MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

LICEUL TEHNOLOGIC DE MARINĂ GALAŢI

PROIECT
PENTRU OBŢINEREA CERTIFICATULUI DE CALIFICARE
PROFESIONALĂ NIVEL 5

FILIERA: TEHNOLOGICĂ
SPECIALIZAREA: ADMINISTRATOR REŢELE LOCALE ŞI DE
COMUNICAŢII

TEMA: Echipamente utilizate în conectarea rețelelor

ÎNDRUMĂTOR: ABSOLVENT:
Prof. Ungureanu Georgeta Mocanu Ciprian

AN DE ABSOLVIRE: 2015
 CUPRINS

ARGUMENT ................................................................................................................3

CAPITOLUL 1 – NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND REȚELELE DE

CALCULATOARE ......................................................................................................4

CAPITOLUL 2 - ECHIPAMENTE DE COMUNICAȚIE......................................8

2.2 ECHIPAMENTE DE DIRIJARE (ROUTER)......................................................8

2.2 COMUTATORUL (SWITCH) ...........................................................................10

2.3 PUNȚI DE REȚEA (BRIDGE) ..........................................................................11

2.4 DISTRIBUITOARE............................................................................................13

2.5 REPETOARELE.................................................................................................15

2.6 PORȚI .................................................................................................................16

2.7. PANOUL DE CONEXIUNI..............................................................................17

CAPITOLUL 3 - CONCLUZII.................................................................................18

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................20

ANEXE ........................................................................................................................21

2
 ARGUMENT

Prin această lucrare de atestare a competenţelor profesionale în specialitatea de

Administrator reţele locale şi de comunicaţii, doresc să prezint o sinteză a
echipamentelor utilizate în conectarea reţelelor.
În lume există multe reţele cu echipamente şi programe diverse. Reţelele nu pot
fi extinse prin simpla adăugare a unor calculatoare şi cabluri. Fiecare topologie şi
arhitectură de reţea are propriile sale limite. Totodată fiecare reţea foloseşte propriile
protocoale, deci existenţa reţelelor de tipuri diferite înseamnă a avea protocoale
diferite. Indiferent de evoluţia care va avea loc în lumea IT (tehnologia informaţiei),
mereu vor exista o varietate de reţele, care pentru a putea comunica unele cu altele vor
trebui să se interconecteze. Tipurile de conexiuni care pot să apară sunt:
 LAN-LAN: utilizatorul copiază un fişier de pe un alt sistem din alt workgroup;
 LAN-WAN: utilizatorul trimite un e-mail altui utilizator aflat la distanţă;
 WAN-WAN: doi utilizatori fac schimb de date;
 LAN-WAN-LAN: utilizatori din universităţi diferite comunică între ei.
Pentru a interconecta între ele aceste reţele sunt necesare atât echipamente
speciale pentru a realiza conexiunile fizice, cât şi software de interconectare.
Lucrarea are în componenţa sa noțiuni de bază privind rețelele de calculatoare
și echipamente de comunicație.
Sintezele asupra echipamentelor utilizate în conectarea reţelelor sunt necesare
și folositoare pentru elevi în înțelegerea comunicației în cadrul rețelei prin care se
poate asigura o integrare informatică a unui număr foarte mare de utilizatori la nivel
local, regional și mondial.

3
CAPITOLUL 1 – NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND REȚELELE
DE CALCULATOARE

O reţea de calculatoare este un grup de calculatoare şi echipamente periferice

care partajează (folosesc în comun) resurse. Rolul reţelelor este de a oferi
utilizatorilor acces rapid la date, imprimante sau alte echipamente periferice aflate pe
mai multe calculatoare, asigurând în acelaşi timp fiecărui utilizator performanţele şi
securitatea necesare. Operaţia prin care se acordă drepturi utilizatorilor pentru a folosi
discuri, directoare, fişiere, echipamente periferice se numeşte partajare (sharing).
Într-o reţea, unul din calculatoare este, de obicei, mai puternic şi gestionează
activitatea întregului sistem. Acesta este denumit file-server (gestionar de fişiere) sau
mai simplu server. Celelalte calculatoare din reţea poartă numele de workstations
(staţii sau posturi de lucru).
Există reţele în cadrul cărora staţiile de lucru nu sunt constituite decât din
monitor şi tastatură, fără a avea hard propriu, care transmit toate datele serverului fără
a face nicio prelucrare proprie. Aceste staţii de lucru se mai numesc şi terminale
neinteligente. În cazul în care o staţie de lucru deţine capacitate proprie de procesare
şi poate prelua o parte din instrucţiunile de prelucrare de la calculatorul principal ea
este referită ca terminal inteligent.
Sarcinile care revin serverelor sunt diverse şi complexe şi de aceea serverele din
reţelele mari sunt specializate, fiind adaptate nevoilor utiilizatorilor.
Se disting mai multe tipuri de servere:
 servere de fişiere şi de tipărire, care realizează stocări de date de înaltă
performanţă pentru clienţi multipli şi pot furniza servicii de tipărire partajate
 servere de aplicaţii, ce rulează aplicaţii de mari dimensiuni pentru clienţi mai
puţin puternici
 servere de poştă electronică, care gestionează transferul de mesaje electronice
între utilizatorii reţelei
 servere de fax, care gestionează traficul de mesaje fax, partajând una sau mai
multe plăci fax-modem
 servere de comunicaţii, care gestionează fluxul de date şi mesaje transmise între
reţeaua serverului şi alte reţele de calculatoare
Multiplele avantaje oferite de reţelele de calculatoare sunt:
 utilizare eficientă prin partajare a resurselor unităţii centrale (UC)
 acces direct la resursele hardware (memorii externe, imprimante) şi software
(editoare, limbaje de programare , programe specializate)
 păstrarea programelor şi fişierelor într-o singură copie (pe server) şi utilizarea lor
de către orice utilizator cu drept de acces
 sistem de protecţie a fişierelor şi programelor

4
 utilizarea simultană a bazelor de date de către mai mulţi utilizatori
 comunicare şi schimb de informaţii (programe şi fişiere) între utilizatori
O rețea de calculatoare este identificată prin următoarele caracteristici
specifice:
 Raza de acoperire
 Modul de stocare a datelor
 Modul de administrare a resurselor
 Modul de organizare a rețelei
 Tipul de echipamente de rețea folosite
 Mediul folosit pentru conectarea echipamentelor
Calea pe care un mesaj o urmează de la sursă la destinație poate fi simplă
precum un singur cablu ce conectează un calculator de altul sau poate fi complexă,
precum o rețea care se întinde la nivel global. Această infrastructură a rețelei este
platforma care susține rețeaua. Aceasta asigura un canal sigur și fiabil pentru a
permite comunicare.
Infrastructura rețelei conține trei categorii de componente de rețea:
 Echipamente
 Mediu
 Servicii
Echipamentele și mediul sunt componente fizice (hardware) ale rețelei.
Hardware-ul reprezintă deseori componentele vizibile ale platformei rețelei precum
un laptop, un calculator personal, un switch, router, punct de acces wireless sau
cabluri utilizate pentru a interconecta echipamentele. Ocazional, unele componente s-
ar putea să nu fie așa vizibile. În cazul mediului fără fir (wireless), mesajele sunt
transmise prin aer utilizând unde radio invizibile sau infraroșii.
Componentele unei rețele sunt utilizate pentru a livra servicii și procese.
Acestea sunt programe pentru comunicare, numite software, care rulează pe
dispozitivele de rețea. Un serviciu de rețea livrează informații în urma unei cereri.
Serviciile includ multe tipuri de aplicații de rețea pe care oamenii le utilizează zi de zi,
precum cele de email sau pagini web. Procesele asigură funcționalitatea care
direcționează și mută mesajele prin rețea. Procesele sunt mai puțin evidente, dar sunt
critice pentru funcționarea rețelelor.
Echipamentele de rețea cu care oamenii sunt cei mai familiarizați sunt numite
echipamente finale sau gazde. Aceste dispozitive alcătuiesc interfața dintre utilizatori
si rețea.
Unele exemple de echipamente finale sunt:
 Calculatoare (stații de lucru, laptopuri, servere de fișiere, servere web)
 Imprimante de rețea
 Telefoane IP
 Terminal pentru TelePresence
 Camere video pentru securitate
5
 Dispozitive mobile (precum telefoane inteligente, tablete, PDA-uri, cititoare de
carduri de credit/debit fără fir și cititoare de coduri de bare)
Un echipament gazdă este fie sursa, fie destinația unui mesaj transmis prin
rețea, precum se arată în animație. Pentru a putea deosebi un calculator de celălalt,
fiecare gazdă dintr-o rețea este identificat de către o adresă. Când o gazdă inițiază
comunicarea, aceasta utilizează adresa gazdei destinație pentru a specifica unde ar
trebui trimis mesajul.
Echipamentele intermediare interconectează dispozitive finale. Aceste
echipamente asigură conectivitatea și lucrează în spatele cortinei pentru a se asigura
că datele circulă prin rețea, asa cum se arată în animație. Echipamentele intermediare
conectează calculatoarele individuale la rețea și pot conecta mai multe rețele între ele.
Exemple de echipamente intermediare de rețea:
 Accesul la rețea (switch-uri și access point-uri wireless)
 Interconectarea rețelelor (routere)
 Securitate (firewall-uri)
Dispozitivele se implementează la niveluri diferite ale modelului OSI, ceea ce
înseamnă și funcții și utilizări diferite. Dispozitivele folosesc un anumit fragment din
informaţie, în funcție de care vor decide comutarea conexiunii. (Anexa 2 Tabel 1)
Gestionarea datelor pe măsură ce acestea circulă prin rețea este un alt rol al
dispozitivelor intermediare. Aceste echipamente utilizează adresa calculatorului
destinație, pe lângă informațiile despre interconectările din rețea, pentru a determina
calea pe care mesajele ar trebui să o urmeze prin rețea.
Procesele care rulează pe echipamentele intermediare de rețea realizează aceste
funcții:
 Regenerează și retransmit semnalele de date
 Mențin informații referitoare la căile existente în rețea și între rețele
 Înștiințează alte echipamente despre erori și eșuări de comunicare
 Direcționează datele pe alte căi atunci când există o legătură avariată
 Clasifică și direcționează mesaje conform cu prioritățile specificate de QoS
(Quality of Service - calitatea serviciului)
 Permit sau interzic trecerea datelor pe baza setărilor de securitate
Comunicarea într-o rețea se face pe un anumit mediu. Acesta asigură canalul pe
care mesajele circulă de la sursă la destinație.
Rețelele moderne utilizează în principal trei tipuri de medii pentru a
interconecta echipamente și pentru a asigura calea pe care să fie transmise datele.
Aceste medii sunt:
 Fire metalice în cabluri
 Fibre optice de sticlă sau plastic
 Transmisiuni wireless
Codarea semnalului care trebuie să aibă loc pentru ca mesajul să fie transmis
este diferită pentru fiecare mediu. Pe fire metalice, datele sunt codate în impulsuri
6
electrice care au anumite caracteristici. Transmisiunile prin fibră optică se bazează pe
pulsuri de lumină în infraroșu sau în spectru vizibil. Transmisiunile fără fir (wireless)
utilizează unde electromagnetice pentru a diferenția valori diferite ale biților.
Tipuri diferite de medii au diferite facilități și beneficii. Nu toate mediile de
transmisiuni au aceleași caracteristici și nu sunt potrivite pentru același scop. Criteriile
pe baza cărora alegem mediul de transmisiune sunt:
 Distanța pe care un mediu o poate acoperi pentru a transmite un semnal.
 Mediul fizic în care mediul de transmisiuni va fi instalat.
 Cantitatea de date și viteza la care trebuie să fie transmise.
 Costul mediului și instalarea
Infrastructura unei rețele poate varia mult în funcție de:
 Dimensiunea ariei acoperite
 Numărul de utilizatori conectați
 Numărul și tipul de servicii disponibile

7
 CAPITOLUL 2 - ECHIPAMENTE DE COMUNICAȚIE

2.1 ECHIPAMENTE DE DIRIJARE (ROUTER)

Echipamentul de dirijare (router) este un echipament de comunicație de nivel

rețea (layer 3 device) care utilizează algoritmi specifici de deducere a căii optime de
transfer a datelor într-o rețea de arie având căi redundante, pe baza informațiilor pe
care le deține referitor la topologia rețelei.(Anexa 1 Figura 1) Rutarea este operația de
dirijare a datelor între două noduri prin stabilirea drumului minim din graficul asociat
topologiei fizice sau celei logice a unei rețele. Astfel routerul maximizează ratele de
transfer și de filtrare a pachetelor. Orice LAN poate comunica într-un WAN dacă este
conectat la aceasta printr-un router. Baza de date în care sunt incluse informațiile
despre topologia rețelei poate fi configurată static, de către administratorul de rețea,
sau dinamic, prin intermediul protocoalelor de rutare. Rutarea statică nu permite
reactualizarea la timp a tabelelor de rutare și este practic ineficientă în cazul utilizării
protocoalelor de adresare dinamică.
Un router poate transfera date între LAN-uri diferite ca standard de transmisie
(Ethernet, FDDI, ATM) fiind prevăzut cu diverse interfețe având adrese individuale.
Routerele pot face conversiile necesare ale formatului pachetelor în cazul
interconectării unor segmente de rețea cu standarde și protocoale diferite. Router-ul
funcționează la nivelul rețea al modelului ISO/OSI. La fel ca și la punte, informațiile
sunt memorate în tabele de rutare, care conțin informații de adresă. Tabela de rutare a
unui router conține adrese (numere) de rețea. (Anexa 1 Figura 2)
Diferența între o punte și un router este că în timp ce puntea operează cu
adresele fizice ale calculatoarelor (luate din cadrul MAC) routerele utilizează adresele
logice (de rețea) ale calculatorului. Routerele sunt prevăzute atât cu interfețe fizice,
cât și cu interfețe logice, de exemplu Interfețe ppp definite prin protocolul PPP (Point-
to-Point Protocol) în cazul transmisiilor TDM, având alocate adrese de nivel rețea
proprii (Adrese IP) pe baza cărora se realizează rutarea pachetelor. PPP, ca protocol
de nivel OSI 2, încapsularea în mod transparent datagramele transmise pe legături
seriale lucrând ca multiplexor/demultiplexor pe aceste linii. PPP (RFC 1717) este
responsabil de aplicarea protocoalelor de autentificare PAP (Password
Authentification Protocol) și CHAP (Challenge Handshake Authentification
Protocol). PPP negociază cu utilizatorii numele și parolele dar există riscul
interceptării lor întrucât nu sunt transmise criptat. Între routerele flate la distanță se
pot aplica procedee de criptografiere a acestor informații. Este indicată schimbarea
periodică a parolelor.
Rutarea pachetelor, mai precis transferul pachetelor în interiorul routerului
către un anumit port de ieșire din router se face pe baza tabelului de rutare, care
8
asociază adresele de rețea ale rețelelor de destinație posibile cu interfețele de ieșire
din router. Routerul realizează deci operația de comutare a pachetelor (switching) pe
interfața corespunzătoare. Pentru adrese de destinație neincluse explicit în tabelul de
rutare, se definește o rută implicită (default route)
Routerele sunt considerate mai performante decât punțile sau concentratoarele
deoarece iau decizii bazate pe informații primite din întreaga rețea. Ele au capacitatea
de a lua decizii mai inteligente în legătură cu trimiterea pachetelor de pe un port pe
altul. Tocmai de aceea routerele sunt mai puțin rapide decât punțile sau
comutatoarele, prelucrarea informațiilor necesitând timp suplimentar. Asemenea
comutatoarelor, sunt capabile să segmenteze o rețea în mai multe domenii de
coliziune.
La fel ca punțile și comutatoarele, routerele folosesc un tabel cu adrese de rețea
sunt necesare pentru stabilirea drumului (rutei) optim către alte rețele-destinație. Când
sosește un pachet printr-un port, routerul analizează antetul, urmând să decidă asupra
rutei pe care îl va transmite. Spre deosebire de tabelele punților/comutatoarelor,
tabelelor de direcționare înregistrează nu adresa MAC, ci adresa de rețea (adresa IP)
din pachetul conținut de fiecare cadru. Fiecare calculator dintr-o rețea are o adresă IP
unică la direcționarea pachetelor de la nodul emițător către nodul receptor. Pachetele
includ adresele IP ale sursei și destinației. Adresa IP sursă conține adresa
calculatorului emițător al pachetului, iar adresa IP destinație conține adresa nodului
receptor. În cazul în care un pachet trebuie retransmis, routerul va ști de la ce nod să
solicite retransmisia.
Routerul poate fi un calculator cu două sau mai multe NIC-uri, care acceptă un
protocol de rețea, cum este protocolul IP, și cu un software de rețea special instalat pe
el; sau poate fi un dispozitiv construit special în acest sens de către producătorii de
echipamente de rețea. De fapt, conține microprocesoare rapide și foarte multă
memorie, necesare rezolvării tuturor cerințelor care pot apărea în același timp de la
mai multe noduri. Routerele funcționează în nivelul rețea, unde se află și protocoalele;
de aceea, o conexiune prin router presupune ca nivelurile OSI superioare să utilizeze
aceleaşi protocoale. Routerele pot transforma orice protocol folosit la nivelurile 1,2,3
în oricare alte protocoale de la aceleași niveluri, cu coniția să fi fost configurat în
acest sens.
Tabelul de direcționare conține adresele IP de destinație cunoscute routerului,
interfețele de rețea necesare pentru a se ajunge la destinațiile respective. Un router
cunoaște sursa și destinația finală a unui pachet, de aceea poate lua o decizie
inteligentă în privința căilor pe care se va transmite acesta, alegând cel mai scurt
drum. Routerele multiprotocol lucrează cu structuri diferite de pachete, cu diverse
formate ale adresei de destinație, ceea ce îngreunează procesul de rutare și determină
întârzieri de transmisie mai mari (30%-40%). De aceea, în multe cazuri, se preferă
interconectarea LAN-urilor cu switch-uri de nivel 3 sau 4.

9
 Un router, deși este un echipament de comunicație de nivel 3, poate fi
configurat să lucreze și ca bridge (BR-Broouter). Un router poate lucra ca zid de
protecție (firewall) între două LAN-uri interconectate pentru eliminarea transmisiilor
broadcast nedorite și a fenomenului de saturare a rețelelor (flooding), pentru
securizarea traficului de pachete și asigurarea transparenței legăturii.
Segmentarea rețelelor cu routere este mai avantajoasă decât cea realizată cu
bridge-uri sau switch-uri, findcă se lucrază cu adrese de rețea, respectiv cu o schemă
de adresare ierarhizată, pe domenii de coloziune mai mici, aplicănd un algoritm de
deducere a rutei optime ceea ce asigură fluența traficului și minimizează riscul de
coliziune,dar determină unele întârzieri de transmisie.
Routerele nu transmit cadre prin broadcast pe baza adreselor fizice (de ex.
ARP) ceea ce reduce încărcarea rețelelor. Astfel routerele delimitează domeniile de
broadcast. Routerele pot fi configurate software, prin comenzi specifice, definite de
firma producătoare.
De cele mai multe ori routerele se utilizează pentru conectarea unei rețele LAN
cu Internetul ( cea mai extinsă rețea WAN), dar poate lega și birouri sau sedii aflate la
distanță, prin intermediul rețelelor WAN (Internet).

2.2 COMUTATORUL (SWITCH)

Un comutator ( switch), la fel ca și puntea, funcționează la nivelul legătură de

date și poate fi considerat o punte multiport. În funcție de numărul de porturi,
comutatorul se poate folosi pentru împărțirea unei rețele în mai multe subrețele sau în
rețele mai mici. Comutatoarele conectează la un loc mai multe rețele LAN sau
segmente ale lor, realizând astfel o rută pe care se vor deplasa cadrele de la sursă la
destinație. Fizic, comutatoarele pot fi implementate în aceleași locuri ca și
distribuitoarele. Folosind un comutator, atunci când două gazde comunică, ele
utilizează o pereche de porturi, ceea ce permite comunicarea celorlalte gazde
aparținând altor porturi, evitând apariția coliziunilor. În funcție de modul în care
transmit cadrele între segmeltele de rețea, comutatoarele se împart în două categorii:
comutatoare directe ( cut-through) și comutatoare de stocare și retransmitere (store-
and-forward).
Comutatoarele directe sunt cele, care, după ce au primit cadrul, verifică adresa
MAC și-l retransmit segmentului- destinație. Comutatore de stocare și retransmitere
se deosebesc de cele directe prin faptul că, după ce au primit un cadru, verifică adresa
MAC a destinației, precum și existența eventualelor erori, urmând apoi să-l
retransmită mai departe. Avantajul comutatoarelor de stocare și retransmitere constă
în evitarea propagării în rețea a erorilor, chiar dacă verificarea acestora cere timp
suplimentar. Comutatoarele directe (cut-through switches) încep transmiterea cadrelor
10
fără a le stoca, verificându-le doar antetul cu adresa destinației. Acest tip de
comutatoare nu necesită tehnici de memorare a cadrelor. Atunci când se
implementează într-o rețea LAN fie un distribuitor, fie o punte sau un comutator, nu
trebuie sa existe mai multe variante de comunicare între noduri, deoarece s-ar putea
forma bucle, prin care cadrele ar circula la nesfârșit, supraîncărcând rețeaua.
Comutatoarele sunt dispozitive ale rețelelor LAN; dar pentru a conecta o rețea
LAN cu o rețea extinsă WAN este nevoie de un router. Însă, pentru rețele LAN,
comutatoarele sunt mult mai indicate decât routerele, deoarece au o arhitectură mai
simplă și un cost mai redus.

2.3 PUNȚI DE REȚEA (BRIDGE)

Bridge-ul sau puntea dintr-o rețea de calculatoare este un dispozitiv care

lucrează pe subnivelul MAC al modelului OSI fiind denumit și releu de nivel 2 (Layer
2 Relay). Acesta interconectează mai multe segmente de LAN pentru a raliza o rețea
locală extinsă (Extended LAN), cu mai multe noduri decât numărul maxim prevăzut
de standardele de rețea, respectiv la distanțe mai mari decât cele impuse prin limitările
cauzate de caracteristicile fiecărui mediu fizic de transmisie. Bridge-ul lucrează pe
nivelul legăturii de date cu cadre de date (data frame), deci în mod transparent față de
protocoalele definite pe nivelele OSI superioare și independente de protocoalele de
rețea aplicate.(Anexa 2 Figura 3)
Procesul de comunicație prin punte (bridging process) este complex și se
realizează în două etape :
 Procesul de învățare (learning process) se realizează în mod adaptiv și constă
în "învățarea" adreselor MAC ale tuturor stațiilor dintr-un LAN extins. La
primirea unui cadru, puntea caută adresa MAC a sursei în harta stațiilor (station
map) și dacă nu o găsește , atunci o include în aceasta. Se inițializează contorul
pentru măsurarea duratei intervalului de timp în care puntea cunoaște această
adresă cunoscută. La expirarea acestui timp, adresa stației respective este
ștearsă din harta stațiilor. Orice cadru recepționat care are adresa de destinație
cunoscută (inclusă în harta stațiilor) este transmis pe portul corespunzător
stației respective.
 Procesul de transferare (forwarding process). Orice cadru recepționat este
preluat de punte cu condiția ca adresa destinației să aparțină LAN-ului respectiv
și numai dacă portul pe care a fost primit este în starea activă (forwarding
state). Dacă adresa destinației apare în harta stațiilor atunci cadrul este
transferat pe portul respectiv. În cazul în care adresa destinației nu este inclusă
în harta stațiilor, cadrul este retransmis pe toate porturile punții (flooding) cu
exepția celui de pe care a fost recepționat. Cadrul este transferat de un port

11
 numai dacă acesta este activ. În caz contrar, puntea poate fi controlată prin
filtrare. Rata de transfer a cadrelor la nivelul punții poate avea valori cuprinse
700-30.000 pachete pe secundă.
Porturile unei punți, definite ca tip și număr, pot să se găsească în una din
următoarele cinci stări:
 Starea inactivă (disabled) – nu se face nici o operație la nivelului porturilor
 Starea de "ascultare" (listening) – se pot receptiona cadre
 Starea de "învățare" (learning) – se recepționează și se realizează harta stațiilor
 Starea activă (forwarding) – se recepționează și se transferă cadre prin portul
respectiv iar algoritmul "spanning tree" este activat
 Starea de blocare (blocking) – transferal de cadre prin port este inactiv dar
algoritmul "spanning tree" este activ pentru operare la nivelul portului
Există punți care permit la cerere (on-demand bridge) realizarea transmisiilor
de tip broadcast sau multicast. Acest fapt poate conduce la încărcarea excesivă a
rețelelor ceea ce impune configurarea decvată a echipamentelor pentru filtrarea severă
a traficului. În acest caz nu se aplică algoritmul spanning tree.
Urmărirea funcționării unei punți se face cu protocoalele de management de
rețea (SNMP) folosind baze de date separate (MIB). Clasificarea punților se poate
face pe mai multe criterii.
În funcție de arhitectura LAN utilizată, punțile se împart în:
 Punți transparente (transparent bridges) care interconectează segmente de LAN cu
același protocol la nivelul legăturii de date
 Punți de transale (translating bridge sau multiprotocol bridge) care realizează
conversia formatului cadrului de date standard în altul ( Ethernet si Token-Ring) și
sunt prevăzute cu mai multe plăci de rețea
 Punți de încapsulare (encapsulating bridge) pentru interconectarea unui LAN
Ethernet cu unul FDDI.
În funcție de localizarea lor, punțile pot fi:
 Punți locale (local bridge) care interconectează două LAN-uri direct printr-un
anumit mediu de transmisie. Acestea conțin mai multe plăci de rețea și pot face
conversia de la un mediu la altul.
 Punți la distanță (remote bridge) – conțin plăci de rețea pentru conectarea la
diverse LAN-uri precum și porturi de acces la distanță în WAN prin modem-uri și
un port serial (RS-232). Ele realizează compresia datelor pentru reducerea lățimii
de bandă ocupate, sunt monitorizate prin SNMP și suportă Telnet pentru
configurarea lor de la distanță.
În rețelele WAN fără fir (wireless) se utilizează perechi de punți de transmisie
fără fir (wireless bridge) precum legături la distanțe mari (de peste 5 km), care suportă
STA, filtrare bazată pe adrese MAC, SNMP, criptare de date și protecţie contra
fenomenului broadcast storm.
Performanțele unei punți se preciază prin următorii parametri:
12
  Rata de transfer fără erori
 Rata de pierdere a pachetelor
 Întârzierea de transmisie (se minimizează prin folosirea unui procesor rapid de
comunicație în punte)
Configurarea prin soft a unei punți include:
 Definirea porturilor, fizice, respective logice (eth0; eth; ppp0; ppp1; ppp2)
 Definirea protocoalelor pentru care se aplică procesul de bridging (ARP;
Novell; AppleTalk), eventual activarea algoritmului spanning tree
 Definirea grupurilor de utilizatori
 Definirea filtrelor de includere a utilizatorilor autorizați sau de excludere a
anumitor cadre (încapsulare conform anumitor standard sau de dimensiuni prea
mari). Rata de filtrare a unei punți variază de la 7000-60.000 de cadre pe
secundă.
Se utilizează diverse comenzi de configurație a punșilor , cu sintaxa definite de
firma producătoare a echipamentelor:
 De activare a punții (enable bridge)
 De activare a algoritmului de deducere a drumului minim prin graf (enable
spanning)
 De definire a interfețelor logice și fizice (create; add)
 De definire a protocoalelor recunoscute de punte (add bridge protocol), tipul
protocolului fiind specificat printr-un număr de patru cifre din sistemul
hexazecimal
 De introducere a unor filtre de transmisie (add bridge filter)
 De vizualizare a modului de configurare (show)
Fișierele de configurare pot fi încărcate în memoria echipamentelor folosind
TFTP ca protocol de transfer.

2.4 DISTRIBUITOARE

Nivelul fizic al modelului OSI conține , alături de repetoare, şi distribuitoare

(hub). Distribuitorul este util atunci când mai multe calculatoare necesită conexiune la
același nod de rețea și are rolul de a distribui informațiile între aceste calculatoare și
rețeaua la care sunt conectate. Deoarece distribuitorul are rolul de a repeta mesajele
primate printr-un port către celelalte porturi, el este considerat un repetor multiport;
un distribuitor este un repetor cu mai multe porturi (între 4-24 de porturi). De obicei,
distribuitoarele se utilizează împreună cu cablurile de tip torsadat 10 Base-T și 100
Base-t, dar se pot adapta la fel de bine și la alte tipuri de cabluri. Datorită numărului
mai mare de porturi, distribuitorul permite conectarea nodurilor sub formă de stea,
cablurile pornind de la el spre fiecare client de rețea.
13
 Astfel , un semnal recepționat pe un port al său este repetat pe ieșirile tuturor
porturilor din rețea. Dacă un membru al rețelei transmite cadre de date prin portul
distribuitorului, acestea sunt recepționate de către toate porturile stațiilor de lucru,
inclusiv de către cel care a inițiat semnalul. Cadrele primate vor fi analizate de către
membrii rețelei pentru a ști dacă nu cumva ei sunt destinatarii; când semnalul ajunge
în dreptul celui care l-a trimis, el va fi ignorant. Două sau mai multe stații de lucru
legate împreună prin intermediul unui distribuitor partajează aceleași segmente de
rețea, ceea ce favorizează apariția coliziunilor. Astfel, acest ansamblu de componente,
având ca punct central distribuitorul, formează un domeniu de coliziune.
Dacă într-un domeniu se produce o coliziune, cadrele transmise se interferează
și își pierd conținutul, fără a mai putea fi recuperate. În cazul în care coliziunea nu
este detectată, datele transmise se pierd și nu vor mai ajunge niciodată la destinație.
Dacă este detectată, cadrele vor fi retransmise la momente diferite de timp (fracțiuni
de secundă) pentru a se evita o nouă ciocnire a lor.
Când rețeaua este intens solicitată, numărul coliziunilor poate deveni foarte
mare, astfel încât rețeaua va trebui să folosească majoritatea resurselor pentru
detectarea și rezolvarea ciocnirilor. Astfel coliziunile produc încetinirea vitezei de
comunicare într-o rețea. Prin faptul că oferă cadrul pentru partajarea resurselor și
pentru comunicarea între dispozitivele prezente în rețea, distribuitorul formează un
singur domeniu de coliziune. Astfel, un distribuitor formează o porțiune de rețea în
care se pot produce coliziuni. Dacă se conectează mai multe distribuitoare la un loc,
ele vor forma un domeniu de coliziune mai mare; aceasta crește probabilitatea
apariției unei coliziuni în rețea.
O soluție pentru conectarea distribuitoarelor și evitarea coliziunilor este aceea
de a lega fiecare distribuitor la porturile unui comutator, care va avea pentru fiecare
distribuitor un domeniu de coliziune. O altă funcție a distribuitoarelor este aceea de a
detecta orice defecțiune apărută la oricare dintre noduri. Această separare a nodurilor
cu probleme se realizează automat, atunci când este sesizată fie o supraîncărcare cu
mesaje a portului, fie un scurtcircuit al cablului. Distribuitoarele cele mai intens
utilizate sunt cele care conectează un număr de 24 de stații de lucru, însă există și
distribuitoare care permit accesul a 100 de stații sau chiar mai multe.
Există mai multe tipuri de distribuitoare:
 Pasive – care nu necesită alimentarea cu energie electrică deoarece se folosesc
doar ca punct de conexiune fizică pentru împărțirea informațiilor; ele nu văd
informațiile ce le traversează și nici nu acționează în vreun fel asupra lor,
amplificându-le sau regenerându-le
 Active - spre deosebire de cele pasive, acestea necesită alimentare cu energie
electrică, deoarece înainte de a transmite semnalul spre celelalte porturi este
nevoie să îl amplifice
 Inteligente – funcționează la fel ca distribuitoarele active, dar au inclus și câte un
microprocesor, fiind foarte utile pentru remedierea unor defecțiuni tehnice.
14
 Alegerea tipului de distribuitor se va face în funcție de numărul de noduri utilizate,
de lărgimea de bandă necesară și tipul de coloană vertebrală folosit (poate fi de tip
10 Base-T,100 Base-TX, în funcție de lărgimea de bandă necesară)

2.5 REPETOARELE

Repetoarele (repeater) sunt componente hardware ale nivelului fizic din

modelul OSI. Un repetor se folosește pentru amplificarea unui semnal care circulă
între un emițător și un receptor. Repetorul conectează două cabluri de același tip
(coaxial cu coaxial sau UTP cu UTP), preluând un semnal mai slab de la un capăt și
urmând să îl retransmită amplificat celuilalt cablu, împreună cu zgomotele întâlnite pe
linie.
Repetorul are rolul de a copia biți individuali între segmente de cablu diferite,
deci permite transportarea semnalului pe o distanță mai mare; el nu interpretează
cadrele pe care le recepționează și reprezintă cea mai simplă și ieftină metodă de
extindere a unei rețele locale. Pe măsură ce semnalul traversează cablul, el se
degradează și este distorsionat. Acest proces poartă numele de atenuare. Repetorul
permite transportarea semnalului pe o distanță mai mare, regenerând semnalele din
rețea și retransmițându-le mai departe pe alte segmente.
În funcție de tipul său, analogic sau digital, un repetor acționează diferit asupra
semnalului: în timp ce semnalele analogice sunt doar amplificate, semnalele digitale
sunt și regenerate la calitatea originală. Un repetor conține două porturi, unul prin care
este recepționat semnalul și unul prin care se retransmite.
În corespondență cu modelul OSI repetorul funcționează la nivelul fizic (Anexa
3 Figura 4), regenerând semnalul recepționat de pe un segment de cablu și
transmițându-l pe alt segment. Repetoarele sunt utilizate în general pentru a extinde
lungimea cablului acolo unde este nevoie. Pentru a putea fi utilizate, pachetele de date
şi protocoalele LLC (Logical Link Control-colntrolul legăturii logice) trebui să fie
identice pe ambele segmente (nu se pot conecta rețele LAN 802.3-Ethernet-cu rețele
LAN 802.5-Token Ring); de asemenea ele trebuie să folosească aceeași metodă de
acces (CSMA/CD). De asemenea, repetorul este folosit pentru a face legătura dintre
medii de transmisie diferite (cablu coaxial - fibră optică, cablu coaxial gros - cablu
coaxial subțire). (Anexa 3 Figura 5)
Una din componentele esenţiale ale protocolului Ethernet este detecţia coliziunilor.
Ne interesează care este efectul unui repetor asupra coliziunilor.
 Domeniul de coliziune reprezintă acea secţiune dintr-o reţea în care se va
propaga o coliziune.
 Domeniul de difuzare (domeniul de broadcast) reprezintă acea secţiune dintr-o
reţea în care se va propaga un pachet de difuzare (broadcast).
15
 Pentru un repetor nu există noţiunea de coliziune, după cum nu există noţiunea
de pachet de date. Deci repetoarele extind atât domeniile de coliziune cât şi pe cele de
difuzare. Repetoarele împart reţeaua în microsegmente. Această denumire nu este
general acceptată, câteodată fiind folosit termenul de segment pentru cele două sau
mai multe seturi de calculatoare pe care le conectează un repetor. Există o regulă
foarte importantă pentru proiectarea reţelelor Ethernet: regula 5-4-3.
Regula 5-4-3:
Comunicaţia dintre oricare două calculatoare sau dispozitive dintr-o reţea nu trebuie
să treacă prin mai mult de:
 5 microsegmente
 4 repetoare consecutive
 3 microsegmente populate
Există o fereastră de timp pentru transmiterea unui bit. Pentru Ethernet, ce oferă o
viteză de 10 Mbps, durata transmiterii unui singur bit este de 100 de nanosecunde.
Dimensiunea minimă a cadrului Ethernet este de 64 de octeţi. Rezultă că timpul
necesar transmiterii cadrului de dimensiune minimă este de 51,2 microsecunde.
Latenţa introdusă de mediul de transmisie va fi dată de viteza de propagare a
semnalului electric, aceasta fiind aproximativ două treimi din viteza luminii. Rezultă
că propagarea pe un segment de 100 de metri va dura aproximativ 0,5 microsecunde.
Comparativ cu latenţa introdusă de un repetor Ethernet, de aproximativ 5,6
microsecunde, latenţa introdusă de mediul de conectare este cu patru ordine de
mărime mai mică, deci neglijabilă.
Cel mai defavorabil caz se obţine când sursa şi destinaţia se află la distanţa
maximă, iar coliziunea apare lângă destinaţie, astfel încât coliziunea ce trebuie
detectată şi de sursă trebuie să parcurgă de două ori distanţa maximă. Dacă vom
considera acum că între sursă şi destinaţie se află cinci repetoare, vom determina că în
cel mai defavorabil caz detecţia coliziunii va fi posibilă doar după cel puţin 56 de
microsecunde, asta însemnând că un alt doilea pachet deja a fost trimis.

2.6 PORȚI

Porțile de acces, numite și gateway fac posibilă comunicația între sisteme de

diferite arhitecturi și medii incompatibile. O poartă conectează două sisteme care nu
folosesc același:
 Protocol de comunicație
 Structuri de formare
 Limbaje
 Arhitecturi

16
 În general aceste echipamente permit conectarea la un mainframe a rețelelor
locale. Termenul de poartă se utilizează pentru a desemna orice dispozitiv care
conectează două sau mai multe rețele de tipuri diferite. Porțile reprezintă de obicei
servere dedicate într-o rețea, care convertesc mesajele primite într-un limbaj de e-mail
care poate fi înțeles de propriul sistem. El operează la nivelul Transport al modelului
ISO/OSI. Sarcina unei porți este de a face conversia de la un set de protocoale de
comunicație la un alt set de protocoale de comunicație.

2.7. PANOUL DE CONEXIUNI

Panoul de conexiuni, numit și panou de contact (patch panel) este cel mai
simplu echipament de comunicație deoarece nu presupune circuite electronice și nu
necesită vreo sursă de energie. Panoul de conexiuni leagă calculatoarele (nodurile) la
rețeaua locală sau la o altă rețea WAN (Internetul). Practic, acesta este alcătuit dintr-
un șir de prize de tip RJ-45, numerotate în ordine crescătoare, si are rolul de a fa
cilita munca administratorului de rețea în gestionarea numeroaselor cabluri
UTP. În spatele porturilor (prizelor) sunt legate cabluri. Panourile de conexiuni se
instalează, de regulă, în cadrul departamentului tehnic, în dulapuri special concepute
sau în pereți. Acest echipament este folosit, de asemenea, şi în telecomunicații. Pentru
interconectarea a două prize, se folosesc cabluri scurte, patch cords.

17
 CAPITOLUL 3 - CONCLUZII

Exista multe echipamente care pot fi folosite intr-o retea pentru a oferi
conectivitate. Echipamentul folosit depinde de cat de multe dispozitive vor fi
conectate, de tipul de conexiune utilizat de acestea si de viteza de operare a lor.
Acestea sunt cele mai comune echipamente intr-o retea:
 Calculatoare
 Hub-uri
 Switch-uri
 Rutere
 Puncte de acces wireless
(Anexa 4 Tabelul 2)
Pentru a face transmisia de date mai scalabila si eficienta decat intr-o retea
peer-to-peer, proiectantii folosesc echipamente de retea specializate cum ar fi hub-uri,
switch-uri, rutere si puncte de acces wireless, pentru a transmite date intre
echipamente. (Anexa 5 Figura 6)
Router-ul utilizează pachete tip header (antet), o tabelă de adrese pentru a
determina locaţia în care să direcţioneze datele şi un protocol (de exemplu ICMP,
Internet Control Message Protocol) pentru a comunica şi a determina calea optimă
între două host-uri (sisteme gazdă) pe Internet. Router-ul nu identifică tipul şi
conţinutul datelor transmise.
ICMP este o extensie a potocolului IP (Internet Protocol) care conţine
mesaje de eroare, control, informaţii. De exemplu, comanda ping utilizează ICMP
pentru a testa conexiunea Internet între două sisteme.
IP specifică formatul pachetelor de date şi schemele de adresare. Majoritatea
reţelelor combină IP cu un protocol de nivel mai înalt, TCP (Transmission Control
Protocol), care stabileşte conexiunea virtuală între sursă şi destinaţie. IP-ul singur
funcţionează ca sistemul poştal. Permite adresarea unui pachet de date şi lansarea sa
în Internet fără o legătură directă cu destinaţia. TCP/IP stabileşte conexiunea între
sursă şi destinaţie, astfel încât pe linia respectivă se poate face schimb de mesaje
continuu pe perioade de timp determinate.
În timp ce un switch conectează segmente ale unei reţele, routere-le sunt
echipamente care interconectează mai multe reţele. Switch-urile folosesc adresele
MAC pentru a transmite un cadru în interiorul unei reţele. Routere-le folosesc adrese
IP pentru a transmite cadrele către alte reţele. Un router poate fi un calculator care are
instalat un software special sau poate fi un echipament special conceput de
producătorii de echipamente de reţea. Routere-le conţin tabele cu adrese IP împreună
cu căile optime către alte reţele destinaţie.

18
 Pentru a face transmisia de date mai scalabila si eficienta decat intr-o retea
peer-to-peer, proiectantii folosesc echipamente de retea specializate cum ar fi hub-uri,
switch-uri, rutere si puncte de acces wireless, pentru a transmite date intre
echipamente.
Retelele locale sunt de obicei impartite in sectiuni numite segmente, similar cu
modul in care o companie este impartita pe departamente. Granitele dintre segmente
pot fi definite folosind un bridge. Un bridge este un echipament folosit pentru a filtra
traficul de retea intre segmentele unui LAN. Bridge-urile pastreaza in memorie
informatii despre toate echipamentele de pe fiecare segment la care sunt conectate.
Cand un bridge primeste un cadru, adresa destinatie este examinata de acesta pentru a
determina daca respectivul cadru ar trebui trimis catre un alt segment sau aruncat. Un
bridge mai ajuta si la imbunatatirea fluxului de date prin limitarea cadrelor numai la
segmentul de care apartin.
Exista echipamente de retea care au mai multe functii. Este mult mai
convenabil sa cumparati si sa configurati un singur echipament care deserveste mai
multe scopuri decat sa cumparati un echipament separat pentru fiecare functie.

19
 BIBLIOGRAFIE

1. Luminita Scripcariu, Iulian Scripcariu -"Reţele de calculatoare", Editura

Tehnopress,2003
2. Adrian Munteanu, Valerică Greavu Şerban -"Reţele locale de calculatoare",
Editura Polirom, 2003
3. Andrew S. Tanenbaum - "Reţele de calculatoare", Editura Agora, 1998
4. Mark Gibbs - "Reţele de calculatoare pentru începători", Editura Teora, 1996

20
ANEXA 1

Figura 1. Ruter

Figura 2. Ruter-ul în raport cu modelul OSI

21
ANEXA 2

Nivelul OSI Dispozitivul

7.Nivelul aplicaţiei -
6. Nivelul prezentare -
5. Nivelul sesiune -
4. Nivelul transport -
3. Nivelul reţea rutere
2. Nivelul legătură de date comutatoare, punţi
distribuitoare, repetoare, panouri de
1. Nivelul fizic
conexiuni

Tabelul 1. Repartizarea dispozitivelor pe nivelurile OSI

Figura 3. Puntea în raport cu modelul OSI

22
ANEXA 3

Figura 4. Repetor

Figura 5. Repertorul în raport cu modelul OSI

23
ANEXA 4

Denumire
Rol Funcţionalitate
echipament
Placa de Interconectarea unor
Transmite datele prin mediul de transmisie
reţea calculatoare
Extinde suprafaţa acoperită de o reţea locală cu
Repetorul Amplifică semnalul primit
un cost şi o latenţă foarte scăzute.
Amplifică semnalul primit de
Sunt echipamente care extind raza unei reţele,
la un host(calculator) şi îl
Hub primind date pe un port, regenerând semnalul şi
distribuie către toate celelalte
apoi trimiţând datele pe toate celelalte porturi.
calculatoare
Păstrează în memorie informaţii despre toate
echipamentele de pe fiecare segment la care sunt
Este un echipament folosit
conectate, iar când un bridge primeşte un cadru,
Bridge pentru a filtra traficul de reţea
adresa destinaţie este examinată de acesta pentru
între segmentele unui LAN.
a determina dacă respectivul cadru ar trebui
trimis către un alt segment sau aruncat.

Este un dispozitiv de reţea cu

mai multe porturi care filtrează Principiul de funcţionare a switch-ului are la
Switch
şi expediază pachete de date bază mecanismul store-and-forward.
între segmentele reţelei.
Router-ul creează şi/sau stochează un tabel al
Este un dispozitiv ce rutelor disponibile, cu informaţii despre starea
interconecteză între ele două lor, şi îl utilizează împreună cu algoritmii de
Router-ul
sau mai multe reţele de determinare a distanţei şi costurilor pentru a
calculatoare selecta cea mai bună cale de urmat pentru
pachetul dat.
Puncte de Oferă acces la reţea pentru Foloseşte unde radio pentru a realiza
acces dispozitive wireless cum ar fi comunicaţia cu calculatoare, PDA-uri şi alte
wireless laptopuri şi PDA-uri puncte de acces wireless.

Tabelul 2. Echipamente de reţea. Rol şi funcţionalitate

24
ANEXA 5

Figura 6. Componentele fizice ale unei rețele

25