (urac) deci există
o structură asemănătoare cu a mamiferelor.
În interiorul veziculei ombilicale se află înglobat gălbenuşul oului, respectiv vitelusul (de
aceea se numeşte şi veziculă “vitelină”), care va asigura nutriţia embrionului. La suprafaţa
veziculei viteline se formează vase sanguine care asigură nutriţia embrionului în prima parte a
incubaţiei, prin realizarea unei circulaţii omfalo-mezenterice numită şi “circulaţie vitelină”.
Odată cu dezvoltarea alantoidei, rolul nutritiv şi respirator al veziculei ombilicale este
preluat de alantoidă. În acest fel vezicula vitelină începe treptat să se micşoreze, iar spre sfârşitul
incubaţiei se retractează. Odată cu aceasta are loc închiderea şi cicatrizarea rapidă a inelului
ombilical. Înainte de ecloziune vezicula vitelină este în mod normal complet retractată şi inelul
ombilical complet cicatrizat (zilele 18-20 la găini, zilele 25-26 la raţe şi curci şi ziua 27 la gâşte).
La puii debili şi eclozionaţi între 16-24 ore de la începerea ecloziunii, sacul vitelin poate
fi incomplet retractat, iar orificiul ombilical poate fi uneori incomplet cicatrizat. După ecloziune,
la puii normali, abdomenul este mic şi elastic, iar restul de sac vitelin nu se poate palpa. La puii
debili şi eclozionaţi târziu, abdomenul este mare şi lăsat în jos, la palpare este lipsit de elasticitate
şi se poate percepe restul de sac vitelin.
În cadrul bonitării puilor eclozionaţi se folosesc anuumite criterii din care fac parte
totdeauna şi următoarele aspecte legate de anexele embrionare:
- gradul de retractare a sacului vitelin;
- gradul de cicatrizare a inelului ombilical;
- aspectul şi caracterul palpatoriu al abdomenului.
Astfel, puii care au sacul vitelin complet retractat, orificiul ombilical bine cicatrizat şi
abdomenul mic şi elastic (fără a se putea palpa restul de sac vitelin), se bonitează în clasele I, II şi
III (la această ultimă clasă numai primele două categorii de bonitare). Puii care au orificiul
ombilical incomplet cicatrizat se bonitează în clasa a IV-a, categoria a 3-a. Retractarea
incompletă a sacului vitelin şi deschiderea largă a orificiului ombilical fac ca puii să fie
necorespunzători pentru creştere, astfel încât ei se bonitează în clasa a V-a şi se sacrifică în mod
obligatoriu.

2. 5. Fiziologia produsului de concepţie în timpul incubaţiei

În timpul incubaţiei naturale sau artificiale, produsul de concepţie la păsări parcurge

cele trei stadii cunoscute de la mamifere, care se delimitează însă după alte creiterii (tab. 12) şi
anume:
Tabelul 12
Principalele aspecte morfologice ale anexelor embrionare la păsări
în timpul incubaţiei (după Gh. Băltan şi A. T. Bogdan)
Nr Aspecte morfologice Ziua de incubaţie la:
crt găini raţe curci gâşte
1. Apariţia vaselor sanguine ale circulaţiei 1 1 1 1

102
 viteline (omfalo-mezenterice)
Formarea amniosului din “pliurile 2 2 2 2
amniotice”, la care participă ectodermul şi
2. somatopleura embrionară. Apariţia
primordiului alantoidian la nivelul părţii
posterioare a intestinului primitiv.
Amniosul se închide complet şi cuprinde 3 3 4 4
3. întreg embrionul.
Alantoida se observă cu ochiul liber (prin 4 5 5 5
4. spargerea oului)
Alantoida se observă (la ovoscopie) prin 6 8 8 8
5. coaja oului.
Alantoida înconjoară aproape în întregime 8-9 10-11 11-12 11-12
6. embrionul, amniosul şi sacul vitelin.
Alantoida anastomozează la vârful ascuţit 10-11 12-13 12-13 13-14
7. al oului. Acest aspect este un semn
principal în controlul biologic al incubaţiei.
8. În sacul amniotic se află albuş 13-14 14-15 14-15 15-16
Albuşul este complet utilizat, ceea ce 16-17 21 20 22
9. constituie un semn principal în controlul
biologic al incubaţiei.
10 Începe retractarea veziculei viteline. 19 23 23 26
Vezicula vitelină este retractată. 20 25-26 25-26 27-28
11 Puiul sparge membrana alanto-corială şi
începe ecloziunea.

Stadiul de zigot începe de la fecundarea oului şi până la apariţia circulaţiei omfalo-

mezenterice, respectiv prima zi de incubare. În acest stadiu zigotul trece prin fazele de morulă,
blastulă şi gastrulă.
Stadiul embrionar începe de la apariţia circulaţiei viteline şi până la stabilirea definitivă a
circulaţiei alantoidiene, până aproximativ în ziua a 10-a de incubaţie. În acest stadiu embrionul
creşte şi se dezvoltă pemanent, formându-se toate organele, aparatele şi sistemele organismului,
precum şi scheletul.
Stadiul fetal durează de la stabilirea definitivă a circulaţiei alantoidiene şi până la
ecloziune, respectiv din ziua a 10-a de incubaţie şi până la sfârşitul incubaţiei. În acest stadiu
începe să semene ca formă cu pasărea adultă.
În mod uzual, cele trei stadii de dezvoltare ale produsului de concepţie sunt prezentate
global ca “stadiu embrionar”, astfel încât în continuare se va utiliza acest termen. În fiziologia
embrionului de pasăre există 4 funcţii importante şi anume: nutriţia, respiraţia, excreţia şi
circulaţia, fiecare cu anumite particularităţi faţă de mamifere.
Nutriţia embrionului de pasăre se realizează din două surse:
ƒ gălbenuşul (de fapt numai vitelusul nutritiv) în prima parte a incubaţiei, aproximativ între
zilele 1-10, fiind asimilat prin circulaţia vitelină;
ƒ albuşul în partea a doua a incubaţiei, aproximativ între zilele 13-18, fiind asimilat prin canalul
seroamniotic.
Gradul de utilizare al albuşului este un criteriu esenţial în controlul biologic al incubaţiei.
Astfel, albuşul este complet utilizat la găini în ziua a 17-a, la curci în ziua a 20-a, la raţe în ziua a
21-a şi la gâşte în ziua a 22-a. O anumită perioadă şi anume între zilele 10-13 de incubaţie,
coexistă ambele surse nutritive ale embrionului.
Totuşi, în prima parte a incubaţiei participă şi albuşul la mecanismul nutriţiei, deoarece
apa din albuş este preluată de gălbenuş, care se lichefiează şi creşte în volum. În acest fel în ziua
a doua de incubaţie gălbenuşul este hidratat şi se diferenţiază în două straturi, unul superior care

103
prin fierbere nu coagulează şi altul inferior, care coagulează. Principalele substanţe care participă
la metabolismul embrionului de pasăre sunt glucidele, lipidele, protidele şi sărurile minerale.
Glucidele participă intens la metabolismul embrionului de găină. Pe lângă rolul nutritiv
cunoscut, glucidele au în prima săptămână şi rolul de a asigura oxigenul necesar proceselor
metabolice, până la apariţia circulaţiei alantocoriale.
Lipidele prezintă un metabolism cu două vârfuri, unul la sfârşitul primei săptămâni de
incubaţie, când se folosesc mai ales trigliceridele şi acizii graşi şi celălalt după sfârşitul celei de-a
doua săptămâni de incubaţie, când are loc biosinteza unor combinaţii lipoide mai complexe.
Protidele au un metabolism tot cu două vârfuri, din care unul este aproximativ spre
sfârşitul celei de-a treia săptămâni (la ecloziune). Caracteristic pentru nutriţia embrionului de
pasăre este creşterea treptată a gradului de metabolizare a proteinelor. Astfel, în primele 5 zile
proteinele sunt metabolizate iniţial în grad redus, numai până la amoniac, apoi în zilele 7-9 până
la uree şi în ziua a 10-a până la acid uric.
Sărurile minerale sunt foarte necesare organogenezei şi ele provin în primul rând din
gălbenuş şi din albuş (fiind folosite aproape integral) şi parţial din substanţele minerale ale cojii
oului.
Respiraţia embrionului de păsări se face încă din primele ore de incubaţie, când oxigenul
rezultat din descompunerea glucidelor gălbenuşului trece prin osmoză. Odată cu începerea
circulaţiei viteline, oxigenul este transportat de la gălbenuş la embrion prin vasele viteline.
Aceasta este singura cale de aprovizionare cu oxigen în prima săptămână de incubaţie, deci o
“respiraţie vitelină”. Începând din ziua a 6-a de incubaţie, embrionul de găină primeşte oxigen şi
din camera de aer, prin vasele sanguine ale alantoidei. Acest sistem mixt de aprovizionare cu
oxigen din gălbenuş (prin circulaţia vitelină) şi din camera de aer (prin circulaţia alantoidiană)
durează între a 6-a şi a 10-a zi de incubaţie.
După ziua a 10-a de incubaţie, respiraţia embrionului se face numai prin vasele
alantoidiene, deci o “respiraţie alantoidiană”. Iniţial, aceasta se face cu oxigenul din camera de
aer şi apoi direct cu oxigenul preluat prin porii cojii oului.
Mărimea camerei de aer constituie un criteriu principal în controlul biologic al regimului
de incubaţie. În ultima zi de incubaţie dezvoltarea embrionului necesită un aport sporit de oxigen,
care nu mai poate fi satisfăcut prin respiraţia alantoidiană. Apare fenomenul de asfixie, care duce
la mişcări bruşte ale capului şi ciocului, în urma cărora se rup membranele alanto-coriale şi
cochiliere. În acest fel, în timpul ecloziunii apare “respiraţia pulmonară” a puilor.
Excreţia produşilor de dezasimilaţie se face iniţial prin circulaţia omfalo-mezenterică şi
apoi prin circulaţia alantoidiană. În funcţie de fazele dezvoltării embrionului de păsări, produşii
de dezasimilaţie devin mai simpli. Astfel, după cum s-a arătat, proteinele se descompun la
început în amoniac, apoi în uree şi în final în acid uric, pe măsură ce incubaţia avansează.
Produşii de dezasimilaţie se colectează prin canalul urac în alantoidă, care are astfel un rol
asemănător cu vezica urinară.
Circulaţia embrionului de pasăre este asigurată prin circulaţia vitelină şi alanto-corială,
care constituie căile de nutriţie, de respiraţie şi de excreţie. În prima săptămână există exclusiv
circulaţie vitelină. Vasele viteline apar încă din prima zi de incubaţie la toate păsările de fermă şi
ele se dezvoltă treptat. Astfel, la embrionul de găină în a 4-a zi de incubaţie vasele viteline
acoperă aproximativ 1/3 din suprafaţa vitelusului, iar în a 6-a zi de incubaţie peste 1/2 din
suprafaţa vitelusului; apoi circulaţia vitelină coexistă cu cea alantoidiană între zilele 6-10 de
incubaţie.
Circulaţia alantoidiană începe să funcţioneze la sfârşitul primei săptămâni de incubaţie.
Vasele alantoidiene se dezvoltă treptat, odată cu dezvoltarea însăşi a alantoidei. După cum s-a
arătat, alantoida se anastomozează la vârful ascuţit al oului la sfârşitul zilei a 10 -a de incubaţie,
când circulaţia alantoidiană devine singura circulaţie a embrionului de pasăre. În timpul
ecloziunii, odată cu începerea respiraţiei pulmonare, circulaţia alantoidiană regresează, vasele
alantoide se golesc treptat şi în ţesuturi pătrunde sânge arterial.

104
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Bogdan A.T., Bistriceanu M., Măjină C. Reproducţia animalelor de fermă. Ed.

Scrisul Românesc, Craiova, 1981.
2. Bogdan, A. T., Târnovean I., Dorina Salanţiu. Fertilitatea, natalitatea şi
prolificitatea în zootehnie, vol. I.. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
3. Bogdan, A. T., Târnovean I., Dorina Salanţiu. Fertilitatea, natalitatea şi
prolificitatea în zootehnie, vol. II. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
4. Bogdan A.T., Mantea Şt., Dorina Bogdan şi colab. Tratat de reproducţie şi
însămânţări artificiale la suine, Ed. Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1999.
5. Creţa V., Morar R., Culea C. Zootehnie generală şi specială. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995.
6. Dinu I. Tendinţe şi perspective în zootehnia mondială, Ed. Ceres, Bucureşti, 1989.
7. Drăgănescu C. Ameliorarea animalelor. Ed. Ceres, Bucureşti, 1979.
8. Georgescu Gh. şi colab. Tehnologia creşterii animalelor domestice. Ed. Ceres,
Bucureşti, 1981.
9. Gîlcă I., Irimia H. Aprecierea valorii de ameliorare a animalelor, Ed. Periscop, Iaşi,
1996.
10. Gîlcă I. Zootehnie. Edit. Vasiliana '98, Iaşi, 2001.
11. Gîlcă I. Zootehnie Specială. Edit. Vasiliana '98, Iaşi, 2001.
12. Gîlcă I., Drăgotoiu D. Tehnologii de creştere şi exploatare a animalelor. Edit. ECA,
Bucureşti, 2003.
13. Doliş M., Gavrilaş Angela, Gîlcă I., Hoha G. Zootehnie generală. Edit. ALFA, Iaşi,
2006.
14. Halga P., Pop I.M., Viorica Popa, Denis Man. Nutriţie animală. Ed. Dosoftei, Iaşi,
2000.
15. Nistor Gh. Zootehnie generală. Ed. Mirton, Timişoara, 1995.
16. Nistor Gh. Zootehnie specială. Ed. Mirton, Timişoara, 1995.
17. Pop I.M., Stan Gh. Biotehnologii in alimentaţia animalelor. Ed. Junimea, Iaşi, 1997.
18. Popescu Gh., Chiriac Gh. Zootehnie. Ed. Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1992.
19. Popescu Gh., Lungu S. Tehnologia creşterii animalelor domestice. Ed. Tehnică
Agricolă, Bucureşti, 1993.
20. Rusu S., Popovici S., Tărăboanţă Gh., Zăvoi I., Camalesa N., Marian P.
Zootehnie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
21. Stoica I. Nutriţia şi alimentaţia animalelor. Ed. Fundaţiei "România de mâine",
Bucureşti, 1997.
22. Ştefanache E, Creangă Şt., Gîlcă I., Ştefanache D., Bădeliţă C. Evaluarea
zootehnică a taurinelor din rasele de lapte şi mixte. Edit. Fundaţiei Axis, Iaşi, 2000.

- 105 -