CUPRINS

Introducere ............................................................................................................................................................................... 2
1. Studiul bazei de practică şi a Reţelei de Calculatoare(RC) ................................................................... 5
2.1 Descrierea RC existente ............................................................................................................................................. 8
2.2 Componentele funcţionale ale RC existente ................................................................................................... 9
2.3 Topologia RC existente ............................................................................................................................................ 10
1.Asigurarea tehnică. Caracteristica ei................................................................................................................... 12
4. Esenţa organizaţional-economică a problemei ............................................................................................ 12
5. Realizarea procesului de proiectare a RC în baza problemei propuse ........................................... 12
5.1.1 Stabilirea tipului Topologiei de Reţea ........................................................................................................ 13
5.2 SOLUŢIILE HARDWARE DE REŢEA .................................................................................................................... 14
5.2.1 Echipamente de rețea........................................................................................................................................... 14
5.2.2 Medii de transmisie ............................................................................................................................................... 17
5.3 SOLUȚIILE SOFTWARE DE REȚEA...................................................................................................................... 18
5.3.1 Sistemele de Operare (SO)................................................................................................................................. 18
5.3.2 Tipuri de Servere .................................................................................................................................................... 19
5.4 PROTEJAREA RC........................................................................................................................................................... 20
5.4.1 Metode de protecție .............................................................................................................................................. 22
5.4.2 Dispozitive de protecție a alimentării ........................................................................................................ 25
5.5 DEPANAREA ȘI MENTINANȚA RC ....................................................................................................................... 27
5.5.1 Soluții hardware și software pentru diagnosticarea RC ................................................................... 27
5.5.2 Instrumente de diagnosticare ......................................................................................................................... 28
Concluzie ................................................................................................................................................................................. 33
Bibliografie............................................................................................................................................................................. 34
 Introducere

O reţea de calculatoare este formată dintr-un grup de calculatoare (de orice tip) şi
periferice care partajează resursele (BANCIU & 1999, 116-120; MARINESCU & 1999, 254-
264). Tendinţa actuală a utilizatorilor o reprezintă folosirea calculatoarelor, nu izolat, ci
cuplate într-o reţea. Opţiunea din ce în ce mai frecventă pentru o reţea de calculatoare şi
nu pentru posturi de lucru (calculatoare) izolate este pe deplin justificată de multiplele
avantaje oferite de această soluţie:
· programele pot fi păstrate într-o singură copie (pe server) şi sunt folosite de oricare
dintre utilizatorii reţelei;
· bazele de date pot fi exploatate concurent (de mai mulţi utilizatori simultan);
· resursele hardware (imprimantele în special) pot fi exploatate simultan de mai mulţi
utilizatori;
· posibilităţi de comunicare şi schimb de informaţii între utilizatori.
1. Componentele hardware
O reţea de calculatoare este în general compusă din mai multe calculatoare conectate între
ele. Unul dintre aceste calculatoare este de obicei mai puternic şi gestionează activitatea
întregului sistem; el este numit server, iar celelalte calculatoare din reţea sunt numite
workstation. Comunicarea între calculatore se poate face în serie sau în paralel. Cablul de
comunicaţie poate să fie de tip thin (subţire) sau thick (gros). El trece pe la fiecare
calculator în parte asigurându-i conectarea în reţea, iar la ultimul nod al reţelei,
conexiunea este încheiată cu un conector de tip terminator.
Pe lângă aceste componente, există disponibile diverse alte produse ce asigură
comunicaţii de tip special:
· Bridge (pod) – se foloseşte pentru a conecta două reţele între ele;
· Gateway (poartă) – se foloseşte pentru a conecta între ele calculatoare de tipuri
diferite;
· Repeater (repetor) – se foloseşte pentru a amplifica semnalul pentru o conexiune la
distanţă.
2. Componentele software
Principala componentă software a unei reţele de calculatoare o reprezintă sistemul de
operare (netware). Prin intermediul său sunt gestionate resursele întregului sistem. De
asemenea, sunt asigurate servicii de protecţie între utilizatori, comunicaţii între diverse
posturi de lucru, acces protejat la resursele comune din sistem.
Pe staţiile de lucru rezidă fişiere şi programe sub sistemul de operare local. Între acest
sistem şi sistemul de operare în reţea se interpune un modul de comunicare format din:
· programul de interfaţă cu reţeaua (IPX);
· programul de interfaţă cu utilizatorul (NETx).
 Dintre cele mai utilizate sisteme de operare de tip netware amintim: Windows NT Server
şi Novell NetWare.
3. Tipuri de reţele
Reţelele de calculatoare se împart, după răspândirea lor geografică, în următoarele
categorii:
a. LAN (Local Area Networks) – reţele locale;
b. WAN (Wide Area Networks) – reţele cu largă răspândire;
c. PDN (Public Data Networks) – reţele publice de date.
Internetul este o galaxie formată din mii şi mii de calculatoare, din toate colţurile lumii,
vorbind aceeaşi limbă (cunoscută ca Protocol Internet – IP), toate conectate la o
infrastructură comună, care este în special menţinută de companiile de telefoane.
Pe al doilea nivel se află distribuitorii (furnizorii) de servicii Internet, care plătesc
companiilor de telefoane dreptul de a le folosii liniile telefonice. Aceştia pot folosi şi
reţeaua de comunicaţii prin satelit SIPEX (Satellite Internet Packet Exchange).
Urmează utilizatorii propriu-zişi, care plătesc furnizorilor de Internet pentru accesul la
reţea. Furnizorul de servicii Internet oferă programele necesare conectării la Internet,
suport tehnic, posibilitatea de plasare în Internet a informaţiei utilizatorului.
Termeni tehnici folosiţi:
· nod Internet – este un calculator permanent conectat la Internet, care reprezintă
punctul de intrare în Internet pentru alte calculatoare;
· Server Proxy – este calculatorul furnizorului pe care sunt memorate temporar
diferite informaţii apelate de utilizatori, astfel încât acestea nu mai trebuie apelate de
fiecare dată din Internet;
· Mirror Server – calculator care dublează 1:1 datele de pe serverul principal, fiind
folosit pentru decongestionarea traficului către acesta;
· Motoare de căutare – programe specializate în căutarea informaţiilor în Internet:
Yahoo, Lycos, Alta Vista, Excite, Archie;
· domeniu – este o zonă din Internet ce are un nume propriu;
· firewall – este un sistem de protecţie care limitează accesul din Internet în reţeaua
locală a unei firme, împiedicând astfel scurgerile de informaţii.
Structura documentelor hipertext (numite şi pagini WEB) a fost definită cu ajutorul unui
limbaj numit HTML (Hypertext Markup Language). Deci, o pagină Web este un document
accesibil prin WWW, care conţine informaţii grafice, texte, sunete, animaţii, toate aranjate
sub formă de hipertext. Fizic, pagina Web este un fişier text (ASCII), stocat pe un calculator
conectat permanent la Internet numit server WEB.
Pentru transferarea documentelor HTML (pagini Web) la distanţă a fost creat un protocol
de transfer, numit HTTP (Hypertext Transfer Protocol). Orice pagină Web are o adresă
Internet. Pentru a naviga prin WWW, este necesar un program de explorare Web, care
permite vizualizarea paginilor Web şi deplasarea între pagini. Acesta se numeşte browser.
Cele mai utilizate browsere sunt Netscape Navigator şi Internet Explorer.
FTP (File Transfer Protocol) – face posibil transferul de fişiere de la un calculator la altul,
indiferent de locul unde sunt situate cele două calculatoare şi de sistemul de operare
folosit de ele.
 1. Studiul bazei de practică şi a Reţelei de Calculatoare(RC)

Formarea profesională are două mari componente:

1. înţelegerea şi acumularea cunoştinţelor teoretice pe care se bazează acţiunea
profesională;
2. dezvoltarea abilităţilor de practicare a profesiei respective şi de aplicare a cunoştinţelor
teoretice.
Cele două componente presupun în mod obligatoriu legarea studiului teoretic cu
disponibilitatea pentru aplicarea cunoştinţelor în practică. Formarea deprinderilor prin
care vă puteţi face utili pentru bunăstarea altora – adulţi, copii, vârstnici, persoane cu
dizabilităţi, bolnavi sau cu dificultăţi de adaptare, nu poate avea loc decât prin practica
profesională în servicii sociale, instituţii de stat sau ONG-uri unde studenţii se antrenează
în ceea ce înseamnă acordarea de ajutor conform cu standardele profesiei de asistent
social. Un bun profesionist va încerca permanent să-şi dezvolte cunoştinţele teoretice şi
practice. Astfel, va încerca să dobândească acces la informaţii privind cele mai valide
concepţii teoretice din domeniul său şi să participe la cercetări în aria sa de activitate.
Totodată, va încerca să deruleze noi activităţi, să-şi asume noi responsabilităţi, să
experimenteze metode şi strategii noi de lucru, cu scopul de a face lucrurile mai bine şi
mai eficient. Practica deţine un rol important în programul de formare pe care secţia de
asistenţă socială îl oferă studenţilor. Ea este menită să prevină dificultăţile de adaptare ale
viitorilor absolvenţi la locurile lor de muncă. Practica fixează cunoştinţele studenţilor şi
permite dobândirea deprinderilor care să îi ajute să se confrunte cu greutăţile profesiei.
Pot apare situaţii în care absolvenţi bine pregătiţi la nivel teoretic suferă un adevărat şoc
în momentul în care se angajează în domeniu şi nu ştiu cum să stabilească legături cu
mediul profesional, cum să aplice cunoştinţele pe care le deţin, sau cum să abordeze
beneficiarii serviciilor pe care le prestează. De aceea este indicat ca studenţii să profite la
maxim de oportunitatea pe care stagiul practic o oferă pentru a intra în contact cu
aspectele practice ale profesiei pe care şi-au ales-o.
Stagiul practic pentru studenţi asistenţi sociali (SAS) ţinteşte două mari obiective:
1. familiarizarea lor cu mediul profesional în care se exercită profesia de asistent social
prin înţelegerea modului în care funcţionează o organizaţie de profil şi
2. crearea contextului instituţional în care studenţii să poată aplica cunoştinţele lor
teoretice şi să îşi dezvolte deprinderile de relaţionare, precum şi cele de a proiecta
intervenţie cu beneficiarii serviciilor de asistenţă socială.
Cerinţe faţă de studenţii care desfăşoară practică profesională:
1. desfăşurarea numărului de ore de practică efectivă prevăzut în planul de învăţământ
(42 de ore);
2. participarea regulată la întâlniri de supervizare săptă-mânale sau stabilite conform
orarului fixat la înţelegere cu îndrumătorul de practică;
3. participarea la discuţii de grup privind activitatea servi-ciului – conform înţelegerii
cu îndrumătorul de practică;
4. participarea la activităţi de evaluare a situaţiei beneficiarilor;
5. participarea la activităţi de suport;
6. discutarea activităţilor desfăşurate cu supervizorul de practică;
7. întocmirea unui studiu de caz sau a raportului privind generarea unui plan/proiect
de intervenţie axat pe problematica beneficiarilor din instituţie;
8. întocmirea unui raport la sfârşitul perioadei de practică, care să reflecte întreaga
activitatea de practică desfăşurată conform înţelegerii cu îndrumătorul de practică, raport
care să cuprindă aspectele aici menţionate, inclusiv studiul de caz sau raportul privind
proiectul de intervenţie.
Obiective operaţionale pentru practica profesională:
1. Observarea activităţilor folosite în respectivul serviciu social şi studiul
documentelor;
2. Discutarea cu profesioniştii serviciului şi fixarea scopului practicii;
3. Stabilirea activităţii proprii a studentului: proiect de intervenţie pe o persoană
individuală, o familie, un anumit grup de beneficiari, sau o activitate comunitară. In acest
scop studentul va discuta cu beneficiarii serviciului şi va realiza o înţelegere cu un
beneficiar/familie/grup/lider de comunitate pentru aplicarea unui proiect de intervenţie
de-a lungul perioadei de practica (pe durata a 56 ore de practica);
4. Aplicarea unor convorbiri, interviuri, anchete sociale şi alte instrumente de evaluare
a resurselor şi dificultăţilor persoanelor/familiilor/grupurilor/ comunităţilor asistate;
5. În cazul în care serviciul are diverse tipuri de activităţi şi programe (ca de exemplu
prevenirea riscurilor, promovarea drepturilor, dezvoltare comunitară etc., studentul se va
implica pe durata perioadei de practică (56 ore de practica) într-un anume program sau
tip de activităţi, prin care se va face util serviciului şi beneficiarilor;
6. Implicarea în activităţi din organizaţie care nu sunt neapărat specifice asistenţei
sociale, cum sunt activităţile recreative pentru copii şi adolescenţi sau activităţile
administrativ – fără ca practica să se rezume la acestea;
7. Implicarea în acţiunile de promovare a serviciului şi de apărare a drepturilor
beneficiarilor;
8. Reflectarea retrospectivă privind activităţile efectuate;
9. Notarea informaţiilor privind activitatea desfăşurată pe parcursul derulării acesteia
şi realizarea sintezei finale pentru elaborarea raportului.
2. Asigurarea informaţională. Analiza reţelei de calculatoare existente.

2.1 Descrierea RC existente

Să se priecteze și implementeze o rețea de calculatoare în urmatorea companie, comform
planului din imagine, în care punctele de culoare roșie indică camerele unde va fi
implementată rețeaua.

Acestă rețea trebuie să conțină 25 de hosturi.

Echipamentele necesare,topologia utilizată,și orice alt lucru legat de proiectare rămân a fi

stabilite de către persoana care proiecteaza acestă rețea. Reteaua efectuata ofera
dispozitivelor doua tipuri de conexiune, prin cablu si wireless. Conexiunea prin cablu a
fost efectuata cu ajutorul cablului coaxial, care este cel mai potrivit pentru aceasta retea de
dimensiuni mici. Conexiunea wireless a fost posibila datorita inlocuirii placilor de retea
obisnuite cu cele care au incorporat tehnologia Wi-Fi indeplinind toate cerintele
standartului IEEE 802.11.
2.2 Componentele funcţionale ale RC existente
Conexiune Wi-fi - Rețelele fără fir sunt rețele de aparate și dispozitive interconectate prin
unde radio, infraroșii și alte metode fără fir. Wi-Fi este o tehnologie radio folosită deseori
la implementarea rețelelor locale de calculatoare de tip rețea locală fără fir (Wireless Local
Area Network, WLAN). Un WLAN este un sistem de comunicații implementat ca extensie
la, sau ca alternativă pentru o rețea locală (LAN) cablată, într-o clădire sau campus,
combinând conectivitatea la viteză mare cu mobilitatea utilizatorilor, într-o configurație
mult simplificată. Avantajele evidente, cum ar fi mobilitatea, flexibilitatea, simplitatea în
instalare, costurile de întreținere reduse și scalabilitatea, au impus Wi-Fi și WLAN ca o
soluție tot mai mult utilizată.
Conexiune prin cablu - Cablul coaxial constă dintr-un miez de cupru, înconjurat de un
înveliş izolator, apoi de un strat de ecranare format dintr-o plasă metalică şi de o cămaşă
exterioară de protecţie.Ecranele protejează datele transmise prin cablu, eliminând
zgomotul, astfel datele nu vor fi distorsionate. Miezul unui cablu coaxial transportă
semnale electrice. Aceste semnale electrice reprezintă datele. Dacă miezul şi plasa de
sârmă se ating, se produce un scurtcircuit. Acesta conduce la distrugerea datelor care
circulă prin cablu.Cablul coaxial este destul de rezistent la interferenţe.Acesta a fost
motivul pentru care cablul coaxial a fost utilizat în cazul distanţelor mari.
Tipuri de cablu coaxial:
Thicknet 10BASE5 – Cablu coaxial gros care a fost folosit in reţelistică şi funcţiona la viteze
de 10 megabiţi pe secundă până la o distanţă maximă de
500 de metri.
Thinnet 10BASE2 – Cablu coaxial subţire, care a fost folosit în reţelistică şi funcţiona la
viteze de 10 megabiţi pe secundă până la o distanţă maximă de
185 de metri, după care semnalul începea să se atenueze. Face parte din familia numită
RG-58 şi are o impedanţă de 50 ohmi.
Placa de reţea funcţionează ca interfaţă fizică între calculator şi cablul de reţea. Placa de
reţea este instalată într-unul dintre sloturile de expansiune a fiecărui calculator, care este
conectat la reţea. După ce placa de reţea a fost instalată la unul dintre sloturile de
expansiune, se conectează cablul de reţea (placa de reţea Wireless nu necesită folosirea
cablului de reţea)
Placă de reţea wired – ca purtător de date foloseşte semnale electronice prin cablu de
reţea, corespunzător arhitecturii de reţea.
Placă de reţea wireless – ca purtător de date foloseşte unde radio. Pentru transmiterea şi
recepţia datelor în reţea se foloseşte antenă.
2.3 Topologia RC existente
Topologia Star(stea)
Tipul de topologie de rețea în care fiecare din nodurile de rețea este conectat la un nod
central, numit hub sau switch. Toate datele care sunt transmise dintre nodurile din rețea
este transmis în acest nod central, care apoi sunt retransmise la unele sau la toate celelalte
noduri în rețea. Această conexiune centralizată permite o conexiune permanentă chiar
dacă un dispozitiv de rețea iese din funcție. Singura amenințare este ieșirea din funcție a
nodului central, care duce la pierderea legăturii cu toată rețeaua.

Avantajele topologiei stea

 O performanță sporită: Trecerea pachetelor de date (EN:data packets) prin noduri

inutile este prevenită de această topologie. Această topologie după sine induce o mare
încărcătură asupra nodului central, cu toate acestea dacă acest nod are capacitatea
respectivă, atunci o utilizare intensivă de către un dispozitiv din rețea nu va afecta
celelalte dispozitive din rețeaua respectivă.
 Izolarea dispozitivelor: Fiecare dispozitiv este izolat inerent de către legătura
(EN:link) care se conectează la nodul central. Acest lucru face izolarea dispozitivelor
individuale destul de simplu, și permite deconectarea lui în orice moment de la nodul
central. Această procedură de izolare previne orice eșec non-centralizat care va afecta
toată rețeaua.
Dezavantajele topologiei stea

 Primul dezavantaj este dependența sistemului cu privire la funcționarea nodului

central. În timpul ce eșecul unei legături individuale duce numai la izolarea unui singur
nod, pe cînd defecțiunea nodului central duce la perderea legăturii dintre toate nodurile.
 Scalabilitatea și performanța rețelei tot depind de nodul central. Marimea rețelei
este limitată de numărul de conexiuni pe care nodul central poate să le suporte.
 Traficul dintre un nod și nodul central este izolat de celelalte, dar dacă un nod din
rețea ocupă o parte semnificativă din capacitatea de procesare a nodului central atunci
celelalte noduri pot să se confrunte cu scăderea performanței a rețelei.
 Topologia Extended Star (Stea extinsă)
Primul dezavantaj este dependența sistemului cu privire la funcționarea nodului
central. În timp ce eșecul unei legături individuale duce numai la izolarea unui singur
nod, defecțiunea nodului central duce la pierderea legăturii dintre toate nodurile.
Scalabilitatea și performanța rețelei depind de nodul central. Marimea rețelei este
limitată de numărul de conexiuni pe care nodul central poate să le suporte. Traficul
dintre un nod și nodul central este izolat de celelalte, dar dacă un nod din rețea ocupă o
parte semnificativă din capacitatea de procesare a nodului central atunci celelalte
noduri pot să se confrunte cu scăderea performanței rețelei.

Topologia Mesh
Topologia mesh reprezintă o rețea care este destinată pentru transportarea datelor,
instrucțiunilor și servicii de transport voce prin nodurile de rețea. Datorită acestei
topologii putem dispune de conexiuni continue chiar dacă există legături deteriorate
sau blocate. Întro rețea mesh dacă toate nodurile sunt interconectate atunci rețeaua se
numește complet conectată (EN:fully connected). Rețelele mesh diferă de celelalte
rețele, prin faptul că toate părțile componente pot să facă legătură între ele prin
„sărituri”, ele în general nu sunt mobile. Rețelele mesh pot fi văzute ca rețele de tip ad-
hoc. Rețelele mobile ad hoc (EN:MANET'S – Mobile Ad hoc networks) și rețelele mesh
sunt strîns înrudite, dar rețelele MANET mai au totuși să se ocupe de problemele
introduse de mobilitatea nodurilor. Rețelele mesh au proprietatea de auto-revindecare:
rețeaua poate fi în stare funcțională chiar dacă un nod se defectează sau dacă sunt
probleme cu conexiunea. Acest concept se aplică la rețelele fără fir, la rețelele prin
cablu și a softului de interacțiune. Rețelele mesh fără fir (EN:wireless) este cea mai
frecventă topologie folosită în zilele de azi. Aceste rețele au fost dezvoltate inițial
pentru aplicații militare, dar au fost supuse unei evoluții semnificative în ultimii zece
ani. Progresul echipamentului de transmisuni de date a permis rețelelor mesh să ofere
un larg spectru de servicii cum ar fi client-access, servicii backhaul. Nodurile mesh au
devenit mai performante, unele modele pot suporta mai multe cartele radio, fiecare
operând la diferite frecvențe.
1.Asigurarea tehnică. Caracteristica ei.
Ca mijloace tehnice in cadrul retelii am utilizat urmatoarele componente: două routere, 2
servere DHCP, trei access point, trei switch-uri. Toate aceste componente sunt descrise
detaliat la urmatoarele subpuncte.

4. Esenţa organizaţional-economică a problemei

Reteaua efectuata are o importanta economica destul de mare deoarece rezolva un sir de
prbleme in folosirea eficienta a resurselor hard si soft in cadrul companiei. De asemenea
conexiunea la internet este stabila, iar pentru utilizatorii de notebook-uri a fost creata
conectare Wi-Fi , care permite deplasarea pe intreg teritoriul firmei fara ca conexiunea la
internet sa dispara.
Aceasta retea aduce economii considerabile care se vor observa in timp, utilitate ridicata
si comoditate.

5. Realizarea procesului de proiectare a RC în baza problemei propuse

Avind propusa problema de creare a unei retele locale in cadrul unei companii, unde
exista utiizatori permanenti ce vor utiliza cablu pentru conectare si utilizatori ce au nevoie
de o conectare prin Wi-Fi, dar si utilizatori temporari, am proiectat o retea ce va indeplini
toate cerintele propuse si am creat conexiuni atit wireless cat si prin cablu. De asemenea
este posibila utilizarea resurselor hard si soft in comun in cadrul retelei.
 5.1.1 Stabilirea tipului Topologiei de Reţea
Reţele LAN

Reţeaua locală de calculatoare este o reţea de echipamente interconectate

răspândite pe o suprafaţă de mici dimensiuni (încăpere, clădire, grup de clădiri apropiate).
Conceptul de LAN face referire la o reţea de calculatoare interconectate şi supuse aceloraşi
politici de securitate şi control a accesului la date, chiar dacă acestea sunt amplasate în
locuri diferite (clădiri sau chiar zone geografice). În acest context, conceptul de local se
referă mai degrabă la controlul local decât la apropierea fizică între echipamente.
Transmisia datelor în reţelele LAN tradiţionale se face prin conductoare de cupru.

Topologia retelei STEA - intr-o topologie de tip stea , calculatoarele sunt conectate la
un nod central numit hub. Aceasta topologie se foloseste in retelele concentrate, unde
fiecare calculator poate fi conectat la un nod central, cand se ataseaza o expansiune a
retelei sau cand este necesara eficienta crescuta a acestei topologii. Fiecare calculator al
unei retele de tip stea comunica cu hub-ul central, care retransmite mesajele fie tuturor
celorlalte calculatoare (cazul retelei de tip star broadcast), fie numai calculatorului
destinatie (cazul retelei de tip stea de comunicatie). In cazul retelei star broadcast, hub-ul
poate fi activ sau pasiv.Un hub activ regenereaza semnalul electric si il trimite tuturor
calculatoarelor conectate la el. Acest tip de hub este de multe ori numit si repetor
multiport. Hub-urile active precum si comutatoarele trebuie sa fie alimentate pentru a
functiona. Un hub pasiv, cum este un panou cu fire, actioneaza doar ca punct de conexiune,
fara a amplifica sau a regenera semnalul. Hub-urile pasive nu necesita alimentare pentru a
functiona.Pentru a instala o astfel de retea se pot utiliza mai multe tipuri de cabluri. Un
hub hibrid poate desemna o retea instalata cu mai multe tipuri de cabluri. Este posibil a se
extinde o retea de tip stea prin conectarea unui alt hub in locul unui calculator, permitand
astfel conectarea mai multor calculatoare si hub-uri la hub-ul central. Acest lucru duce la
crearea unei retele de tip stea hibrida.Intr-o topologie de tip stea , calculatoarele sunt
conectate la un nod central numit hub. Aceasta topologie se foloseste in retelele
concentrate, unde fiecare calculator poate fi conectat la un nod central, cand se ataseaza o
expansiune a retelei sau cand este necesara eficienta crescuta a acestei topologii. Fiecare
calculator al unei retele de tip stea comunica cu hub-ul central, care retransmite mesajele
fie tuturor celorlalte calculatoare (cazul retelei de tip star broadcast), fie numai
calculatorului destinatie (cazul retelei de tip stea de comunicatie). In cazul retelei star
broadcast, hub-ul poate fi activ sau pasiv. Un hub activ regenereaza semnalul electric si il
trimite tuturor calculatoarelor conectate la el. Acest tip de hub este de multe ori numit si
repetor multiport. Hub-urile active precum si comutatoarele trebuie sa fie alimentate
pentru a functiona. Un hub pasiv, cum este un panou cu fire, actioneaza doar ca punct de
conexiune, fara a amplifica sau a regenera semnalul. Hub-urile pasive nu necesita
alimentare pentru a functiona. Pentru a instala o astfel de retea se pot utiliza mai multe
tipuri de cabluri. Un hub hibrid poate desemna o retea instalata cu mai multe tipuri de
cabluri. Este posibil a se extinde o retea de tip stea prin conectarea unui alt hub in locul
unui calculator, permitand astfel conectarea mai multor calculatoare si hub-uri la hub-ul
central.

5.2 SOLUŢIILE HARDWARE DE REŢEA

5.2.1 Echipamente de rețea

Echipamentele active de retea sunt cele care oferã functionalitate structurii cablate.
Dacã avem o structurã standard, teoretic nu mai trebuie decât sã configurãm elementele
active care vor fi montate în dulapul de conexiuni.

Hub-urile oferã azi solutia cea mai la îndemânã, pentru retele mici. Hub-urile
Ethernet 10Base-T oferã în general 12 iesiri RJ-45, dar sunt variante cu 24, 8 sau 5 iesiri.
Prin aceste echipamente, cu functie de repetor multiport se realizeazã un singur domeniu
de coliziune, pachetul Ethernet parcurgând tot acest domeniu. De obicei hub-urile firmelor
seriose oferã si un port suplimentar, fatã de cele 12 standard, port pentru legare pe
tronsonul de bazã (uplink), sau pentru legare în cascadã. În general aceastã interfatã poate
fi cu mufe BNC (pentru 10Base-2,coax), RJ-45 (10Base-T, UTP) sau ST( FOIRL, fibrã). Hub-
urile moderne oferã portul suplimentar la vitezã mare RJ-45(100Base-TX, cablu torsadat)
sau ST (100Base-FX, fibrã). În acest caz la acest port poate fi conectat legãtura la server, la
un hub rapid (100Mbps) la nivelul ierarhic superior sau la un comutator (switch)

O solutie mai bunã este oferitã de hub-urile stivuibile, care oferã în plus
posibilitatea de a realiza stive de pânã la 6 astfel de echipamente, interconectate printr-o
magistralã rapidã, realizatã prin cabluri cu legãturi paralele ce se efectueazã pe partea din
spate a acestor echipamente. Obtinem astfel o cale de dezvoltare ulterioarã pânã la 144 de
porturi 10Base-T. Rãmânem însã cu un singur domeniu de coliziune.

Unele modele de hub-uri oferã 12 porturi de iesire, un port uplink si un sertar în

care se poate pune un modul de administrare sau un modul cu alte 12 porturi. Atunci când
reteaua are mai mult de 12 noduri, se pune deja problema administrãrii prin software
specializat care permite urmãrirea traficului, statistici de erori sau izolarea portului
defect. Protocolul utilizat se numeste SNMP si se realizeazã functii de urmãrire de la
distantã RMON sau în viitor RMON 2 prin agenti inteligenti de administrare. Dacã reteaua
va creste în viitor, este recomandatã utilizarea de hub-uri inteligente, cu management. Un
modul de management permite administrarea întregii stive, deci putem avea 132 porturi
administrabile în stivã.

Datoritã cresterii rapide a puterii procesoarelor ce apar, a volumului de date de

prelucrat si de transferat între echipamente, legãturile 10Base-T sunt în curs de disparitie.
Azi sunt de preferat hub-uri Fast Ethernet care permit transferuri de 100Mbps la fiecare
port si recunosc automat dacã interfata (NIC) din echipamentul conectat este de 10Base-T
sau 100Base-T. Distanta de maxim 100m de la hub la echipament este valabilã, structura
cablatã de categorie 5 nu trebuie schimbatã. Performantele oferite de calculatoarele
Pentium, cu cartele de retea pentru bus PCI justificã deja comunicarea prin legãturi
100Base-T. Ca sã nu mai vorbim de calculatoarele mai performante, statii de lucru sau
servere.

Revenind la hub-uri Fast Ethernet, acestea au si ele în general 12 porturi 100Base-

T si un port uplink, dar sunt si modele cu alt numãr de porturi. Hub-urile simple sunt tot
cu rol de repetor multiport, permit conectarea unui echipament de la maxim 100m, deci
distanta maximã între echipamente rãmâne 200m si avem un singur domeniu de
coliziune. Similar cu Hub-urile 10Base-T avem si aici modele stivuibile si administrabile.

Comutatoarele (switch) asigurã comutarea pachetelor de la sursã la

destinatie si aratã ca un hub. Pachetul însã nu strãbate toate segmentele ci se face
comutare direct pe segmentul pe care se aflã sistemul destinatie. Circuite speciale asigurã
comutarea rapidã la viteza mediului (10Mbps sau 100Mbps) si celelalte segmente
conectate, neimplicate în transfer, nu sunt afectate. Comutatoarele au de obicei 6 porturi,
la care ne putem conecta cu UTP sau fibrã. Putem utiliza comutatoare ca tronson de bazã
si sã ne conectãm pe iesiri cu portul uplink de la hub-uri, si putem accelera astfel
transferurile în retea. .

Echipamentele bridge sau punte aratã ca repetoarele, se conecteazã ca

repetoarele, dar oferã facilitãti suplimentare. Un bridge permite extinderea retelei peste
limitele permise pentru un LAN (ca distantã si numãr de statii). Utilizarea echipamentelor
bridge permite gruparea utilizatorilor prin filtrarea pachetelor transmise. Spre exteriorul
unui LAN se vor transmite doar pachetele care au adrese în exterior, în alt LAN. Se
îmbunãtãteste si fiabilitatea retelei, perturbatiile dintr-o parte neputând trece de bridge,
astfel cã încãrcarea segmentelor se reduce. Existã echipamente bridge pentru
interconectarea de segmente cu acelasi mediu fizic sau realizate cu medii diferite (UTP,
fibrã). Un bridge este de fapt un calculator rapid, independent, cu memorie si cel putin
douã porturi de retea. Un bridge lucreazã independent de protocolul soft, lucrând la
subnivel MAC, deci suportã protocoale diferite TCP/IP, IPX/SPX, DECnet etc. Lucrând cu
echipamente bridge putem face interconexiuni multiple între LAN-uri, deci putem avea
mai multe cãi de la sursã la destinatie, calea fiind aleasã cu un anumit protocol (de obicei
Spanning Tree, dar trebuie avut grijã ca toate aceste echipamente sã lucreze cu acelasi
protocol). Nu trebuie însã sã avem mai mult de 7 echipamente bridge, între oricare douã
statii conectate în retea. Astãzi se utilizeazã mai ales echipamente bridge multiport
(switch) sau echipamente ruter.

Cu ajutotul unui router devine posibilã interconectarea de retele realizate cu

medii, în topologii si cu protocoale diferite. Ruterele sunt elementele principale de
structurare a retelelor moderne. Ruterele nu sunt transparente în ceea ce priveste
protocolul ci trebuie astfel alese si configurate ca sã poatã lucra cu protocoalele utilizate în
LAN-urile interconectate. Dacã nu existã facilitãti pentru un anumit protocol, acesta
trebuie convertit la un protocol recunoscut pentru a putea fi rutat. Adresele de retea sunt
analizate de ruter care ia decizia privind calea de rutare pe baza tabelelor de rutare.
Ruterele mentin aceste tabele actualizate si comunicã între ele printr-un protocol cum
este OSPF (Open Shortest Path First). Ruterele adapteazã si lungimea pachetului la
lungimea admisã de mediu (de exemplu la rutare între Ethernet si X.25). Ruterele sunt
echipamente complexe si utilizarea lor necesitã cunostinte de sisteme de operare
distribuite, retele si protocoale. Utilizarea lor este necesarã pentru realizarea unor retele
WAN distribuite geografic.

Server - un server este un program de aplicație care furnizează servicii altor

aplicații (numite aplicații client), aflate pe același calculator sau pe calculatoare diferite.
De obicei, aplicația server așteaptă conexiuni din partea aplicațiilor client. Se mai numește
server și calculatorul pe care rulează una sau mai multe asemenea aplicații. Deseori
soluția pentru mari aplicații cu mulți utilizatori se bazează tocmai pe arhitectura client-
server, care constă din cel puțin 2 aplicații. Serverele ocupă un loc important în tehnologia
informaticii, la fel ca și minicomputerele în trecut, care însă au fost înlocuite. Un server
este o aplicație pe computer, uneori chiar un computer întreg, care operează continuu în
rețeaua sa și așteaptă solicitări din partea altor calculatoare din rețea. Serverele pot fi
folosite simultan și pentru alte scopuri, dar când nevoile o cer, ele pot fi rezervate exclusiv
pentru funcția de server. De exemplu, un calculator se poate folosi într-un birou simultan
pentru două scopuri, ca stație de lucru și ca server pentru celelalte calculatoare din birou.
Cuvântul serverprovine din cuvântul englez to serve – a servi: calculatorul server poate în
principiu deservi întreaga rețea de calculatoare clienți, pentru a asigura accesul la toată
paleta de forme de conectare și servicii. Deseori unul și același computer poate juca
ambele roluri, și de server, și de client, în același timp. Numele de server este un alt
termen pentru Host computer – computer gazdă, spre deosebire de alte elemente
"inteligente" din rețea cum ar fi routerele și switch-urile.

5.2.2 Medii de transmisie

 Cu fir (cablu) ○ Conductoare de cupru – pentru transmisia datelor sub formă de
semnale electrice ○Fibră optică – din fibre de sticlă sau materiale plastice – pentru a
transporta datele sub formă de impulsuri luminoase .
 Fără fir (cablu) wireless - Wi-Fi este o tehnologie radio folosită deseori la
implementarea rețelelor locale de calculatoare de tip rețea locală fără fir (Wireless
Local Area Network, WLAN). Un WLAN este un sistem de comunicații implementat
ca extensie la, sau ca alternativă pentru o rețea locală (LAN) cablată, într-o clădire
sau campus, combinând conectivitatea la viteză mare cu mobilitatea utilizatorilor,
într-o configurație mult simplificată. Avantajele evidente, cum ar fi mobilitatea,
flexibilitatea, simplitatea în instalare, costurile de întreținere reduse și
scalabilitatea, au impus Wi-Fi și WLAN ca o soluție tot mai mult utilizată.
Medii de transmisie a datelor fără fir – transmit datele sub formă de unde radio ,
microunde, raze infraroşii sau raze laser - în cadrul conexiunilor fără fir (wireless)
 5.3 SOLUȚIILE SOFTWARE DE REȚEA

5.3.1 Sistemele de Operare (SO)

Windows 7 este o versiune a Microsoft Windows, un sistem de operare produs de
compania americană Microsoft pentru utilizarea pe calculatoarele personale de tip PC,
inclusiv cele utilizate în domeniul afacerilor, pe desktop-uri, laptop-uri, Tablet PC-uri,
netbook-uri și PC-uri de tip Media Center Edition (MCE). Windows 7 a intrat în faza „liber
pentru producție” (Release To Manufacturing, RTM) la 22 iulie 2009. Data pe punere pe
piață a fost 22 octombrie 2009, la mai puțin de trei ani de la lansarea sistemului anterior
Windows Vista. La aceași dată a fost lansat și Windows Server 2008 R2 (pentru servere).
Windows 7 se prescurtează deseori cu Win 7, Win7 sau chiar și numai cu W7.În
comparație cu predecesorul său Vista, Windows 7 se dorește a fi o actualizare a lui, cu
scopul de a fi pe deplin compatibil cu driverele, aplicațiile și echipamentul cu care acesta a
fost deja compatibil. Prezentările oferite de companie în 2008 s-au axat pe suport de
ecrane multi-touch, un Windows Shell reconceput cu o nouă bară de activități, o grupă de
rețele de sistem numit „HomeGroup” , precum și pe îmbunătățiri de performanță. Unele
aplicații care au fost împachetate împreună cu versiunile anterioare de Microsoft
Windows, mai ales Windows Movie Maker și Windows Photo Gallery, nu mai sunt puse
acum în același pachet software (package) cu Windows 7, ci sunt oferite separat (dar
gratuit), ca parte din Windows Live Essentials Suite. În ianuarie 2011 Steve Ballmer,
președintele companiei Microsoft, a prezentat la expoziția anuală Consumer Electronics
Show (CES 2011) din Las Vegas pe urmașul lui Windows 7. Acesta se numește (în prezent)
Windows 8 și a apărut pe piață în 2012. Inițial, drept succesor pentru Windows XP și
Windows Server 2003 a fost planificată o versiune de Windows numită intern
"Blackcomb". Caracteristicile majore ale lui Blackcomb sunt căutarea și interogarea mai
eficientă a datelor precum și un sistem avansat de stocare pe discul dur (sistem de fișiere)
numit WinFS. Blackcomb a înaintat însă mai încet decât prevăzut; de aceea pentru anul
2003 a fost anunțată suplimentar o versiune intermediară numită „Longhorn”, pusă pe
piață mai târziu sub numele Windows Vista. Până la mijlocul anului 2003 Longhorn a atins
câteva dintre caracteristicile prevăzute inițial doar pentru Blackcomb. După ce trei viruși
majori au profitat de greșelile din sistemele de operare Windows într-o scurtă perioadă de
timp, în anul 2003 Microsoft a schimbat prioritățile de dezvoltare, oprind dezvoltarea
Longhorn-ului în favoarea dezvoltării de noi pachete service pack pentru Windows XP și
Windows Server 2003. La începutul anului 2006 numele de cod „Blackcomb" a fost
schimbat în „Vienna”, și în 2007 schimbat din nou în "Windows 7". În 2008 Microsoft a
anunțat că Windows 7 va fi, de asemenea, și denumirea oficială a noului sistem de operare.
Primul release extern pentru partenerii la testări (nu pentru vânzare) a apărut în ianuarie
2008 și s-a numit Milestone 1 (build 6519).
 5.3.2 Tipuri de Servere
O masina server, este un calculator specializat, care functioneaza non-stop si care trebuie
(de obicei) sa indeplineasca cateva criterii suplimentare fata de un calculator simplu
utilizat in conditii casnice:

 Sa ofere putere de calcul sporita

 Sa ofere o fiabilitate sporita (luand in calcul ca trebuie sa functioneze non-stop ani de zile)
 Sa ofere mecanisme redundante pentru protectie la defectiuni (exemplu: 2 surse de alimentare)
 Consum mic de curent electric
 Sa posede o arhitectura hardware interna, care sa permita schimbarea unor piese de schimb fara a
fi nevoie de oprit complet sistemul.
 Sa fie gandit pentru optimizarea spatiului pe care il ocupa (de multe ori sunt nevoie de sute de
astfel de masini server si spatiul devine o problema)

In momentul de fata exista numeroase tipuri de servere , unele dintre acestea fiind
dedicate mai multor functii si altele uneia singure, precum:

Serverele de colaborare – Acest tip de servere sunt in general necesare in domeniul

business, ele reusind sa simplifice mediul si spatiul de lucru atunci cand site-ul construit
este in colaborare. De asemenea, serverele de colaborare sunt ideale pentru partajarea
fisierelor si editarea acestora de mai multe persoane simultan;

Serverele de mail – Acestea sunt utilizate la crearea si configurarea conturilor de posta

electronica. Astfel, in functie de tipul serverului de e-mail ales, mesajele online pot fi
primite, trimise si stocate atat pe calculator, cat si pe internet;

Serverele de fisiere – Acest tip de servere este absolut necesar mai ales in cazul in care
pe website-ul pe care l-ati deschis in mediul virtual se face reclama la un anumit brand si
se comercializeaza produse. De asemenea, aproape toate companiile de pe internet care
furnizeaza clientilor sai servicii, detin macar un server de fisiere. Acesta este utilizat la
primirea si trimiterea fisierelor, la partajarea lor si la securizare;

Serverele de imprimare – Acest tip de server este din ce in ce mai utilizat in zilele
noastre, avand optiunea fundamentala de a imparti o imprimanta in acelasi timp cu mai
multi utilizatori. | De retinut mai este si faptul ca exista si unele servere de tip software
care permit utilizatorilor sa ruleze atat serverele de colaborare, cat si cele de posta
electronica, de transfer al fisierelor sau de imprimare in acelasi timp, pe un singur server
hardware. Din punct de vedere al alegerii celui mai bun tip de server, acest lucru depinde
in cea mai mare parte de necesitatile utilizatorilor. De asemenea, indiferent daca serverul
ales este mic sau mare, el trebuie sa fie la fel de bine configurat, pentru o functionare
perfecta. Astfel, indiferent daca alegeti un server mic pentru birou sau unul mare pe care
sa ruleze mai multe calculatoare, ar fi indicat sa apelati la sfaturile unui specialist in
domeniu.

5.4 PROTEJAREA RC

Securitatea rețelelor de calculatoare este în acest moment parte integrantă a

domeniului rețelelor de calculatoare și ea implică protocoale, tehnologii, sisteme,
instrumente și tehnici pentru a securiza și opri atacurile rău intenționate. Atacurile
cibernetice au crescut considerabil în ultimii ani, iar conform unor rapoarte Europol,
infracțiunile comise în spațiul cibernetic provoacă pagube anual de peste 1 trilion de
dolari. Fiind un domeniu complex, au fost create domenii de diviziune pentru a putea
face administrarea mai facilă. Acesta împărțire permite profesionistilor o abordare mai
precisă în privința instruirii, cercetării și diviziuni muncii în acest domeniu. Sunt 12
domenii ale securității rețelelor specificate de International Organization for
Standardization (ISO)/International Electrotechnical Commission(IEC)

1. Evaluarea Riscului e primul pas în administrarea riscului și determină valoarea

cantitativă și calitativă a riscului legat de o situație specifică sau o amnințare cunoscută;

2. Politica de Securitate este un document care tratează măsurile coercitive și

comportamentul membrilor unei organizații și specifică cum vor fi accesate datele, ce date
sunt accesibile și cui;

3. Organizarea Securității Informației e un model de guvernare elaborat de o

organizatie pentru securitatea informației

4. Administrarea Bunurilor reprezintă un inventar potrivit unei scheme clasificate

pentru bunurile informaționale

5. Securitatea Resurselor Umane defineste procedurile de securitate privind angajarea,

detașarea și părăsirea de către un angajat a organizației din care va face, face sau a făcut
parte

6. Securitatea Fizica și a Mediului descrie măsurile de protectie pentru centrele de date

din cadrul unei organizații

7. Administrarea Comunicațiilor și Operațiunilor descrie controalele de securitate

pentru rețele și sisteme

8. Controlul Accesului priveste restricțiile aplicate accesului direct la rețea, sisteme,

aplicații și date

9. Achiziția, Dezvoltarea și Păstrarea Sistemelor Informatice definește aplicarea

măsurilor de securitate în aplicații
10. Administrarea Incidentelor de Securitate a Informației tratează cum anticipează și
răspunde sistemul la breșele de securitate

11. Administrarea Continuității Afacerii descrie mîsurile de protecție, întreținere și

recuperare a proceselor critice pentru afacere și sisteme

12. Conformitatea descrie procesul de asigurare a conformității cu politicile de

securitate a informației, standarde și reguli
Aceste 12 domenii au fost create pentru a servi ca bază comună pentru dezvoltarea de
standarde și practici de securitate eficiente și pentru a da încredere activităților
desfășurate între organizații.Tot pe criterii de eficiență în abordare și usurință în învațare,
atacurile de securitate la adresa rețelelor sunt împartite cu carater general în:
recunoaștere, acces și de imposibilitate onorări cererii(DoS).
 5.4.1 Metode de protecție
Serviciile internet au la baza schimbul de mesaje intre o sursa si un destinatar.
Principiul comunicarii este inspirat din sistemul postal: daca o persoana A doreste sa-i
transmita ceva lui B, A impacheteaza obiectul, scrie pe pachet adresa expeditorului si a
destinatarului si depune pachetul la cel mai apropiat oficiu postal. Similar, daca un
utilizator A din internet doreste sa transmita un mesaj lui B, atunci mesajul trebuie
"impachetat", mai precis incadrat de anumite informatii de control. Unitatea de date astfel
obtinuta se numeste "pachet", prin analogie cu sistemul postal obisnuit. Informatia de
control include adresa expeditorului si a destinatarului, specificate in forma numerica:
patru numere naturale mai mici decat 256, despartite intre ele prin puncte. In sistemul
postal obisnuit, in functie de localizarea destinatarului, pachetul poate fi transmis prin
intermediul mai multor oficii postale intermediare. Ultimul oficiu postal din traseu
livreaza pachetul destinatarului. Similar, intr-o retea de calculatoare, pachetul este dat
unui comutator de pachete, numit si "ruter" (router), care are un rol similar oficiului
postal si care il transmite catre destinatar. Eventual, pachetul traverseaza mai multe
comutatoare intermediare. Ultimul comutator livreaza mesajul destinatarului. Dirijarea
pachetelor este efectuata automat de catre retea si respecta un set de reguli si conventii
numit "protocol". Retelele de calculatoare pot folosi protocoale diferite, dar, pentru a
putea comunica intre ele, trebuie sa adopte acelasi protocol. Retelele din internet folosesc
protocolul IP (Internet Protocol). IP asigura livrarea pachetelor numai daca in
functionarea retelelor nu apar erori. Daca un mesaj este prea lung, IP cere fragmentarea
lui in mai multe pachete. Transmiterea pachetelor IP se face intre calculatoare gazda si nu
direct, intre programele de aplicatie. Din aceste motive, protocolul IP este completat cu un
altul, numit TCP (Transmission Control Protocol), care face fragmentarea si asigura
transmiterea corecta a mesajelor intre utilizatori. Pachetele unui mesaj sunt numerotate,
putandu-se verifica primirea lor in forma in care au fost transmise si reconstituirea
mesajelor lungi, formate din mai multe pachete.

TCP este un protocol complicat. In unele cazuri, cand se transmite un singur mesaj,
suficient de mic pentru a fi continut de un singur pachet, se poate folosi un protocol mai
simplu, numit UDP (User Datagram Protocol). La randul lor, operatiile de la nivel aplicatie
se deruleaza si ele conform unor protocoale. De exemplu, posta electronica in internet se
desfasoara dupa un protocol ce se numeste SMTP (Simple Mail Transfer Protocol).
Functionarea lui se bazeaza pe serviciile oferite de protocoalele TCP si IP, carora le adauga
functii noi, creand astfel servicii imbunatatite. Functionarea protocoalelor TCP si IP
presupune existenta unei comunicari directe intre noduri (ruter-e sau calculatoare gazda)
adiacente din retea. Aceasta comunicare este realizata conform unor tehnologii diverse si
se supune unor protocoale specifice, bine precizate. Ca urmare, TCP si IP se bazeaza, la
randul lor pe serviciile oferite de alte protocoale. Se obtine, in ansamblu, o suita (ierarhie)
de protocoale care depind unele de altele, dar care au ca punct central protocoalele
TCP/IP. De aceea, ea este denumita suita TCP/IP sau familia de protocoale TCP/IP.

Un firewall este pur si simplu un program sau un dispozitiv hardware care filtreaza
informatiile venite prin intermediul conexiunii la Internet în reteaua voastra privata sau
un sistem informatic. Daca un pachet de informatii care trebuie sa intre este semnalizat de
filtre, acesta nu va trece. Cu un firewall instalat, peisajul este diferit. O companie va plasa
un firewall la fiecare conexiune la Internet (de exemplu, la fiecare linie T1).Firewall-ul
poate pune în aplicare normele de securitate. De exemplu, una dintre regulile de securitate
din interiorul unei companii ar putea fi: “Din cele 500 de calculatoare dîn interiorul acestei
companii, doar unul dintre ele este permis sa primeasca trafic public FTP. Permite
conexiuni FTP doar la un calculator pentru a le feri pe toate celelalte.” Firewall-urile
utilizeaza una sau mai multe dintre cele trei metode de a controla traficul care intra si iese
în afara retelei:

-Filtrare de pachete – Pachetele (bucati mici de date) sunt analizate cu un set de

filtre. Pachete ca trec prin filtre sunt trimise la sistemul solicitant si toate celelalte sunt
eliminate.

-Serviciul proxy – Informatiile de pe Internet sunt preluat de catre firewall si

apoi trimis la sistemul solicitant si vice-versa.

-Inspectia dinamica – o metoda mai noua, care nu examineaza continutul

fiecarui pachet, ci compara anumite parti-cheie ale pachetului de la o baza de date cu
informatii de încredere. Informatiile care calatoresc din interiorul firewall-ului în exterior
sunt monitorizate pentru definirea caracteristicilor specifice, informatiile primite se
compara cu aceste caracteristici. În cazul în care comparatia randamentelor se potrivesc,
informatia va trece. În caz contrar, aceasta este eliminata.

Firewall-urile sunt personalizabile. Acest lucru înseamna ca puteti adauga sau

elimina filtre bazate pe mai multe conditii. Unele dintre acestea fiind:

-Adresele IP – Fiecarui computer conectat la Internet îi este alocata o adresa

unica numit adresa IP. Adresele IP sunt numere de 32-biti exprimati ca patru “octeti” într-
un “numar zecimal punctat”. O adresa IP tipic arata astfel: 216.27.61.137. De exemplu,
daca o anumita adresa IP din afara companiei acceseaza prea multe fisiere de pe un server,
firewall-ul poate bloca tot traficul catre sau de la acea adresa IP.

-Nume de domeniii – Pentru ca este greu sa va amintiti un sir de cifre care

alcatuiesc o adresa IP si pentru ca adresele IP, uneori, trebuie schimbate, toate serverele
de pe Internet au nume, denumite nume de domenii. De exemplu, este mai usor pentru cei
mai multi dintre noi sa ne amintim www.blasterzone.ro decât este sa ne amintim
216.27.61.137. O companie ar putea bloca toate caile de acces la anumite nume de
domenii, sau pot permite accesul numai la nume de domenii specifice.

-Protocoalele – protocol este modul pre-definit pe care cineva vrea sa-l utilizeze
un serviciu, discuta cu acel serviciu. “Cineva” ar putea fi o persoana, dar cel mai adesea
este un program de calculator ca un browser Web. Protocoalele sunt de multe ori texte si
pur si simplu descriu modul în care clientul si serverul pot conversa. Http este protocolul
Web. Unele protocoale comune pe care le puteti seta ca filtre firewall includ:

-Porturile – Orice serverul face serviciile sale disponibile pe Internet utilizând

porturi numerotate, câte unul pentru fiecare serviciu care este disponibil pe server. De
exemplu, daca un serverul ruleaza un server Web (HTTP) si un server FTP, serverul Web
vor fi disponibile de obicei pe portul 80 si serverul FTP va fi disponibil pe portul 21. O
companie ar putea bloca accesul de la portul 21 la toate computerele, dar lasand accesul
unuia dîn interiorul companiei.

Unele sisteme de operare sunt dotate cu un firewall integrat. În caz contrar, un

software firewall poate fi instalat pe computerul care are o conexiune la Internet. Acest
computer este considerat un gateway, deoarece acesta ofera singurul punct de acces între
reteaua de la domiciliu si Internet.

Cu un firewall hardware, unitatea de firewall este în mod normal, poarta de acces.

Un bun exemplu este router-ul Linksys Cable/ DSL router. El are integrat o placa Ethernet
si hub. Calculatoarele din reteaua de acasa se conecteaza la router, care, la rândul sau este
conectat la un cablu sau modem DSL. Puteti configura router-ul prin intermediul unei
interfete Web-based, care il accesati prin intermediul browser-ului de pe computer. Apoi,
puteti seta orice filtre sau informatii suplimentare.

Firewall-uri hardware sunt incredibil de sigure si nu sunt foarte scump. Versiunile

care includ un router, firewall si hub Ethernet pentru conexiuni în banda larga poate fi
gasit sub x 100Unele sisteme de operare sunt dotate cu un firewall construit inch În caz
contrar, un paravan de protectie software-ul poate fi instalat pe computer în casa ta, care
are o conexiune la Internet. Acest computer este considerat un gateway, deoarece acesta
ofera singurul punct de acces între reteaua de domiciliu si Internet.
 5.4.2 Dispozitive de protecție a alimentării
Scopul principal al monitorizării unei reţele este urmărirea permanentă a stării de
funcţionare a echipamentelor de comunicaţie sau a echipamentelor destinate anumitor
servicii, simultan cu urmărirea disponibilităţii şi încărcării canalelor de comunicaţie.
Informaţia rezultată din monitorizarea unei reţele trebuie să asigure un suport pentru
identificarea şi depanarea rapidă a defectelor.

Pentru implementarea acestor funcţii se utilizează două protocoale specializate:

• ICMP, Internet Control Message Protocol
• SNMP, Simple Network Management Protocol
ICMP este un protocol care funcţionează la nivelul 3 al modelului OSI (nivelul reţea),
nefiind necesară utilizarea unui protocol de transport (TCP sau UDP) sau a unui port de
comunicaţie. Acest protocol permite încapsularea în interiorul cadrului IP a unor
informaţii, care o dată ajunse la destinaţia specificată, determină generarea unui răspuns
către sursa ICMP, din care se poate deduce timpul de răspuns pe un canal de comunicaţie
(de exemplu, mesajul rezultat în urma lansării comenzii „ping” în linia de comandă, în
fereastra DOS a sistemului de operare Windows). Parametrii ICMP pot fi astfel configuraţi
încât să determine generarea unui răspuns din partea fiecărui echipament de comunicaţie
tranzitat de pachetele ICMP (comenzile tracert, ping route), obţinându-se şi o imagine a
traseului fizic corespunzător canalului de comunicaţie. În cazul în care nodul de destinaţie
sau un nod tranzitat nu răspunde la un pachet ICMP, este asociat un
mesaj de eroare, care poate oferi informaţii utile în stabilirea cauzelor pentru care
nu poate fi atinsă o destinaţie (cale de comunicaţie nefuncţională, rute IP
necorespunzătoare etc.). SNMP este un protocol care funcţionează la nivelul de aplicaţie al
modelului OSI şi cuprinde una sau mai multe staţii de administrare şi mai multe elemente
de reţea administrabile (server, switch, hub, router etc.).
Un echipament administrabil este format din două componente principale:
• un agent SNMP, prin intermediul căruia sunt stabilite regulile de transfer a
informaţiilor între echipamentul administrabil şi staţia de administrare,
• o colecţie de obiecte (Management Information Base, MIB) în care sunt gestionate
informaţiile referitoare la elementele componente ale echipamentului administrabil.
Colecţia MIB conţine următoarele informaţii:
• starea sistemului şi a dispozitivelor care compun echipamentul (interfeţe de
reţea),
• statistici despre performanţele sistemului (memorie, procesor, buffer-e),
• statistici ale traficului pe interfeţe, erori la nivel logic sau fizic,
• parametri de configurare (adrese IP, rute etc.).
 La nivelul echipamentului administrabil, agentul SNMP execută următoarele
operaţii:
• colectează informaţii despre starea şi componentele sistemului şi actualizează
obiectul corespunzător din colecţia MIB,
• răspunde cererilor (interogărilor) efectuate de staţia de administrare,
• raportează staţiei de administrare evenimentele speciale (critice) prin intermediul
alarmelor SNMP (traps),
• oferă administratorului acces direct pe echipament sau la un dispozitiv al acestuia.
Alarmele SNMP se împart în două categorii:
• standard: raportează către staţia de administrare următoarele evenimente
speciale:
o activarea/dezactivarea interfeţelor de reţea,
o repornirea echipamentului, la cald sau la rece,
o erori de autentificare.
• enterprise: pot genera semnalizări suplimentare despre: modificarea configuraţiei
echipamentului sau încercări de configurare, probleme în funcţionarea protocoalelor de
rutare dinamică, semnalizări privind depăşirea pragurilor pentru tensiunea de alimentare
sau pentru parametrii ambientali (temperatură, umiditate etc.)
5.5 DEPANAREA ȘI MENTINANȚA RC
Intretinerea preventiva este folosita pentru a reduce posibilitatea unei probleme
hardware sau software verificand periodic daca functionarea se desfasoara in parametri
normali.

5.5.1 Soluții hardware și software pentru diagnosticarea RC

Hardware

Verificati starea cablurilor, componentelor si perifericelor. Curatati componentele pentru

a reduce riscul de supraincalzire. Reparati sau inlocuiti orice componenta care prezinta
urme de folosire excesiva sau uzura. Folositi sarcinile listate pentru a va ghida atunci cand
creati un program de intretinere hardware.

Software

Verificati daca software-ul instalat este recent. Urmariti politicile organizatiei atunci cand
instalati actualizari pentru securitate, actualizari pentru sistemul de operare, precum si in
actualizarea altor programe. Multe organizatii nu permit actualizarea software-ului
inainte de finalizarea unei perioade extinse de testare. Aceste teste sunt efectuate pentru a
confirma ca actualizarea nu creaza probleme sistemului de operare si software-ului.
Utilizati sarcinile enumerate in Figura 2 ca un ghid pentru a crea un program pentru
intretinerea software-ului care se potriveste nevoilor dumneavoastra.

Fiti pro-activ in intretinerea echipamentelor si in protectia datelor. Efectuand in mod

regulat operatii de intretinere, puteti reduce potentiale probleme hardware si software.
Acest lucru va reduce timpul in care calculatorul este inoperabil si costurile de depanare.

Un plan de intretinere preventiva este dezvoltat in functie de cerintele echipamentului. Un

calculator expus unui mediu plin de praf, cum ar fi un santier, va avea nevoie de o mai
mare atentie decat calculatoarele dintr-un birou. Retelele cu trafic intens, cum ar fi
reteaua unei scoli, pot avea nevoie de scanari suplimentare, eliminari de software nedorit
si eliminari de fisiere nedorite. Documentati activitatile de intretinere care trebuie
efectuate asupra unui calculator si frecventa fiecarei activitati. Aceasta lista de sarcini
poate fi apoi folosita pentru a crea un program de intretinere.
5.5.2 Instrumente de diagnosticare
Identificarea pasilor procesului de depanare

Depanarea necesita o abordare organizata si logica a problemelor calculatoarelor si ale

altor componente. Abordarea logica a depanarii va permite sa eliminati variabilele intr-o
ordine sistematica. Punerea intrebarilor corecte, testarea componentei hardware corecte,
si examinarea informatiilor corespunzatoare va ajuta sa intelegeti problema. Aceasta va
ajuta la formarea unei solutii pe care sa o incercati.

Depanarea este o indemanare care se va perfectiona in timp. De fiecare data cand rezolvati
o alta problema, va veti spori indemanarea in depanare, castigand mai multa experienta.
Veti invata cum si cand sa imbinati sau sa sariti pasi pentru a ajunge rapid la o solutie.
Procesul de depanare este o indrumare care poate fi modificata astfel incat sa se
potriveasca nevoilor dumneavoastra.

In aceasta sectiune, veti invata un mod de rezolvare al problemei care poate fi aplicat atat
pentru partea hardware cat si software. Majoritatea pasilor pot fi de asemenea aplicati
pentru rezolvarea problemelor in alte zone de lucru.

Dupa parcurgerea acestei sectiuni, veti putea indeplini urmatoarele sarcini:

• Explicarea rolului protectiei datelor.

• Adunarea de informatii de la client.

• Verificarea problemelor evidente.

• Incercarea solutiilor rapide.

• Adunarea datelor din calculator.

• Evaluarea problemei si implementarea solutiei.

• Prezentarea solutiei clientului.

Explicarea rolului protectiei datelor

Inainte de a incepe diagnosticarea problemelor, urmati intotdeauna procedurile necesare

protectiei datelor pe un computer. Unele reparatii, precum inlocuirea unui hard disc sau
reinstalarea sistemului de operare ar putea risca integritatea datelor. Fiti sigur ca ati facut
tot ce era posibil pentru a preveni pierderile de date in timpul reparatiilor.Chiar daca
protectia datelor nu face parte din cei 6 pasi ai procesului de diagnosticare trebuie sa
protejati datele inainte de a incepe orice proces de reparatii pe computer-ul unui client.
Daca munca dumneavoastra va duce la pierderi de date ale clientului, compania
dumneavoastra poate fi considerata responsabila.

Backup de date

Un backup este o copie a datelor de pe un hard disc salvata pe medii precum CD, DVD, sau
banda magnetica. Intr-o organizatie, backup-urile sunt facute dupa o rutina, zilnic,
saptamanal sau lunar.

Daca nu sunteti sigur ca a fost facut un backup, nu incepeti nici o activitate de depanare
inainte sa intrebati clientul. In continuare este prezentata o lista de elemente care ar
trebui verificate cu clientul:

• Data ultimului backup

• Continutul ultimului backup

• Integritatea datelor din backup

• Disponibilitatea mediilor de stocare pentru restaurarea datelor

Daca nu exista un backup la client si nu puteti face dumneavoastra unul ar trebui sa cereti
clientului sa semneze un document prin care sa fiti absolvit de orice vina in cazul in care
se inregistreaza pierderi de date. Un asemenea document ar trebui sa contina urmatorul
tip de informatii:

• Dreptul de a lucra pe un calculator fara un backup disponibil

• Absolvirea de orice vina in cazul in care datele sunt pierdute sau corupte

• Descrieri ale activitatilor care vor fi efectuate

Adunarea de informatii de la client

In procesul de depanare culegeti cat de multe informatii puteti de la client. Clientul va va

da informatiile de baza cu privire la problema. Cateva din informatiile importante pe care
ar trebui sa le obtineti de la client. | Eticheta de conversatie

Cand vorbiti cu clientul ar trebui sa urmati aceste recomandari:

• Puneti intrebari directe pentru a culege informatii.

• Nu folositi jargoane tehnice atunci cand vorbiti cu clientul.

• Nu reduceti clientul la tacere.

• Nu insultati clientul.

• Nu acuzati clientul ca a fost cel care a cauzat problema.

Printr-o comunicare eficienta veti reusi sa obtineti informatiile cele mai relevante despre
problema de la client.

Intrebari cu raspuns deschis

Intrebarile cu raspuns deschis sunt cele care va ajuta sa obtineti informatii generale.
Intrebarile cu raspuns deschis permit clientului sa explice detaliile problemei cu propriile
cuvinte. Figura 2 contine cateva exemple de intrebari cu raspuns deschis.

Intrebari cu variante limitate de raspuns

Pe baza informatiilor primite de la client puteti incepe sa puneti intrebarile cu variante

limitate de raspuns. Intrebarile cu variante limitate de raspuns implica raspunsuri de tip
“da” sau “nu”. Aceste intrebari trebuie sa ofere informatii relevante in timp scurt.

Informatiile obtinute de la client ar trebui documentate in ordinul de lucru si in jurnalul de

reparatii. Scrieti tot ce vi se pare important pentru dvs sau pentru alt tehnician. Deseori,
micile detalii pot duce la solutia unei probleme complicate sau delicate.

Verificarea problemelor evidente

Al doilea pas in procesul de depanare este verificarea problemelor evidente. Chiar daca
clientul crede ca exista o problema majora, incepeti cu problemele evidente inainte de a
efectua diagnostice complexe.

Daca situatia nu este rezolvata atunci cand ati verificat problemele evidente, trebuie sa
continuati cu procesul de depanare. Daca gasiti o problema evidenta care rezolva situatia
puteti merge la ultimul pas si sa solutionati problema clientului. Acesti pasi sunt pur si
simplu un ghid care va ajuta sa rezolvati problemele intr-un mod eficient.

Incercarea solutiilor rapide

Urmatorul pas in procesul de depanare este incercarea mai intai a solutiilor rapide.
Problemele evidente si solutiile rapide pot coincide in anumite ocazii si pot fi folosite
impreuna pentru rezolvarea problemei. Notati fiecare solutie pe care o incercati.
Informatiile legate de solutiile deja incercate sunt vitale in cazul in care problema trebuie
sa fie trimisa catre alt tehnician.

Adunarea datelor din calculator

Urmatorul pas in procesul de depanare este de a aduna date de la computer, asa cum va
este prezentat in Figura 1. Ati încercat toate solutiile rapide, dar problema inca nu a fost
rezolvata. Acum este timpul pentru a verifica problema descrisa de catre client prin
culegerea de date de la computer.

Cand pe calculator apar erori referitoare la sistem, utilizator sau software, Event Viewer
este actualizat cu informatii despre acele erori. Aplicatia Event Viewer inregistreaza
urmatoarele informatii despre problema:

• Care este problema aparuta

• Data si ora la care a aparut problema

• Importanta problemei

• Originea problemei

• Numarul de identificare al evenimentului

• Care utilizator era logat in momentul in care a aparut problema

Desi aceasta aplicatie prezinta detaliile asociate erorii, va trebui de asemenea sa cautati
solutia.

Device manager

Aplicatia Device Manager afiseaza toate dispozitivele care sunt configurate pe un

computer. Orice dispozitiv pe care sistemul de operare il identifica ca functionand incorect
va fi marcat cu o pictograma care indica eroarea. Acest tip de eroare este marcat ca un cerc
galben cu un semn de exclamare (“!”). Daca un dispozitiv este dezactivat, el va fi marcat cu
un cerc rosu si un (“X”).

Coduri de alerta

Fiecare producator de BIOS are o secventa unica de alertare pentru defectiuni hardware.
Cand efectuati depanarea, deschideti calculatorul si ascultati. De indata ce sistemul trece
prin POST, cele mai multe calculatoare vor emite un semnal pentru a indica faptul ca
sistemul este pornit corect. Daca exista o eroare, veti auzi mai multe sunete. Retineti
secventa codului de alerta si verificati codul pentru a determina eroarea hardware
semnalata.
Informatiile BIOS-ului

In cazul in care calculatorul porneste si se opreste după POST, ar trebui sa verificati

setarile BIOS-ului pentru a determina unde puteti localiza problema. Un dispozitiv s-ar
putea sa nu fie descoperit sau configurat corect. Consultati manualul placii de baza pentru
a va asigura ca setarile BIOS-ului, sunt corecte.

Unelte de diagnosticare

Efectuati o cautare pentru a determina ce software este disponibil pentru a va ajuta la

diagnosticarea si rezolvarea problemelor. Sunt disponibile mai multe programe care va
pot ajuta la depanarea hardware-ului. De cele mai multe ori, producatorii de sisteme
hardware furnizeaza instrumente de diagnosticare proprii. Un producator de hard disk, de
exemplu, poate oferi un instrument care poate fi utilizat pentru a intra in setarile unui
calculator si pentru a oferi o rezolvare problemelor unitatii de hard disk, atunci cand
acesta nu intra in Windows.

Evaluarea problemei si implementarea solutiei

Urmatorul pas în procesul de depanare este evaluarea problemei si punerea în aplicare a

solutiei. Evaluati problema si studiati posibilele solutii. Figura 1 listeaza locatiile posibile
in vederea cercetarii problemei. Impartiti problemele mari in probleme mai mici care pot
fi analizate si rezolvate individual. Solutiile trebuie prioritizate, incepand cu cele mai
usoare si mai rapid de implementat. Creati o lista cu solutii posibile si implementati-le pe
rand. Daca implementati o solutie posibila iar aceasta nu are nici un efect, anulati solutia si
incercati alta. Verificati solutia impreuna cu clientul. In cazul in care clientul este
disponibil, aratati-i cum solutia a corectat problema calculatorului. Permiteti clientului sa
testeze solutia si incercati sa reproduceti problema. Cand clientul poate sa verifice faptul
ca problema a fost rezolvata, puteti incheia documentatia pentru reparatie in fisa de lucru
si in agenda.
 Concluzie
Cresterea continua a dimensiunii retelelor si numarul din ce în ce mai mare de dispozitive
necesita o administrare eficienta, cerând o mai buna documentare pentru proiectarea
managementului de retea. Pentru proiectarea retelei trebuie întelese cerintele de
performanta si macar o parte din aceste aspecte pentru performanta sa fie analizate.
Trebuie obligatoriu analizati parametrii cruciali pentru performanta: latimea de banda
disponibila, întârzierea, nivelul de congestionare, pierderea pachetelor, utilizarea
resurselor. În ultimii ani infrastructura retelei este îndreptata catre retele cu servicii
centralizate. De aceea si ariile functionale si obiectivele propuse de OSI pentru
administrarea retelei s-au completat cu cerinte suplimentare de management, similare cu
serviciile oferite în prezent: servicii diferentiate, personalizate, mult mai flexibile, mai
rapide si mai facile. În ciuda diversitatii tehnologiilor disponibile, odata cu cresterea
dimensiunii retelelor si a numarului de servicii disponibile si administrarea retelelor a
devenit mai complexa si variata. Administrarea retelelor bazata pe Web, administrarea
retelelor bazata pe Java, administrarea cu aplicatii de agenti mobili si retele active pentru
administrare programabila fac parte din tehnologiile Internet pentru administrarea
retelei. Inteligenta distribuita este una din tendintele în administrarea retelelor actuale si
a viitoarelor retele complexe. În viitor, datorita distribuirii inteligentei în retele,
administrarea obisnuita a retelelor va fi înlocuita cu administrare distribuita. Indiferent de
modelul ales pentru administrarea retelei, administratorul trebuie sa cunoasca foarte bine
functionarea în totalitate a retelei atât din punct de vedere fizic, logic, informational cât si
factorii care o influenteaza pentru a o putea administra optim.
 Bibliografie
Dan Marinescu, Mihai Trandafirescu “PC – Manual începătorului “

Ed. Teora, Bucureşti 1996.

Mark Gibbs, Todd Brown “Reţele de calculatoare pentru începători”

Ed. Teora, Bucureşti 1996.

Peter Kent “Ghidul bobocului pentru INTERNET cu Windows 95”

Ed. Teora, Bucureşti 1996.

Christian Crumlish “Primii paşi în Internet”

Ed. All Educational S.A. , Bucureşti 1997.

 ANEXE
Schema Rețelei de Calculatoare proiectată în simulator