Cap 3

PARTEA I
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. PROBLEMATICA MANAGEMENTULUI I

CAPITOLUL 2. REPERE ISTORICE ÎN EVOLUŢIA
MANAGEMENTULUI
CAPITOLUL 3. ORGANIZAŢII LUCRATIVE ÎN ECONOMIA

CUNOAŞTERII
3.1. Despre teoria firmei şi faliment

3.1.1. Teoria firmei
3.1.2. Instituţia falimentului
3.2 Denumiri şi sintagme utilizate
3.2.1.Sintagme uzuale în lumea Occidentală
3.2.2. Forme juridice ale proprietăţii în SUA
3.2.3. Forme juridice ale proprietăţii în Anglia
3.3. Situaţia din România. Definirea societăţilor comerciale
3.3.1. Codul Comercial român
3.3.2. Structuri societare în economia românească
3.3.3. Analiză comparativă
3.4. Poziţia societăţilor comerciale în sistemul economic românesc
3.5. Economia cunoaşterii
3.5.1. Un nou tip de „resursă”?
3.5.2. Caracteristici ale economiei cunoaşterii
3.6. Modelul PESTLE
CAPITOLUL 4. CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ

CAPITOLUL 5. ETICA ÎN AFACERI
85
CAPITOLUL 3
ORGANIZAŢII LUCRATIVE ÎN ECONOMIA CUNOAŞTERII
3.1 Despre teoria firmei şi faliment
3.1.1. Teoria firmei

Pe parcursul a peste două secole de teorie economică, începând cu The Wealth of
Nations a lui Adam Smith până în prezent, economiştii nu au reuşit să răspundă complet şi
concis la întrebarea „Care este modelul optim/ideal de organizare a unei afaceri?”. Evident,
asociat acestei întrebări, se impune a formula întrebarea „Care este tipul de management ce
conduce la performanţă?”; altfel spus, care sunt principiile/regulile/procedurile ce trebuie să
fie aplicate de către proprietari/manageri pentru a fi siguri că „investiţia” lor într-o firmă sau
companie va fi una de succes?
În literatura economică întâlnim un număr mare de abordări explicite sau implicite pe
marginea subiectului invocat, dar nu s-a conturat încă un punct de vedere comun privind
trăsăturile ce definesc un tip ideal sau optim de firmă; de fapt, dată fiind diversitatea extrem
de mare sub care regăsim firma în economia reală – ca sectoare de localizare, ca obiect de
activitate sau ca dimensiune – este extrem de dificil de a “acoperi” printr-un singur model
abstract de firmă o realitate atât de diversă.1 Iar dacă această realitate diversă nu poate fi
simplificată într-atât încât să fie inclusă într-un singur model teoretic, atunci, după cum afirmă
Lipsey, economiştii ar avea nevoie de zeci de teorii diferite sau chiar de “... o teorie pentru
fiecare tip de firmă”, situaţie în care, poate, s-ar ajunge la un anume consens pe acest subiect.2
Atunci când firma/compania ajunge într-un anumit impas, când poziţia ei pe piaţă este
ameninţată, când diverşi parteneri devin creditori neplătiţi, societatea şi comunitatea percep
că acea firmă urmează un trend descendent în afaceri; acest trend descendent poate continua
până când firma ajunge la faliment, ceea ce înseamnă consecinţe negative pentru proprietari,
salariaţi, bănci şi alte grupuri de interes (aceste grupuri vor fi numite în continuare
stakeholders).3
Amintim că ceea ce numim firmă însumează două componente aflate într-o
interdependenţă profundă:
- componenta umană, respectiv managerii şi salariaţii executanţi;
- componenta materială, respectiv întreaga infrastructură de care dispune ea.
Axul la care s-au raportat cercetătorii în teoria firmei nu a fost întotdeauna median
între cele două componente; în plus, firma reală (creşterea şi dezvoltarea ei, producţia şi preţul
obţinut, finanţarea, formele juridice de constituire, managementul aplicat etc.) va rămâne
dependentă de elemente exterioare ei:4
- piaţa pe care activează;
- tipul de concurenţă cu care se confruntă;
- ramura economică în care se localizează;
- sectorul economic;
- conjunctura economică (evoluţia ciclică);
- economia naţională şi politica publică.
În teoria economică s-a făcut treptat demarcarea între comportamentul activ, având la
bază strategii agresive, de veritabil „război” faţă de alţi „actori” economici, şi
1
S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 2002
2
R. Lipsey ş.a. – Economics, Harper  Row, New York, 1990, pag. 177
3
C. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition,vol. III, Entrepreneurship, edited
by M. A. Hitt, R.D. Ireland, Blackwell Publishing, USA, 2005
4
J. Maciariello – The Daily Drucker, Elsevier, Butterworth Heinemann, UK, 2005
86
comportamentul pasiv manifestat de firmă5. Referindu-se la firma industrială, Hay şi Morris
tratează patru grupe de probleme6:
– structură (costuri, concentrare, diferenţiere produse şi bariere de intrare);
– obiective (maximizare profit – alternative);
– conducerea curentă (stabilire preţuri, marketing, finanţare, investiţii, cercetare–
dezvoltare şi fuziuni);
– performanţă (profitabilitate, eficienţă, creştere şi bunăstare).
Plecând de la premisa comportamentului activ manifestat de firmă, Hay şi Morris
introduc noi elemente în analiză pentru a defini firma în economia industrială; “primul ...este
acela că firmele nu pot să aibă ele însele obiective. Numai oamenii pot avea obiective”7. “În
orice mare organizaţie trebuie să existe, înainte de toate – spune Galbraith – un foarte bine
dezvoltat sens al scopului comun”. 8 Similar, au fost necesare reevaluarea şi redefinirea rolului
factorului uman în atingerea obiectivelor organizaţionale. „…Odată ce au apărut semne ale
unei expansiuni economice considerabile – spune Robbins – este aproape cert că va urma o
scădere bruscă şi o depresiune”; nu putem prezice când va surveni depresiunea şi cât va dura,
aceasta fiind funcţie de “cum vor acţiona voinţele umane după apariţia respectivelor semne”.9
După Marea Depresiune, direcţiile de analiză în teoria firmei s-au multiplicat. 10 Unele
opinii „atipice” despre firmă au fost iniţial ignorate, precum concepţia lui Ronald H. Coase
privind natura firmei. El propune – după expresia sa – o teorie realistă şi novativă vizând
soluţionarea contradicţiei aparente dintre alocarea resurselor prin mecanismul preţurilor şi
rolul antreprenorului într-o economie concurenţială.11 Cea mai remarcabilă contribuţie a lui
Coase, prin lucrarea Natura firmei, rezidă în introducerea explicită în analiza economică a
conceptului de costuri de tranzacţionare (costurile de organizare a unei anumite activităţi
diferă de la o firmă la alta, deci o firmă apare şi rămâne în afaceri în condiţiile în care
costurile sale operaţionale, pentru a obţine rezultatul propus, sunt inferioare costurilor similare
din cadrul altor firme şi celor aferente unor tranzacţii de piaţă, pentru a obţine acelaşi
rezultat).12 Concepţia lui Coase se concentrează îndeosebi în a explica contextual apariţia unei
firme în afaceri, dar ea nu ignoră rolul managementului – ce induce costuri operaţionale
diferite de la o firmă la alta – pentru a explica evoluţia firmei în afaceri pe un orizont de
timp.13
Concepţia holonică asupra firmei, adică firma holonică, este probabil cea mai recentă
şi argumentată contribuţie adusă în teoria firmei. Trei autori (McHugh, Merli şi Wheeler III)
dezvoltă această concepţie în lucrarea: Beyond Business Process Reengineering – Towards the
Holonic Enterprise (1995) 14. În esenţă, două sau mai multe companii se pot integra într-o
reţea (sistem) holonică plecând de la cerinţele impuse de clienţii comuni şi de la ceea ce
fiecare produce perfect.15
În ceea ce priveşte situaţia unei firme existente pe piaţă la un moment dat, cât însă şi
în cazul unei firme nou înfiinţate, atunci când situaţia ei economico-financiară se îndepărtează
foarte mult de modelul optim de evoluţie, subînţelegem că, de fapt, acea firmă se apropie
5
D. A. Hay, D. J. Morris – Industrial Economics. Theory and Evidence, 6th edition, Oxford University Press,
1986, pag. 33
6
D. A. Hay, D. J. Morris – Lucr. cit, pp. 32-231
7
D. A. Hay, D. J. Morris – Lucr. cit., pag. 230
8
K. Galbraith – The Culture of Contentment, Penguin Books, 1992, pag. 67
9
L. Robbins – An Essay on the Nature and Significance of Economic Science, 1935; citat după D. Hausman –
Filosofia ştiinţei economice, Editura Humanitas, 1993, pag. 119
10
11
R. H. Coase – The Nature of the Firm, Economica nr. 4/1937: după O.E. Williamson, S.G. Winter (editors) –
The Nature of the Firm, Oxford University Press, 1991; trad, în limba română: Natura Firmei, Ed. Sedona, 1997,
pp. 25-81
12
Idem
13
Idem
14
P. McHugh, G. Merli, W. A. Wheeler III – Beyond Business Reengineering – Towards the Holonic Enterprise,
Ed. John Wiley&Sons Ltd., UK, USA, 1995
87
treptat de zona falimentului.16 Evident, este vorba de evoluţia firmei pe parcursul a n ani, deci
pentru un anumit interval de timp, în sensul că este posibil ca ea să încheie unul/două exerciţii
financiare cu pierderi şi totuşi ea să nu ajungă în situaţia de faliment. Prin urmare, se
autoimpun câteva întrebări atunci când discutăm despre teoria firmei şi falimentul asociat:
Care ar fi ritmul normal de creştere şi consolidare a unei afaceri?; Care este dimensiunea
optimă a unei firme?;17 Care ar fi modelul general de evoluţie a unei firme?; Există numai un
trend ascendent în evoluţia unei afaceri sau dimpotrivă?; Marile corporaţii înregistrează
perioade de declin în evoluţia afacerilor sau nu?
În figura ce urmează sugerăm o schiţă a unui model general de evoluţie a unei firme
pentru un număr de n ani, model din care rezultă că trendul pe care îl urmează afacerile în
economia reală este unul de tip ciclic şi nu unul de tip liniar ascendent (figura nr.3.1.).
Figura nr. 3.1. Evoluţia “fragmentată” a afacerilor unei firme în economia reală
Creştere/dezvoltare
Sursa: Adaptat după A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
Copyright  All rights reserved.
Din cele sugerate în figura nr. 3.1., deducem că, în mod obiectiv, în evoluţia afacerilor
unei firme vor surveni şi perioade de declin, după o perioadă de succes; acest aspect trebuie
avut în vedere şi gestionat
1 de către
2 manager/decident
3 4 prin
5 măsuri şin strategii
Timp adecvate;
concepţia sau viziunea top managementului rămâne esenţială pentru a proiecta viitorul unei
organizaţii de afaceri.18
15
Tipurile de reţele holonice ce se pot forma sunt: reţele verticale; reţele orizontale; reţele regionale; reţele
impuse de necesitate (externă); reţele autopromovate. Primele astfel de reţele holonice sunt create deja în
Japonia, SUA, Italia, Germania, Elveţia etc. Exemple: EDI Bank (SUA), în aprilie 1994 a inaugurat un sistem
holonic în cadrul unui “consorţiu” format din 13 bănci americane; firme mici şi mijlocii din Italia; mari companii
din Japonia; Ford Motor Company şi Chrysler Corporation (1992–1993).
16
C. Cooper (editor) - The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. XII, Strategic
Management, edited by J.McGee, Blackwell Publishing, USA, 2005
17
P.F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,1964, pag. 125
18
88
Există multipli factori ce, în mod obiectiv, pot să genereze falimentul unei organizaţii
de afaceri, îndeosebi atunci când ea este de tip small business; în medie, spune Korten, pentru
fiecare nou Wal - Mart deschis trag obloanele 100 de magazine locale, cele mai multe dintre
ele fiind afaceri ce au slujit comunităţile pe parcurs de decenii; managerii de la acest
supermarket sunt instruiţi pentru a concedia salariaţi angajaţi cu ora în orice perioadă în care
scad vânzările şi afacerile merg mai „prost”.19 Norocul, şansa şi catastrofele influenţează
firmele, spune Drucker, iar managerii trebuie să facă eforturi pentru a preveni şi/sau exploata
contextele induse de astfel de factori; numai norocul singur însă nu va construi niciodată o
afacere de succes.20
3.1.2. Instituţia falimentului

În general, falimentul este definit ca o stare de insolvabilitate, de imposibilitate de
plată la un moment dat a unei firme (debitor), stare confirmată oficial. Unii autori definesc
falimentul ca fiind “...o stare de insolvabilitate a unei persoane fizice sau juridice recunoscută
ca atare de un organ judecătoresc”21. “Dacă o firmă nu poate să facă plăţile pe care ea le
datorează, ea este falimentară. Creditorii acesteia (adică furnizorii de materiale neplătiţi,
muncitorii neplătiţi, proprietarii şi deţinătorii de obligaţiuni) au dreptul să forţeze firma să-şi
vândă unele dintre activele ei sau chiar toate pentru a-şi plăti debitele.”22
Orice aprecieri pe marginea acestui subiect se pot aduce din două perspective
diferite:23 perspectiva juridică şi perspectiva economică.
 Reglementarea juridică a falimentului într-o ţară sau alta este dependentă de aparte-
nenţa ei la un anumit sistem de drept:
*0 Sistemul de drept anglo-saxon (Anglia, SUA etc.), unde practica modernă arată că
principial, se vizează protecţia firmei aflată în dificultate la un moment dat, faţă de intenţiile
exprimate direct sau nu de creditori (se pleacă de la premisa că firma în evoluţia ei ciclică în
viaţă, poate traversa şi momente de criză, nefiind recomandată “forţarea” ei prin lege de a
dispare ca entitate socio-economică). În aceste ţări regăsim acreditată ideea că falimentul este
doar un moment în ciclul de viaţă al firmei şi, deci, rămâne o soluţie marginală specifică de
activare a mecanismului economiei de piaţă.
*1 Sistemul de drept latin (Franţa, România, Italia, Portugalia, Spania, Belgia etc.), unde
exigenţa legiuitorului în reglementarea instituţiei falimentului prin legea scrisă diferă de la o
ţară la alta (inclusiv premisele economice de la care se pleacă). 24 Oricum, în tratarea
falimentului prin legea scrisă (parte complexă a sistemului juridic de ansamblu), credem că
trebuie să se plece de la premisa economică ce spune că societatea în ansamblul ei este
interesată în existenţa firmei ca centru de stabilitate pe termen lung, chiar dacă afacerile ei
evoluează ciclic şi nu liniar ascendent. Altfel spus, prin lege firma trebuie protejată în cea mai
mare măsură, atâta timp cât intenţiile şi dorinţele/obiectivele decidentului superior aflat în
vârful piramidei – vizăm acum Consiliul de Administraţie, Comitetul director, CEO, alţi
reprezentanţi din top management – sunt şi rămân oneste şi se identifică cu
opţiunea/obiectivele salariaţilor, cu opţiunea altor grupuri de interes şi cu cea a societăţii în
ansamblu.25
Prin legea scrisă, în derularea procedurii de faliment, se reglementează două
momente/instituţii distincte:26
19
D. Korten – The Post-Corporate World – Life after Capitalism, 1999, traducere în limba română Lumea post-
corporatistă – viaţa după cpitalism – Editura Antet XX Press, pag. 153 şi următoarele
20
P.F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,1964, pag. 116
21
V. Popescu – Bursa şi tranzacţii cu titluri financiare, ASCCR, Bucureşti, 1992, pag. 154
22
J. Craven – Introduction to Economics, Basil Blackwell Publisher Ltd., Oxford, 1984, pag. 262
23
A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999
24
A. Capriel – Procedura reorganizării şi lichidării judiciare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995
25
S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 2002; P. F. Drucker
– The Practice of Management, Heinemann Professional Publishing Ltd., London, 1954
26
A. Capriel – Procedura reorganizării şi lichidării judiciare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995
89
– moratoriu (când se dispune de către instanţă o suspendare pe termen scurt a
executării silite);
– concordat (când creditorii se pun de acord în renunţarea la cererile lor iniţiale iar
instanţa anulează procedura declanşată).
Se poate spune că ambele instituţii vizează protecţia firmei aflată în dificultate şi
echivalează esenţialmente cu concesii speciale făcute firmei aflate în faza de declin a ciclului
propriu în afaceri, urmând ca după redresare şi pe parcursul fazei de consolidare aceasta să-şi
onoreze toate obligaţiile faţă de creditori. 27 Totodată, suntem de părere că analiza falimentului,
atât perspectiva juridică a ambelor sisteme de drept cât şi perspectiva economică, ar trebui să
trateze diferit cele două situaţii posibile:
 situaţiile pe care le putem numi subiective de atingere a falimentului (exemple:
fraude, situaţii de tipul bancrutei etc.);
 situaţiile pe care le putem numi obiective de atingere a falimentului (intenţiile sunt
oneste, dar factorii obiectivi împing firma spre faliment).
În economia românească instituţia falimentului a fost reglementată prin Legea nr.
64/1995, prin aceasta asigurându-se suficientă protecţie firmei aflată în dificultate; după
diverse completări/modificări, această instituţie este reglementată prin legea privind
procedura insolvenţei din anul 2006, act normativ ce este în general mai sever cu privire la
introducerea cererii creditorilor şi gestionarea averii debitorului pe parcursul executării
procedurii de faliment.28 În prezent, în economia românească a rămas instituită procedura
insolvenţei, prin aceasta desemnându-se starea unui debitor aflat în insuficienţa fondurilor
băneşti pentru plata datoriilor exigibile, mai mari de 30 de zile de la scadenţă; ea se aplică
tuturor „actorilor” economici, persoane juridice sau fizice, oricare ar fi denumirea sub care
operează (societăţi comerciale, societăţi cooperative, organizaţii cooperatiste, societăţi
agricole, grupuri de interes economic, alte persoane juridice de drept privat).29
 Din perspectivă economică, teoria falimentului se concentrează îndeosebi asupra
situaţiilor din cea de-a doua grupă, respectiv situaţiile în care conjunctura economică şi
condiţiile de piaţă „împing” firma înspre zona falimentului. În esenţă, putem considera că top
managementul unei firme se confruntă în mod curent cu două grupe de cauze majore ce pot
determina falimentul, anume:30
- cauze ce derivă din înrăutăţirea situaţiei financiar-contabile pe parcursul
unuia sau mai multor exerciţii financiare, în esenţă fiind vorba de costuri de
operare mai mari decât veniturile obţinute;
- cauze ce derivă din gestionarea prudentă sau nu a cash-flow-ului curent al
companiei, ceea ce înseamnă obligaţii de plată mai mari decât încasările
curente (fluxul de plăţi şi încasări lunare).
Sintetizat grafic, cauzele ce pot determina apariţia falimentului unei firme şi ieşirea ei
de pe piaţă se prezintă ca în figura nr. 3.2.
Figura nr. 3.2. Cauze majore ale falimentului
Cauze
Cauze derivând
derivând din
din
situaţia
situaţia economico-
economico-
financiară
financiară aa firmei,
firmei, aa
sectorului
sectorului economic,
economic,
aa economiei
economiei
27
C. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition,vol. III, Entrepreneurship,
naţionale/mondiale
naţionale/mondiale
edited by M. A. Hitt, R.D. Ireland, Blackwell Publishing, USA, 2005
28
Legea nr. 64/1995; Legea nr. 85/2006, www.cdep.ro Starea Radierea din
29
Legea nr. 85/2006, + cu completarea prevederilor din Codul
de de procedură civilă, Codulcomerţului
registrul comercial român din
1887, Legea nr. 637/2002 privind raporturile de dreptfaliment şi ieşirea
internaţional privat în domeniul de peetc.
insolvenţei
30 piaţă
Cauze
Cauze ce
ce ţin
ţin de
de
gestionarea
gestionarea cash-flow-
cash-flow- 90
ului
ului
Pentru situaţii de tipul invocat, teoria economică a analizat şi în bună măsură a şi
reuşit să ofere instrumente/modele de estimare cât mai corectă a riscului de faliment al unei
întreprinderi; între astfel de modele amintim Modelul Z, al profesorului Altman, Modelul
Conan Holder, Metoda scorurilor aplicată de băncile comerciale etc. 31 Aşadar, înţelegem că
există multiple cauze şi/sau factori ce ţin de situaţia economică generală şi/sau conjunctura
pieţei pe care operează firma, cauze ce, prin natura lor, pot induce multiple dezechilibre în
funcţionarea firmei. Un echilibru perfect al firmei există numai în organigramă, spune
Drucker; în practică, o firmă se va găsi întotdeauna într-o situaţie de dezechilibru, evoluând
bine într-o direcţie şi înregistrând rezultate negative în alta.32 Conform lui Drucker, există trei
domenii/surse majore în care se manifestă restricţiile ce induc permanent dezechilibre asupra
firmei, anume:33
- procesul de producţie (industrial);
- aspectele economice ale sectorului în care se localizează firma;
- aspectele economice ale pieţei.
Altfel spus, ceea ce am numit anterior „cauze derivând din situaţia economico-
financiară a firmei, a sectorului economic şi a economiei naţionale/mondiale” se pot partaja în
trei domenii şi/sau surse majore la care se referă P. Ducker, după cum sugerăm grafic:34
procesul de Restricţii şi
Cauze
Cauze derivând
derivând din
din dezechilibre
situaţia
situaţia economico-
economico- producţie
asupra
financiară
financiară aa firmei,
firmei, aa sectorul managementului
sectorului
sectorului economic,
economic, aa economic zilnic aplicat de
economiei
economiei piaţa firmă
naţionale/mondiale
naţionale/mondiale
În ultimă instanţă deciziile zilnice ale tuturor managerilor dintr-o organizaţie de

afaceri, îndeosebi la nivel de CEO, se vor mixa într-un tip de „puzzle” care va deveni, după
caz, fie un instrument ce creează strategia unei companii, fie, dimpotrivă, un instrument ce va
distruge acea companie.35
3.2 Denumiri şi sintagme utilizate
3.2.1.Sintagme uzuale în lumea Occidentală

După cum argumentează acelaşi Drucker, „o organizaţie este un grup uman, compus
din specialişti lucrând împreună la o sarcină comună”; există sute de tipuri de organizaţii
31
Prezentarea unor astfel de instrumente/modele este rezervată Capitolului 19, „Managementul riscului”, în care
se prezintă sintetic structura pentru Modelul Altman şi Modelul Conan-Holder.
32
P. F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,1964, pag. 121
33
34
P. F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,1964, pag. 118
35
* * * Harvard Business Review, February 2007, pag. 72
91
create de civilizaţia occidentală, astfel că mai toate sarcinile sociale sunt îndeplinite în şi de
către organizaţii.36 Într-adevăr, după cum am amintit şi în capitolul introductiv al lucrării, în
societatea de astăzi întâlnim zeci de tipuri de organizaţii, sub diverse denumiri: firme,
întreprinderi, companii, şcoli, universităţi, spitale, sindicate, agenţii guvernamentale, ONG-uri
etc. Distincţia majoră, credem noi, este dată de faptul că unele dintre ele au un scop lucrativ;
unele organizaţii le regăsim în ipostaza de „actori” economici, sub diverse denumiri; singurul
lucru pe care îl putem spune cu certitudine despre orice firmă este că activitatea acesteia
consumă eforturi şi presupune costuri, iar rezultatele ei depind de cineva din afara
organizaţiei, adică de client. 37 Managementul, în forma sa actuală a apărut mai întâi în marile
organizaţii de afaceri, iar apoi s-a extins ca o necesitate vitală în alte tipuri de organizaţii;
prototipul organizaţiei moderne de tip lucrativ este, după opinia noastră, modelul oferit de
„orchestra simfonică” (ca mod de structurare şi muncă în echipă între toţi „n” membri ce
compun o organizaţie, ca mod de lucru între un „şef”, adică dirijorul orchestrei, şi toţi ceilalţi
„subordonaţi” etc.).38
Între diverse sintagme sub care întâlnim în economia mondială, în diverse ţări,
organizaţia de tip lucrativ, amintim următoarele: 39
1. Sintagma de firmă, întâlnită îndeosebi în ţările de drept anglo-saxon (SUA, Anglia
etc.), prin aceasta desemnând o afacere de dimensiuni medii sau mici localizată îndeosebi în
domeniul serviciilor; din perspectiva prezentei lucrări utilizăm noţiunea de firmă ca una
generică pentru întreprindere, companie, societate comercială sau alt tip de „actor” economic.
2. Noţiunea de întreprindere, noţiune care este probabil între primele ce desemnează
în economie acel tip de organizaţie ce este constituită pe criteriul profitului şi care urmează să
combine factorii de producţie (munca, pământul şi capitalul – conform concepţiei de început
în teoria economică) pe criterii de eficienţă şi profitabilitate. Întreprinderea se întâlneşte şi în
prezent în diverse ţări, după cum statuează legislaţia în dreptul comercial, prin această
sintagmă desemnându-se îndeosebi firmele/organizaţiile de afaceri din domeniul producţiei
(în industria auto, petrochimie, minerit, transporturi etc.); totuşi, aceeaşi denumire generică o
putem regăsi şi în cadrul unor entităţi din domeniul serviciilor.
În limba engleză şi/sau în ţările ce aparţin de Common Law sintagma enterprise
defineşte o entitate capabilă să răspundă la cerinţele pieţei prin inovare, deci o entitate care
are anumite abilităţi, un anumit know-how acumulat în timp; acelaşi context a consacrat şi
noţiunea de free enterprise, cu referire la o economie capitalistă funcţională, în care primează
libera iniţiativă şi este protejată proprietatea privată. 40
În limba română s-a impus abrevierea IMM-uri (Întreprinderi Mici şi Mijlocii), deşi
legea în materie, respectiv Codul comercial român de la 1887, consacră explicit sintagma de
societăţi comerciale; în fond este vorba de aceeaşi entitate socio-economică, anume „actorul”
economic ce primează ca pondere şi influenţă în economia naţională; echivalentul în limba
engleză pentru IMM-uri este cel de small business şi/sau SME (Small and Medium
Enterprises). Conform legislaţiei actuale, o companie/firmă românească intră în categoria
IMM-urilor dacă are cifra de afaceri sub 50 milioane Euro şi valoarea activelor sub 43
milioane Euro, clasificarea pe tipuri fiind dată de numărul de salariaţi şi cifra de afaceri:41
- microîntreprinderi, cele care au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
de până la 2 milioane Euro;
36
P.F. Drucker – Post-capitalist society, Harper & Collins, New York,1993; traducere Societatea post-capitalistă,
Editura Image, Bucureşti, 1999
37
P.F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,1964
38
P.F. Drucker – Post-capitalist society, Harper & Collins, New York,1993; traducere Societatea post-capitalistă,
Editura Image, Bucureşti, 1999, pag. 46
39
www.wikipedia.com
40
41
Legea nr. 346/2004 cu modificările ulterioare; Săptămâna financiară, 6 februarie 2007
92
- întreprinderi mici, cele care au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de
afaceri de până la 10 milioane Euro;
- întreprinderi mijlocii, cele care au între 50 şi 249 salariaţi şi realizează o cifră de
afaceri de până la 50 milioane Euro.
3. Noţiunea de societate comercială este specifică îndeosebi ţărilor de drept latin
(România, Italia, Franţa, Belgia, Spania, Portugalia etc.) şi presupune asocierea de persoane
sau/şi capitaluri pentru a forma o entitate economică de tip lucrativ.
Trebuie să mai amintim că în practică (ca şi în teorie, de altfel) se întâlneşte frecvent
categoria de societate mixtă. Această noţiune acoperă două sensuri:
- de societate mixtă constituită cu capital particular şi public (al statului), în
proporţii diferite;
- de societate mixtă cu participare străină de capital (când partenerii sunt din ţări
diferite).
În economia românească, conform Legii 31/1990, cu modificările ulterioare, s-au
instituit cinci forme juridice de structuri societare, fiecare prezentând avantaje/dezavantaje
pentru orice întreprinzător lansat în afaceri:42
- societate în nume colectiv (SNC);
- societate în comandită simplă (SCS);
- societate în comandită pe acţiuni (SCA);
- societate pe acţiuni (SA);
- societate cu răspundere limitată (SRL).
4. Noţiunea de companie (company) desemnează acea entitate economică constituită
prin asocierea de capitaluri între două sau mai multe persoane fizice sau juridice; în conţinut
ea poate lua forma de societate pe acţiuni sau societate cu răspundere limitată etc. 43 Important
este să reţinem că, sub raport tehnic, o companie este o persoană juridică care are o identitate
legală separată de cea a membrilor ce au înfiinţat-o; scopul ei este o activitate comercială de
tip business.44
5. Noţiunea de corporaţie (corporation) prin care înţelegem o firmă/companie de
dimensiuni mai mari, acţionând în unul sau mai multe domenii de activitate; uzual ea
activează nu numai pe piaţa internă a unei ţări ci şi pe diverse pieţe externe prin diverse forme
de penetrare, de internaţionalizare a afacerii; sub raport juridic, corporaţia ia forma unei
societăţi pe acţiuni, cel mai adesea membri fiind alte persoane juridice/fizice. Apreciem că,
prin antiteză cu alţi „actori” economici, corporaţia este definită de dimensiunea ei şi de gradul
ei de internaţionalizare, inclusiv tendinţa de a opera pe piaţa globală.45
6. Noţiunea de holding company, ca tip aparte de societate comercială/companie care a
acumulat în mod legal un procent important din acţiunile altor companii, prin aceasta
controlând sau influenţând activitatea curentă a firmelor incluse în holding; în mod obişnuit,
compania holding nu produce ea însăşi bunuri sau servicii pe care să le vândă pe piaţă,
structura ei de management rezumându-se la controlul asupra participaţiilor financiare asupra
firmelor din holding.46 Exercitarea dreptului de influenţă prin pachetul de acţiuni deţinut
permite holding-ului să impună strategia şi politica comercială pentru firmele componente,
mai ales pe chestiuni financiare şi de comercializare a produselor realizate. În Anglia şi SUA
societăţile controlate de holding se numesc „subsidiaries”. Principalele tipuri de holding
întâlnite în economia reală sunt holdingul industrial, holdingul financiar, holdingul bancar etc.
42
Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007;
www.avocatnet.ro
43
44
www.wikipedia.com
45
C. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. VI, International
Management, edited by J.McNett ş.a., Blackwell Publishing, USA, 2005
46
www.wikipedia.com
93
În conexiune directă cu holding company în literatura de management se vehiculează
frecvent sintagme precum parent company, personal holding company etc.; unele dintre
aceste noţiuni se explicitează în continuare.
7. Societatea mamă (parent company) desemnează o firmă de tip holding înfiinţată
prin cumpărarea/preluarea pachetelor majoritare de acţiuni de la alte companii mai mici;
firma –mamă deţine, în mod obişnuit, un pachet de acţiuni suficient de mare pentru a impune
board of directors în companiile din componenţa sa, prin aceasta influenţându-i
managementul strategic.47
8. Societatea fiică (subsidiary) are pachetul majoritar de acţiuni controlat de o
companie strategică (mamă), relaţia între cele două entităţi fiind predominant de natură
financiară; în mod obişnuit, firma fiică păstrează totuşi un „câmp” de manevră suficient de
larg în managementul zilnic, putând concepe strategii proprii de resurse umane, de distribuţie
etc.
9. Compania transnaţională (TNC – transnational company) este organizată ca o
societate pe acţiuni, de regulă o companie mai mare de tip corporation, având sediul central
într-o ţară şi un număr de filiale în străinătate; operează îndeosebi în activităţi de export şi
conexe, în producţie, IT, care necesită investiţii directe în străinătate; mulţi autori consideră că
sunt sinonime sintagmele de companie transnaţională şi companie multinaţională, anumite
diferenţe între ele fiind doar formale; există şi opinia că o TNC rezultă ca o fuziune dintre
două sau mai multe companii din ţări diferite, ce decid să constituie o nouă entitate.48
10. Compania multinaţională (MNC – multinational company), societate pe acţiuni de
tip corporation, activează în mai multe ţări, realizează o pondere mare din cifra anuală de
afaceri în străinătate şi recurge la investiţii directe majore în străinătate;49 frecvent, proprietarii
semnificativi ce controlează o MNC provin din ţări diferite, ceea ce va induce un caracter
multicultural în managementul şi viziunea acestei entităţi economice; distinctiv pentru acest
tip de „actor” economic este faptul că MNC gândeşte şi acţionează prin prisma postulatului că
întreaga economie globală sau o parte semnificativă a ei constituie însăşi piaţa ei de referinţă.
50
11. Compania globală (global company), societate pe acţiuni de tip corporation,

companie ce operează în industrii/activităţi devenite globale, precum petrol, energie,
telecomunicaţii, finanţe etc.; în fapt, o companie globală se va regăsi sub forma unei TNC sau
MNC în contextul în care gradul ei de internaţionalizare este dus la extrem, respectiv capitalul
ei este multicultural, o pondere majoră din cifra de afaceri provine din străinătate etc.
Diverşi analişti, precum Peter Drucker, Alvin Toffler, Kenichi Ohmae sugerează faptul
că graniţele naţionale ale afacerilor din lumea întreagă au dispărut, iar entităţile de tip MNC
sau TNC, ce realizează uneori cifre de afaceri de 50-100 miliarde USD au reuşit să
„acapareze” puteri mai mari decât reveneau statului tradiţional.51 Sub influenţa procesului de
globalizare, proces generat de factori politici şi tehnici în egală măsură, „actorii” economici
de diverse tipuri sunt obligaţi să gândească global, să îşi reducă costurile de operare şi să
recurgă la soluţii impuse de revoluţia cunoaşterii, soluţii precum networking-ul, clusterele şi
e-business.
12. Firma de tip joint venture este o societate comercială, de tip companie, care sub
raport juridic se constituie ca societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată sau
partnership; esenţial pentru această entitate este faptul că partenerii avansează capitalul social
47
C. L. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. XII, Strategic
Management, edited by J.McGee, Blackwell Publishing, USA, 2005
48
C. L. Cooper ş.a. – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. VI, International
Management, edited by J. McNett ş.a., Blackwell Publishing, USA, 2005, pag. 334
49
50
C. L. Cooper ş.a. – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. VI, International
Management, edited by J. McNett ş.a., Blackwell Publishing, USA, 2005, pag. 258
51
D. Korten – When corporation rule the world, Editura Kumarian Press, 1995;
http://en.wikipedia.org/wiki/David_Korten; http://en.wikipedia.org/wiki/When_Corporations_Rule_the_World
94
ca un capital de risc, cel mai adesea capitalul provenind din ţări diferite. 52 În mod tipic
afacerile joint venture le vom regăsi în industria petrolului şi a gazelor naturale, unde circa ¾
din astfel de asocieri au un caracter internaţional, în cadrul cărora partenerii îşi propun să
partajeze echitabil riscurile şi managementul noii entităţi create. 53
*
* *
Este oportun să menţionăm faptul că vom întâlni în economia reală şi alte

sintagme/noţiuni cu privire la organizaţiile lucrative; există, în egală măsură, nuanţe diferite în
abordările teoretice în management; de pildă, sunt autori care prezintă holdingul ca o
modalitate de asociere/grupare între diverse persoane juridice. 54 În plus, în diverse ţări
occidentale, întâlnim alte noţiuni apropiate de cea de holding, noţiuni precum cartel, concern,
grup de întreprinderi, trust etc.; o situaţie cu totul aparte este cea din Japonia, în care regăsim
marile grupuri economice sub sintagma de Zaibatsu.55 Important este să reţinem ideea că,
dincolo de diverse denumiri, orice organizaţie de afaceri ce activează într-o economice bazată
pe competiţie se află permanent sub ameninţarea falimentului; orice poziţie de leader este
tranzitorie şi are o „viaţă” scurtă.56
Exemplificativ, întrucât situaţia din ţările de drept latin (Franţa, Italia, Belgia,
Portugalia etc.) este în bună măsură comparabilă cu cea din România, amintim în continuare
principalele forme de structurare a proprietăţii în ţările de drept anglo-saxon, în speţă SUA şi
Anglia.57
3.2.2. Forme juridice ale proprietăţii în SUA

Evident, aspectele invocate până acum cu privire la diverse noţiuni/sintagme folosite
pentru a desemna entităţile economice au doar un caracter orientativ; în raport de specificul
dreptului comercial dintr-o ţară sau alta, constatăm că legiuitorul s-a străduit să consacre prin
legea în materie forme cât mai flexibile de organizare a proprietăţii la nivel microeconomic,
prin aceasta favorizând antreprenoriatul şi managementul aplicat în diverse contexte culturale.
De exemplu, în SUA principalele forme juridice de organizare a proprietăţii sunt
următoarele (Haitani, 1986; Samuelson, 1995):58
 Sole Proprietorship (firma cu asociat unic, de tip familial) care se
caracterizează prin: formalităţi minore de înfiinţare, orice sumă de bani drept capital, venituri
aparţinând integral proprietarului, răspundere nelimitată etc.; este o formă juridică de tip
unincorporated.59
 Partnership (asociaţia sau parteneriatul dintre două sau mai multe persoane)
este practic o “societate comercială” formată de două sau mai multe persoane, dintre care cel
puţin una este asociat principal, care răspunde nelimitat pentru datoriile angajate de societate;
uzual, partnership-ul este de tip limited (Ltd). Caracteristicile de bază ale acestei forme
juridice sunt un cost/capital scăzut la înfiinţare, răspunderea nelimitată pentru unii parteneri,
capitalul divizat în acţiuni sau “părţi sociale” etc.60
52
www.wikipedia.com
53
www.wikipedia.com
54
O. Jaba, V. Niţă – Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2003
55
56
P. F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,1964
57
După ce prezentăm şi trăsăturile celor cinci forme de societăţi comerciale, aşa cum sunt ele definite de legea
română, în cadrul paragrafului următor, se încearcă o comparaţie pe forme juridice între situaţia din România,
Anglia şi SUA (figura 3.4.).
58
A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999; United States Department of the
Treasury, www.irs.gov; www.wikipedia.com;
59
United States Department of the Treasury, www.irs.gov; www.wikipedia.com
60
95
 The Corporation (corporaţia), este forma juridică de bază în economia SUA şi
se caracterizează prin următoarele aspecte: procedură mai complexă de înfiinţare, capitalul
divizat în acţiuni, răspunderea limitată a proprietarilor la valoarea fondurilor subscrise,
existenţa mai lungă în timp, recurgerea la un management profesionalizat, transferul
permanent de acţiuni între diverse grupuri de persoane etc. Comparativ cu legislaţia
românească, corporaţia este comparabilă ca trăsături cu societatea pe acţiuni (SA).61 Acest
„actor” economic se constituie de către investitori individuali, alături de participarea unor
persoane juridice de tipul fondurilor financiare, alte instituţii, inclusiv statul; membrii
proprietari pot desemna anual board-ul de conducere şi CEO (Chief Executive Officer).62
 Joint-Stock Company este comparabilă ca trăsături cu forma de corporation,
dar diferă de aceasta în primul rând prin faptul că aportul de capital se aduce sub forma unor
“pachete de acţiuni”, asocierea având un caracter anonim; în cazul acestei entităţi se separă
încă de la constituire proprietatea de managementul aplicat (ownership and management).63
3.2.3. Forme juridice ale proprietăţii în Anglia

În Anglia formele juridice de constituire a proprietăţii sunt comparabile cu cele din
SUA, însă sunt necesare unele distincţii prealabile64:
 Public Limited Companies, care oferă acţiunile spre vânzare publică, deci au un
caracter deschis şi pot fi cu capital de stat, particular sau mixt; se constituie prin asocierea a
cel puţin două persoane; în acest caz legea reglementează expres aportul în natură, minimul de
capital vărsat la subscriere, alegerea administratorilor, documentele contabile etc.; această
formă juridică de companie adaugă sigla PLC sau Plc la denumire.65
 Private Companies, care nu oferă acţiunile spre vânzare publică, nu le transferă şi
au un caracter închis; adaugă la denumire Limited sau Ltd atunci când sunt cu răspundere
limitată; în acest caz acţiunile sale nu se cotează la bursă, nu se fac subscripţii publice, sunt
restricţii mai mici privind aportul de capital, relaţiile cu administratorii, documentele
contabile etc.66
Conform Legii societăţilor comerciale din Regatul Unit al Marii Britanii (Companies
Act, 1985), cele cinci tipuri de societăţi comerciale sunt:67
 public company limited by shares, care este o societate publică pe acţiuni cu
răspundere limitată, similară cu SA din dreptul comercial românesc şi cu corporation din
dreptul comercial american; ea adaugă la denumire Plc sau Inc., după caz; 68 în mod obişnuit
astfel de entităţi se formează pentru a deveni apoi corporations, care sunt capabile să atragă
mari sume de bani sub formă de capital.69
 private company limited by shares este o societate privată pe acţiuni cu
răspundere limitată, ce corespunde aproximativ cu SRL din România; totuşi, ea se apropie şi
de caracteristicile unei fundaţii/asociaţii, după caz.70
 private unlimited company having a share capital este o societate privată cu
capital social şi răspundere nelimitată, formă ce prezintă unele trăsături comparabile cu SNC
61
A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999; United States Department of the
Treasury, www.irs.gov; www.wikipedia.com
62
63
64
G. A. Cole – Management: theory and practice, DP Publications, London, 1990, pag. 30 şi următ.; D.D.
Şaguna, M.R. Nicolescu – Societăţile comerciale europene, Ed. Oscar Print Bucureşti, 1996, pag. 32 şi
următoarele; www.wikipedia.com; A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999
65
www.wikipedia.com
66
www.wikipedia.com
67
D. D. Şaguna, M.R. Nicolescu – Societăţile comerciale europene, Ed. Oscar Print, 1996, pag. 36 şi următ.; A.
Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999; www.wikipedia.com
68
www.wikipedia.com
69
70
www.wikipedia.com
96
din dreptul nostru comercial ( abreviat PUCHSC);71 comparaţia cu legea română sau cea din
SUA se poate face dacă ţinem seama şi de numărul de parteneri ce compun entitatea, raportul
dintre aceştia etc.72
 private unlimited company not having a share capital este o societate privată
fără capital social şi având răspundere nelimitată, formă de asemenea similară cu SNC din
România (PUCNHSC); ea se apropie, ca trăsături, de o fundaţie/asociaţie, după caz.73
 private company limited by guarantee and without share capital este o
societate privată fără capital social şi cu răspundere limitată la o garanţie, formă juridică
inexistentă în legislaţia noastră sau în dreptul comercial american, fiind vorba, mai degrabă de
o asociaţie/fundaţie, după caz.74
Drept concluzii la cele arătate, rezultă că există unele diferenţe formale între maniera
de consacrare prin legislaţia dintr-o ţară sau alta a celor cinci forme de structuri societare.
Totuşi, în conţinut este posibilă o comparaţie între ţări a formelor de structuri societare
legiferate în dreptul comercial, ceea ce înseamnă, în fapt, o comparaţie a formelor juridice de
constituire a proprietăţii (comparaţie la care ne oprim la finele următorului paragraf); o
comparaţie de acest tip întâlnim şi în Wikipedia, Types of Companies.75
3.3. Situaţia din România. Definirea societăţilor comerciale
3.3.1. Codul Comercial român

În definirea şi problematica societăţilor comerciale, ca entităţi specifice, s-au formulat
în timp opinii diferite; aceste opinii au evoluat, s-au completat plecând de la doctrina juridică
şi aplicarea ei în practică. În esenţă, natura contractuală bazată pe asocierea liberă a
membrilor societăţilor comerciale se păstrează încă din anii 1700-1800 î.e.n. şi până în
prezent76. Imaginea completă a ceea ce numim astăzi “societatea comercială”, apare ca o
completare a elementelor menţionate (natura contractuală şi asocierea liberă) cu elemente noi
privind:77
- săvârşirea unor acte de comerţ, ca obiect de activitate;
- realizarea de beneficii în urma asocierii (dividende);
- aducerea de către asociaţi a unui aport în bani sau bunuri;
- completarea naturii contractuale şi comerciale printr-o natură de tip instituţional;
- funcţionarea acestei structuri socio-economice într-un cadru stabilit de lege.
Faţă de conceptul de “întreprindere”, cel de “societate comercială” are o sferă mai
largă de includere şi, în plus, forme mai diverse de structurare în economia reală. 78 Prin
urmare, credem că noţiunea de societate comercială defineşte o entitate de natură
contractuală specifică, constituită în limita legii, prin voinţa şi cu aportul asociaţilor pentru a
desfăşura acte de comerţ din care să obţină profit.79
Treptat, în economia românească societăţile comerciale au devenit „actorii” economici
principali, comparativ cu alte forme de structurare a proprietăţii la nivel microeconomic;
statutul privilegiat al acestui tip de firmă s-a consolidat pe măsură ce a crescut ponderea
sectorului particular în realizarea GDP-ului (Gross Domestic Product) anual; totodată rolul
invocat derivă din următoarele funcţii sau atribute ce revin societăţilor comerciale80:
71
www.wikipedia.com
72
Corneliu Bîrsan, coord. – Societăţile comerciale, organizarea, funcţionarea, răspunderea şi TVA, Casa de
editură şi presă “ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1993,
73
www.wikipedia.com
74
www.wikipedia.com
75
Wikipedia, The Free Encyclopedia – Types of Companies, www.wikipedia.com
76
C. Bîrsan, coord. – Societăţile comerciale, organizarea, funcţionarea, răspunderea şi TVA, Casa de editură şi
presă “ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1993, pag. 5
77
78
D. D. Şaguna, M.R. Nicolescu – Societăţile comerciale europene, Ed. Oscar Print, 1996
79
A. Burciu – Management general, Editura Universităţii Suceava, 1999
97
 funcţia de organizare a unei structuri proprii (organe de conducere, de control,
sucursale, filiale etc.), care urmează să combine factorii de producţie pe criterii de eficienţă;
 funcţia de antrenare a unui management specific (organigrama societăţilor
comerciale, puterea de decizie a diferitelor nivele ierarhice, control riguros din partea
asociaţilor, autoritatea conferită factorilor de decizie, contractul de management etc.);
 funcţia de concentrare a capitalului, atât la constituire cât şi pe parcursul
funcţionării (lansarea de acţiuni şi obligaţiuni);
 funcţia de reevaluare a activelor fixe şi circulante, în condiţii de inflaţie, pentru
stabilirea preţului de piaţă al firmei etc. (cel puţin pentru societăţile de capitaluri);
funcţia de garantare a drepturilor pe care le au creditorii, prin însuşi capitalul social
al societăţii;
 funcţia de potenţare a intereselor asociaţilor, prin nelimitarea dividendelor, ceea ce
contribuie la activarea mediului concurenţial;
 funcţia lucrativă (realizarea de profit), care generează mediu concurenţial şi
constituie un obiectiv de bază al oricărei afaceri.
În calitate de persoană juridică (subiect de drept), societăţile comerciale intră în
raporturi juridice cu alte subiecte de drept, pentru a exercita drepturi şi a-şi asuma obligaţii în
nume propriu; pentru a deveni subiect de drept şi a angaja raporturi juridice, o societate
comercială trebuie să îndeplinească următoarele condiţii81:
 să dispună de o structură şi o organizare de sine stătătoare (organe de
conducere, de control, mod de organizare etc.);
 să dispună de un patrimoniu propriu (capitalul social total, iniţial şi cel realizat
ulterior);
 să adopte o denumire, prin statut sau actul de constituire;
 să dispună de un sediu (cel central înscris în statut, care determină şi
naţionalitatea, la care se adaugă sucursale, filiale etc.);
 să beneficieze de o naţionalitate (prin care se raportează la un sistem de drept).
Clasificarea societăţilor comerciale, implicit formele de funcţionare sub care se
regăsesc în economia reală, se poate face după mai multe criterii: obiectul de activitate,
întinderea răspunderii, modul de împărţire a capitalului între asociaţi etc. Cel mai important
criteriu de clasificare considerăm a fi natura asocierii, după care întâlnim:
- societăţi de persoane;
- societăţi de capitaluri.
Pe baza acestui criteriu (corelat cu întinderea răspunderii, modul de împărţire a
capitalului între asociaţi, calitatea de a emite sau nu titluri de valoare) delimităm cele cinci
forme principale de existenţă a societăţilor comerciale în economia mondială; aceleaşi forme
juridice se regăsesc şi în economia românească, după cum aminteam anterior. Aşadar, în
momentul de faţă în România funcţionează următoarele tipuri de structuri societare (fiecare
tip se va prezenta sintetic, aşa cum îl statuează legislaţia în materie):82
- societatea în nume colectiv (SNC);
- societatea în comandită simplă (SCS);
- societatea în comandită pe acţiuni(SCA);
- societatea pe acţiuni(SA);
80
Precizăm, din nou, că noţiunea de „funcţii” ale societăţilor comerciale este impusă de literatura juridică, fiind
necesară diferenţierea acestei noţiuni faţă de „funcţiunile” firmei (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, de
personal şi financiar-contabilă) cât şi, eventual, faţă de „funcţiile” managementului firmei (previziune,
organizare, coordonare, antrenare-motivare şi control-evaluare). A se vedea şi nota anterioară; A. Burciu – MBO
& Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999
81
C. Bîrsan, coord. – Lucr. cit., pag. 16 şi următoarele
82
Acestea sunt formele juridice de societăţi comerciale în toate ţările de drept comercial de tip latin (Belgia,
Franţa, Italia, Portugalia, Spania etc.), conform cu D. Şaguna, M. Nicolescu – Societăţi comerciale europene, Ed.
Oscar Print, 1996; în fapt, Lega 31/1990 preia principiile statuate prin art. 77-220 şi art. 236 din Codul comercial
român de la 1887.
98
- societatea cu răspundere limitată (SRL).
Primele două tipuri sunt societăţi de persoane (în care elementul personal primează),
următoarele două sunt societăţi de capitaluri (în care primează capitalul adus ca aport), iar
societatea cu răspundere limitată are o poziţie intermediară, preluând din avantajele statuate
de ambele structuri societare. Sintetizat grafic, poziţia societăţilor comerciale una faţă de
cealaltă, aşa cum stabileşte legislaţia română, se prezintă ca în figura ce urmează.83
Figura nr. 3.3. – „Poziţionarea” structurilor societare în România
SNC SCA
Societăţi
Societăţi de
de Societăţi de
persoane
persoane Societăţi de
capitaluri
capitaluri
SCS SA
SRL
Preia din avantajele/facilităţile ce revin

societăţilor de persoane şi societăţilor de
capitaluri; deţin peste 90% din total
înmatriculări în Registrul Comerţului.
3.3.2. Structuri societare în economia românească

Putem sintetiza principalele elemente caracteristice ce diferenţiază cele cinci forme de
societăţi comerciale ce se găsesc, în prezent, în economia românească:84
 Societăţile în nume colectiv (SNC) sunt societăţi de persoane, în care predomină
elementul personal şi mai puţin valoarea capitalului adus ca aport; se caracterizează prin aceea
că obligaţiile sociale pe care şi le asumă societatea se garantează cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. În principiu, societatea este
administrată de către toţi asociaţii, organul suprem de decizie fiind dat de “ansamblul
asociaţilor”85 (deşi nereglementat expres de lege acest “organ” poate fi prevăzut în statut), iar
părţile sociale ale asociaţilor nu circulă ca titluri de valoare. De obicei, acest tip de societate
comercială are dimensiuni şi putere economică reduse, dar are continuitate în timp; în
economia românească, societăţile în nume colectiv s-au constituit prin aport de capital
particular în unele domenii (servicii, comerţ, mica industrie etc.) şi deţin circa 2,7% din
numărul total al societăţilor comerciale înregistrate până în prezent. 86
 Societăţile în comandită simplă (SCS) sunt societăţi de persoane, în care
predomină elementul personal ca şi în cazul societăţilor în nume colectiv; se caracterizează
esenţial prin reunirea a două categorii diferite de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii.
Obligaţiile sociale pe care le angajează societatea se garantează cu patrimoniul social, dar cu
răspunderea diferită a asociaţilor:
83
www.avocatnet.ro
84
www.avocatnet.ro; A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999; Corneliu Bîrsan,
coord. – Societăţile comerciale, organizarea, funcţionarea, răspunderea şi TVA, Casa de editură şi presă
“ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1993; E. Burduş – Tratat de management, Editura Economică, Bucureşti, 2005
85
C. Bîrsan, coord. – Lucr. cit., pag.141
86
www.avocatnet.ro; dintr-un total de circa 1204223 societăţi comerciale înregistrate, aproximativ 32655 sunt
SNC.
99
 comanditaţii răspund nelimitat şi solidar, deoarece ei organizează şi conduc
societatea, gestionează şi administrează afacerile curente, sunt factorul de management al
firmei;
 comanditarii răspund numai în limita aportului adus, deoarece nu se amestecă
în administrarea societăţii, nu sunt cunoscuţi de terţi etc.
Administrarea societăţii în comandită simplă se face numai de asociaţii comanditaţi,
nefiind admisă numirea unor administratori din afară (ca în cazul societăţilor în nume
colectiv) şi cu atât mai puţin administrarea de către comanditari; părţile sociale ale asociaţilor
nu circulă ca titluri de valoare; legea limitează numărul asociaţilor la minimum 2 şi mărimea
capitalului la 200 RON, dar acest tip de societate este mai puţin extins faţă de celelalte forme
societare (circa 0,13% în luna iunie 2007).87
 Societăţile în comandită pe acţiuni (SCA) se constituie ca societăţi de capitaluri şi
nu de persoane şi sunt similare cu societăţile în comandită simplă, cu diferenţa că aportul
asociaţilor se divide în acţiuni; acestea sunt, în bună măsură, comparabile şi cu societăţile pe
acţiuni (SA). În acest caz, legea stabileşte că numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de 2 iar
valoarea capitalului social subscris mai mică de 25.000 Euro; capitalul social se divide în
acţiuni, valoarea nominală a unei acţiuni fiind de minim 2,5 RON. Acest tip de societate este
puţin reprezentat în ţările dezvoltate, inclusiv în România (6 societăţi în luna iunie a anului
2007). În ceea ce priveşte circulaţia acţiunilor, funcţionarea, dizolvarea, lichidarea, situaţia
este comparabilă cu societatea pe acţiuni.88
 Societăţile pe acţiuni (SA) sunt societăţi de capitaluri şi se caracterizează prin
aceea că obligaţiile sociale se garantează cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi numai
la vărsarea sumelor subscrise pentru acţiuni. În acest caz, răspunderea asociaţilor este limitată
la valoarea capitalului subscris; această formă de societate are, în mod uzual, un caracter
anonim, în sensul că nu se cunosc proprietarii, deoarece acţiunile – atât cele nominative cât şi
cele la purtător – sunt negociabile şi se transmit de la o persoană la alta. 89 Conform legislaţiei
în vigoare, valoarea minimă a unei acţiuni este de 2,5 RON, valoarea minimă a capitalului
social 25.000 Euro, pentru înfiinţarea acestei entităţi fiind nevoie de minimum 2 asociaţi.
Fiecare acţiune dă dreptul la un vot în adunarea generală a acţionarilor, ca organ suprem de
decizie, şi la o cotă parte din profit, numită dividend. Pentru nevoi de finanţare curentă,
societăţile pe acţiuni pot emite obligaţiuni care sunt în esenţă titluri de credit ce urmează a fi
răscumpărate ulterior de societate, contra unei dobânzi sau unui comision. O altă
caracteristică a acestui tip de societate comercială este dată de tendinţa de preluare a
controlului de unul sau mai mulţi acţionari în detrimentul majorităţii acţionarilor, prin
achiziţionarea de pachete de acţiuni (din momentul deţinerii a 51% din acţiuni controlul este
total). Această tendinţă specifică face ca, în condiţiile extinderii acestei forme societare într-o
economie să se armonizeze interesul particular cu controlul public, cel puţin într-o anumită
măsură, deşi în timp controlul din partea micilor acţionari se diluează (Haitani, 1986; Lipsey,
1990; Samuelson, 1995).90 Date fiind implicaţiile acestei forme societare în plan economico-
social, principiile de organizare, funcţionare şi răspundere sunt stabilite de lege, statutul şi
contractul de societate completând doar aceste principii; între diverse instituţii/forme de
management ale SA, legea impune consiliul de administraţie, consiliul de supraveghere,
cenzorii, auditorii etc.91 Această situaţie este valabilă pentru România, dar şi pentru ţările
occidentale şi cele aflate în tranziţie. 92 “Sunt autori care, pe bună dreptate, înscriu societăţile
87
www.avocatnet.ro; dintr-un total de circa 1204223 societăţi comerciale înregistrate, aproximativ 1567 sunt SCS.
88
www.avocatnet.ro; dintr-un total de circa 1204223 societăţi comerciale înregistrate, aproximativ 6 sunt SCA.
89
R. Lipsey ş.a. – Economics, Harper  Row, New York, 1990
90
91
C. Bîrsan, coord. – Lucr. cit., pag. 150 şi următoarele; Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele
modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007; www.avocatnet.ro
100
anonime între marile invenţii ale omenirii” şi lasă de înţeles că societatea capitalistă modernă
nu s-ar fi dezvoltat fără ele”.93
În România, societăţile pe acţiuni deţin 2,6 % din totalul numărului de înmatriculări de
societăţi comerciale, dar puterea lor economică este considerabilă faţă de celelalte forme
juridice de societăţi comerciale.94
 Societăţile cu răspunde limitată (SRL) reprezintă, aşa cum am menţionat anterior,
o formă intermediară între societăţile de persoane şi cele de capitaluri şi se bazează pe
principiile de constituire, organizare, funcţionare şi răspundere a celor două forme societare.
În ţara noastră, conform legii se pot constitui societăţi de acest tip de maximum 50 de asociaţi
şi cu capital minim de 200 RON, divizat în părţi sociale de minimum 10 RON; se
caracterizează prin aceea că obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social al
societăţii, iar asociaţii răspund numai în limita părţilor sociale ce le revin. Fiecare parte
socială dă dreptul la un vot în adunarea generală a asociaţilor, deci funcţionează ca o
acţiune.95Societatea cu răspundere limitată este gestionată curent de unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau nu la societate; acest tip de societate nu poate emite obligaţiuni,
iar părţile sociale sunt negociabile şi se transmit, în principiu, numai între asociaţi. În prezent,
în România, acest tip de societate comercială deţine ponderea absolută în totalul înscrierilor
de societăţi la Registrul Comerţului (circa 94, 48%), ceea ce face ca SRL să fi devenit o
prezenţă extrem de familiară în viaţa cotidiană.96
3.3.3. Analiză comparativă

Anticipând analiza comparativă între poziţia societăţilor comerciale, faţă de a altor
„actori” economici din economia românească, trebuie să ţinem seama că, alături de structurile
societare, în România funcţionează alte trei tipuri distincte de firme: asociaţiile familiale şi
persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi lucrative (AF+PF), regiile autonome (RA)
şi organizaţiile cooperatiste (OC).97 Pentru societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste şi
asociaţiile familiale se poate face o comparaţie, pe forme juridice, cu situaţia din SUA şi
Anglia, care a fost invocată anterior; o astfel de comparaţie se sugerează grafic de către noi în
figura nr. 3.4.
Figura nr. 3.4. Situaţia comparativă a formelor juridice ale proprietăţii (firme)
între România şi SUA – Anglia
ROMÂNIA SUA ANGLIA
AF + PF SOLE – SOLE TRADERS
– PROPRIETORSHIPS – PARTNERSHIPS
S SNC PUCHSC + PUCNHSC
O SRL
C
I SCS
E SCA – PARTNERSHIPS – PARTNERSHIPS
92
A se vedea: D.D. Şaguna, M. Nicolescu – Societăţi comerciale europene, 1996; R. Frydman, coord. – Procesul
de privatizare în Europa centrală, 1994
93
V. C. Nechita, coord. – Economie politică, vol. I, Editura Porto Franco, Galaţi, 1992, pag. 94. Autorul face
trimitere la W. Lippmann care scria: "Capitalismul modern nu s-ar fi putut dezvolta dacă societatea pe acţiuni n-
ar fi existat". Aprecieri similare privind această structură societară întâlnim şi la R. Barre, J.K. Galbraith sau P.A.
Samuelson.
94
www.avocatnet.ro; dintr-un total de circa 1204223 societăţi comerciale înregistrate, aproximativ 32135 sunt SA.
95
96
www.avocatnet.ro; dintr-un total de circa 1204223 societăţi comerciale înregistrate, aproximativ 1137860 sunt
SRL.
97
Evaluarea comparativă şi explicarea diferenţelor de esenţă între cele trei categorii de firme se regăseşte la
începutul paragrafului următor.
101
T – PRIVATE COMPANY
Ă SRL LIMITED BY
Ţ SHARES
I
C
O
M
E – CORPORATIONS – PLC BY SHARES
R – JOINT-STOCK
C SA
COMPANIES
I
A
L
E
RA + OC
Sursa: Adaptat după A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 51.
Copyright  All rights reserved.
Evident că, în cazul unei astfel de comparaţii pe forme juridice de firme – ca aceea din
figura 3.4. – “suprapunerea” completă nu este posibilă între două sau mai multe forme de
societăţi comerciale din două sau mai multe ţări; în analiza noastră am avut în vedere doar
trăsăturile principale ce definesc un tip sau altul de societate comercială; spre exemplu,
forma juridică de SRL din legea română suportă anumite comparaţii dacă firma are un asociat
unic şi alte comparaţii dacă este înfiinţată de zece sau douăzeci de asociaţi.98
3.4. Poziţia societăţilor comerciale în sistemul economic românesc
Este oportun să amintim că în economia românească, la momentul actual, alături de

societăţile comerciale, funcţionează alte trei categorii distincte de „actori” economici, anume:
- asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi lucrative
(AF+PF), ce constituie un tip de firmă individuală, de mică dimensiune, având o
contabilitate simplificată etc.;
- regiile autonome (RA), ce sunt constituite numai cu capital de stat, în domenii de
interes public la nivel central/local, care funcţionează ca un tip de întreprindere
adaptată la principiile economiei concurenţiale;
- organizaţiile cooperatiste (OC), ce sunt constituite numai cu capital particular,
având o tradiţie de peste un secol, în domenii precum serviciile şi mica producţie;
chiar atunci când iau o formă societară, aceste organizaţii se administrează pe
principiul „o persoană, un vot”.
În sinteză, pentru perioada decembrie 1990-iunie 2007, situaţia înmatriculărilor pe
categorii de „actori” economici la Registrul Comerţului se prezintă în tabelul ce urmează;
totuşi, simpla comparaţie a numărului de înmatriculări pe forme juridice, cât şi a „actorilor”
economici ce funcţionează, oferă doar o idee generală despre poziţia/puterea structurilor
societare în economia românească.
Tabel nr.3.1. Situaţia „actorilor” economici pe categorii

Pondere în
Categorii de Pondere în „Actori”
Număr totalul Nr.
comercianţi pe totalul economici
înmatriculări societăţilor radieri
forme de organizare comercianţilor în funcţiune
comerciale
PF+AF 420101 - 25,75 110.000 310101
98
102
SOCIETĂŢI
COMERCIALE
TOTAL: 1204223 100 73,83 384.213 820.010
- SRL 1137860 94,48 69,76
- SA 32135 2,66 1,97
- SNC 32655 2,71 2,00
- SCS 1567 0,13 0,09
- SCA 6 - -
RA 1342 - 0,08 12 1330

OC 5397 - 0,33 197 5200
TOTAL 1631063 100 494422 1136641
Sursa: Prelucrat de autori după Anuarul statistic al României 2005, www.insse.ro; Sinteză statistică publicată de
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la 30 iunie 2007, www.registrulcomertului.ro; datele pentru numărul
de radieri pe forme juridice sunt aproximative; evaluarea numărului de societăţi comerciale aflate în funcţiune
este dificilă întrucât un număr important de firme nu depun bilanţul contabil şi situaţiile financiare la Direcţiile
Finanţelor Publice judeţene. Copyright  All right reserved
Din datele sintetizate în tabelul anterior rezultă că structurile societare deţin o poziţie
numerică predominantă (74%), fiind urmate ca număr de înmatriculări de PF+AF (25%);
totuşi, poziţia economică şi importanţa socială a RA şi a OC rămâne considerabilă prin
capitalul social controlat, numărul de salariaţi angajaţi şi contribuţia lor pe diverse sectoare
economice (deşi numeric însumează circa 1% din total înmatriculări); în plus, trebuie să ţinem
seama de situaţia existentă la momentul actual, respectiv de radierile operate în Registrul
Comerţului şi de firmele care nu depun situaţiile financiare la Direcţia Finanţelor Publice şi
Registrul Comerţului.99 În măsura în care ne punem problema determinării locului şi implicit a
rolului ce revine societăţilor comerciale, comparativ cu celelalte trei structuri organizatorice la
nivel microeconomic (RA; OC; AF+PF), trebuie să ţinem seama de activele controlate, de
contribuţia lor la PIB, de numărul de salariaţi ce activează în diverse firme etc.; ajungem
astfel la o analiză relativ mai complexă şi care depăşeşte obiectivul lucrării de faţă. În ambele
cazuri, poziţia derivă nu atât din ponderea societăţilor comerciale în totalul agenţilor
economici, cât din corelarea unor indicatori cum ar fi:100
– valoarea capitalului social subscris şi vărsat la data înfiinţării pentru ansamblul
societăţilor comerciale;
– valoarea unor active acumulate, ce revin societăţilor comerciale;
– valoarea bunurilor şi serviciilor realizate de aceste firme pe principalele sectoare
economice;
– numărul de salariaţi ce revin structurilor societare, din total populaţie activă ocupată;
– condiţiile de profitabilitate în care activează aceste structuri socio-economice;
– structura şi formele de societăţi comerciale care predomină, implicit sistemul de
management aplicat;
– contribuţia acestor agenţi economici în PIB, ca pondere deţinută faţă de regiile
autonome şi alte categorii de firme non-societare etc.
Apreciem că regiile autonome deţin o pondere notabilă în economia românească, prin
valoarea activelor controlate, numărul de salariaţi ce lucrează în aceste instituţii şi contribuţia
99
De exemplu, din tabel rezultă că s-au operat circa 500.000 radieri până la jumătatea anului 2007; din alte date
statistice rezultă că, de exemplu, la finele lui 2006, pentru exerciţiul financiar 2004, dintr-un total de 523944
firme ce trebuiau să depună situaţiile financiare la Registrul Comerţului, 188.085 nu au depus datele financiare
prevăzute de lege; estimativ, putem considera că există circa 820.000 de societăţi comerciale, din care sunt
funcţionale circa 700.000; se adaugă circa 310.000 PF+AF, din care sunt funcţionale circa 200.000, se adaugă
circa 1330 RA şi circa 5200 OC.
100
103
lor anuală în PIB; într-o evaluare ce ţine seama de mai mulţi indicatori cumulaţi, estimăm
poziţia acestor actori economici la circa 10-12% din total economie.
Sectorul cooperatist din România ocupă o pondere semnificativă în sistemul economic
naţional, prin cooperaţia de consum (CENTROCOOP) şi cooperaţia meşteşugărească
(UCECOM); cele două sectoare au contribuţii semnificative mai ales în comerţ, servicii şi
mica producţie. Ambele sisteme cooperatiste deţin la nivel de ţară, în momentul de faţă, pe
ansamblul sistemului economic din România o pondere de 2-3%, pondere dată de valoarea
activelor şi realizările înregistrate în comerţ, servicii şi producţie. 101
Urmare a aspectelor invocate până acum, putem formula o serie de concluzii sintetice
cu privire la poziţia structurilor societare în economia românească:102
a) dacă se are în vedere doar PIB ca indicator macroeconomic, atunci evaluarea
comparativă arată următoarele:103
- primul loc revine societăţilor comerciale (de stat, particulare şi mixte) care
contribuie cu circa 70%;
- pe locul doi se situează regiile autonome, cu circa 12%;
- diferenţa de 15% este acoperită de agricultură, organizaţii cooperatiste, asociaţii
familiale etc.
Putem concluziona că, abordate global, societăţile comerciale deţin în prezent circa
2/3 din sistemul economic românesc, iar potenţial pot să-şi amplifice această poziţie în viitor.
b) dacă luăm în calcul un număr mai mare de indicatori analitici (capital social,
salariaţi, ponderi pe sectoare etc.) atunci se păstrează concluzia privind importanţa şi rolul
aferent societăţilor comerciale, respectiv acestea controlează circa 2/3 din economia
românească iar, în perspectivă, vor controla până la 3/4 din economia românească.
Pentru a materializa poziţia estimată de către noi ca fiind aferentă societăţilor
comerciale, considerăm că factorii de decizie/managerii de la nivelul acestora trebuie să
vizeze o serie de alternative strategice precum:104
 implementarea unui nou tip de management şi conducerea curentă prin
intermediul managerilor specializaţi;
 apropierea de piaţă (client) deoarece, după cum afirmă Drucker, “scopul oricărei
afaceri este acela de a crea un client”105;
 modernizarea aparatului productiv, importul de tehnică/tehnologie, inclusiv
importul de cunoştinţe generale şi de management etc.;106
 redefinirea accentului pus pe resursele umane, pregătirea şi motivarea salariaţilor,
întrucât salariaţii sunt cei care exploatează/procesează cunoaşterea ca un tip
distinct de resursă etc.107
În concluzie, putem spune că structurile societare în România deţin şi vor deţine o
poziţie privilegiată atât ca număr de „actori” economici, cât şi ca putere/influenţă în economia
reală, comparativ cu alte tipuri de firme; acest lucru se sugerează grafic în diagramele ce
urmează:
Poziţia structurilor societare după Poziţia structurilor societare după

101
Poziţia pe care o deţin asociaţiile familiale şi persoanele fizice independente autorizate să desfăşoare
activităţi lucrative este relativ minoră (probabil sub 1% într-un calcul ce ar cumula valoarea capitalului, ponderea
în comerţ, servicii, producţie etc.), motiv pentru care este de preferat a trata această categorie de agenţi
economici ca făcând parte din rândul organizaţiilor cooperatiste.
102
103
Pe termen lung, îndeosebi urmare a diminuării importanţei RA, este de presupus că ponderea structurilor
societare în PIB va ajunge până la circa 75%, pe când ponderea regiilor se va diminua, probabil la 5-7%.
104
105
P. F. Drucker – The Practice of Management, Heinemann Business Paperbacks, Oxford, 1955, pag. 32
106
O. Nicolescu, I. Plumb ş.a. coordonatori – Abordări moderne în managementul şi economia organizaţie,
volumul 1, 2, 3, 4, Editura Economică, Bucureşti, 2003
107
C. Coffman, G. G. Molina – Follow this Path, Gallup Organization, Warner Books, USA, 2002
104
numărul de „actori” economici puterea/influenţa deţinută în economia
funcţionali reală
3.5. Economia cunoaşterii
3.5.1. Un nou tip de „resursă”?

Sub raport istoric, din cele mai vechi timpuri, puterea şi bogăţia erau asociate cu
active materiale, cu diverse resurse fizice (capital, aur, domenii, infrastructură etc.); 108
Revoluţia Industrială de la finele secolului XVII s-a bazat pe forţa aburului, munca fizică a
salariaţilor şi capitalul bănesc; ea a pus bazele unor schimbări fără precedent în istoria
umanităţii, generând noi „revoluţii” şi o economie „spasmodică”, după cum spune Toffler.109
În perioada actuală se discută tot mai insistent despre o revoluţie a cunoaşterii şi/sau o
revoluţie informaţională, ca o trecere insesizabilă de la o economie bazată pe resurse
materiale la o economie bazată pe cunoştinţe; 110 este greu de distins clar între cele două
revoluţii întrucât fondul lor se „mixează” permanent. 111 În centrul acestei revoluţii
informaţionale se localizează Internetul şi reţelele de computere, cu toate implicaţiile socio-
economice induse de această componentă tehnică;112 acest ultim tip de economie s-a impus
sub sintagma economia cunoaşterii. „Adevăratul impact al revoluţiei informaţionale, spune
Drucker, abia începe să de facă simţit”; însă nu informaţiile sau computerul se află la originea
acestei revoluţii, ci fenomenul Internetului şi comerţul electronic, care a devenit mijlocul
principal de distribuţie a mărfurilor, locurilor de muncă şi managerilor; acest fenomen
modifică profund economiile, pieţele, structurile industriale, distribuţia bunurilor,
comportamentul consumatorilor, categoriile de valori şi piaţa muncii.113
Sintetic, ţinând seama şi de „valurile” progresului predicţionate de Toffler, putem
considera succesiunea a trei revoluţii distincte, localizate în două tipuri diferite de economie,
după cum sugerăm în figura nr. 3.5.
Fig. nr.3.5. Tipuri de economii şi firme asociate
1776 Revoluţia 1950 Revoluţia 1980 Revoluţia 2008

industrială informatică cunoaşterii
17 decenii 3 decenii 3 decenii

108
109
A. Toffler – The Eco-Spasm Report; traducere Raport despre eco-spasm, Editura ANTET, Oradea, 1996
110
F. Fukuyama – State Building Governance and World Order in teh 21st Century, 2004, traducere în limba
română Construcţia statelor – Ordinea mondială în secolul XXI, Editura Antet, 2004, pag.127
111
C. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, ECONOMIA
vol. VII, Management
Information Systems, editedECONOMIA CLASICĂ
by G. B. Davis, Blackwell Publishing, USA, 2005 CUNOAŞTERII
112
113
P. Drucker – Managing in the Next Society, St. Martin Press, 2002; traducere Managementul viitorului,
Editura ASAB, 2004 FIRMA CLASICĂ FIRMA BAZATĂ
105 PE CUNOŞTINŢE
În cadrul economiei cunoaşterii, denumită adesea şi economie bazată pe cunoştinţe,
firma sau întreprinderea de succes – pentru a rămâne şi a prospera în afaceri – este nevoită să
reconsidere rolul acordat cunoştinţelor şi managementul aplicat. 114 Ea va opera în continuare
cu anumite active materiale/tangibile, cu o anumită infrastructură, însă valoarea de piaţă a
firmei este determinată tot mai semnificativ de activele ei intangibile, de stocul de cunoştinţe
acumulat, de capacitatea intelectuală a salariaţilor ei, de capacitatea de a procura cunoştinţe,
de capacitatea de a fabrica şi vinde cunoştinţe. Proprietatea şi capitalismul tradiţional, spune
Toffler, se transformă în prezent în „ceva nou şi straniu”; din ce în ce mai mult, alături de
aspectele fizice ce definesc proprietatea şi îi dau valoare, aspectele intangibile pe care le
ataşăm proprietăţii se multiplică rapid şi permanent.115 Pentru a activa cu succes în acest nou
tip de economie, firma şi salariaţii ce o compun trebuie să înveţe permanent, să se raporteze
explicit la diverse dezvoltări teoretice şi să accepte schimbarea ca o conduită firească în
managementul aplicat zilnic.
3.5.2. Caracteristici ale economiei cunoaşterii

Pe acest subiect există o vastă literatură de management şi economics, respectiv pot fi
invocaţi Toffler, Drucker, Buckingham, Harrington & Harrington şi mulţi alţii; apreciem că
principalele caracteristici ce definesc economia cunoaşterii sunt următoarele:116
o Valoarea de piaţă a unei firme/întreprinderi este dată predominant de activele ei
intangibile şi mai puţin de componenta ei materială, respectiv valoarea firmei este dată de
cunoştinţele, ideile şi informaţiile pe care le deţin salariaţii din organizaţie; salariaţii devin
principalul activ al firmei, întrucât numai ei pot să procure şi să proceseze cunoştinţele. 117
Conform unui studiu despre economia SUA şi valoarea contabilă a firmelor din această ţară,
rezultă că în anii 70 activele tangibile/contabile deţineau circa 95% în valoarea de piaţă a
firmelor, iar în prezent acest procent a scăzut la 25%; ideea invocată se sugerează grafic
astfel:
VALOAREA DE PIAŢĂ A FIRMELOR

Anul 1970
95 % 5%
active contabile active intangibile
114 VALOAREA DE PIAŢĂ Heinemann,

A FIRMELOR
J. Maciariello – The Daily Drucker, Elsevier, Butterworth UK, 2005
115
A. Toffler, H. Toffler – Revolutionary Wealth, 2006; traducere Avuţia în mişcare, Editura ANTET, 2006
116 Anul 2008I. Plumb s.a. coordonatori – Abordări moderne în managementul şi economia organizaţiei,
O. Nicolescu,
volumul I – Management general al organizaţiei, Editura Economică, 2003; P. Drucker – Managing in the Next
Society, St. Martin Press, 2002; traducere Managementul viitorului, Editura ASAB, 2004; A. Toffler, H. Toffler –
Revolutionary Wealth, 2006; traducere Avuţia în mişcare, Editura ANTET, 2006
117
25 % 75 %
J. Maciariello – The Daily Drucker,
active Elsevier, Butterworthactive
contabile Heinemann, UK, 2005
intangibile
106
o Distanţa geografică între pieţe, companii, sucursale, filiale, cât şi între ofertanţi şi
consumatori, s-a „comprimat” în termeni relativi şi a devenit mai puţin relevantă în strategiile
de afaceri, amplasarea unor fabrici, deschiderea unor reprezentanţe etc.; motivaţia principală
este dată de Internet şi reţelele de computere întrucât, spune Drucker, e-business reprezintă
pentru Revoluţia Informaţională ceea ce a însemnat calea ferată pentru Revoluţia
Industrială.118Aşadar, astăzi, chiar pentru un mic comerciant sau o mică firmă de consultanţă
financiară, „există o singură economie şi o singură piaţă”; 119 explicit spus, toate firmele
trebuie să devină competitive la nivel global, indiferent dacă produc sau vând pe o piaţă locală
sau regională, remarcă acelaşi autor.120
o Îndeosebi în ramurile de vârf creşte numărul anual de inovaţii/invenţii, iar perioada
de realizare şi difuzare a unei inovaţii se reduce permanent; spre exemplu, realizarea şi
difuzarea extinsă a unor invenţii cunoscute a necesitat circa 10 decenii pentru exploatarea
motorului cu aburi, 4 decenii pentru electricitate, 3 decenii pentru computere şi 5 ani pentru
Internet.121 Oricare ar fi obiectul de activitate sau dimensiunea unei firme, componenta de
RD (Research and Development) trebuie să rămână în atenţia top-managementului, iar
procesul de inovare să constituie o caracteristică a culturii organizaţionale.122
o Salariaţii devin treptat activul cel mai valoros al unei organizaţii sau ţări, iar
competiţia între firme se rezumă la competiţia între grupuri de indivizi cu o anumită
calificare, cunoştinţe, capacitate de învăţare, inovare, motivare de a lucra în organizaţie,
loialitate etc.123 Aşa cum spun Buckingham şi Coffman, astăzi cea mai mare parte din valoarea
unei companii constă în mintea angajaţilor ei. 124Analiştii estimează că aşa-numitul knowledge
worker (salariatul ce procesează cunoştinţe), asociat economiei cunoaşterii, necesită patru
tipuri de abilităţi, anume:125
- exploatarea propriei sale baze de cunoştinţe acumulată prin educaţie şi experienţă;
- combinarea şi procesarea informaţiilor/cunoştinţelor, inclusiv prin
apelul la IT, pentru a produce noi cunoştinţe, mai complexe;
- acumularea de noi cunoştinţe şi partajarea acestora cu alţi salariaţi;
- învăţarea continuă din experienţa proprie şi cu ajutorul bazelor de date oferite de
reţelele de computere.
o Creşterea economică la nivel de firmă şi economie naţională se bazează din ce în ce
mai semnificativ pe construcţii de tip reţea (networking), top managementul acceptând că este
118
Editura ASAB, 2004
119
120
Editura ASAB, 2004
121
O. Nicolescu, I. Plumb ş.a. coordonatori – Abordări moderne în managementul şi economia organizaţiei,
volumul I – Management general al organizaţiei, Editura Economică, 2003
122
Mai pe larg, relaţia inovaţie-cultură organizaţională este dezvoltată în următorul capitol al lucrării.
123
C. Coffman, G. G. Molina – Follow this Path, Gallup Organization, Warner Books, USA, 2002
124
M. Buckingham, C. Coffman – First Break All the Rules, The Gallup Organization, 1999; traducere Manager
contra curentului, Editura Allfa, 2005
125
C. L. Cooper ş.a. – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. VII, edited by G.Davis.,
Blackwell Publishing, USA, 2005, pag. 200
107
reciproc favorabil partajarea cunoştinţelor, exploatarea lor în comun etc. 126 Firmele de succes
se organizează în reţele simple sau reţele holonice ceea ce le conferă un pas în avans în
competiţia globală.127 Altfel spus, competiţia dură din lumea afacerilor nu exclude cooperarea
pe aceeaşi piaţă, sub rezerva generării unui avantaj pentru clienţii comuni; în măsura în care
favorizează reducerea costurilor, aproape orice formulă de colaborare/strategie devine astăzi
admisibilă.128
o Cumpărătorii dobândesc o putere mai mare de influenţă asupra vânzătorilor, întrucât
dispun de informaţii din surse multiple, şi pot analiza comparativ mai rapid; ei se unesc în
diverse asociaţii, alte tipuri de instituţii menite a le proteja interesele şi care direct, cât şi prin
intermediul mass-media, exercită o presiune permanentă asupra producătorilor. 129 Produsele şi
serviciile devin mai personalizate chiar atunci când se fabrică/oferă în serii mari (de exemplu,
clientul îşi poate selecta şi comanda un anume tip de automobil); un produs/serviciu devine
disponibil pretutindeni iar afacerile de tip e-business se extind exponenţial.130
3.6. Modelul PESTLE
În prealabil stabilirii strategiei şi misiunii organizaţiei de afaceri, este oportun ca

decidentul să recurgă la evaluarea condiţiilor din mediul extern în care este localizată firma,
inclusiv a condiţiilor de pe piaţa de referinţă, pentru a identifica restricţiile/oportunităţile pe
care le induce acest mediu, respectiv punctele forte/slabe ale firmei faţă de competitorii ei. 131
O formă simplificată a unei evaluări de acest tip asupra mediului extern este dată de utilizarea
analizei SWOT, instrument extrem de utilizat în diverse contexte din evoluţia firmei pe
piaţă.132 Conform concepţiei sistemice asupra firmei, ea constituie un sistem deschis ce
interacţionează permanent cu elemente din mediul ei extern; companiile „trăiesc” într-un
anumit spaţiu denumit generic „mediu extern” în care trebuie să supravieţuiască; unii autori
discută de mediu direct (clienţii, furnizorii, concurenţii, statul) şi mediu general (economia
naţională, mediul tehnologic, social, politic şi internaţional).133
Huczynski şi Buchanan afirmă că organizaţiile de afaceri nu acţionează în vid, ele sunt
localizate într-o anumită ţară, regiune, ramură economică, mediu social-politic etc.; deci, ele
sunt implicate într-un flux permanent de relaţii curente cu furnizorii, clienţii şi alte entităţi,
precum acţionarii, sindicatele, administraţia de stat etc. 134 Aşadar, decidentul din cadrul firmei
trebuie să intuiască modificările viitoare din mediul extern, să le cuantifice pe cele prezente şi
să le interpreteze pe cele trecute; o metodă prin care se poate face o astfel de evaluare este
analiza diagnostic, caracterizată de Verboncu şi Popa ca fiind o metodă de analiză ce
prefaţează elaborarea strategiei, prin punctele forte, punctele slabe şi recomandările pe care le
face managementului în legătură cu mediul extern şi şansele firmei de a supravieţui pe piaţa
pe care activează135.
126
127
128
P. Drucker – Men, Ideas and Politics, Harper & Row Publishers, New York, 1971; The Age of Discontinuity,
Harper & Row Publishers, New York, 1968
129
P. Drucker – Managing the Non-Profit Organization, Harper – Collins, New York, 1990; The Pension Fund
Revolution, Harper & Row Publishers, 1976; The New Society, Harper & Row Publishers, 1950
130
O. Nicolescu, I. Plumb ş.a. coordonatori – Abordări moderne în managementul şi economia organizaţiei,
volumul I – Management general al organizaţiei, Editura Economică, 2003
131
E. Burduş – Tratat de management, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 642 şi următoarele
132
SWOT – Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats, respective puncte forte, puncte slabe, oportunităţi,
ameninţări; acest instrument este extrem de uzitat în politicile de marketing ale firmelor, însă poate fi, în egală
măsură, util în problematica managementului strategic.
133
P. Nica – Managementul firmei, Editura Condor, Chişinău, 1994, pag. 114 şi următoarele
134
Huczynski, Andrzej, Buchanan, D. – Organizational Behaviour – An Introductory Text, Prentice Hall,
Harlow, 2001, p. 35
135
Verboncu, I., Popa, I. – Diagnosticarea firmei – teorie şi aplicaţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001, p. 57
108
Conform cu Huczynski şi Buchanan, anumite cunoştinţe/informaţii cu privire la
mediul extern al firmei pot să fie obţinute prin recurgerea la Modelul PESTLE, ca un
instrument de scanare a mediului extern şi de identificare a factorilor principali cu influenţă
asupra evoluţiei viitoare a firmei; este vorba de identificarea factorilor politici, economici,
sociali, tehnologici, legali şi ecologici care afectează organizaţia (în engleză: Political,
Economic, Social, Technological, Legal, Ecological )136.
Figura ce urmează include variabilele care influenţează compania în ansamblul său,
respectiv factorii grupaţi după Modelul PESTLE; totuşi, simpla informare asupra condiţiilor
de mediu nu este suficientă, fiind necesară analiza, sinteza şi, în final, elaborarea de decizii în
domeniul general al afacerii (se enunţă misiunea organizaţiei şi se schiţează strategiile majore
ce vor fi avute în vedere).
136
Huczynski, Andrzej, Buchanan, D. – Organizational Behaviour – An Introductory Text, Prentice Hall,
Harlow, 2001, p. 44; unii autori folosesc acronimul PEST, atunci când discută de acest model, prin cumularea
grupei de factori legali şi ecologici în categoria celor politici, alţi autori folosesc acronimul PETS sau STEPS,
însă esenţa modelului rămâne aceeaşi, respectiv un instrument de lucru în evaluarea mediului extern al firmei.
109
Figura nr. 3.7. Factorii PESTLE care influenţează organizaţia
PP EEconomic
olitic conomic
olitic
-politica -modele de creştere

-politica -modele de creştere
guvernamentală economică
guvernamentală economică
-război -comportamentul
-război -comportamentul
-terorism competitorilor
-terorism competitorilor
-„grupuri de -comportamentul
-„grupuri de -comportamentul
interes” furnizorilor
interes” furnizorilor
-politica sindicală -cursul de schimb
-politica sindicală -cursul de schimb
-fiscalitatea
-fiscalitatea
EEcologic SSocial
ocial
cologic
-demografie
-protecţia mediului -demografie
-protecţia mediului ORGANIZAŢIA DE - valori sociale
-reducerea emisiilor - valori sociale
-reducerea emisiilor AFACERI -mobilitatea
toxice -mobilitatea
toxice salariaţilor
- reglementări vizând salariaţilor
- reglementări vizând -nivelul de instruire
anumite tehnici (ex. -nivelul de instruire
anumite tehnici (ex. -modele de consum
modificarea genetică -modele de consum
modificarea genetică
a alimentelor)
a alimentelor)
-prevenirea
-prevenirea
hazardelor
hazardelor
LLegal TTehnologic
-noxe poluante ehnologic
-noxe poluante egal
-legislaţia specifică -grad de

-legislaţia specifică -grad de
-armonizarea informatizare
-armonizarea informatizare
legislaţiei cu cea a UE -produse/facilităţi noi
legislaţiei cu cea a UE -produse/facilităţi noi
- dreptul -comerţul electronic
- dreptul -comerţul electronic
internaţional - inovaţii în
internaţional - inovaţii în
-acordurile comerciale transporturi
-acordurile comerciale transporturi
internaţionale - materiale noi
internaţionale - materiale noi
- drepturile omului
- drepturile omului
Sursa: Adaptat după Huczynski, Andrzej, Buchanan, D. – Organizational Behaviour – An Introductory Text,
Prentice Hall, Harlow, 2001, p. 45. Copyright  All rights reserved.
Evident că fiecare organizaţie este liberă să îşi elaboreze un algoritm propriu de

cercetare a mediului extern. Pentru a avea însă succes pe termen lung în afaceri, decidentul
trebuie să cunoască, să accepte anumite „instrumente” de sprijin în încercarea de a construi
viitorul dorit pentru organizaţia sa, chiar atunci când se acceptă sintagma că viitorul nu poate
fi cunoscut.137
137
110
111

Cap 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PARTEA I

CAPITOLUL 1. PROBLEMATICA MANAGEMENTULUI I

CAPITOLUL 3. ORGANIZAŢII LUCRATIVE ÎN ECONOMIA

3.1. Despre teoria firmei şi faliment

CAPITOLUL 4. CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ

3.1 Despre teoria firmei şi faliment

3.1.1. Teoria firmei

3.1.2. Instituţia falimentului

Figura nr. 3.2. Cauze majore ale falimentului

În ultimă instanţă deciziile zilnice ale tuturor managerilor dintr-o organizaţie de

3.2 Denumiri şi sintagme utilizate

3.2.1.Sintagme uzuale în lumea Occidentală

11. Compania globală (global company), societate pe acţiuni de tip corporation,

Este oportun să menţionăm faptul că vom întâlni în economia reală şi alte

3.2.2. Forme juridice ale proprietăţii în SUA

3.2.3. Forme juridice ale proprietăţii în Anglia

3.3. Situaţia din România. Definirea societăţilor comerciale

3.3.1. Codul Comercial român

Figura nr. 3.3. – „Poziţionarea” structurilor societare în România

Preia din avantajele/facilităţile ce revin

3.3.2. Structuri societare în economia românească

3.3.3. Analiză comparativă

3.4. Poziţia societăţilor comerciale în sistemul economic românesc

Este oportun să amintim că în economia românească, la momentul actual, alături de

Tabel nr.3.1. Situaţia „actorilor” economici pe categorii

RA 1342 - 0,08 12 1330

Poziţia structurilor societare după Poziţia structurilor societare după

3.5. Economia cunoaşterii

3.5.1. Un nou tip de „resursă”?

Fig. nr.3.5. Tipuri de economii şi firme asociate

1776 Revoluţia 1950 Revoluţia 1980 Revoluţia 2008

17 decenii 3 decenii 3 decenii

3.5.2. Caracteristici ale economiei cunoaşterii

VALOAREA DE PIAŢĂ A FIRMELOR

114 VALOAREA DE PIAŢĂ Heinemann,

3.6. Modelul PESTLE

În prealabil stabilirii strategiei şi misiunii organizaţiei de afaceri, este oportun ca

-politica -modele de creştere

-legislaţia specifică -grad de

Evident că fiecare organizaţie este liberă să îşi elaboreze un algoritm propriu de

S-ar putea să vă placă și