Sunteți pe pagina 1din 146

BIBLIOGRAFIE

1. JAMES CHELLIS MCSE – Elemente fundamentale ale reţelelor de


calculatoare – editura ALL, 2000
2. Microsoft Press BAZELE REŢELELOR DE CALCULATOARE –
editura Teora, 1999
3. ANDREW S. REŢELE DE CALCULATOARE- editura Computer
TANENBAUM Press Agora, 1997
4. MARK GIBBS REŢELE DE CALCULATOARE PENTRU
ÎNCEPĂTORI - editura Teora, 1996
5. DOUG LOWE REŢELE PENTRU TOŢI - editura Teora, 1996
6. DANIEL BOBOLA GHIDUL BOBOCULUI PENTRU REŢELE DE
CALCULATOARE - editura Teora, 1996
7. MIHAELA CALCULATORUL PE ÎNŢELESUL TUTUROR -
CÂRSTEA editura AGNI, 1995
ION DIAMANDI
8. Redacţia CHIP COLECŢIA CHIP 1997, 1998, 1999, 2000
9. INTERNET Site- urile diferiţilor producători de tehnică de calcul
1

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

1. CE ESTE O REŢEA ?

Atunci când dispuneţi de un calculator personal neconectat la o reţea, se


consideră că lucraţi într-un mediu de-sine-stătător (stand-alone).
Pentru transferul de informaţii cu alte calculatoare este nevoie de o dischetă sau
datele trebuiesc tipărite. Pentru a uşura munca de transmitere a datelor aveţi nevoie
de o reţea.

Cea mai simplă configuraţie de reţea este cea formată din două calculatoare
conectate între ele. Prin conectare se pot schimba mult mai uşor informaţiile aflate în
memoria lor, se pot partaja resurse comune, ca de exemplu o imprimantă sau un
modem, astfel încât să utilizăm mult mai eficient hardware-ul disponibil.

Un grup de calculatoare personale conectate între ele, împreună cu alte


echipamente periferice, formează o structură numită reţea.
2
Partajarea resurselor devenite comune prin interconectarea PC-urilor poartă
numele de interconectare.
O reţea locală de calculatoare (LAN – Local Area Network) este un ansamblu
format dintr-un număr variabil de calculatoare personale, conectate între ele prin
intermediul unor cabluri şi care se află toate într-o singură locaţie. Cele mai uzuale
permit maxim 30 calculatoare, conectate prin cabluri cu o lungime maximă de 500m.
Pentru a putea deservi o arie geografică mai mare, a fost creată o configuraţie
de reţea de calculatoare ce permite conectarea mai multor reţele locale sau terminale
de-sine-stătătoare aflate la mare distanţă, numită reţea de arie mare WAN – Wide
Area Network.

LAN MAN WAN


O reţea de tip WAN conectează de regulă mai multe WAN-uri aflate la
distanţă, prin intermediul liniilor telefonice, categorie care nu se referă doar la mediul
utilizat în telefonie ci şi la fibră optică şi transmisii radio.
Un tip de reţea intermediar este MAN Metropolitan Area Network, care
defineşte o reţea de mare suprafaţă localizată într-o metropolă.
Cele mai multe WAN-uri aparţin unei companii, nefiind proprietatea unui
operator de telecomunicaţii. recent, Internetul a devenit cea mai mare reţea WAN din
lume, astfel încât companiile dezvoltă reţele proprii conectate la Internet pentru a
putea comunica oriunde în lume.
3
Problema reţelelor WAN este viteza mică de transmisie a datelor datorită
imposibilităţii partajării resurselor între calculatoarele conectate, astfel încât
conexiunile sunt urilizate de regulă pentru servicii scurte de comunicaţie, ca e-mail
sau trafic de produse HTML (WWW).

a) Servicii oferite de reţea

O reţea poate oferi următoarele categorii de servicii:


- partajarea accesului la informaţii (pentru securizarea anumitor informaţii).
- partajarea accesului la resursele hardware (imprimante, modemuri, scanere,
plottere, HDD, FDD, CDROM, unităţi de bandă conectate la un PC din
reţea sau echipamente conectate direct în reţea).
- partajarea accesului la resursele software (software-ul poate fi instalat
centralizat şi se poate restricţiona accesul anumitor membri ai reţelei la un
produs sofware).
- păstrarea informaţiilor – soluţii de backup (una din sarcinile foarte
importante ale unui administrator).
- protejarea informaţiilor (mult mai bine asigurată decât la un calculator
izolat, reţeaua oferind mai multe niveluri de securitate). Fiecare utilizator
are un cont personal protejat prin parolă, ce permite serverului să
recunoască doar utilizatorii avizaţi.
- poşta electronică e-mail.
4
2. TIPURI DE REŢELE

Într-o reţea locală un calculator poate avea trei roluri:


1. CLIENT – când utilizează resursele reţelei fără a pune la dispoziţie resurse
proprii aplicaţiilor pe care le rulează.
2. SERVER – când pune la dispoziţia reţelei toate resursele proprii fără a
utiliza nici una pentru aplicaţiile pe care le rulează.
3. UNITATE COMUNICANTĂ – când utilizează resursele reţelei şi pune la
dispoziţie resurse proprii pentru aplicaţiile rulate.

Fiecare calculator menţionat este determinat de tipul sistemului de operare


instalat pe calculator, rolul său fiind definit după instalarea sa în reţea.
Pe baza rolurilor îndeplinite de participanţii în reţea, acestea se împart în:
- reţele cu server dedicat (server-based) denumite reţele client-server, formate
din clienţi şi servere ce deservesc clienţii.
- reţele bazate pe unităţi comunicante, denumite reţele point-to-point, în care
nici un calculator nu este server sau client, resursele proprii fiecărui
calculator fiind partajate independent.
- reţele hibride sau reţele client-server ce au şi unităţi comunicante ce împart
resursele reţelei client-server cu cele proprii.
5
b) Reţele şi domenii client-server

Se bazează pe servere ce oferă administrarea şi securitatea informaţiilor din


reţea şi împart procesele unei sarcini între clienţi şi server.

Client-ul este denumit terminalul din faţă (front-side) şi cere servicii ca de


exemplu salvare de fişiere sau tipărire, iar server-ul, denumit terminalul din spate
(back-side) îndeplineşte cerinţele clienţilor.
În cazul sistemului de operare Windows NT 4.0, reţelele client-server sunt
organizate în domenii, care sunt colecţii de reţele şi clienţi cu aceeaşi securitate.

Securitatea domeniului şi permisiunea de acces sunt controlate de servere


speciale denumite Domain Controller (controler de domeniu). Într-o reţea exiostă un
master controler – PDC (Primary DC) asistat de un controller de rezervă – BDC
(Backup DC).

Reţelele client server au următoarele avantaje:


- securitatea centralizată şi fiabilitate mare
- stocarea centralizată a fişierelor ce permite lucrul simultan cu date şi salvări
de siguranţă a datelor critice.
- posibilitatea serverelor de a aloca toate resursele hardware şi software
scăzând costurile globale.
6
- posibilitatea de partajare a resurselor scumpe (imprimante laser)
- optimizarea serverelor pentru a mări viteza resurselor partajate
- o securitate sporită datorită nivelelor multiple de securitate
- utilizatorii sunt degrevaţi de sarcina împărţirii resurselor
- administrarea uşoară a reţelelor mari
- organizarea centralizată a datelor, eliminându-se posibilitatea pierderii lor.

Dezavantajele sunt:
- hardware costisitor
- sitem de operare şi licenţe utilizator scumpe
- nevoia unui administrator de sistem.

c) Reţele punct-la-punct

Sunt organizate pe grupuri de lucru (workgroup), cu un nivel de securitate


redus, acesta fiind asigurat doar dacă utilizatorul ce partajeajă resursa o protejează
prin parolă.
Unităţile comunicante sau nodurile reţelei nu sunt optimizate în scopul
partajării resurselor, performanţele globale ale reţelei scăzând odată cu creşterea
numărului de utilizatori.
7
Avantajele reţelelor point-to-point sunt:
- costuri mici de implementare
- acces uşor în reţea
- nu necesită administrator specializat
- utilizatorii îşi partajează singuri resursele
- nu există o intervenţie a unui nod din partea altui nod asupra proceselor
desfăşurate
- costuri mici pantru reţele de dimensiuni mici.
Dezavantajele sunt:
- nodurile sunt încărcate suplimentar datorită partajării resurselor şi nu pot
deservi cereri multiple de acces ca serverele
- lipsa organizării centralizate a informaţiei şi lipsa colectării centralizate
pentru backup
- securitate slabă
- administrare dificilă la reţele de mari dimensiuni.
Acest tip de reţea este mult mai puţin securizată deoarece utilizează securitatea
la nivel nod de reţea faţă de cele client-server care lucrează cu securitatea la nivel
fişier sau la acces.
Astfel, resursele trebuie protejate prin parole individuale, ceea ce duce la un
număr mare de parole pentru utilizatori multipli, pe când la cele cu server se lucrează
cu autentificarea la intrarea în reţea.

d) reţele hibride

Conţin toate cele trei tipuri de calculatoare şi îmbină avantajele celor două
tipuri anterioare. Păstrează doar dezavantajele reţelelor client-server şi oferă
posibilitatea utilizatorilor şi administratorilor de reţea de a controla securitatea
accesului pe baza importanţei resurselor partajate.

e) Tipuri de servere utilizate

Un server dintr-o reţea este dedicat anumitor sarcini, în scopul asistării


celorlalte calculatoare din reţea.
8
Tipul de servere comune include:
- severe de fişiere
- servere de printare
- servere de aplicaţii
- servere de mesaje
- servere de baze de date
Toate aceste facilităţi sunt oferite de Windows NT 4.0 Server.

Serverul de fişiere

Oferă următoarele tipuri de servicii:


- transfer de fişiere
- păstrarea fişierelor (online - HDD, offline – discuri şi benzi şi intermediară)
şi migrarea datelor (transferarea din stocare offline în online).
- sincronizarea modificării datelor (pentru a evita versiuni multiple ale
aceluiaşi fişier)
- arhivarea fişierelor (pentru creearea de copii de siguranţă).

Serverele de tipărire

Permit partajarea accesului la imprimante şi optimizarea proceselor de tipărire,


oferind următoarele avantaje:
- administrarea centralizată a imprimantelor
- optimizarea staţiilor de lucru prin utilizarea transferurilor de mare viteză şi a
cozilor de imprimare
- partajarea de servicii de fax în reţea (inclusiv facilităţi OCR).

Serverele de aplicaţii

Pot fi calculatoare dedicate unuia sau mai multor servicii de aplicaţie şi permit
clienţilor PC utilizarea de aplicaţii software suplimentare de mare capacitate care sunt
foarte scumpe. Au devenit populare în ultimul timp şi de regulă preiau în mare parte
sarcinile serverelor de fişiere.

Serverele de mesagerie

Oferă patru tipuri principale de servicii de mesagerie:


- poşta electronică (transmitere text şi voce)
- aplicaţii workgroup (pentru gestionarea fluxului de informaţii şi pentru
documente stocate prin obiecte legate între ele – obiecte multiple date, voce,
video).
9
- aplicaţii orientate pe obiecte (pentru sarcini complexe combinând aplicaţii
mici denumite obiecte)
- servicii pentru lucrul cu directoare (pentru localizarea, stocare şi salvarea
facilă a datelor în reţea).

Serverele pentru baze de date

Asigură unei reţele o bază de date puternică, fiind de regulă sisteme de tipul
client-server, aplicaţia rulând pe două componente separate:
- terminalul clientului, unde rulează aplicaţia de tip client ce asigură de regulă
doar interfaţa şi funcţii simple de interogare a bazei de date
- terminalul serverului, unde rulează aplicaţii puternice ce necesită resurse
mari, procesează cererile şi dau rezultatele clienţilor.
10

3. TOPOLOGIA REŢELEI

Modalitatea fizică de conectare a calculatoarelor din reţea se numeşte topologie


de reţea. Pentru o înţelegere mult mai bună a modului de transmitere a datelor în reţea
în funcţie de topologia utilizată, alături de această documentaţie, aveţi în directorul
filme, o serie de simulări, cu acelaşi nume ca imaginile din text.

a) Topologia tip magistrală – bus

Se utilizează pentru reţele simple, mici sau temporare. Cablarea presupune unul
sau mai multe cabluri fără dispozitive de amplificare a semnalului de-a lungul
cablului, ceea ce face ca topologia de tip bus să fie pasivă.

Film 1 - BUS conectarea in retea

La trimiterea semnalului de către un calculator, toate celelalte primesc acest


semnal, dar numai cel a cărui adresă corespunde cu cea specificată în semnal,
accesptă informaţia.

Film 2 - BUS transmiterea datelor in retea


11

Într-un anumit moment un singur calculator poate transmite un mesaj, ceea ce


duce la micşorarea sensibilă a vitezei de transmisie, fiecare calculator trebuind să
aştepte eliberarea magistralei pentru a transmite.
Deoarece bus-ul este o topologie pasivă, semnalele ajunse la capătul firului
trebuie absorbite printr-un terminator pentru a se evita întoarcerea şi suprapunerea
peste alt semnal, ceea ce ar duce la apariţia erorilor.

Film 3 – BUS reflectarea semnalului la capete

Modul de montare al terminatorului la ambele capete ale reţelei şi efectul de


absorbţie a semnalului poate fi urmărit în simularea ce însoţeşte documentaţia.

Film 4 – BUS montarea terminatorului

Film 5 – BUS absorbţia semnalului de către terminator


12

Deconectarea unui calculator din reţea nu va duce la defectarea întregii reţele,


pe când defectarea unui calculator, va avea efectul ruperii reţelei în acel punct ceea
ce necesită terminarea tronsonului, altfel ducând la apariţia de erori în reţea

Film 6 – BUS deconectarea unui calculator

Film 7 – BUS defectarea unui calculator

Una din cele mai simple reţele cu topologie BUS este cea bazată pe tehnologia
Ethernet 10Base2 (Thinnet).
Avantajele topologiei magistrală sunt următoarele:
- este simplă şi uşor de utilizat
- necesită cele mai mici lungimi de cabluri pentru realizarea sa
- foarte uşor de extins
- pentru amplificarea semnalului şi retransmiterea pe un nou tronson se
utilizează repetoare
Dezavantajele sunt:
- viteza scade odată cu creşterea încărcării reţelei
- fiecare conector ataşat la cablu produce o atenuare a semnalului transmis
- defectele din reţea sunt dificil de detectat şi remediat, fiind fatale reţelei.
13

b) Topologia de tip stea (STAR)

Într-o topologie de tip stea, calculatoarele sunt conectate la un nod central


numit HUB, metodă folosită în cazul în care se doreşte o extindere ulterioară a reţelei
sau când este necesară o eficienţă crescută a reţelei.

Film1 – STAR conectarea în reţea

Fiecare calculator al unei reţele stea comunică cu HUB-ul central, care


retransmite mesajele tuturor celorlalte calculatoare – în cazul reţelei broadcast sau
doar calculatorului destinaţie – în cazul reţelei stea cu comutaţie.

Faza 1 de transmitere Faza 2 de transmitere

Film2 - STAR transmiterea datelor în reţea

În cazul reţelei stea broadcast, HUB-ul poate fi activ, adică amplifică semnalul
retransmis sau pasiv. HUB-ul activ regenerează semnalul şi îl trimite tuturor
calculatoarelor, fiind denumit şi repetor multiport. Cele pasive nu necesită alimentare
pentru a putea funcţiona.
14
În cazul în care unul din calculatoarele conectate în reţeaua star este înlocuit cu
un HUB la care sunt conectate alte calculatoare în topologie star, se creează o reţea
stea hibridă, astfel încât se poate extinde reţeaua iniţială.
Defectarea unuia dintre calculatoarele conectate la concentrator, din cadrul
unei reţele stea, nu va afecta funcţionalitatea acesteia, astfel încât traficul de date nu
este întrerupt.

Film1 - STAR conectarea in retea

Avantajele topologiei de tip stea sunt următoarele:


- este foarte uşor de modificat orice element din reţea, inclusiv concentratorul
(în cazul extinderii).
- HUB-ul este un punct important în procesul de diagnosticare a
funcţionalităţii reţelei de tip stea (există HUB-uri inteligente cu facilităţi de
monitorizare a traficului şi management centralizat al reţelei).
- defectarea unui calculator nu duce la defectarea întregii reţele, defectul fiind
detecta şi izolat de către concentrator.
- utilizând un concentrator potrivit se pot utiliza mai multe tipuri de medii de
transmisie (cablu coaxial, UTP sau fibră optică).
Dezavantajele reţelei stea:
- defectarea concentratorului duce la defectarea întregii reţele.
- pentru retransmiterea semnalului prin broadcast sau comutaţie sunt necesare
echipamente speciale în punctele centrale
- costul pe ansamblu este ridicat, necesitând lungimi mari de cablu pentru
conectarea unui singur calculator.
15

c) Topologia de tip inel (ring)

Este utilizată în reţelele de mare performanţă care necesită ca banda să fie


rezervată pentru trafic sensibil la întârzierile de timp, ca de exemplu fişierele video şi
audio, dau pentru reţele în care numărul utilizatorilor care o accesează este foarte
mare.
În topologia inel, toate calculatoarele sunt conectate în cerc.

Banda de transmisie este capacitatea unui mediu de transmisie de a transfera


date. Mărirea capacităţii benzii de transmisie se face prin creşterea vitezei de
transmisie sau prin lărgirea ei, adică mărirea numărului de cabluri utilizate pentru o
bandă.
Din punct de vedere funcţional, în topologia inel, fiecare calculator este
conectat la următorul aflat în inel şi fiecare transmite următorului ceea ce a primit de
la precedentul, astfel încât mesajul traversează inelul într-o singură direcţie.
Deoarece retransmiterea semnalului se face de către fiecare calculator, un inel
este o reţea activă, deci nu apare problema atenuării semnalului, iar pentru că nu
există un capăt al reţelei nu este nevoie de terminatori.

Film1 - RING conectarea in retea


16
Metoda utilizată de reţeaua inel este cea de trecere a unui jeton de la un
calculator la altul. Jetonul este un mesaj foarte scurt, care se transferă de la un
calculator la celărlalt, dealungul întregului inel, cu o viteză foarte mare (la un inel de
200m se fac 10000 de parcurgeri ale inelului într-o secundă).
Calculatorul care doreşte să transmită, ataşează jetonului pachetul de date, care
în noua structură este transmis mai departe, până la destinatar în funcţie de adresa
specificată.
Acesta preia pachetul şi ataşează jetonului un semnal de confirmare, pe care îl
trimite mai departe în inel, până la destinatar.

Film2 - RING transmiterea jetonului

Dacă destinatarul nu este găsit, pachetul se întoarce la emiţător, după care


jetonul se retransmite în inel.
Reţelele rapide pot pune în circulaţie mai multe jetoane la un moment dat sau
pot avea două inele separate, fiecare cu un contor ce permite o recuperare mult mai
uşoară în cazul defectării unui inel.

Film4 - RING calculator defect


17

Avantajele topologiei inel:


- deoarece oferă acces egal tuturor calculatoarelor dein reţea, nici unul nu
poate monopoliza suportul de transmisie, ca în cazul topologiei magistrală
- resursele se împart egal, ceea ce duce la o degradare înceată şi egală a
vitezei de transfer a jetonului, fără a se întrerupe traficul de date la depăşirea
capacităţii maxime, odată cu creşterea numărului de utilizatori.
Dezavantajele sunt:
- întreruperea unui calculator poate afecta funcţionarea întregii reţele
- depistarea defectelor se face foarte greu
- exinderea reţelei se face doar prin întreruperea funcţionării acesteia.

d) Topologii mixte star-bus şi star-ring

În practică, multe reţele sunt topologii mixte, combinaţii ale topologiilor


prezentate anterior, denumite şi topologii hibride:
- topologia star-bus, combină topologiile stea şi magistrală, prin
interconectarea mai multor concentratoare prin topologia magistrală, fiecare
având conectate calculatoare în topologie stea.

Defectarea unui HUB marginal nu va afecta dec\t calculatoarele conectate la


acesta, pe c\nd apari’ia unei defec’iuni la HUB/ul central va duce la segmentarea
re’elei ]n dou[ tronsoane.
18
- topologia star-ring, denumită şi topologie star-wired ring (topologie stea
conectată în inel), foloseşte un inel unterior HUB-ului central,
calculatoarele fiind conectate la acesta în topologie stea.

e) Topologia de reţea de tip plasă (mesh)

La acest tip de topologie avem conexiuni redundante (duplicate) între


echipamente, adică echipamentele comunică fiecare cu fiecare, ceea ce implică un
volum mare al costurilor.
De regulă, cele mai multe reţele nu sunt în mod real de tip mesh, ci sunt reţele
mesh hibride, ce conţin doar câteva legături redundante.
Reţelele cu topologii mesh devin din ce în ce mai greu de instalat odată cu
creşterea numărului de calculatoare conectate în reţea, deoarece numărul de
conexiuni creşte foarte mult (pentru 6 calculatoare sunt necesare 5 + 4 + 3 + 2 + 1 =
15 conexiuni).
Acest tip de reţea poate fi uşor depanată, iar o defecţiune pe un tronson nu va
duce la întreruperea reţelei, transferurile de date fiind făcute prin intermediul
legăturilor redundante.
19
Pe de altă parte, există posibilitatea stabilirii unei rute optime de transmitere a
datelor, ceea ce creşte fiabilitatea întregii reţele.

Avantajele topologiei mesh sunt toleranţa mare la defecte, capacitate de


transfer garantată şi uşurinţa depanării, iar dezavantajele includ dificultatea instalării
şi costurile mari ale legăturilor redundante.
20

4. MEDIUL DE TRANSMISIE

Mediul de transmisie este suportul pe care se transferă informaţia, fiecare tip


de mediu fiind caracterizat de proprietăţi specifice şi poate fi utilizat eficient doar în
anumite condiţii şi doar cu anumite scopuri.
În reţelele de calculatoare, mediul de transmisie are un rol fundamental în
realizarea comunicării şi este determinant în viteza şi eficienţa unui calculator
conectat în reţea.
Totodată este un factor determinant în stabilirea costurilor globale la
implementarea unei reţele de calculatoare.
Principalele medii de transmisie sunt:
- cuprul
- sticla
- aerul.
21
a) Cuprul

Este cel mai uzual mediu de transmisie într-o reţea de calculatoare, fiind folosit
timp de peste 100 de ani în domeniul telecomunicaţiilor datorită caracteristicilor sale
de conductibilitate a semnalelor elecrice.
Tehnica transmiterii semnalelor electrice prin cupru s-a îmbunătăţit permanent,
punându-se accent pe creşterea fidelităţii de transmisie, adică a preciziei cu care
semnalul este recepţionat la celălalt capăt al firului.
O fidelitate de transmisie bună înseamnă distorsiuni minime a semnalului între
sursă şi destinaţie, ce pot fi provocate de cauze externe ca de exemplu undele radio
sau câmpurile magnetice produse de motarele electrice.
Transmiterea datelor în interiorul sistemului de calcul se face prin impulsuri
electrice, de aceea folosirea cablurilor de cupru pentru transmiterea datelor între
sistemele de calcul este alegerea optimă.
Curentul electric transmis de-a lungul unui cablu de cupru îşi pierde odată cu
distanţa parcursă energia iniţială, astfel încât apare o atenuare a semnalului, ce poate
fi eliminată prin introducerea unor elemente de amplificare a semnalului electric.

b) Sticla

Particulele elementare ale luminii sunt fotonii, careau caracter ondulatoriu şi


nu sunt afectaţi de interferenţele provocate de echipamentele electrice sau de undele
radio, care afectau cablurile de cupru.
Cablarea cu fibră optică este o modalitate de conectare care utilizează
posibilitatea de transmitere a luminii prin fibre de sticlă foarte lungi.
Lumina poate parcurge distanţe foarte mari fără a fi atenuată, fiind posibile
două moduri de transmisie prin fibră optică: multi-mod sau single-mod (variantă mai
scumpă, utilizată la reţele de telefonie).
Viteza de transmitere a datelor pe fibră optică poate atinge 2 Gbs, singura
problemă fiind însă costul destul de mare al mediului de transmisie folosit, a
adptoarelor de reţea şi manopera de instalare.
De regulă se utilizează pentru transmiterea semnalelor pe lungimi mari, unde
firele de cupru nu ar putea transmite semnalul în condiţii optime.

f) Aerul

Cele două medii prezentate anterior, presupun transmiterea semnalelor printr-


un cablu, pe când tehnologia transmisiei în infraroşu presupune transmiterea prin aer,
soluţie bună pentru implementări temporare (laptopuri conectate ocazional).
Transmisia în infraroşu este o modalitate line-of-sight, adică între emiţător şi
receptor trebuie să existe vizibilitate directă.
22
Un dezavantaj este viteza de transmitere adatelor mult mai mică decât la
celelalte medii de transmisie, astfel încât se ajunge la maxim 4 Mbs faţă de 100 Mbs
la cupru sau 2 Gbs la fibra optică.

g) Undele radio

Este tot o modalitate de transmitere prin aer, acest mediu fiind folosit odată cu
folosirea cuprului.
Undele radio nu sunt împiedicate de obstacole, fiind foarte utile pentru
conectări line-of-sight, nefiind alterate nici de condiţiile de mediu nefavorabile
(ploaie, zăpadă).
Comunicaţia radio este una din cele mai standardizate tehnologii, existând
licenţe de transmisie pentru fiecare zonă de frecvenţe din spectrul radio utilizată.
Problema este că spectrul radio este foarte larg şi este în mare parte ocupat de
celelalte tehnologii de transmitere: radio şi televiziune, însă anumite zone ale
spectrului se pot elibera.
23

5. CE SUNT PROTOCOALELE DE REŢEA ?

Protocolul de reţea este limbajul utilizat de calculatoare pentru schimbul de


informaţii, într-o reţea de calculatoare fiind implementate mai multe protocoale de
comunicaţie.
Într-o reţea există trei niveluri de protocoale, fiind împărţite în protocoale
hardware şi software.

a) Protocoale hardware

Definesc modalităţile prin care echipamentele hard operează şi lucrează


împreună. De exemplu, protocolul Ethernet 10baseT este un protocol hardware care
specifică exact modalitatea prin care două echipamente 10baseT pot să schimbe
informaţii şi modul de tratare a erorilor de transmisie apărute.
Protocolul hardware determină parametri ca nivelurile de tensiune şi care fire
de cupru sunt utilizate pentru transmisie sau recepţie, pentru aceasta nefiind implicat
nici un program, totul fiind realizat prin circuite.

b) Interfaţa dintre protocoalele hardware şi software

De fiecare dată când un program utilizează hardware-ul, el trebuie să apeleze la


un protocol predefinit hardware-software (de exemplu când din reţea soseşte un
mesaj, care va fi depozita în memoria plăcii de reţea, unde va fi analizat, astfel încât
adaptorul de reţea va decide modalitatea de răspuns la cererea efectuată).

c) Protocoale software

Programele de calculator comunică între ele prin intermediul protocoalelor


software, încărcate sub formă de stive de protocoale atât pe server cât şi pe clienţii
reţelei.
Fiecare sistem de operare de reţea are predefinite stive de protocoale software
standardizate pentru optimizarea traficului de reţea.
Prectic, prin acestea, mediul fizic de transmisie devine transparent pentru
aplicaţii sau pentru utilizator, comunicarea finnd făcută pe baza unor nivele ale
protocolului de transport.
25

CAPITOLUL II. PĂRŢILE COMPONENTE ALE REŢELEI

1. TRANSMISIA SEMNALELOR

Datele sunt transmise prin mediul de transmisie sub formă de semnale, fiind
utilizată pentru aceasta energia electrică.
Datele trebuie reprezentate astfel încât emiţătorul să le poată grupa într-un
mesaj care să poată fi interpretat corect de destinatar, rprezentare ce poartă numele de
codificare sau modulare a semnalului.
Informaţia trebuie transmisă în două forme: semnal analogic sau digital.
Semnalul analogic este caracterizat de o continuă schimnare a parametrilor, pe când
cel digital se prezintă sub forma valorilor discrete 1 sau 0, on sau off.
Celor două tipuri de semnale le corespund două tipuri de transmisii:
- prin semnale analogice
- prin semnale digitale.
Semnalul analogic are o variaţie continuă, ele trecând prin toate valorile unui
interval ale cărui limite variază între valoarea minimă şi cea maximă a semnalului
transmis, fiind sub forma undelor electromagnetice.

a) Semnale digitale

Deoarece toate calculatoarele sunt digitale, marea majoritate a reţelelor de


calculatoare utilizeză datele digitale pentru transferul informaţiilor, existând mai
multe metode de codificare a datelor într-un semnal.
Aceste metode se numesc scheme de codificare şi pot fi grupate în două mari
categorii, pe baza modului de recunoaştere a datelor la recepţie:
- codificare pe baza stării curente (pe baza atingerii unui nivel de tensiune)
- codificare pe baza tranziţiei între stări (pe baza unei tranziţii de la un nivel
de tensiune la altul).
26
La codificarea pe baza stării curente, datele sunt codificate pe baza prezenţei
sau absenţei unui semnal special sau a unei stări (de ex. +5V reprezintă 0 binar, iar –
5V valoarea 1 binar).
Semnalul este continuu monitorizat de echipamentele de reţea, care îi
determină starea curentă ce indică valorile datelor codificate corespunzător acestei
stări.
Schemele care utilizează codificarea pe baza stării curente sunt:
- scheme de codificare unipolară – utilizeză două niveluri de tensiune pentru
codificarea datelor, dintre care unul zero şi celălalt pozitiv sau negativ
- scheme de codificare polară – utilizează două nivelel de tensiune ce pot fi
atât pozitive cât şi negative
- scheme de codoficare RZ – return to zero, utilizează tranziţia semnalului
zero la mijlocul fiecărui interval de bit (tranziţie pozitivă poate reprezenta 0,
iar negativă 1)
- scheme de codificare bifazică – necesită cel puţin o tranziţie la mijlocul
intervalului de bit.

Codificarea pe baza tranziţiei între stări utilizează tranziţiile de semnal pentru


reprezentarea datelor, de ex. O tensiune mare reprezintă 1, iar una mică 0.
Schemele ce utilizează acest tip de codificare sunt:
- codificarea Manchester – o tranziţie de la o tensiune mare la una mică
reprezintă val 1, iar de la o tensiune mică la una mare valoarea 0
- codificare Manchester diferenţială – utilizează tranziţia la nivelul
intervalului de bit, fiind bifazică, tranziţia nereprezentând date, ea fiind
utilizată pentru sincronizare. (reţele Token Ring).
- codificare NRZ (non return to zero) – la fel cu cea anterioară, dacă se
produce o tranziţie la începutul intervalului de bit se determină valoarea
stării logice.

b) Semnalul analogic

Este constituit din unde electromagnetice, o undă fiind caracterizată prin


modificarea permanentă a formei.
Comportamentul undei este ciclic, variind de la o valoare maximă la una
minimă şi invers.
27
Caracteristicile unui semnal analogic sunt:
- amplitudinea,care măsoară înălţimea semnalului, exprimată în volţi
- frecvenţa, intervalul de timp în care o undă face un ciclu complet
- faza, starea relativă a undei unde la momentul iniţial de mde măsurare,
această stare se măsoară relativ cu o undă de referinţă.

Toate aceste caracteristici pot fi utilizate pentru codificarea datelor transmise


prin semnale analogice, pentru aceasta existând trei strategii principale de modulare:
- strategia modulării amplitudinii (ASK – Amplitude Shift Keying), valoarea
maximă a amplitudinii reprezintă valoarea 1, iar cea minimă 0
- strategia modulării frecvenţei (FSK – Frequency Shift Keying), variaţia
frecvenţei reprezintă starea 1 sau 0
- strategia modulării fazei (PSK – Phase Shift Keying), utilizează tranziţia de
la o stare la alta pentru codificarea datelor, prezenţa sau absenţa tranziţiei
fiind utilizată pentru valorile 1 sau 0 binare.

c) Elemente specifice semnalelor de codificare

Semnalele digitale au următoarele avantaje faţă de cele analoge:


- protecţie mai mare a informaţiei la erorile provocate de interferenţe sau
zgomot
- utilizează echipament mai ieftin
Cele analoge au următoarele avantaje:
- atenuări mai mici
- pot fi multiplexate pentru lărgirea benzii.

Coordonarea temporală a măsurătorilor semnalului recepţionat se numeşte


sincronizare de bit. Există două metode principale de sincronizare de bit:
- sincronizare de bit asincronă, fiecare mesaj trimis are la început un bit de
star pentru ca echipamentul de recepţie să-şi poată sincroniza ceasul intern
cu informaţia din acest bit de start. Când nu se trimit date, mediul de
transmisie este într-o stare inactivă – iddle, neexistând sincronizare.
28
- Sincronizare de bit sincronă, necesită mecanisme de sincronizare a
emiţătorului şi receptorului după acelaşi ceas, fiind utilizate trei metode
specifice de sincronizare:
- Sincronizarecu garantarea modificării stării
- Sincronizare cu ceas de separare
- Sincronizare cu supraeşantionare.

d) Transmisii în banda de bază şi în bandă largă

Lărgimea benzii de transmisie influenţează modalitatea de alocare a mediului


de transmisie, pentru aceasta existând două metode:
- alocare în banda de bază, se utilizează toată banda disponibilă
- alocare de bandă largă, permite împărţirea benzii în mai multe canale,
fiecare transportând propriul semnal analogic.
29

2. TIPURI DE MEDII DE TRANSMISIE UTILIZATE

Mediul de transmisie este împărţit în două categorii:


- cablurile, care au un conductor central închis într-un înveliş de plastic, fiind
de regulă utilizat pentru reţelele de dimensiuni mici, semnalele fiind
transmise în zona aflată în partea inferioară a spectrului undelor
electromagnetice - semnale electrice sau unde radio.
- Mediul de transmisie fără fir, ce utilizează frecvenţele înalte ale spectrului
undelor electromagnetice – unde radio de înaltă frecvenţă, microunde şi
unde infraroşii. Se utilizează la reţele cu calculatoare mobile sau ce leagă
sisteme aflate la distanţă.
30
Fiecare din mediile de transmisie folosite, au caracteristici specifice, care îl fac
cel mai potrivit pentru alegerea într-o reţea:
- costul
- modul de instalare
- capacitatea de transmisie
- numărul de noduri
- atenuarea
- gradul de imunitate la interferenţele electromagnetice (EMI).

La proiectarea unei reţele este necesar să se analizeze foarte bine, în funcţie de


cerinţele reţelei care va fi mediul de transmisie optim, pentru a se obţine
avantajele maxime cu costuri minime de implementare.
31

3. CABLUL CA MEDIU DE TRANSMISIE

Cablurile sunt alcătuite dintr-un conductor central, format din fire sau fibră
optică, îmbrăcat într-un înveliş izolator din plastic.
Cele mai uzuale sunt cablul bifilar torsadat – protejat STP şi neprotejat UTP,
cablul coaxial şi fibra optică .

a) Cablul bifilar

Au una sau mai multe perechi de fire de cupru pentru transmisia semnalelor
electrice, fiind cel mai utilizat mediu de comunicaţie.
Deoarece firele de cupru sunt foarte apropiate există posibilitatea apariţiei
interferenţelor de semnal, denumită comunicaţie încrucişată.
Pentru a scădea amplitudinea acestui fenomen şi interferenţele externe, firele
sunt răsucite, ceea ce permite semnalelor emise pe un fir să nu fie influenţate de cele
emise pe celălalt.

O pereche de fire este bicoloră, cablul torsadat fiind format din mai multe
perechi de fire, aflate într-un înveliş izolator comun.

Cablul bifilar torsadat neproteja UTP

Este format dintr-un număr de perechi răsucite, învelite cu un strat de plastic,


fiind des utilizat în telecomunicaţii.
Asocoaţia Industriei Electrice EIA împarte cablurile UTP în mai multe
categorii:
- cat 1 şi 2, proiectate original pentru transmisie de date şi voce, la viteze mici
sub 4 Mbs
- cat 3, cea mai potrivită pentru reţele, permite viteza maximă de 16 Mbs,
fiind cel mai des utilizate în telefonie.
- Cat 4, cabluri bifilare cu viteze de p’nă la 30 Mbs
- Cat 5, are îmbunătăţiri faţă de cat 3, ca suportu Fast ethernet, ce permite
viteze de 100 Mbs, dar presupune echipament specializat şi o instalare mai
dificilă.
32
Cat 3,4 şi 5 sunt formate din două sau patru perechi de fire (4 sau 8 fire), cele
cu 4 fire fiind numite dublă pereche.

Pentru o reţea este nevoie de cel puţin un cablu dublă pereche, dar se pot
instala din start 8 fire pentru extinderi viitoare.

Pentru instalarea cablului UTP este necesar un conector tip telefon RJ11 cu 4
fire sau RJ45 cu 8 fire, la ambele capete ale cablului. Un capăt se conectează la
adptorul de reţea iar celălalt în concentrator.
33
Acest tip de cablu permite realizarea reţelelor cu cablare structurată, ce
îmbunătăţesc foarte mult administrarea mediilor de transmisie.
Caracteristicile cablului UTP sunt:
- cost mic cu excepţia celui de cat 5
- instalare uşoară, întreţinerea şi configurarea reţelelor UTP făcându-se ca la
reţelele de telefonie
- capacitatea benzii între 1 şi 155 Mbs la distanţe de peste 100 m (uzual 10 şi
100 Mbs)
- numărul maxim de noduri nu este limitat de cablu, ci de numărul de
concentratoare. La o reţea Ethernet pentru cablu UTP se utilizează maxim
75 noduri, depinzând de traficul din reţea. Teoretic sunt posibile 1024 de
noduri suportate.
- Atenuarea este destul de mare, astfel încât nu se pot folosi lungimi mai mari
de 100 m
- Interferenţele electromagnetice sunt o problemă, cablurile UTP nefiind
protejate corespunzător. Totodată, datorită emisiei firelor din componenţa
cablului sunt expuse la accesări neautorizate.

Cablul bifilar torsadat protejat STP

Faţă de UTP, există un strat protector de aluminiu sau poliester între învelişul
exterior şi fire, care îl face mai puţin vulnerabil la interferenţe, limitând la maxim
riscul accesului neautorizat şi al interferenţelor dacî învelişul de protecţie este pus la
masă.
34
Caracteristicile sale sunt:
- costul mai mare decât la UTP, dar mai ieftin dec\t coaxialul sau fibra optică
- instalarea se face cu conectori speciali, fiind mai dificilă, fiind recomandată
utilizarea unui cablu care are deja fir de împământare. STP este mai gros ca
diametru, fiind dificil de instalat.
- Capacitatea de bandă creşte pâna la teoretic 500 Mbs, pe o lungime de
maxim 100m. de regulă se utilizează pentru viteze de 100 – 155 Mbs.
- Numărul maxim de noduri nu este limitat la cabluri, astfel încât, într-o reţea
Token Ring se pot conecta 200 noduri, teoretic maxim270
- Atenuarea este la fel ca la cel UTP, fiind utilizată o lungime maximă de 100
m
- STP este mult mai bine protejat la interferenţe electromagnetice decât UTP.

b) Cablul coaxial

Denumit uzual coax, are două fire pe aceeaşi axă, în centrul cablului aflându-se
un fir gros de cupru, izolat cu un înveliş de plastic. Peste acest strat se află al doilea
conductor, răsucit ca un tub, cu rolul de a proteja miezul împotriva interferenţelor
electromangnetice, iar peste el un înveliş de plastic cu rol de protecţie împotriva
razelor de soare sau umidităţii.

Cablurile coaxiale pot avea diferite dimensiuni şi se pot clasifica după acestea
şi după rezistenţa la curnt continuu sau alternativ (măsurată în ohmi şi numită
impedanţă).
Cele mai des utilizate cabluri coaxiale sunt:
- cablu coaxial gros de 50 de ohmi, RG-8 şi RG-11, pentru reţele Ethernet pe
cablu gros
- cablu coaxial subţire de 50 de ohmi, RG – 58, pentru reţele Ethernet pe
cablu subţire
35
- cablu coaxial de 75 ohmi, RG – 59, utilizat pentru cablu TV
- cablu coaxial de 83 ohmi, RG –62, pentru reţele stea.

Caracteristicile cablului coaxial:


- costul mai mic decât al celui torsadat de categ. 5 şi decât fibra optică
- instalarea este simplă, cablul fiind rezistent la şocuri mecanice. Cablul
trebuie să fie conectat la masă (pentru a închide circuitul în reţea) şi să aibe
terminaţie (pentru prevenirea undelor reflectate ce produc interferenţe).
- Capacitatea de bandă este de 10 Mbs, cu cât diametrul miezului este mai
mare cu atât creşte lăţimea de bandă
- Numărul maxim de noduri pe un segment de cablu subţire este de 30, iar pe
cablu gros de 100
- Atenuarea este mai mică decât la cablu torsadat, pentru cablu subţire fiind
utilizate lungimi maxime de 185 m, iar pentru cel gros de 500m, cablul
putând atinge chiar lungimi de 2000 m
- Este vulnerabil la interferenţe electromagnetice sau la acces neautorizat,
fiind însă mai rezistent decât cel torsadat.

Conectori pentru cabluri BNC

Pentru conectarea cablurilor BNC se utilizează conectori speciali, metalici:


- conectarea la cablul gros se face prin intermediul transceiverelor de cablu
gros (au o mufă vampir ce străpunge cablul) şi a cablurilor de transceiver
AUI

- conectarea cablurilor subţiri se face prin intermediul mufelor BNC, a


conectorilor tip T şi a conectorilor tip bară I. Terminarea tronsonului de
cablu coaxial se face prin intermediul terminatorilor.
36

Cabluri plenum şi cu PVC

PVC-ul este utilizat la cablarea cu cablu coaxial datorită preţului mic şi a


flexibilităţii, putând fi instalate într-un birou.

Datorită spaţiului dintre tavanul fals şi planşeu, numit plenum, prin care circulă
aerul în toată clădirea, nu se pot monta cabluri PVC în această zonă, fiind necesare
cabluri de plenum, rezistente la foc şi care produc foarte puţin fum.
Acestea sunt însă mai puţin flexibile şi mult mai scumpe.
37
c) Fibra optică

Prin cablul de fibră optică se transmit semnalele optice în loc de semnale


electrice, acest mediu de transmisie fiind cel mai eficient dintre toate, doar preţul
fiind mai ridicat.
Fiecare fibră are un miez de sticlă sau plastic ce conduce undele luminoase,
înconjurat de încă unul care reflectă înapoi în miez undele difuzate spre exterior.
Fibrele sunt introduse într-un înveliş protector de plastic, care poate fi strâns
sau larg, cel strâns incluzând şi fire de protecţie cu rolul de a preveni ruperea firelor,
iar cel cu înveliş larg având un spaţiu între el şi învelişul exterior, umplut cu un gel
special sau cu alt material, cu rol de protecţie suplimentară.

Un cablu poate conţine o singură fibră sau un mănunchi de fibre, fiecare fibră
având un diametru aproximativ cu cel al firului uman.

Fibrele monomod permit unui singur flux de lumină să parcurgă fibra şi


necesită pentru transmisie semnale laser, având o capacitate de bandă mai mare decât
la multimod, fiind însă mai scumpă.

Fibrele optice multimod permit mai multe căi de transmisie simultane,


caracteristicile sale permiţând recepţionarea tuturor căilor simultan, ca şi cum ar fi un
singur semnal. Este ieftin, datorită transmisiei LED – Light Emitting Devices.

Fibrele optice se deosebesc prin dimensiunea şi tipul miezului interior de sticlă


şi al învelişului exterior de protecţie, cele mai uzuale fiind (d – diam interior, D –
diam exterior):
- d = 8.3 microni, D = 125 microni, monomod
- d = 62.5 microni, D = 125 microni, multimod
- d = 50 microni, D = 125 microni, multimod
- d = 100 microni, D = 125 microni, multimod
38
Instalarea se face prin intermediul a două interfeţe, una de intrare şi una de
ieşire, montate pe placa de reţea sau pe un alt dispozitiv, la care se ataşează cablul de
fibră optică cu ajutorul unor conectori speciali. Celălalt capăt se conectează la un
echipament central de conectare, care poate avea conectori ce înţeapă fibra pentru
realizarea conexiunii, sau foloseşte fuziune electrică, chimică sau mecanică.
Echipamentele de reţea converetesc semnalele electrice în semnal luminos
transmis pe fibra optică şi invers. La fibrele optice monomod semnalele se creează cu
diode laser ILD şi au o bună calitate, iar la cele multimod cu LED-uri.
39
Semnalul luminos recepţionat este convertit cu diode N sau fotodiode în
semnal electric.
Fibrele optice se caracterizează prin:
- costul cel mai ridicat dintre toate mediile de transmisie cablu, iar
echipamentele de conectare necesare sunt deasemenea foarte scumpe
- instalarea este dificilă, fiind necesare tehnologii speciale scumpe
- capacitatea de bandă este cea mai mare, până la 2 Gbs, transmisia la 100
Mbs fiind posibilă până la câţiva Km
- într-o reţea Ethernet, limita superioară a nodurilor este 75, în alte tehnologii
fiind posibilă legarea unor reţele locale lente (FDDI)
- atenuarea este mică, datorită faptului că şimina nu este radiată în exteriorul
fibrei. Principala problemă este însă dispersia cromatică, culorile aferente
fluxurilor de lumină cu diferite lungimi de undă fiind împrăştiate în fibră cu
intensităţi diferite, ceea ce duce la un efect de curcubeu ce duce la erori în
cazul fibrelor multimod. Cablul monomod nu este sensibil la dispersia
cromatică deoarece transmite o singură frecvenţă luminoasă, fiind utilizat
pentru conectări la sute de km
- nu există afectări datorită interferenţelor electromagnetice şi nici dispersii
exteriaore ale semnalului, fiind imposibil accesul neautorizat.
40

4. MEDII DE TRANSMISIE FĂRĂ FIR

Mediile de transmisie fără fir utilizează atmosfera ca mediu, fiind cunoscute


trei tipuri principale:
- undele radio
- microundele
- transmisiile în infraroşu.

a) Sistemele de transmisie prin unde radio

Undele radio au frecvenţe de transmisie cuprinse în intervalul 10 kHz – 1


GHz, spectrul undelor magnetice ce acoperă acest interval fiind denumit spectrul de
radiofrecvenţă RF.
În spectrul de radiofrecvenţă sunt incluse următoarele tipuri de unde radio:
- unde scurte
- unde radio MF (frecvenţă medie) şi unde VHF (frecvenţă foarte înaltă)
- unde ultrascurte de radio şi televiziune.
Pentru transmisia datelor în reţea trebuiesc folosite frecvenţe nestandardizate,
în SUA acestea fiind:
- De la 902 MHz la 928 MHz
- 2.4 GHz
- de la 7.72 GHz la 5.85 GHz
Undele radio pot fi transmise omnidirecţional, în toate direcţiile simultan sau
unidirecţional. În funcţie de modul de transmisie se utilizează mai multe tipuri de
antene de emisie:
- antene omnidirecţionale
- antene dipol
- fire de lungimi variabile
- antene Yagi.
41
Puterea de emisie a semnalului de radiofrecvenţă este determinată de antenă şi
de transceiver (echipament de transmitere – recepţie). Pentru reţele, undele radio se
împart în trei categorii:
- Unde radio emise cu putere mică pe o singură frecvenţă
- Unde radio emise cu putere mare pe o singură frecvenţă
- Unde radio emise cu spectru împrăştiat (emisie simultană pe mai multe
frecvenţe).
42
b) Sisteme de transmisie prin microunde

Utilizează frecvenţele joase din domeniul gigahertzilor, producând viteze mai


mari de transmisie a datelor decât undele radio.
Sunt utilizate două tipuri de sisteme de comunicaţii prin microunde:
- sisteme terestre de transmisie prin microunde, care utilizezază antene
parabolice directive pentru transmiterea şi recepţia semnalelor de frecvenţe
joase, caresunt foarte concentrate, calea dintre receptor şi emiţător trebuind
să fie în linie dreaptă. Pentru extinderea semnalului se utilizează puncte
releu.

- sisteme de transmisie prin satelit, care transmit semnalele între antene


parabolice directive, trebuind de asemenea să existe vizibilitate directă între
punctele de transmisie şi recepţie. Diferenţa constă în utilizarea sateliţilor
geostaţionari aflaţi la 50 Km de Pământ, ceea ce permite acoperirea
întregului glob dar necesită un timp de transmitere mai mare datorită
distanţei între sateliţi şi sursă.
43
Caracteristicile celor două tipuri de transmisii sunt:

c) Sisteme de transmisie în infraroşu

Utilizează razele infraroşii pentru transmiterea informaţiilor, prin intermediul


LED-urilor sau ILD-urilor care transmit semnalele şi a fotodiodelor care le
recepţionează.
Deoarece semnalele în infraroşu se află în domeniul de frecvenţe foarte înalte,
au viteze foarte mari, însă nu pot trece de obstacole şi sunt atenuate puternic de
lumina intensă.
Razele infraroşii pot fi emise în linie dreaptă punct-la-punct sau
omnidirecţional, permiţând reflectarea lor de pereţi şi tavan, transmisie ce permite o
flexibilitate mult mai mare dar viteze de transmisie mai mici decât la cealaltă metodă.
Caracteristicile sistemelor de transmisie punct –la-punct sunt:
- banda de frecvenţă este cea inferioară a domeniului, între 100GHz şi 1000
THz
44
- costul depinde de echipamentul utilizat, pentru transmisia la distanţă fiind
necesare echipamente scumpe de putere mare
- instalarea este dificilă, întrucât este necesară o aliniere foarte precisă
- capacitatea de bandă este între 100Kbs şi 16 Mbs la 1 Km distanţă
- atenuarea depinde de calitatea şi puritatea semnalului emis şi de condiţiile
atmosferice
- interferenţa electromagnetică este mică, razele fiind afectate de lumina
puternică. Ele sunt imune faţă de accesul neautorizat, deoarece acest lucru
ar duce la întreruperea semnalului

Sistemele de transmisie în infraroşu omnidirecţionale se caracterizează prin:


- banda de frecvenţă este cea inferioară a domeniului, între 100GHz şi 1000
THz
- costul depinde de calitatea necesară luminii, în general utilizându-se
echipamente relativ ieftine
45
- instalarea este simplă, atunci când semnalul este puternic şi mediul de
transmisie curat ele putând fi montate oriunde
- capacitatea de bandă este sub 1 MBs dar poate fi depăşită teoretic
- numărul de noduri este puternic dependent de palicaţiile de reţea
- atenuarea depinde de calitatea şi puritatea semnalului emis şi de condiţiile
atmosferice
- interferenţa electromagnetică este mică, razele fiind afectate de lumina
puternică. Datorită suprafeţei mari acoperite sunt expuse faţă de accesul
neautorizat.
46

5. ADAPTOARE DE REŢEA

Denumite uneori şi plăci de interfaţă cu reţeaua NIC – Network Interface


Cards, sunt plăci ce se conectează la placa de bază a calculatorului şi la reţea.
Sunt echipamentele prin care calculatorul comunică cu reţeaua şi efectuează
toate operaţiile necesare unui calculator pentru a comunica cu toate entităţile reţelei.
Ele convertesc datele dinformatul digital din interiorul sistemului de calcul în
formatul ce poate fi transmis şi recepţionat prin mediul de transmisie.
Funcţiile exacte depind de tipul de reţea utilizat, aplicaţiile utilizate netrebuind
să ştie decât adresa adaptorului de reţea de la destinaţie.

Adaptoarele de reţea recepţionează datele ce trebuie transmise de la placa de


bază a calculatorului , într-o zpnă denumită buffer, de unde datele se transferă într-un
cip ce calculează valorile sumelor de control pentru informaţiile adreselor pare şi
impare (sumă de control – checksum).

Totodată adaptorul converteşte semnalele în formatul specific mediului de


transmisie prin echipamentul denumit transceiver. În funcţie de tipul acestuia plăcile
de reţea pot avea transceiver intern, extern sau mixt.
47

CAPITOLUL III. MODELE TEORETICE DE REŢELE DE


CALCULATOARE

1. MODELELE TEORETICE OSI ŞI IEEE 802.x

Definirea teoretică OSI şi IEEE a unei reţele de calculatoare este necesară


pentru explicarea conceptelor de reţea.
ISO este Organizaţia Internaţională de Standardizare iar IEEE Institutul de
Inginerie Electronică şi Electrică.

a) MODELUL TEORETIC OSI

În 1977, organizaţia ISO a început să dezvolte modelul teoretic de referinţă al


unei reţele de calculatoare, pe care l-a denumit sistem deschis de conectare Open
System Interconection – OSI, care a devenit standardul de comunicare în reţele.
Modelul OSI a definit reguli de comunicare ce ţin cont de următoarele aspecte
foarte importante:
- conectarea echipamentelor care utilizează standarde diferite de comunicare
şi modul de comunicare între ele
- metodele prin care echipamentele din reţea ştiu când să transmită date şi
când nu
- metodele prin care să se garanteze recepţionarea corectă a datelor şi de către
receptorul potrivit
- modul prin care să fie ales optim mediul fizic şi modul său de conectare la
echipamentele de reţea
- menţinerea vitezei de transmisie optime şi constantă pe durata transmisiei
- modul de prezentare al biţilor de date în mediul de transmisie.

Film1 - modelul OSI


48
Modelul OSI este împărţit în 7 niveluri distincte:
1. Nivelul fizic
2. Nivelul legătură de date
3. Nivelul reţea
4. Nivelul transport
5. Nivelul sesiune
6. Nivelul prezentare
7. Nivelul aplicaţie.
În funcţie de această structură, modelul OSI împarte toate sarcinile – tasks
efectuate într-o comunicaţie, în sarcini mai mici denumite subsarcini, pentru care
există protocoale aferente.
O stivă de protocoale este un grup de protocoale aflat deasupra tuturor ca parte
a unui proces de comunicaţie. (de ex. TCP/IP sub NT şi UNIX). Fiecare nivel al
modelului OSI are asociată o stivă de protocoale.
Pentru ca două calculatoare să comunice direct unul cu celălalt, trebuie ca
fiecare să ruleze aceeaşi stivă de protocoale.
Atunci când este trimis un mesaj între calculatoare, el traversează modelul OSI
instalat pe transmiţător în ordinea inversă, iar la emiţător de la nivelele inferioare la
cele superioare.

Film 2 - parcurgerea modelului OSI emitere Film 3- parcurgerea modelului OSI receptie

Pe măsură ce mesajul traversează nivelurile în jos, fiecare nivel al modelului


OSI, cu excepţia celui fizic, adaugă pachetului de date iniţial un header (antet)
specific nivelului.
49

La recepţia mesajului, fiecare nivel va prelua şi va procesa headerul


corespunzător lui.
Pachetul astfel format este transmis prin intermediul nivelului fizic prin mediul
de transmisie către celălalt calculator.

Film 5 - transmitere pachete date

La fiecare nivel, pachetele de date, denumite unităţi de date de serviciu (SDU –


Service Data Unit), sunt formate din pachetul de date utile plus headerele
protocoalelor nivelurilor superioare celui curent.
Din acest motiv, pachetele de date poartă nume diferite în funcţie de nivelul
respectiv.
Termenul de pachet de date este valabil pentru orice pachet de date de serviciu
aflat pe orice nivel OSI.

Nivelul fizic

Este responsabil cu transferul biţilor între cele două calculatoare, fără a şti de
fapt ce conţin biţii de date transmişi, el ocupându-se doar cu conexiunea fizică între
două calculatoare şi cu transmiterea şi recepţia semnalelor corespunzătoare biţilor.
La acest nivel sunt definite comunicaţia fizică şi detaliile legate de transferul
semnalelor electrice, numărul de pini ai conectorului, modul de sincronizare a datelor
şi când adaptorului de reţea poate să transmită sau se primească date prin mediu.
50
Echipamentele aferente nivelului fizic sunt:
- HUB-urile pasive,
- HUB-urile simple active,
- terminaţiile de reţea,
- dispozitivele de cuplare,
- cablurile şi conectoarele,
- repetoarele,
- multiplexoarele,
- transmiţătoarele,
- receptoarele şi transceiverele.

Nivelul legătură de date

Realizează transferul fluxului de date de date prin intermediul unei singure


legături de la un echipament la altul. El primeşte pachetele de date de la nivelul reţea
şi le împachetează în unităţi de date numite cadre, pe care le transferă apoi nivelului
fizic pentru a fi transmise.
Nivelul legătură de date adaugă informaţii de control referitoare la tipul de
cadru, ruta ce trebuie parcursă şi informaţiile de segmentare.
Tot aici se asigură realizarea transferului de date fără erori, prin secvenţa CRC
– Cyclic Redundancy Check, care este adăugată la cadrul de date pentru a detecta la
recepţie cadrele eronatesau cele lipsă, pentru a cere retransmiterea lor.

Echipamentele asociate modului legătură de date sunt:


- bridge-urile
- HUB-urile inteligente
- Plăcile de interfaţă cu reţeaua.

Comitetul IEEE a constatat că acest nivel efectuează multiple funcţii, fiind


foarte complex şi l-a detaliat, împărţind-ul în două subniveluri:
- controlul legăturii logice LLC – Logical Link Control, care stabileşte şi
menţine legăturile între echipamentele comunicante
- controlul accesului la mediu MAC – Media Acces Control, care controlează
modul în care mai multe echipamente folosesc acelaşi canal de comunicaţie.
51

Standardele IEEE care specifică funcţional particularităţile subnivelelor LLC şi


MAC sunt următoarele:
- standarde LLC
- 802.1 OSI MOdel and Network Management
- 802.2 Logical Link Control
- standarde MAC
- 802.3 CSMA.CD
- 802.4 Token Bus
- 802.5 Token Ring
- 802.12 Demand Priority.

Nivelul reţea

Este implicat în deciziile de routare a pachetelor de date către destinaţie şi de


redirecţionare a acelora care au ca destinaţie un terminal ce nu este conectat direct cu
terminalul ce trimite mesajul.
La reţelele foarte mari, este posibil ca între două terminale să existe sisteme
intermediare între oricare sisteme terminale, transmiterea pachetelor furnizate de
nivelul de transport sau alte niveluri superioare fiind posibilă datorită nivelului reţea.
Acesta converteşte adresele logice de reţea în adrese fizice de maşină şi
determină calitatea serviciului şi ruta optimă pe care mesajul poate ajunge la
destinaţie, dacă există mai multe rute posibile.
La acest nivel operează routerele şi gateway-urile (porţile de acces).
52

Nivelul transport

Asigură transportul pachetelor de date la destinaţie fără erori, în secvenţă, fără


pierderi sau duplicări. El segmentează la emisie pachetele mari de date provenite de
la nivelul sesiune în pachete de dimensiune convenabilă nivelului reţea, iar la recepţie
le reasamblează în pachete originale.
Acest nivel asigură legătura logică între aplicaţiile comunicante ce rulează pe
calculatoarele terminale, astfel încât între două calculatoare pot exista mai multe
legături de tip transport multiplexate pe o aceeaşi legătură nivel de date.
53
Nivelul sesiune

Permite aplicaţiilor ce rulează pe două terminale diferite să partajeze o


conexiune logică numită sesiune.
Acest nivel asigură servicii de verificare a accesului şi de securitate, astfel încât
să permită celor două programe de aplicaţii să ştie unul de celălalt şi să stabilească o
legătură de comunicare.
Totodată asigură funcţii de sincronizare între aplicaţii şi verificarea
informaţiilor transferate între acestea, astfel încât, în cazul unei întreruperi a
comunicaţiei, la reluarea ei să nu fie necesar decât transferul informaţiilor pierdute în
urma întreruperii.
În plus, acest nivel controlează dialogul între două procese, determinând care
din ele poate transmite şi care recepţioneză într-un anumit moment.

Nivelul prezentare

Converteşte datele recepţionate din formatul acceptat de reţea în formatul


acceptat de calculator, face conversiile de protocol, conversia datelor, compresia şi
criptarea datelor transmise în reţea, conversia seturilor de caractere şi interpretarea
comenzilor grafice.
La acest nivel operează redirectarea de reţea, aceasta fiind operaţia prin care
fişierele de pe un server sunt vizibile pe calculatorul client. Aceasta permite
imprimantelor instalate la distanţă să funcţioneze ca şi cum ar fi conectate la
terminalul ce solicită tipărirea.
54

Nivelul aplicaţie

Este nivelul cel mai de sus al modelului OSI şi asigură servicii prin care se
asigură suportul direct al aplicaţiilor utilizatorilor, ca accesul la bazele de date, poşta
electronică şi transfer de fişiere.
55
Standardele 802.x

Institutul IEEE a iniţiat în 1980 un proiect intitulat Project 802, pentru


ajustarea diferitelor standarde pentru reţele locale de calculatoare.
Acestea au fost publicate înaintea standardelor OSI, fiind dezvoltate în
cooperare, astfel încât cele două standarde au aspecte comune şi se poate opera
împreună fără probleme.
Standardele 802 se împart în 12 clase identificate prin numere astfel:
56

2. DRIVERELE

Fiecare echipament din reţea necesită un driver pentru a putea funcţiona, unele
dintre ele fiind încapsulate direct în sistemul de operare, iar altele însoţesc
dispozitivul hardware achiziţionat.
Redirectarea aplicaţiilor de reţea în sistemele de operare client utilizează
drivere pentru placa de reţea, pentru a permite servicii ca stocarea de fişiere şi
tipărirea.
Driverul trebuie să rămână rezident pe HDD, într-o partiţie specificată, de unde
va fi accesat în momentul iniţializării serviciilor de reţea.
La primele reţele de calculatoare, driverele puteau fi instalate într-o singură
instanţă a stivei de protocoale, lucru benefic pentru calculatoarele client.
Serverele însă trebuie să lucreze deseori cu mai multe protocoale şi mai multe
plăci de reţea, astfel încât s-au definit interfeţe de driver ce permit instalarea mai
multor plăci ce pot lucra cu mai multe protocoale de transport.

Există două tipuri de interfeţe de driver, incompatibile între ele:


- Open Driver Interface – ODI, dezvoltat de Apple, novell şi alte companii
din domeniu
- Network Driver Interface Specification – NDIS, dezvoltat de Microsoft.
Produsele Windows NT utilizează driverul NDIS, pentru alte produse
utilizându-se ODI.

În modelul OSI, driverele corespund nivelului legătură de date, subnivelul


LLC, iar adaptoarele de reţea subnivelului MAC.

Instalarea driverelor se face specific fiecărui sistem de operare de reţea,


driverul finnd localizat atât în baza de date de drivere a sistemului de operare cât şi
localizate pe un suport pus la dispoziţie de producătorul adaptorului de reţea.
Pentru a alege corect o placă de reţea trebuie consultată lista de compatibilitate
hardware HCL specifică fiecărui sistem de operare.
57

3. PROTOCOALELE DE REŢEA

Protocoalele reprezintă limbajul comun de comunicare cu calculatorul, acesta


trebuind să comunice la fiecare nivel al modelului OSI cu celelalte calculatoare din
reţea şi în diverse moduri, astfel încât vom întâlni mai multe protocoale de reţea.
Etapele parcurse pentru ca un calculator să trimită date dpdv al protocolului
sunt:
- segmentarea datelor ce se vor transmite în pachete suficient de mici
- adăugarea informaţiilor de adresă a destinaţiei fiecărui pachet
- transmiterea pachetelor de date între placa de reţea pentru a fi transmise
către placa de reţea a calculatorului destinatar.
Destinatarul va efectua aceeaşi paşi în ordinea inversă.
Reţeaua de calculatoare transmite porţiuni de date de dimeniuni mici numite
pachete, construite, modificate şi dezansamblate de către protocoalele de reţea.
Pachetele de date au structura următoare:
- adresa sursă ce specifică expeditorul
- adresa destinatarului
- instrucţiuni ce specifică modul prin care datele traversează nivelurile OSI
- informaţii de reansamblare pentru cazul când pachetul de date este doar un
fragment dintr-un mesaj mai lung
- datele utile ce trebuie transmise
- informaţii de control a erorilor pentru a asigura corectitudinea transmisiei
datelor.

Aceste informaţii sunt combinate în trei părţi distincte:


- antetul (header), care include un semnal de alertă ce arată că se vor
transmite date, adresele sursă şi destinaţie şi informaţii de ceas pentru
sincronizarea transmisiei
- datele utile, într-un pachet ce variază în funcţie de tipul reţelei între 48 bytes
– 4 Kb
- secvenţa de încheiere a pachetului (trailer), care cuprinde secvenţa de
încheiere şi informaţia CRC.
58
Fiecare nivel OSI adaugă informaţii specifice cu rolul de a fi citite şi executate
de destinatar.

Procesul de transfer a informaţiilor pe mai multe căi, de la o reţea locală la alta


se numeşte routare a informaţiilor. Protocoalele ce suportă comunicarea pe mai
multe căi se numesc routabile.
Pentru a realiza funcţionalităţile unuia sau mai multor niveluri, protocoalele
lucrează împreună, fiind grupate în stive de protocoale.
Un calculator poate avea instalate mai mult de o placă de reţea şi mai mult de o
stivă de protocoale, procesul prin care se face legătura între stiva de protocoale şi
driverul pentru placa de reţea şi stiva de protocoale fiind numit ataşare (binding).

Dpdv al protocoalelor utilizate există două modalităţi de comunicare:


- protocoale orientate pe conexiune şi comunicare, folosite la sistemele
orientate pe conexiune, care presupun că o parte a datelor transmise vor fi
pierdute, astfel încât protocolul garantează corectitudinea transmisiei,
trimiţând un mesaj de confirmare la recepţie. (de ex. TCP/IP)
- Protocoale fără conexiune, în cazul sistemelor fără conexiune ce presupun
că toate datele ajunse la destinaşie sunt corecte, ceea ce duce la un transfer
mai rapid. (de ex. UDP/IP user Datagram Protocol de pe Internet).

Stivele de protocoale standard sunt:


- suita de protocoale ISO/OSI
- SNA (IBM Systems Network Arhitecture)
59
- Digital DECnet
- Novell NetWare
- Apple Apple Talk
- Suita de protocoale Internet TCP/IP.

În cadrul fiecărei stive de protocoale de mai sus există protocoale la fiecare


nivel OSI, împărţite în trei categorii:
- protocoale de aplicaţii, dedicate interacţiunilor dintre aplicaţii şi schimbului
de date.
- protocoale de transport, ce stabilesc sesiunile de comunicaţii ale
calculatoarelor
- protocoale de reţea ce se ocupă cu routarea şi adresarea informaţiilor,
verificarea erorilor şi retransmisiile.

Protocoalele standard Microsoft sunt:


- NETBEUI, (NetBIOS User Interface), implementează protocolul NetBIOS
Frame dezvoltat de IBM în 1980 pentru aplicaţii workgroup pe reţele locala
OS/2., ulterior dezvoltat pentru reţele locale cu 2-200 calculatoare. Este
neroutabil, în Windows Nt fiind inclusă varianta 3.0.
- NWLink, o implementare a lui Microsoft a stivei de protocoale Novell
IPX/SPX, dezvoltată iniţial de Xerox în 1970. Este inclusă şi în NT, pentru
a asigura serviciile de partajare a accesului la fişiere şi la imprimante fiind
60
necesar software de redirecţionare CSNW (Client services for NetWare)
inclus în NT.
- Protocolul TCP/IP (transmission Control Protocol şi internet Protocol), a
fost dezvoltată de agenţia de apărare USA (ARPA)în 1969, pentru
conectarea tuturor reţelelor militare. A fost adoptat de universităţi, de unde
s-a extins rapid, fiind dezvoltat, astfel încât a devenit standard între
sistemele UNIX. Odată cu el s-a dezvoltat HTTP (Hypertext transfer
Protocol) pentru partajarea documentelor şi HTML (Hypertext Markup
Language) , ajungându-se în prezent la reţeaua WWW.

Alte protocoale sunt:


- DLC, utilizat de IBM pentru sisteme mainframe
- SMB - Server Mesage Block utilizat pentru partajarea resurselor de tip
fişiere sau echipamente periferice de reţea, utilizat de NT
- XWindows, utiilizat de UNIX, pentru conectarea de calculatoare client la
servere UNIX
- X.25, utilizat pentru comunicaţii de arie foarte mare, între echipamente de
diverse tipuri.
- NFS – Network File System, utilizat de UNIX pentru partajarea fişierelor
dintr-o reţea TCP/IP.
- SMTP – Simple Mail Transport Protocol, este protocolul de poştă
electronică utilizat în Internet.
- SNMP – Simple Network Management Protocol, utilizat pentru controlul
echipamentelor din reţeaua ce utilizează TCP/IP (de ex. Aplicaţii de
monitorizare a reţelei).

Protocoalele IEEE de nivel fizic sunt următoarele:


- 802.3 ethernet, care implementează o reţeas de tip magistrală cu viteza 10
Mbs.
- 802.4 Token Passing Bus, implementează o reţea magistrală ce utilizează
jetonul pentru transmiterea într-un anumit moment.
- 802.5 Token Ring, pentru reţele inel cu transfer de jeton, cu viteze între 4 –
16 Mbs.
61

CAPITOLUL IV. TIPURI DE ARHITECTURI

1. REŢELE ETHERNET

Cea mai populară arhitectură fizică de reţea utilizată astăzi, a fost pentru prima
dată implementată în 1960 în reţeaua ALOHA din Universitatea Hawaii.
Această reţea utiliza protocolul CSMA/CD – Carrier Sense Multiple Acces
with Collision Detect şi era o reţea radio cu pachete.
În 1972, Robert Metcalfe şi David Boffs de la Xerox PARC au implementat
arhitectura acestei reţele într-un proiect de cablare, iar în 1975 au oferit acest tip de
arhitectură de reţea.
Reţeaua dezvoltată de Xerox conecta peste 100 de calculatoare cu viteza de 3
Mâbs până la o distanţă de maxim 1 Km.
Ulterior, Xerox, Digital şi Intel au cumpărat specificaţiile originale ale acesteia,
extinzând viteza de transmisie la 10 Mbs, pe care le-a standardizat în clasa IEEE
802.3. În 1990 au fost elaborate şi specificaţiile pe cablu bifilar torsadat.

Ethernet poate avea o topologie fizică de tip magistrală sau magistrală-stea,


care utilizează semnalizări în banda de bază şi metoda CSMA/CD pentru a rezolva
conflictele de acces la reţea.
Mediul de transmisie este pasiv, semnalul fiind dirijat în lungul reţelei de către
calculatoare.

a) Funcţionarea reţelei Ethernet

Ethernet arbitrează accesul în reţea prin metoda CSMA/CD (protocol cu


ascultarea purtătoarei, acces multiplu şi detectarea coliziunilor), ceea ce permite
transmiterea datelor pe cablu unui singur calculator la un anumit moment.
La reţelele Ethernet pe cablu se trimit semnale (pachete de date). Când are loc
o coliziune, calculatoarele care transmiteau opresc transmisia şi aşteaptă un timp
aleator înainte de a încerca o nouă transmisie, astfel încât acestea vor concura
oportunitatea de transmisie.
62
Acesta este motivul pentru care Ethernet este considerat un model bazat pe
concurenţă, operând în mare parte la viteza de 10 Mbs.

b) Reţele Ethernet de 10 Mbs

Pot utiliza mai multe medii fizice pentru transmisia datelor, având în comun
acelaşi tip de cadru de transmisie, viteza de 10 Mbs şi utilizarea CSMA/CD pentru
rezolvarea conflictelor.
Cele mai utilizate reţele la 10 Mbs sunt:
- 10base5, sau thicknet (cablu gros), cu cablu coaxial
- 10base2, sau thinnet (cablu subţire), cu cablu coaxial
- 10baseT, cu cablu bifilar torsadat neprotejat
- 10baseFL, care utilizează fibra optică monomod sau multimod .

Reţele Ethernet 10base5 – thicknet

Cablul iniţial utilizat pentru reţelele ethernet este cablul coaxial gros – thicknet,
pe care transmite la viteza de maxim 10 Mbs, în banda de bază, până la distanţa
maximă de 500 m.
Denumirea vine de la faptul că are aproximativ grosimea degetului mare, el
fiind marcat la fiecare 2,5 m pentru specificarea punctelor unde se conectează
calculatoarele (conectarea la distanţe mai mici ar duce la degradarea semnalului).
Caracteristicile de bază ale reţelelor Ethernet 10base5 sunt:
- lungimea maximă a unui segment - 500m
- număr maxim de noduri - 100
- număr maxim de segmente - 5
- număr maxim de segmente cu noduri - 3
- număr maxim de repetoare – 4
- distanţa minimă între noduri – 2.5m
- lungimea maximă (cu 4 repetoare) – 2.5 Km
- lungimea maximă pentru AUI (între calculator şi transceiver) – 50 m.
Pentru conectarea unui calulator la un tronson de cablu gros se utilizează un
conector special denumit vampir. Pentru instalarea sa se face mai întâi o gaură în
cablu, se introduce capătul conectorului în gaura făcută şi se sudează conexiunea.
Această operaţie se va face cu reţeaua oprită, pentru a se evita întreruperea
întregului segment de cablu prin secţionarea conductorului interior al cablului.
Conectorul special utilizat are rol de transceiver, adică recepţionează şi
retransmite semnalul. Cablurile coaxiale groase utilizează conectori BNC, la fiecare
tronson de cablu utilizându-se terminatori pentru eliminarea undelor reflectate.
Legătura dintre transceiver şi calculator se face prin intermediul unui cablu de
transceiver, cu conectori AUI – Attachement Unit Interface, cu 15 pini, ce conectează
mufa DB15 de pe placa de reţea. Conectorul AUI se mai numeşte şi DIX (Digital
Intel Xerox), sau mai simplu DB15.
63
Dezavantajele cablului coaxial gros sunt:
- diametrul mare al cablului
- costuri mari
- dificultate de conectare.

În prezent utilizarea cablului coaxial gros nu mai oferă avantaje la fel de mari
ca în trecut, însă vechile reţele pe cablu gros sunt încă funcţionale şi au performanţe
destul de bune.
Specificaţiile pentru cablu gros permite modificarea lungimii cablurilo prin
utilizarea unui număr maxim de 4 repetoare, adică 5 tronsoane de cablu de 500 m,
deci un total de 2500m.
Din cele 5 tronsoane, doar 3 vor fi populate cu sisteme de calcul, regula 5-4-3.
64
Reţele Ethernet 10base2 - thinnet

La apariţia cablului coaxial subţire, datorită uşurinţei de instalare şi a costurilor


reduse, a fost rapid adoptat.
Caracteristicile reţelei Ethernet 10base2 sunt:
- lungimea maximă a unui segment - 185m
- număr maxim de segmente - 5
- număr maxim de segmente cu noduri - 3
- număr maxim de repetoare – 4
- număr maxim de echipamente pe segment – 30
- lungimea maximă (cu 4 repetoare) – 925m

Termenul 10base2 specifică o viteză maximă de transmisie de 10Mbs, în banda


de bază până la o distanţă maximă de 200m. În realitate distanţa este doar de 185 m.
Specificaţiile pentru cablul coaxial subţire se referă la cablul de 50 ohmi
RG58A/U sau RG 58C/U, primul fiind cel mai des utilizat. Se va evita utilizarea
cablului TV, RG 59, întrucât nu corespunde cerinţelor IEEE pentru 10base2.
Conectarea se face prin intermediul conectorilor BNC şi T, necesari pentru a
lega cablul de plăcile de reţea. Prelungirea unui cablu coaxial se face prin conectori I
– bară, iar terminarea cablului prin terminatori de 50 ohmi.
La 10base2, transceiverele sunt montate direct în plăcile de reţea, nemaifiind
necesar un echipament special pentru conectare la cablu.
Conectorul T trebuie fixat pe placa de reţea prin rotire, altfel reţeaua nu va
funcţiona corespunzător.
Ca şi la 10 base 5, se respectă regula 5-4-3, ce permite o lungime maximă
totală de 925m, prin utilizarea a patru repetoare ce leagă maxim 5 segmente de cablu
de 185 m maxim, din care doar 3 sunt populate.
Există posibilitatea creerii unei reţele mixte de cabluri 10base2 şi fibră optică,
prin utilizarea repetoarelor fibră/cablu subţire. Acestea trebuie să aibe facilitatea de
detecţie a erorilor de semnal SQE – Signal Quality Error sau facilitatea HeartBreak
dezactivate.
Dacă aceste facilităţi se menţin, semnalul SQE apare ca un semnal de coliziune
în reţea, viteza de transmisie fiind încetinită.
Dezavantajele cablului 10base2 sunt costul mai mare decât la cablul torsadat
UTP şi fiabilitatea mică a topologiei magistrală. Întrucât este totuşi cea mai
economică soluţie de cablare, există multe reţele 10 base 2 instalate.

Reţele Ethernet 10baseT – Twisted Pair

Cele mai utilizate cabluri în reţele Ethernet în prezent sunt cele UTP, datorită
costurilor mici şi flexibilităţii sporite faţă de cablurile 10base2 şi 10base5.
Specificaţiile acestui tip de cablu au fost create în 1980, fiind prevăzute în
IEEE 802.3.
Standardul 10baseT se referă doar la cablurile bifilare neprotejate, UTP.
65
Caracteristicile reţelelor 10baseT sunt:
- număr maxim de segmente - 1024
- număr maxim de segmente cu noduri - 1024
- lungimea maximă a unui segment - 100m
- număr maxim noduri pe segment – 2
- număr maxim de noduri pe reţea – 1024
- număr maxim de HUB-uri pentru un canal – 4
Reţeaua 10baseT are topologie stea, fiecare echipament fiind conectat la
concentrator, HUB prin setul propriu de cabluri.
Chiar dacă fizic are topologie stea, logic topologia este magistrală, ceea ce
aduce avantajele ambelor topologii, fiind uşor de depanat, orice problemă apărută pe
un segment neafectând celelalte segmente din reţea.
Izolarea unui nod se face foarte uşor, prin simpla deconectare a segmentului
respectiv de la HUB. Unele HUB-uri au încorporate funcţii de administrare ce permit
raportarea problemelor din reţea şi deconectarea de la distanţă a echipamentelor de la
HUB.

Conexiunea cu HUB-ul şi cu plăcile de reţea este făcută cu conectori RJ 45,


fiind deasemeni posibilă conectarea cablului 10baseT la un conector DIX sau AUI
printr-un transceiver special sau printr-o unitate de acces la cablu bifilar torsadat –
TPAU Twisted Pair Acces Unit.
Cablul UTP este clasificat de EIA în categorii, cat 1 şi 2 fiind utilizate pentru
trafic de voce, iar 3,4 şi 5 pentru trafic de date.
66
Pentru medii care necesită fire de plenum se utilizează cabluri UTP îmbrăcate
în teflon.
Datorită flexibilităţii foarte mari, cablul 10baseT se instalează foarte rapid.
Caracteristicile fizice necesare sunt impedanţa între 85 şi 110 ohmi la frecvenţa de 10
MHz şi o valoare de 22,24 sau 26 gauge AWG – American Wire Gauge.

Reţea ethernet 10baseFL

Cablurile 10baseFL utilizează lumina pentru transmiterea cadrelor ethernet, în


banda de bază la o viteză de 10 Mbs.
Reţeaua Ethernet 10baseFL este cu topologie stea, deoarece necesită un HUB
de reţea ce primeşte semnalul luminos de la un calculator şi îl retransmite către toate
calculatoarele conectate.
67
HUB-ul poate fi activ, cu componente ce detectează şi retransmit semnalul, sau
pasiv, cu componente optice ce împart lumina şi o reflectă, ghidând-o către toate
celelalte calculatoare.
Caracteristicile reţelei ethernet 10baseFL sunt:
- număr maxim de segmente - 1024
- număr maxim de segmente cu noduri - 1024
- lungimea maximă a unui segment - 2000m
- număr maxim de echipamente pe segment – 2
- număr maxim de noduri în reţea - 1024
- număr maxim de HUB-uri pentru un canal – 4.
Un HUB pasiv pentru fibră optică nu necesită alimentare electrică pentru a
funcţiona, dar semnalul recepţionat de la un calculator este împărţit între toate
porturile HUB-ului, numărul acestora putând fi foarte mare.
Deoarece nu este alimentat, HUB-ul pasiv nu conţine echipamente electronice,
deci nu poate detecta erorile, fiind mai greu de depanat o reţea cu astfel de
concentratoare.
Un segment 10baseFL poate ajunge până la 200 m, ceea ce face ca acest tip de
reţea să fie utilizat ca tronson de bază, backbone.

c) Reţele Ethernet la 100Mbs

Pentru aplicaţiile de reţea moderne, viteza de transmisie de 10 Mbs a datelor în


reţea nu mai este uficientă, astfel încât au fost dezvoltate două standarde aflate în
competiţie:
- 100VG Any LAN
- 100baseT Ethernet denumit şi Fast Ethernet.

Reţele 100VG Any LAN

Sunt reţele cu viteza de 100 Mbs utilizate pentru traficul de voce, fiind o
combinaţie între reţelele tradiţionale Ethernet şi Token Ring.
Sunt cunoscute sub următoarele denumiri:
- 100VG Any LAN
- 100baseVG
- VG
- AnyLAN
Avantajele faţă de reţelele Ethernet obişnuite sunt următoarele:
- sunt mai rapide
- pot transmite atât pachete Ethernet cât şi Token Ring
68
- foloseşte metoda de acces bazată pe priorităţi, opusă metodei CSMA/CD,
care permite două niveluri de prioritate ale pachetelor ce traversează
reţeaua.
- HUB-urile pot filtra adresele, oferind un plus de protecţie.

Acest tip de reţea poate fi utilizat pe suport de fibră optică sau cablu bifilar de
categorie 3,4 şi 5, într-o topologie stea, formată dintru HUB părinte la care se
conectează concentratoarele copil, pentru extinderea reţelei.

Lungimea oricăror două segmente combinate de reţea 100VG AnyLAN nu


trebuie să depăşească 250m.

Reţele Ethernet 100baseT - FastEthernet

Sunt reţele Ethernet normale, cu viteze de transfer a datelor de 10 ori mai mari
decât a reţelei Ethernet standard.
Mediul de transmisie utilizat este cablul bifilar de categorie 5, iar pentru
transmisie se utilizează metoda CSMA/CD.
Reţelele 100baseT au fost standardizate pentru mai multe tipuri de transmisie:
- 100baseT4, pentru cablu UTP cat3,4 şi5 şi cablu STP
- 100baseTX, pentru cablu UTP cat5 şi cablu STP
- 100baseFX, pentru fibră optică.
Pe lângă vitezele mari de transmisie şi necesităţile de calitate a cablului utilizat,
reţeaua Fast Ethernet are aceleaşi avantaje şi dezavantaje ca reţeaua 10baseT.
69
d) Segmentarea unei reţele Ethernet

Atunci când o reţea se dezvoltă şi sunt adăugate tot mai multe calculatoare,
performanţele acesteia scad semnificativ, datorită împărţirii capacităţii mediului de
transmisie între mai multe calculatoare ce doresc să transmită, ceea ce va duce la
congestionarea reţelei. Soluţia aplicată pentru decongestionarea reţelei este
segmentarea, ce presupune împărţirea reţelei Ethernet în mai multe segmente unite
între ele prin bridge-uri sau routere.

Sistemele de operare acceptate de arhitectura Ethernet sunt:


- Microsoft Windows 95 şi 95 OSR2
- Microsoft Windows 98 Finall şi 98 SE
- Microsoft Windows Milenium Edition – Me
- Microsoft Windows NT Server şi Workstation 3.51 şi 4.0
- Microsoft Windows for Workgroups 3.11 şi 3.2
- Microsoft Windows 2000 Profesional, Server, Advanced Server şi
DataCenter Server
- Microsoft LAN Manager
- Novell Netware
- IBM LAN Server
- Apple Share
70

2. REŢELE TOKEN RING

Au fost concepute de concernul IBM, folosesc transferul de date cu transfer de


jeton, sunt robuste şi foarte eficiente, fiind mult mai complexe decât reţelele Ethernet
datorită facilităţilor de autoreconfigurare în caz de întreruperi.
Sunt definite de standardul IEEE 802.5 şi au topologie fizică stea şi topologie
logică de inel.
Calculatoarele sunt conectate la magistrala de date prin intermediul unor
cabluri individuale de conectare la MSAU (unitate de acces a mai multor staţii) sau la
unitatea de acces controlat – CAU.

Elemente de conectare specifice

Cea mai importantă parte a funcţiilor unei reţele Token Ring o îndeplineşte
concentratorul, denumit sub următoarele forme:
- MAU sau MSAU– unitate de acces a mai multor staţii – multistation access
unit
- SMAU – unitate inteligentă de acces a mai multor staţii – smart multistation
accest unit.
Cea mai cunoscută implementare a standardului IEEE 802.5 este cea oferită de
IBM pentru reţele Token Ring. Din acest motiv, pentru cablarea reţelelor Token Ring
şi hardware-ul necesar se va lua în considerare echipamentul IBM 8228 MSAU, care
poate conecta maxim 8 staţii.
71
El presupune un inel interior RI - Ring In şi unul exterior RO – Ring Out
pentru conectarea la alte echipamente MSAU ce deservesc segmente de reţea.
Cablul de conectare a segmentelor de reţea are câte un conector IBM data
Conector la cele două capete ale sale cu rol de conectare MSUA-uri sau echipamente
IBM.
Cablurile de adaptare la Token Ring sunt utilizate pentru a conecta un adaptor
de reţea Token Ring la MSAU şi are un conector tată cu 9 pini la un capăt şi unul
IBM la celălalt. Conectorul mamă cu 9 pini este tipic doar plăcilor de reţea Token
Ring, toate celelalte echipamente folosind IBM data Conector.

Placa de reţea Token Ring are o adresă unică stocată de fabricant. Unele plăci
de acest tip permit schimbarea adresei prin intermediul unui produs software livrat de
producător.
72

Un calculator poate avea maxim două plăci de reţea Token Ring, prima fiind
denumită placă principală, iar a doua fiind utilizată în cazul distrugerii primeia.
Setările plăcii se fac prin comutatoare DIP, configurarea fiind identică pentru
toate plăcile la viteza 4 Mbs sau la 16 Mbs.
O reţea Token Ring utilizează patru fire pentru conectarea cu fiecare placă, ca
la UTP. Se pot utiliza şi cabluri STP.

Cablarea reţelelor Token Ring

Cea mai importantă parte a cablării este conectarea plăcilor de reţea cu MSAU
sau conectarea între MSAU-uri.
Reţelele Token Ring utilizează următoarele tipuri de cabluri:
- tip 1, cablu STP pentru conectarea terminalelor şi a panourilor de distribuţie
şi pentru cablarea prin pereţi la cablarea structurată. Este realizat din două
cabluri bifilare, cu interior de grosime 22 gauge AWG. Se poate instala în
conduscte, pereţi sau pentru conectări de scurtă distanţă.
- Tip 2, cablu STP, utilizat pentru conectarea terminalelor din aceeaşi arie şi
panourilor de distribuţie. Conţine 4 fire telefonice într-un cablu, deci se
poate folosi pentru a conecta simultan un echipament pentru transmiterea
datelor şi pentru telefonie.
- Tip 3, cablu STP, fiecare cablu răsucit de două ori la 3.6 m. Mai ieftin dar
vulnerabil la interferenţe şi zgomot şi foloseşte fir de 22 şi 24 gauge.
- Tip5, cablu optic utilizat pentru magistrala inel principală, d=62.5 microni
şi D=100 microni.
- Tip6, cablu STP specific transmisiei pe distanţe mici sau ca extensie a unui
segment, realizat din două fire de cupru de 26 gauge AWG răsucite
împreună într-un înveliş izolant. Uşor de instalat şi mai flexibil.
- Tip 8, pentru instalarea pe sub covoare, la fel ca tip 6
- Tip9, varianta rezistentă la foc a cablului tip 6, realizat din două fire de Cu
răsucite împreună într-un strat izolant.

IEEE a dezvoltat o specificaţie UTP/TR care a înlocuit vechiul standard la 4


Mbs, reţelele Token Ring devenind tot mai populare.
Caracteristicile reţelelor Token Ring sunt:
- tip de cablu – UTP, STP, fibră optică
- număr maxim de MSAU-uri – 33
- număr maxim de noduri – 260
- distanţa maximă între MSAU şi nod – 45.5 m la UTP, 100 m la STP sau
fibră optică
- distanţa maximă a cablului între 2 MSAU-ri – 45.5 m la UTP, 200 m la
STP, 1 Km la fibră optică.
- Distanţa minimă între 2 MSAU-ri – 2.5 m
73
- Distanţa maximă cumulativă a cablului ce conectează toate MSAU-rile –
121.1 m la UTP, câţiva Km la fibră optică.

Funcţionarea reţelei Token Ring

Calculatoarele funcţionează în topologia logică inel, chiar dacă fizic sunt în


topologie stea. Pe inel circulă liber un jeton (un cadru de dimensiuni mici de format
special), într-un sens bine determinat.
Jetonul este recepţionat de la nodul anterior (denumit NAUM – nearest Active
Upstream Neghbor) şi trimis de cel curent nodului următor (numit NADN – Naearest
Active Downstream Neghbor).
La recepţia jetonului, staţia ştie că poate transmite date, îi ataşează pachetul de
date respectiv şi-l trimite mai departe.
Destinatarul detaşează datele de jeton şi îi ataşează o confirmare care va ajunge
la expeditor, de unde jetonul este repus în funcţiune.
Fiecare staţie acţionează ca un repetor. Staţia aflată în funcţiune tot timpul se
numeşte activă, iar restul din inel staţii standby – aşteptare.
Staţiile monitor active sunt unice într-un anumit moment, iar la defectarea ei
are loc o negociere în care una din staţiile standby este aleasă activă (lucru care are
loc chiar la apariţia unor inori foarte mici).
Staţiile monitor au un sistem de verificare a inelului la fiecare 7 sec, în care
staţia monitor trimite un jeton primei staţii standby de pe inel, ce informează staţia
despre adresa staţiei monitor. Jetonul va fi ulterior transferat mai departe cu acelaşi
scop, astfel încăt, pe durata unui proces, staţiile de pe inel memorează adresa staţiei
monitor şi adresele vecinilor din amonte şi aval.
Dacă o staţie nu primeşte semnal din amonte în 7 sec, acţionează singură,
trimiţând un jeton cu adresa sa, adresa din aval şi tipul cauzei ce a dus la acest mesaj,
acţiune denumită alarmare a inelului.
74
Avantajele reţelei Token Ring sunt:
- funcţionare în performanţe şi la trafic foarte mare
- eficienţă mare datorită mecanismelor de autoconfigurare
- conexiunea cu un calculator mainframe IBM este uşor de realizat
- facilităţi de toleranţă la defecte.

Dezavantajele sunt:
- echipamentele utilizate mai scumpe decât la Ethernet
- sunt greu de depanat, fiind necasară experienţă mare.
75

3. REŢELE FDDI

Reţeaua FDDI – Fiber Distributed Data Interface – interfaţă de date distribuite


pe fibră optică, este un tip de reţea cu topologie inel, fiind implementată fără cabluri,
dar cu echipamente numite concentratoare, cu funcţii similare acestora.
Suportul de transmisie utilizat este fibra optică, fiind asigurate viteze foarte
mari de transmisie.
Funcţionarea se bazează pe un jeton, mai multe staţii având posibilitatea de
transmisie de date simultană, spre deosebire de Token Ring.
Metoda utilizată este mai complicată decât la Token Ring, un jeton traversează
reţeaua şi numai posesorul său poate transmite cadre FDDI, putând circula simultan
mai multe cadre.
Acest lucru este posibil datorită faptului că posesorul jetonului poate trimite
cadre multiple, fără a aştepta ca primul cadru să parcurgă întreg inelul, înaintea
trimiterii următorului.
Posesorul jetonului poate să îl elibereze şi să-l trimită staţiei următoare înainte
de a primi înapoi cadrele transmise de el pe inel.

Unele reţele FDDI au metode de rezervare a unor intervale regulate pentru


transmisie pentru unele staţii, cadrele transmise astfel numindu-se sincrone, facilitate
ce este opţională.
O altă facilitate opţională este cea de dialog multicadre, care permite staţiei
care are jetonul să trimită un jeton limitat către o staţie bine determinată, care îl va
transmite doar staţiei expeditoare, lucru ce permite comunicarea a două staţii fără a fi
interferate de alte staţii.
Reţeaua FDDI poate utiliza două inele, metodă folosită pentru prevenirea
defecţiunilor unui inel. La apariţia unei erori în primul inel, transmiterea datelor pe
acesta se întrerupe, datele fiind routate către cel de al doilea.
76

Componentele reţelei FDDI

Reţelele FDDI pot fi implementate numai cu staţii cu plăci de reţea specifice,


conectate între ele printr-un inel de fibră optică.
Pentru conectarea staţiilor într-o topologie stea sau arbore se utilizează
concentratoare.
Plăcile de interfaţă cu reţeaua sunt de două tipuri:
- staţie cu ataşare dublă, la care există 2 puncte de ataşare la reţea de tip A şi
B, numite conectori de interfaţă cu mediul sau MIC – medium interface
conectors. Conectorul A este pentru primul inel, iar cel B pentru inelul
secundar.
- Staţie cu ataşare simplă, care foloseşte un singur conector cu ataşare simplă,
numit S, conectat printr-un singur cablu la concentrator.
Concentratoarele utilizate la reţele FDDI sunt următoarele:
- cu ataşare dublă
- cu ataşare simplă
- cu ataşare nulă.
Fiecare are mai mulţi conectori de tip M pentru conectarea la el a staţiilor cu
ataşare simplă. La cel cu ataşare dublă sunt şi conectori A şi B pentru ataşarea la
inelul dublu, la fel ca o staţie.
Concentratorul cu ataşare simplă are conectori de tip S, pentru conectarea la
alte concentratoare.
Cel cu ataşare nulă este folosit când nu se utilizează un inel dublu de reţea,
având doar conectori MIC de tip M, el fiind rădăcină a unei structuri arbore.
77
78

4. ATM – ASYNCRONOUS TRANSFER MODE

Este o tehnologie nouă care a început să fie utilizată în tronsoanele centrale ale
reţelelor şi în reţelele WAN. Proiectarea sa acoperă trei cerinţe de bază:
- transmisie audio – telefonie vocală pe distanţe scurte şi lungi
- video – televiziune prin cablu
- date – comunicaţii pe reţele locale şi de arie mare.
Este o reţea de mare viteză ce foloseşte fibra optică sau cabluri de cupru cat5.
Este o reţea de comutaţie punct-la punct, echipamentele centrale, numite comutatoare
fiind conectate direct între ele şi cu staţiile terminale.

Transmiterea datelor
În loc de transmiterea cadrelor, care pot avea dimensiuni variabile, ATM
utilizează celule fixe de 53 octeţi.
Specificarea adreselor sursă şi destinaţie se face prin câmpuri ce determină
ruta pe care o vor parcurge datele de la sursă la destinaţie.
Datorită dimensiunii mici a celulelor, vitezele de transmisie sunt mari, întrucât
procesarea datelor se face mai uşăr.
Într-o reţea ATM, fiecare staţie are permisiunea de a transmite. Când cele mai
multe celule sunt goale, ele sunt încărcate de un comutator.
ATM este o reţea cu comutaţie de circuite, fiind stabilit un circuit virtual între
două echipamente pentru comunicaţie. Se utilizează două tipuri de circuite:
- circuit virtual permanent, PVC – permanent virtual circuit, folosit pentru
comunicaţia între două echipamente, stabilit o singură dată pentru un timp
îndelungat.
- Circuit virtual cu comutaţie SVC- switched virtual circuit, utilizat între două
echipamente, stabilit doar pe durata unei comunicaţii.

Clase de servicii şi viteze de transmisie


Pentru reţelele ATM au fost definite mai multe clase de servicii:
- emulare de circuit cu rată de bit constantă
- audio şi video cu rată de bit variabilă
- servicii orientate pe conexiune pentru transmisii de date
- servicii fără conexiune pentru transmisii de date.
Vitezele de transmisie utilizate de ATM sunt:
- T1 carrier, 1.544 Mbps la transmisie telefonică canvenţională
- ATM – 25, 25 Mbs, pe UTP
- T3 carrier, 44.736 Mbs, la telefonia convenţională
- OC 1 SONET, 51 Mbs, transmisie fibră optică
- OC 3 SONET, 155 Mbs, transmisie fibră optică
- OC 48 SONET, 622 Mbs, transmisie fibră optică
- OC 12 SONET, 2,4 Gbps, transmisie fibră optică.
79
5. APPLE TALK

Este o arhitectură de reţea implementată în toate calculatoarele Machintosh,


introdusă în 1983 ca soluţie de conectare a calculatoarelor Apple în grupuri mici, cu o
schemă de cablare foarte simplă.
Apple Talk este o arhitectură completă de reţea ce poate opera cu mai multe
tipuri de medii, incluzând Ethernet şi Token Ring.
Mediul de transmisie dezvoltat pentru Apple Talk este Local talk, care
utilizează cadre ca la Ethernet sau Token Ring şi modul CSMA/CD ca metodă de
acces la mediu.
Structura cadrului de date este similară cu cea de la Ethernet.
Pentru arbitrarea accesului la mediu, Local talk utilizează o metodă de
ascultare a purtătoarei cu acces mutiplu şi evitarea coliziunilor CSMA/CD, ca la
Ethernet.
Această metodă evită coliziunile prin aşteptarea unui interval aleator după
fiecare transmisie, staţiile aşteptând confirmarea staţiei destinatare. Dacă nu primeşte
răspuns, aşteaptă un timp şi dacă reţeaua este liberă, transmite iar cadrul de date.
Conectarea se face prin conectori cu 8 pini, existând posibilitatea conectării
mai multor conectori într-un mic modul de conectori.

O reţea poate avea până la 32 de calculatoare conectate la reţea.


Alţi producători au implementat produse ce extind capacitatea acestei reţele, de
ex. Farallon PhoneNet permite instalarea a 254 de calculatoare.
Reţelele Local talk sunt relativ lente, nefiind utilizate des la reţele comerciale
mari.
Calculatoarele Apple de tip Apple Talk Phase 2 au un slot suplimentar pentru
extensia numărului de plăci adaptoare la reţea pe care se cuplează plăci EtherTalk sau
TokenTalk.
Serverul Apple share este specific reţeleor Apple Talk, fiecare calculator având
un software ce permite conectarea cu acesta. Există şi un server de imprimantă numit
Apple share.
80
6. REŢELE ARCnet

Este cea mai veche tehnologie de reţea, creată în 1977 de Datapoint


Corporation, dezvoltată pe baza standardului bazat pe jeton IBM.
ARCnet – Attached Resource Computer Network a fost adaptată şi de Novell
în versiunea TRX-Net.

Reţelele ARCnet combină accesul la mediu cu jeton cu topologia de


magistrală, stea şi arbore.
Reţeaua ARCnet transmite semnale în toate direcţiile în topologia stea, la fel ca
la Ethernet topologie magistrală, dar numai în momentul în care un calculator deţine
jetonul, ceea ce o face flexibilă şi eficientă.
Componentele utilizate pentru conectare sunt:
81

Caracteristicile re’elei ARCnet sunt:


- număr maxim de noduri – 255
- distanţa maximă între noduri – 6060.6 m
- distanţa maximă între nod şi HUB pasiv – 30 m
- distanţa maximă între HUB pasiv şi HUB activ 30 m
Dezavantajul este viteza mică, 2.5 Mbs, existând o îmbunătăţire denumită
ARCnet Project care măreşte viteza la 20 Mbs.
Ultima generaţie de reţele ARCnet este TCNS Thomas Conrad Network
Systems, cu viteza maximă de 100 MBs, mai ieftină decăt FDDI.
Avantajele reţelei sunt structura de stea distribuită, utilizând HUB-uri active şi
pasive pentru controlul şi routarea jetoanelor între calculatoare.
Transmiterea jetonului cu o viteză constantă limitează apariţia coliziunilor, deci
reţeaua va fi stabilă.
Plăcile de reţea utilizate de reţelele ARCnet asigură fiecărui nod o adresă unică
binară de 8 cifre, între 1 şi 255, setările făcându-se prin jumperi şi DIP-uri.

Cablarea se face cu cablu UTO, coaxial RG26/U şi fibră optică.


Cablurile UTP permit distanţe maxime de 121 m, care poate fi extinsă cu
echipamente speciale la 242 m şi are fir de 24 sau 26 gauge, fir interiorde 22,24 sau
26 gauge.
Cablul UTP trebuie să aibe 2 fire şi impedanşa 105 ohmi.
Prin cablu coaxial se ajunge la 300m, iar prin fibră optică la 3485m.
Conectarea se face prin:
- panouri de conectare de impedanţă mică, ce permit crearea unui curent
transmis până la maxim 606m,
- HUB-uri active şi HUB-uri pasive.
82
Serverul reţelei se conectează la un HUB activ, cu 8 porturi standard (există şi
cu mai multe). Porturile neutilizate trebuie să aibe instalate terminaţii de 93
ohmi.
83

CAPITOLUL V. ADMINISTRAREA UNEI REŢELE

1. ADMINISTRATORUL DE REŢEA

Pentru a funcţiona corespunzător, o reţea de calculatoare trebuie administrată


corespunzător. Uneori trebuiesc adăugaţi noi utilizatori, alteori trebuiesc radiaţi cei
existenţi, trebuie instalate şi partajate resurse noi, acordate permisiuni de acces
corespunzătoare şi multe altele.

Sarcinile şi responsabilităţile administratorului de reţea

Administratorul de reţea este principala persoană responsabilă de funcţionarea


corectă a reţelei, sarcinile de bază ale acestuia fiind:
- crearea unui mediu de reţea util şi optim
- administrarea reţelei create sau a celei existente
- protejarea reţelei.

Crearea mediului de reţea include următoarele sarcini:


- stabilirea cerinţelor ce trebuiesc îndeplinite de reţeaua de calculatoare
- elaborarea unui studiu privind variantele optime de implementare a unei
reţele de calculatoare în funcţie de cerinţe
- stabilirea software-ului de reţea necesar pentru serverele reţelei şi pentru
clienţi
- realizarea proiectului de cablare a reţelei şi a programului de reparaţii
şi modernizare a tehnicii de calcul şi perifericelor ce vor intra în reţea
- execuţia proiectului de cablare împreună cu echipe autorizate (proprii sau
cooptate de la firme specializate).

După proiectarea şi instalarea unei reţele, aceasta trebuie administrată, existând


5 domenii majore de administrare a acesteia:
- Administrarea utilizatorilor – crearea şi întreţinerea conturilor de
utilizator şi acordarea accesului corespunzător la resurse.
- Administrarea resurselor – implementarea şi întreţinerea resurselor de
reţea.
- Administrarea configuraţiei – planificarea configuraţiei iniţiale,
extinderea acesteia şi întreţinerea informaţiilor şi a documentaţiei referitoare
la configuraţia reţelei.
- Administrarea performanţei – monitorizarea activităţii în reţea, pentru
menţinerea şi îmbunătăţirea performanţelor reţelei.
- Întreţinere – prevenirea, detectarea şi soluţionarea problemelor apărute în
reţea.
84
În sistemul de operare Windows NT 4.0 Server, toate instrumentele software
de administrare au fost grupate în zona meniului Start, Programs, Administrative
Tools.
Protejarea reţelei de calculatoare include următoarele sarcini ale
administratorului de reţea:
- implementarea sistemelor de toleranţă la defecte
- implementarea politicii de securitate specifice reţelei proprii
- instalarea sistemelor de protecţie neîntreruptibile.
Din etapele prezentate mai sus se desprind responsabilităţile
administratorului de reţea:
- crearea şi întreţinerea conturilor utilizator
- asigurarea măsurilor de securitate
- instruirea şi sprijinul acordat utilizatorilor
- actualizarea software-ului existent şi implementarea unor programe noi
- păstrarea unor jurnale de evenimente
- prevenirea pierderii datelor
- monitorizarea spaţiului de stocare pe server
- configurarea reţelei pentru obţinerea de performanţe maxime
- efectuarea copiilor de siguranţă ale datelor
- protejarea reţelei împotriva viruşilor
- depanarea reţelei şi a tehnicii de calcul din reţea
- modernizarea şi înlocuirea unor componente de reţea
- adăugarea de noi calculatoare în reţea.

Structura compartimentului de administrare

Datorită volumului foarte mare de sarcini de administrare specifice, în cazul


unor reţele mari, asigurarea sarcinilor de administrare devine aproape imposibilă
pentru o singură persoană, fiind necesară crearea unui compartiment de administrare
al reţelei cu următoarea componenţă:
- şeful formaţiunii (inginer de sistem sau specialist în sisteme
informatice), coordonează toate funcţiile şi îndeplineşte sarcinile specifice
de reţea prin personalul specializat. Este cel care elaborează studiile privind
extinderea reţelei şi politica de dezvoltare ulterioară a acesteia.
- Administratorul de reţea, îndeplineşte funcţiile specifice de administrare a
reţelei şi participă împreună cu celălalt personal la sarcini complementare
- Administratorul de securitate, răspunde de implementarea politicilor de
securitate stabilite şi aplică măsurile necesare asigurării protecţiei reţelei.
Este cel care deţine jurnalele cu parole şi răspunde de prevenirea accesului
neautorizat în reţea şi poate prelua oricare din funcţiile administratorului de
reţea.
- Specialistul în suport tehnic, răspunde de depanarea, modernizarea şi
întreţinerea tehnicii de calcul din reţea şi a elementelor specifice de reţea:
mediu de transmisie, hardware servere, elemente de conectică. Va întocmi
85
fişe pentru fiecare sistem de calcul, actualizate permanent în urma
intervenţiilor şi va gestiona întreaga bază tehnică ce sprijină funcţionarea
reţelei.
- Administratorul de baze de date, este necesar în cazul implementării
aplicaţiilor client-server pentru baze de date, are pregătire de specialist
SGBD (sistem de gestiune a bazelor de date) şi cunoaşte modul de
administrare a reţelei. Sarcinile specifice sunt de instalare şi monitorizare a
aplicaţiei, întreţinerea şi optimizarea bazei de date şi asigurarea securităţii la
nivelul SGBD.
86

2. ADMINISTRAREA REŢELEI PROPRII

Cuprinde următoarele:

a) Implementarea aplicaţiilor software de reţea specifice

Datorită specificului fiecărei organizaţii ce implementează o reţea, funcţiile


reţelei create vor fi date în primul rând de modul în care se alege şi se implementează
aplicaţiile software de reţea.
Pe lângă salvarea partajarea informaţiilor şi a perifericelor în reţea, aceste
aplicaţii stabilesc modul în care calculatoarele client vor utiliza reţeaua, făcând-ule
mult mai utile decât calculatoarele izolate.

Bazele de date şi Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date

Dacă în cadrul companiei ce utilizează reţeaua de calculatoare se utilizează


baze de date, modul de implementare al acesteia va afecta modul de configurare al
reţelei.
Cel mai des baza de date este stocată pe server sub formă de fişiere, iar
calculatoarele client execută programul cu resurse proprii, însă există posibilitatea ca
pe clienţi să fie instalate doar interfeţele aplicaţiei SGBD, aceasta fiind instalată pe un
server de aplicaţii specializat.
• fişierele bazei de date stocate pe server – metoda utilizată când baza de
date nu este accesată frecvent sau este accesată de un număr mic de
utilizatori, fiind implementată prin stocarea doar a fişierelor componente pe
serverul reţelei, iar execuţia programului făcându-se de pe calculatoarele
client (ex Microsoft Acces). Este o bază de date ieftină şi simplu de
configurat, dar performanţele ei se degradează repede, sufocând reţeaua
printr-un trafic de date neoptimizat. Dpdv al reţelei trebuie asigurat spaţiul
de stocare necesar pe server pentru implementarea acestui tip de bază de
date.
• Baza de date instalată pe server şi programele de interfaţă instalate pe
calculatoarele client – serverul de baze de date rulează pe serverul reţelei
de calculatoare şi doar programul de interfaţă cu utilizatorul pe clienţi, fiind
numită bază de date client-server sau bază de date SQL (Structured Query
Language). Se utilizează când baza de date este accesată frecvent de un
număr mare de utilizatori, avantajul fiind reducerea traficului de reţea şi
folosirea optimă a resurselor necesare. Clientul trimite în reţea doar cereri
care vor fi procesate cu resursele serverului pe baza de date instalată pe
server, doar rezultatul cererii fiind cel ce se transmite în reţea. Trebuiesc
luate măsuri de dimensionare corespunzătoare a resurselor serverului pe
care se stochează bazele de date, iar instalarea aplicaţiei de bază de date se
va face pe un server specializat. Marele avantaj este posibilitatea de
87
administrare centralizată a bazei de date: protecţia fizică a datelor şi
prevenirea accesului neautorizat.

Accesul în comun la fişierele de date

Pentru fiecare cont de utilizator este recomandat să creaţi un director pe


serverul de fişiere din reţea, astfel încât doar fişierele ce aparţin unui singur utilizator
să fie stocate în contul acestuia.
Pentru grupurile de utilizatori se vor crea directoare proprii, în care să fie
păstrate fişierele importante grupului respectiv.
Se pot crea şi directoare cu acces restricţionat, doar pentru anumiţi utilizatori şi
anumite grupuri, în care să fie stocate informaţiile importante.
Totodată se pot crea directoare cu informaţii generale, necesare tuturor
utilizatorilor, putând da drepturi de citire tuturor utilizatorilor, dar drepturi de scriere
doar responsabililor pentru documentele stocate aici.

Aplicaţii groupware, poştă electronică şi programare

Poşta electronică permite utilizatorilor transmiterea de mesaje fără a exista o


comunicare directă între emiţător şi receptor (ca la sistemele chat). Mesajul va fi
transmis instantaneu, iar spre deosebire de mesageria vocală se pot ataşa fişiere cu
programe sau alte date specifice.
Majoritatea programelor e-mail pot trimite automat mesajele şi pot primi
confirmări ale recepţionării corecte ale acestora.
Pentru o bună funcţionare trebuiesc folosite aplicaţii e-mail unice sau
compatibile pe toate calculatoarele reţelei, care să poată lucra pe toate sistemele de
operare.
Cele mai multe aplicaţii e-mail pot stoca mesajele utilizatorilor pe un server,
pentru aceasta fiind necesară o partiţie separată pe server sau un server cu destinaţie
specială.
Dacă reţeaua proprie este conectată la alte reţele sau la Internet, trebuiesc
utilizate aplicaţii specifice, de exemplu Microsoft Exchange şi trebuiesc luate măsuri
speciale de protecţie a datelor pentru a preveni pătrunderea viruşilor sau a aplicaţiilor
de tip cal troian.

Aplicaţiile groupware

Sunt aplicaţii ce permit mai multor utilizatori ai reţelei să lucreze împreună în


reţea, ca de exemplu buletinele de ştiri comune, teleconferinţele şi conferinţele
electronice ce permit schimb de informaţii date, audio şi video în timp real.
Fiecare produs are cerinţe proprii, astfel încât la implementare trebuie să ne
asigurăm că reţeaua proprie suportă pachetele software ce se vor transmite.
88
Aplicaţii de planificare

Într-o reţea, planificările pot fi mult mai uşor, datorită pachetelor software
specializate instalate individual pe client, care comunică între ele în reţea.
Software-ul poate interoga fiecare planificare individuală, pentru a găsi cele
mai bune perioade pentru şedinţe şi poate ajuta la munca în comun a grupului.

Conectarea la Internet

Una din cele mai utile conexiuni din ziua de astăzi este cea la reţeaua Internet,
prin care se poate obţine accesul la noi aplicaţii cu specific:
Poşta electronică externă – prin intermediul Internet-ului, serviciile de e-mail
se extind, putând fi folosite oriunde în lume. Pentru aceasta se va folosi un pachet
software ce utilizează protocoalele e-mail pe Internet, sau se va instala un server
propriu de mail cu rolul de transfer a mesajelor între calculatorul client şi Internet.
Stocarea de pagini WEB – informaţiile despre organizaţia proprie pot fi oferite
prin intermediul unei aplicaţii World Wide Web, care stochează o pagină WEB la o
locaţie din reţeaua proprie pentru a cărei conectare se va asigura o lăţime de bandă
suficient de mare, sau pe un server specializat al unui provider Internet, ce pune la
dispoziţie spaţiu de stocare şi viteze de acces corespunzătoare.
Permisiunea de acces la WEB – se acordă prin utlizarea browserelor WWW,
instalate pe calculatoarele reţelei. Pentru configurare, fiecare calculator trebuie să
utilizeze protocolul TCP/IP şi are alocată o adresă specifică IP. Pentru a nu se
suprapune domeniile de adrese proprii peste alte domenii din Internet, reţeaua proprie
trebuie înregistrată.

Administrarea conturilor şi grupurilor de reţea

Conturile de utilizator sunt identificatori unici pentru fiecare persoană care


foloseşte reţeaua. Fiecărei persoane îi sunt atribuiete un nume de utilizator al reţelei şi
o parolă secretă, pe care posesorul le va utiliza pentru a accesa resursele reţelei şi
pentru a personaliza calculatorul în cadrul reţelei.
Grupurile au rolul de a permite organizarea conturilor după necesităţi, funcţii şi
atribute, astfel încât în loc să atribui un anumit drept unui grup mare de utiliuatori,
voi atribui acel drept doar grupului, apoi specific utilizatorilor apartenenţa la grupul
respectiv.

Conturile utilizator

Cele mai multe sisteme de operare vin cu două conturi deja create: contul
administrator şi contul invitat (guest).
89
Contul administrator nu poate fi şters şi trebuie protejat de o parolă foarte
puternică, deoarece administrează configuraţia generală a calculatorului şi poate fi
utilizat pentru administrarea politicilor de securitate, crearea şi modificarea
utilizatorilor şi a grupurilor, setarea directoarelor comune şi procesele de mentenanţă
hardware şi software. La Windows NT are puteri depline în reţea şi nu poate fi
redenumit sau şters.
Contul guest permite utilizatorilor ocazionali sau celor cu acces de mică
prioritate sau chiar deloc să utilizeze limitat resursele calculatorului. De obicei este
instalat fără parolă, în Windows NT putând fi redenumit dar nu poate fi şters, după
înstalarea SO fiind automat dezactivat dar poate fi reactivat de administrator.
În Windows NT, se pot crea conturi în două moduri: ca un cont nou sau prin
copierea unui cont existent. Pentru ambele variante se vor modifica următoarele
informaţii:
- informaţii despre contul utilizatorului
- despre grupurile din care face parte
- despre profilul contului utilizat.
Copierea unui cont se face folosind şabloane de bază pentru conturi de
utilizator care pot fi duplicate pentru realizarea de conturi noi.
Prin copiere se vor transfera informaţiile referitoare la descriere, grupul din
care face parte, configurările profilului, opţiunea de schimbare a parolei şi cea de
neexpirare a parolei.
Modul de creere al conturilor va fi detaliat la cursul de Administrare Windows
NT 4.0
Dezactivarea conturilor se face în cazul în care se doreşte doar eliminarea
temporară a acestuia, prin dezactivare păstrându-se toate setările pentru o utilizare
ulterioară.
Ştergerea contului se face când se doreşte eliminarea permanentă a unui cont,
fiind distruse toate permisiunile utilizatorului, nefiind posibilă o reactivare ulterioară.
Există posibilitatea redenumirii conturilor prin instrumentele specifice din User
Manager-ul din Windows NT. Schimbarea numelui nu afectează proprietăţile
celelalte ale contului.
Directoarele personale oferă utilizatorilor un loc unde să-şi stocheze fişierele
personale. Prin asocierea locaţiei directorului personal cu profilul utilizatorului se
obţine o locaţie privată de stocare a fişierelor.
Prin Windows NT, directorul personal va fi considerat locaţia predefinită de
salvare a programelor ce nu specifică altă locaţie şi este predefinit pentru MSDOS.
Prin NT se poate crea maxim un nivel în structura de directoare, celelalte
trebuind create manual după configurarea profilului.

Grupurile

Configurarea drepturilor de utilizator este mult mai uşor de organizat prin


intermediul conceptului de grupuri, utilizatorii care sunt membri ai unui grup având
toate drepturile grupului. Grupurile sunt foarte utile în special în reţele mari.
90
Un cont individual poate aparţine mai multor grupuri, ceea ce oferă o serie de
avantaje şi o flexibilitate mai mare a administrării utilizatorilor.
Windows NT are un grup predefinit, numit USERS, ce poate fi utilizat pentru
atribuirea drepturilor fiecărui utilizator din reţea. Orice cont nou este automat alocat
acestui grup.
Planificarea inteligentă a grupurilor face administrarea mult mai uşoară,
atribuirea utilizatorilor la grupuri permiţând urmărirea fiecărui utilizator.
Grupurile unei reţele se pot stabili după criteriile următoare:
- unităţi funcţionale ale companiei
- programele de reţea utilizate
- evenimente specifice din companie
- resursele reţelei
- locaţia în interiorul unei clădiri
- funcţii individuale.
Windows NT foloseşte următoarele grupuri predefinite, ce vor fi tratate pe larg
la cursul următor:
- Account Operators, administrează utilizatorii şi grupurile
- Administrators, drepturi depline de administrare a calculatoarelor
- Backup operators, trec peste mecanismele de securitate pentru a crea
backup-uri prin comenzile Restore şi Backup
- Domain Admins, membrii pot administra domeniul specificat
- Domain Guests, membrii pot accesa domeniul cu facilităţi restrânse de
securitate, având un acces limitat la resurse
- Domain Users, au privilegii generice, conturile acestui domeniu fiind
automat adăugate la grupul Users
- Replicator, utilizat pentru configurarea serviciului de duplicare a fişierelor
ce realizează automat actualizarea fişierelor între calculatoare
- Users, permisiuni şi drepturi pentru toţi membrii grupului, orice cont nou
este automat membru al acestui grup
- Print Operators, drepturi pentru administrarea imprimantelor din domeniu
- Server Operators, drepturi pentru administrarea serverelor din domeniu.
Crearea grupurilor se face în NT cu utilitarul User Manager.

Documentaţia reţelei de calculatoare

Permite urmărirea modificărilor efectuate în reţea şi administrarea reţelei de


către o altă persoană dacă este cazul.
Are trei scopuri principale:
- definirea clară a reţelei
- înregistrarea tuturor informaţiilor despre reţea
- urmărirea echipamentelor din reţea în scopuri de inventariere.
91
Documentaţia trebuie împărţită pe capitole pentru a putea fi mai uşor de
urmărit şi trebuie să conţină următoarele:
- diagrama locaţiilor fizice ale tuturor staţiilor din reţea, a traseelor de cabluri
şi rezultatele testelor efectuate pe cabluri
- software-ul şi hardware-ul utilizat în reţea
- descrierea fiecărui echipament al reţelei şi numărul său de serie
- locaţia fiecărui echipament din reţea
- data cumpărării echipamentului, producătorul, informaţiile de garanţie
- numele reţelei, numărul sau alte valori logice ce pot identifica reţeaua
- documentaţia reţelei şi locul unde se află
- diagrama – arhitectura curentă a reţelei
- numărul licenţelor software pentru fiecare aplicaţie utilizată şi locaţia lor
- istoricul problemelor de reţea şi soluţionarea acestora.
Istoricul reţelei este un jurnal actualizat de administratorii reţelei, pentru
urmărirea unor probleme de dezvoltare a reţelei, echipamente, întreţinere şi
modificări în configuraţia sistemului.
În cadrul documentaţiilor se vor înregistra:
- datele de achiziţionare şi instalare a produselor şi descrierea acestor
operaţiuni
- informaţii complete referitoare la persoane cheie – firmele furnizoare
- producătorul, modelul şi informaţiile referitoare la garanţie, inclusiv seria
- procesul de instalare şi rezultatele acestuia
- configuraţia iniţială şi cele ce au urmat în timp
- politicile şi procedurile de operare
- resursele de reţea şi alocarea unităţilor de stocare
- copii ale fişierelor de configurare a reţelei, de ex CONFIG.SYS şi
AUTOEXEC.BAT
- orice configuraţie neobişnuită a unui program de aplicaţie
- configuraţia tuturor calculatoarelor, plăcilor sau perifericelor
- toate problemele apărute şi soluţiile propuse
- modificările în hardware sau software
- toate activităţile care afectează topologia sau arhitectura reţelei.

Odată cu progresul tehnologiei hardware şi pe măsură ce vor fi implementate


noi aplicaţii în reţea, baza tehnică disponibilă se uzează moral, fiind necesare operaţii
de upgrade – mărirea performanţelor sau chiar de înlocuire.
Pentru aceasta este necesar un plan de actualizare al calculatoarelor şi
echipamentului de reţea în funcţie de durata lor de viaţă (de regulă 3 ani la
calculatoare).
92

Administrarea performanţelor reţelei

Administratorii monitorizează performanţele reţelei din următoarele motive:


- pentru îmbunătăţirea performanţelor pe baza configuraţiei existente
- pentru a oferi posibilitatea de planificare şi prognoză
- pentru a oferi informaţii esenţiale în vederea detectării aglomerărilor de
trafic (gâturi).
Aglomerarea traficului de reţea

Majoritatea operaţiilor de reţea presupun activităţi în paralel pentru mai multe


dispozitive, fiecare având nevoie de un interval de timp pentru execuţie. Când unul
din dispozitive consumă mai mult din timpul CPU rezultă o scădere a performanţelor.
Dispozitivul care a creat aglomerarea se numeşte bottleneck – gâtuire,
majoritatea utilitarelor de monitorizare detectând şi eliminând tocmai aceste gâtuiri.
Dispozitivele care pot provoca gâtuiri ale traficului de reţea sunt:
- CPU
- Memoria
- Plăcile de reţea
- Controllerele de disc
- Mediul de reţea.
Gâtuirile se produc datorită următoarelor motive:
- nu este destul de eficient
- foloseşte alte resurse sau timp suplimentar al CPU
- este prea lent
- nu poate prelucra încărcarea alocată.
Monitorul de performanţă din NT

Utilitarul de monitorizare specific Windows-ului NT 4.0 Server se numeşte


Performance Monitor.
93

Acesta permite vizualizarea operaţiilor în timp real sau înregistrate pentru:


- CPU, HDD, Memorie
- Utilizarea reţelei
- Reţeaua în ansamblul său.
El poate înregistra datele de performanţă, avertiza administratorul la apariţia
unor probleme şi să lanseze un program de redresare a situaţiei defavorabile apărute.

Monitorul de reţea din NT

Un alt utilitar specific Windows-ului NT 4.0 server este cel de diagnoză a


reţelei denumit Network monitor, care permite administratorului să captureze şi să
analizeze fluxuri de date către şi de la server, ceea ce simplifică depanarea
potenţialelor probleme de reţea.
Înainte de efectuarea transmisie, fluxul de date este împărţit de software.ul de
reţea în fragmente mici numite cadre sau pachete, care vor putea fi captuirate cu acest
utilitar şi analizate.

Protocolul SNMP (Simple Network Managemnt Protocol)

Este standardul creat de producătorii de echipamente de reţea respectat de


software-ul de administrare.
Într-un mediu SNMP, pe fiecare dispozitiv administrat este încărcat un
program denumit agent, care monitorizează traficul şi comportamentul în reţea al
acestor echipamente pentru colectarea datelor statistice.
Datele se păstrează într-o bază de date de informaţii pentru administrare MIB –
Management Information Base.
Printre componentele SNMP se numără:
- concentratoare
94
- servere
- plăci de interfaţă de reţea
- routere şi punţi
- alte dispozitive de reţea specializate

Pentru colectarea informaţiilor într-o formă utilizabilă, un program special de


administrare, investighează periodic aceşti agenţi şi descarcă înformaţiile din bazele
de date MIB, pe care le prelucrează prezentându-le sub formă grafică (diagrame,
hărţi, grafice) şi le trimit către alte programe ce le pot analiza suplimentar.
95

3. PROTEJAREA REŢELEI

O reţea de calculatoare trebuie protejată împotriva stricăciunilor provocate


accidental sau intenţionat. Pentru aceasta este necesară elaborarea unui plan de
securizare a reţelei, un program de detectare a viruşilor, un sistem de protecţie
împotriva întreruperilor de curent şi un plan de backup a datelor în caz de defectare a
hardware-ului sau ştergere accidentală.

a) Planificarea securităţii reţelelor

Asigurarea securităţii reţelei înseamnă controlul sistemului pentru a preveni


posibilele pierderi, prin implementarea unor măsuri de securitate specifice.
Windows NT implementează un mecanism de securitate la nivelul resurselor,
prin care resursele individuale sunt securizate în funcţie de tip, iar accesul la acea
resursă este controlat de o listă în care se găsesc toţi utilizatorii cu drept de utilizare a
ei, numită listă de control a accesului – Acces Control List.
Când un utilizator sau grup se află pe această listă, el va avea permisiunea de
utilizare a obierctului respectiv. Setul de liste de control al accesului poartă numele
de permisiuni.
Administratorul trebuie să definească şi să implementeze o politică de
securitate pentru a proteja datele critice fără afectarea utilizatorilor sau a muncii
acestora. Pentru aceasta este necesar să definească:
- ce grad de securizare a reţelei este suficient pentru o protecţie suficientă
- ce trebuie prevenit: protecţia împotriva violării dreptului de acces la
software, pierderi accidentale, accesul neautorizat sau distrugerea
intenţionată a datelor.
- Cât de importante sunt datele ce trebuie protejate
- Cât de mare esre riscul de acces neautorizat în reţea
- Care este probabilitatea de pierdere accidentală a informaţiilor
- Crearea unui plan de securizare a reţelei
- Cerinţe externe, regulamente externe de securitate
- Tipuri de politici de securitate, existând două tipuri: optimistă şi pesimistă.
Cea optimistă optimizează gradul de utilizare a reţelei prin securizarea doar
a resurselor critice, iar cea pesimistă restricţionează toate resursele şi
accesul la acestea.
Cea mai bună politică de securitate este cea de prevenire, fiind necesară
cunoaşterea de către administrator a instrumentelor şi metodelor existente pentru
protejarea datelor.
Pentru accesul în reţea, este necesară introducerea numelui valid de utilizator şi
a parolei corespunzătoare, metodă denumită autentificare prin parolă.
Administratorul trebuie să se asigure că toţi menbrii reţelei cunosc procedurile
de operare şi asigurare a securităţii, pentru aceasta fiind necesară instruirea fiecăruia
prin cursuri specifice.
96
Securitatea fizică a reţelei se realizează prin securizarea serverelor şi a cablului
(mediului de transmisie). Serverele se pot securiza prin încuierea în încăperi protejate
cu acces limitat, iar cablurile prin confidenţialitatea traseelor lor.
Cele mai uzuale metode de securitate pentru protejarea datelor şi a hardware-
ului sunt:
- Partajările protejate prin parolă
- Permisiunile de acces.

Partajarea prin parolă foloseşte mai multe tipuri de permisiuni: Read Only, Full
şi Depends on Password.
Permisiunile de acces presupun atribuirea unor drepturi la nivel de utilizator,
validate de server prin specificarea numelui de utilizator şi a parolei proprii. Acest tip
de politică de securitate poate oferi diferite niveluri de protecţie: protejarea resurselor
şi permisiuni de grup.

b) Creşterea nivelului de securitate

Se face prin următoarele metode:


- auditarea (inspectare, examinare), prin care într-un jurnal se înregistrază
anumite tipuri de evenimente, ca:
- încercări de deschidere şi de încheiere a unei sesiuni de lucru
- conectarea/deconectarea la resursele specificate
- terminarea conectării
- dezactivarea conturilor
- deschiderea/închiderea fişierelor
- modificarea fişierelor
- crearea sau ştergerea directoarelor
- modificarea directoarelor
- evenimente şi modificări pe server
- modificarea parolelor
- modificarea parametrilor de deschidere a unei sesiuni de lucru.
- calculatoare fără unităţi de disc, care comunică cu serverul datorită unui cip
ROM special instalat pe placa de reţea, care semnalează la iniţializare
serverului intenţia de a deschide o sesiune de lucru, acesta răspunzând prin
transferul software-ului de iniţializare în memoria RAM a calculatorului
fără disc, prezentând un ecran de conectare pentru autentificare.
- Criptarea datelor, presupune codificarea datelor înaintea transmiterii în
reţea, cele mai bune sisteme de criptare fiind cele hardware (foarte scumpe).
- Protecţia împotriva viruşilor, prin utilizarea programelor antivirus care
împiedică activarea viruşilor, elimnă viruşii, remediază daunele provocate
de acesţia şi ţine sub observaţie virusul după activarea acestuia.
97
c) Evitarea pierderii datelor

Dacă un accident de reţea provoacă pierderi de date el este numit dezastru şi


poate avea următoarele cauze:
- incendiu provocat
- ştergerea sau alterarea datelor
- furt sau vandalism
- foc
- căderi ale surselor de tensiune sau fluctuaţii bruşte ale tensiunii de reţea
- defectarea componentelor
- dezastre naturale, ca trăsnete, inundaţii, cutremure sau uragane.
Metodele de protecţie a datelor sunt:
- salvarea de siguranţă – backup pe bandă magnetică
- folosirea surselor de alimentare neîntreruptibile UPS
- sisteme tolerante la defecte.

Salvarea pe bandă magnetică

Salvarea de siguranţă –backup a datelor presupune:


- echipamente
- planificare
- o persoană care să urmărească respectarea planificării stabilite.
Alegerea unităţii de bandă magnetică se face în funcţie de:
- volumul de date
- fiabilitate
- capacitate de stocare
- viteză
- costul unităţii şi al mediului de stocare
- compatibilitatea hardware cu sistemul de operare folosit.
Pentru salvarea datelor pe bandă se folosesc următoarele metode:
- salvare completă a datelor
- copiere
- salvare incrementală (doar datele modificate de la ultima salvare)
- copiere zilnică, doar fişierele modificate fără a le marca drept salvate
- salvare diferenţială (doar datele modificate de la ultima salvare, fără a le
marca drept salvate).
Testarea sistemului de salvări se va face înaintea salvării datelor critice,
verificându-se dacă datele sunt efectiv salvate şi dacă se asigură recuperarea rapidă a
datelor.
Ideal ar fi să existe două copii ale aceleiaşi benzi, păstrate în locuri diferite
(una în instituţie, alta înafară).
Trebuie să existe un jurnal al salvărilor de siguranţă care să conţină informaţiile
următoare:
- data salvării de siguranţă
98
- numărul setului de benzi
- tipul de salvare efectuat
- calculatorul al cărui conţinut a fost salvat
- fişierele salvate
- cine a efectuat salvarea
- locul în care se află copiile de rezervă.
Unităţile de bandă pot fi conectate la server sau la un alt calculator, procedura
de salvare fiind declanşată de calculatorul la care este ataşată unitatea de bandă.
Dacă procesul este lansat de pe server, salvarea şi restaurarea decurg foarte
rapid, deoarece datele nu parcurg reţeaua.
Salvarea de siguranţă prin intermediul reţelei este cea mai eficientă metodă de
salvare la mai multe sisteme, dar generează un volum mare de trafic ducând la
încetinirea reţelei.
Dacă într-o reţea există mai multe servere, traficul determinat de salvarea de
siguranţă poate fi redus prin plasarea calculatorului ce realizează această operaţie pe
un segment separt, fiind conectat printr-o placă de reţea distinctă cu fiecare server.

Sursa de alimentare neîntreruptibilă

UPS este o sursă externă de alimentare automată, care poate menţine în


funcţiune un server sau un alt dispozitiv în eventualitatea căderii reţelei de
alimentare.
Un sistem UPS este folosit ca sursă de tensiune neîntreruptibilă, ce poate
asiguar interfaţa cu un sistem de operare ca Windows NT 4. Server., trebuind să
furnizeze două componente importante:
99
- o sursă de tensiune care alimentează independent serverul pentru o scurtă
perioadă de timp
- un serviciu sigur pentru operaţia de oprire.
De regulă, UPS este o baterie, însă poate fi utilizat şi un sistem eolian sau un
generator electric.
La apariţia căderii de tensiune, UPS informează utilizatorii, avertizându-i să-şi
întrerupă lucrul, aşteaptă un interval de timp şi opreşte sistemul.

Cele mai bune UPS lucrează ca tampon, preluând automat controlul fără ca
utilizatorii să observe, însă există şi UPS-uri independente care pornesc doar la
întreruperea alimentării cu energie, fiind mai ieftine dar mai puţin fiabile.

Sisteme tolerante la defecte

Protejează datele prin duplicarea sau plasarea pe surse fizice diferite, ca


partiţiile şi discurile. Sistemul redundand permite accesul la date chiar dacă o parte a
sa se defectează.
Redundanţa este o caracteristică de bază pentru majoritatea sistemelor tolerante
la defecte, şi se asigură prin următoarele tehnologii:
- împărţirea discului în benzi – disk striping
- oglindirea discului – disk mirroring
- recuperarea sectoarelor – sector sparing
- grupuri de discuri în oglindă – mirrored drive arrays
- grupare de clustere – clustering.

Sistemele RAID – Redundant Arrays of Inexpensive Disks

Opţiunile de toleranţă la defecte sunt standardizate şi catalogate pe niveluri


cunoscute ca nivele RAID, ce oferă diferite combinaţii de performanţă, fiabilitate şi
cost.
100
Windows NT 4.0 server duportă nivelurile RAID 0,1 şi 5, nivelul 5 fiind cel
mai evoluat dintre nivelele RAID 2, 3 şi 4.

Nivelul 0 – împărţirea discului în benzi

Această metodă împarte datele în blocuri de 64 K şi le distribuie în mod egal,


cu o anumită frecvenţă şi într-o anumită ordine, pe toate discurile din grup – array.
Cu toate acestea nu se realizează o toleranţă la defecte, deoarece nu există o
redundanţă a datelor. Dacă o partiţie din set se defectează, toate datele sunt pierdute.
Un set de benzi combină mai multe spaţii libere neformatate într-o singură
unitate logică, distribuind datele pe toate unităţile de disc, simultan.
La NT, un set de benzi necesită cel puţin două unităţi fizice, dar poate folosi
maxim 32 de unităţi, putând fi combinate zone aflate pe diferite tipuri de unităţi:
SCSI sau IDE.
Pentru cazul utilizării a 3 HDD, datele au un volum de 192 K, primii 64K fiind
scrişi pe o bandă –stripe din diskul 1, următorii pe o bandă a discului 2 şi ultimii pe o
bandă a discului 3.

Avantajele împărţirii discului în benzi sunt obţinerea unei partiţii mai mari din
mai multe discuri, fiind mai eficient folosit spaţiul pe disc şi performanţe sporite
datorită existenţei mai multor controllere.

Nivelul 1 – discuri în oglindă

Prin oglindirea discului se realizează duplicarea unei partiţii şi mutarea


duplicatului pe un alt disc fizic, existând întotdeauna copii ale datelor, pe discuri
separate.
Orice partiţie poate fi oglindită, această metodă putând fi considerată o metodă
de salvare de siguranţă continuă, datorită păstrării permanente a copiei partiţiei pe un
alt disc.
101
Discurile duplex reprezintă perechi de discuri în oglindă, cu un controller
suplimentar pentru al doilea disc, ceea ce permite reducerea traficului pe canal şi
îmbunătăţirea performanţelor.

Nivelul 2 – împărţirea în benzi şi corecţia erorilor

La înregistrarea unui bloc de date acesta este descompus şi distribuit


(intercalat) pe toate unităţile de disc. Codul de corecţie a erorilor ECC necesită mai
mult spaţiu pe disc decât metodele bazate pe verificarea parităţii.
Avantajele acestei metode sunt totuşi nesemnificative faţă de cele ale nivelului
5 RAID.

Nivelul 3 – informaţia ECC păstrată ca paritate

Este o metodă asemnătoare nivelului 2, paritatea fiind o procedură de verificare


a erorilor, la care numărul de biţi cu valoarea 1 trebuie să fie mereu acelaşi pentru
fiecare grup de biţi transmişi fără eroare. Metoda ECC este înlocuită cu o schemă de
verificare a parităţii, ce necesită un singur disc pentru stocarea datelor de paritate,
rezultând aproximativ 85% spaţiu utilizabil pe disc.

Nivelul 4 – împărţirea discului în benzi pentru blocuri mari de date

Scrie blocuri complete de date pe fiecare disc din grup, discul fiind împărţit tot
în benzi, însă se folosesc blocuri mari în locul celor de 64K.
Pentru stocarea informaţiei de paritate se foloseşte un disc separat, la fiecare
operaţie de citire-scriere, aceasta fiind citită de pe discul de verificare şi modificată,
ceea ce duce la viteză mai mare doar la folosirea blocurilor mari comparativ cu
operaţiile tranzacţionale.
102
Nivelul 5 – împărţirea în benzi cu verificarea parităţii

Este cea mai cunoscută metodă de implementare a toleranţei la defecte,


suportând minim 3 şi maxim 32 de HDD şi scrie informaţiile de paritate pe toate
discurile din grup.
Datele şi informaţiile de paritate sunt aranjate astfel încât să se găsească
întotdeauna pe discuri diferite, pentru fiecare bandă de pe disc existând un bloc de
paritate, folosit pentru a restaura datele de pe un disc defect.
La defectarea unei unităţi, pe celelalte discuri există suficientă informaţie
pentru restaurarea datelor pierdute.

Blocul de paritate este folosit pentru a reconstrui datele de pe un disc defect,.


Există un bloc de paritate pentru fiecare bandă sau fâşie de pe disc. La RAID 4
blocurile de paritate sunt pe un singur disc fizic, pe când la RAID 5 informaţiile de
paritate sunt distribuite pe toate discurile.

Nivelul 10 – grupuri de discuri în oglindă (Mirrored Drive Arrays)

Copiază datele pe două grupuri de discuri identice RAID 0, datele de pe o


unitate fizică fiind oglindite pe o unitate de cel de-al doilea grup.

Recuperarea sectoarelor – Sector sparing

Windows NT 4.0 server oferă o funcţie suplimentară de toleranţă la defecte,


numită sector sparing sau hot fixing, adică recuperarea automată a sectoarelor
defecte.
Această funcţie permite sistemului de fişiere recuperarea automată a
sectoarelor în timpul funcţionării calculatorului.
Dacă toate sectoarele sunt identificate pe parcursul operaţiilor I/O pe disc,
driverul pentru toleranţă la defecte va încerca să mute datele într-un sector bun şi
103
marchează sectorul defect pentru a nu mai fi folosit ulterior. Dacă operaţia reuşeşte,
sistemul de fişierte nu este alertat.

Dispozitivele SCSI pot îndeplini funcţii de recuperare a sectoarelor, însă cele


ESDI şi IDE nu pot.
NT Server conţine un utilitar ce raportează administratorului toate sectoarele
defecte şi posibilitatea pierderii datelor, în catzul defectării copiei redundante.

Soluţia Microsoft Clustering.

Este soluţia propusă de Microsoft pentru implementarea unui ansamblu de


servere – cluster, acesta fiind de fapt un grup de sisteme independente, funcţionând
împreună ca un singur sistem.
Această tehnologie înglobează toleranţa la defecte, astfel încât, la defectarea
unui sistem din cluster, software-ul de clustering va distribui sarcinile acestuia
sistemelor rămase în funcţiune.
Această tehnologie oferă îmbunătăţiri semnificative, însă nu este destinată
înlocuirii soluţiilor actuale de toleranţă la defecte.

Implementarea toleranţei la defecte sub NT

Programul Disk Administrator este folosit pentru a configura toleranţa la


defecte a serverului, printr-o interfaţă grafică ce simplifică procesele de configurare şi
administrare a partiţiilor discului şi opţiunilor de toleranţă la defecte.
Chiar la mutarea discului pe un alt controller sau la schimbarea
identificatorului, acesta va fi recunoscut ca disc original.
Cu utilitarul Disk Administrator se pot realiza următoarele configurări:
- seturi de benzi cu paritate, ce reunesc mai multe zone de pe disc într-o
partiţie mare, distribuind datele pe mai multe unităţi simultan şi adăugând
informaţii de paritate pentru toleranţa la defecte
104
- seturi de discuri în oglindă, care creează un duplicat al unei partiţii şi îl
plasează pe un alt disc fizic
- seturi de volume, care reunesc mai multe zone de pe disc într-o partiţie mai
mare, completâns spaţiile în ordine
- seturi de benzi, ce reunesc mai multe zone de pe disc într-o singură partiţie
mai mare, distribuind datele pe mai multe unităţi de disc simultan.
105

CAPITOLUL VI. ACCESUL DE LA DISTANŢĂ ÎN REŢEA

O reţea locală permite conectarea calculatoarelor, dar cu anumite limite, astfel


încât pentru conectarea de la distanţă trebuiesc utilizate alte metode.
Accesul de la distanţă este o metodă de conectare prin linia telefonică
obişnuită., în Windows NT 4.0 Server această metodă fiind posibilă prin programul
Microsoft remote Access Service.

1. MODEMURI

Cea mai uşoară metodă de conectare a calculatoarelor pe distanţe lungi este


prin linia telefonică, conectare pentru care trebuie să folosim MODEM-uri.

a) Modul de funcţionare al unui modem

Sistemele de telefonie standard asigură comunicaţiile pentru transmisia de


semnale analogice, de regulă semnale vocale.

Un calculator comunică prin semnale digitale, ceea ce face sistemul telefonic


nepotrivit, astfel încât este nevoie de un dispozitiv pentru a converti semnalele
digitale din PC în semnale analoge pentru linia telefonică în momentul transmisie şi
invers la recepţie.
106
Această metodă se numeşte modulaţie, iar dispozitivul care realizează
modulatia-demodulaţia se numeşte MODEM.

b) Conectarea modemului la calculator

Un modem poate fi instalat intern ]n calculator, numindu/se modem intern sau


instalat ca un echipament extern al calculatorului şi conectat la acesta printr-un cablu
serial, numindu-se modem extern.

Cablul serial RS-232 folosit la modem, trebuie să aibe conectori care să se


potrivească la un capăt cu portul modemului şi la celălalt cu portul serial al
calculatorului.
Conectorii seriali cei mai utilizaţi sunt:

c) Conectarea la sistemul de telefonie

Modemul se conectează exact ca o maşină de fax sau un telefon obişnuit,


printr-un cablu obişnuit de telefon cu 4 fire şi mufă RJ-11.
Unele modemuri speciale necesită alte tipuri de conectori şi o linie telefonică
specială, însă cele obişnuite, cele asincrone pentru conectarea la liniile telefonice
publice se conectează la orice priză normală de telefon.
107
d) Viteza de transfer a unui modem

Cu cât un modem este mai rapid, cu atât costul lui creşte. Viteza unui modem
se măsoară în bauyi sau bps, termeni similari, dar care nu exprimă acelaşi lucru.
Rata de bauzi se referă la gradul de oscilaţie al undei radio care poartă un
singur bit, iar bps, sau biţi pe secundă reprezintă cantitatea de date transferată într-o
secundă.
La modemurile vechi, exista o corelaţie între cele două valori, însă modemurile
moderne utilizează tehnici speciale ce transmit mai mult de un bit per ciclu, prin
operaţia de codificare a datelor.
De ex. Un modem care modulează undele sonore la viteza 9600 bauzi poate
transmite de fapt la 28800 bps.

e) Rata de comprimare a datelor

O altă facilitate a modemurilor este compresia datelor, care permite viteze


superioare de transfer pentru anumite tipuri de informaţii, cum ar fi text sau grafică.
Această facilitate nu este eficientă pentru transmiterea fişierelor program sau a
datelor deja comprimate.
Comprimarea datelor are loc la nivelul stabilirii conexiunii, nefiind percepută
de operator şi necesită ca ambele modemuri să efectueze comprimarea-decomprimare
identic, pentru a nu fi interpretate greşit datele la recepţie.
Cel mai uzual standard de comprimare este V42.bis şi MNP clasă 5.

f) Detectarea şi corectarea erorilor

Este o altă facilitate oferită de modemuri, cea mai simplă metodă de corecţie a
erorilor fiind cea de verificare a parităţii biţilor, bazată pe faptul că numărul de biţi 1
dintr-un cuvânt trebuie să fie impar, caz în care modemul utilizează o paritate impară.
Uneori este necesr ca paritate să fie dezactivată, deoarece aceasta utilizează
unii biţi liberi pentru transmiterea informaţiei de paritate.
Verificarea parităţii nu corectează datele eronate, ci doar detectează erorile,
necesitând retransmiterea datelor eronate.
O metodă mai des întâlnită este cea de verificare a corectitudinii datelor de
transmisie prin contorizarea numărului de cuvinte transmise şi recepţionate, care
trebuie să fie egal, la apariţia unei erori fiind solicitată retransmiterea unui bloc întreg
de date.
Compania Microcom a dezvoltat u standard de corecţie a erorilor de numit
Microcom Network Protocol – MNP, care are deja vaiantele(clasele) 1,2,3 şi 4.
Standardul internaţional dezvoltat de organizaţia CCITT este V.42, ce
încorporează un protocol denumit LAPM – Link Access Procedure for Modem şi
protocolul MNP clasă 4.
108
2. TIPURI DE MODEMURI

Există multe tipuri de modemuri ce satisfac cerinţe de comunicare, împărţite în


două mari categorii, în funcţie de modul în care coordonează transmisia de date:
- modemuri sincrone
- modemuri asincrone.

a) Comunicaţiile asincrone

Modemurile asincrone au fost dezvoltate în special pentru utilizarea liniilor


telefonice şi sunt cele mai comune tipuri de modemuri.

Transferul de date asincron

La transmiterea datelor asincronă, acestea sunt împărţite în bytes, transmişi


câte unul – serial, iar pachetul de bytes fiind precedat de un bit de start şi încheiat cu
unul de stop.
Aceşti doi biţi suplimentari au rolul de a permite calculatorului destinatar să
recunoască datele efective transmise, dar acupă 25% din traficul de date pe linie.

Standardele modemurilor asincrone

Dacă echipamentele de comunicaţie nu ar fi standardizate acestea nu ar putea


comunica. Hayes Microcomputer a introdus în anii 80 primul modem ce efectua
apeluri vocale şi transmitea date, în prezent fiind foarte mulţi prducători şi foarte
multe tipuri de modemuri.
Organizaţia ITU a dezvoltat un număr de standarde pentru modemuri, cele mai
cunoscute fiind următoarele:
- V.22bis – 2400 bps
- V.32 – 9600 bps
- V.32bis - 14400 bps
- V.32terbo-9200 bps
- V.FastClass V.FC – 28800 bps
- V.34 - 28800 bps
- V.42 – 57600 bps
109
Pe lîngă acestea au fost create specificaţiile MNP pentru comprimarea datelor,
cea mai nouă fiind MNP clasă 5 şi un protocol de comprimare numit V.42bis.

b) Comunicaţiile sincrone

Un modem asincron foloseşte 25% din timpul de transmisie pentru negocierea


transmisie şi recepţiei datelor, proces numit handshaking – strângere de mână.
Comunicaţiile sincrone utilizează mult mai eficient timpul şi pot oferi
comunicaţii mai rapide decât cele asincrone.

Transferul sincron de date

Modemurile sincrone pot transmite date cu o viteză mai mare decât cele
asincrone, datorită unei coordonări foarte precise a transmisiei între modemuri la
transferarea blocurilor mari de date, fără biţi de start şi de stop.
Pentru facilitatea sincronizării trebuie utilizate unele caractere speciale,
comunicaţiile sincrone necesitând mecanisme de sincronizare a ceasurilor aflate în
cele două modemuri:
- garantarea modificării stării, metodă prin care informaţia de ceas este
împachetată în pachetul de date, fiind cea mai comună metodă, ce permite
permanent receptorului să-şi coordoneze ceasul propriu.
- Semnal separat de ceas, foloseşte un canal separat între transmiţător şi
receptor pentru transmiterea informaţiei de ceas, necesitând capacitate dublă
de transmisie, ceea ce o face ineficientă.
- Supraeşantionarea, metodă prin care receptorul fragmenteză semnalul
recepţionat cu o rată mai mare decât cea cu care este transmis pe linie,
permiţând utilizarea unei codificări.

Facilităţile comunicaţiilor sincrone sunt următoarele:


- aranjarea datelor în blocuri
- adăugarea informaţiilor de control
- verificarea informaţiilor pentru controlul erorilor.

Standardele modemurilor sincrone

Principalele trei protocoale utilizate în comunicaţiile sincrone sunt:


- SDLC – Syncronous Data Link Control
110
- HDLC – High Level Data Link Control
- Bisync – Binary Syncronous Comunication Protocol.

Utilizarea modemurilor sincrone

Modemurile sincrone sunt cel mai des utilizate pentru conexiuni dedicate ale
calculatoarelor îndepărtate, prin linii telefonice închiriate, oferind o viteză mai bună
de transfer şi un control mai bun al erorilor faţă de cele asincrone, dar sunt mai
scumpe decât acestea.
Majoritatea programelor utilizator sunt scrise pentru modemuri asincrone,
neputând fi utilizate la cele sincrone.
Modemurile sincrone pot fi utilizate pentru conectări permanente pe o linie
telefonică.

Modemuri digitale ISDN

Sunt dispozitive care nu utilizează modularea-demodularea unui semnal, cel


mai utilizat fiind ISDN care foloseşte o linie telefonică digitală.
Un modem ISDN poate fi intern sau extern şi necesită o linie ce asigură o
conexiune digitală cu echipamentul companiei de telefonie, ce poate transfera mai
multă informaţie decât una analogă, între 56 şi 64 Kbps până la 1 Mbps.
111

3. PURTĂTOARE DE INFORMAŢIE

Cea mai importantă componentă a accesului de la distanţă este purtătoarea de


informaţie. Cea care se ocupă de transmiterea informaţiei la distanţă este compania de
telefonie sau o companie de comunicaţii specializată.
Şi alte companii înafara celei de telefonie au construit reţele de transport al
informaţiei, în prezent existând mai multe metode de conectare a modemurilor prin
următoarele tipuri de linii:
- linii telefonice publice
- linii închiriate.

a) Linii telefonice publice

Sunt liniile telefonice obişnuite, utilizate pentru serviciul telefonic, putând fi


utilizate doar de modemuri asincrone şi nu permit viteze mari de transfer.
Acest tip de linie este eficient pentru transmiterea mesajelor de poştă
electronică sau a fişierelor de mici dimensiuni.
ISDN este un nou tip de linii telefonice publice mult mai rapide decât cele
tradiţionale, putând fi transferate fişiere de dimensiuni mari.
Acestea necesită linii speciale ale reţelei de telefonie, serviciile şi modemurile
ISDN fiind mai scumpe.
Liniile cu comutare sau dial-up realizează conexiunea manual prin impulsuri
sau tonuri (frecvenţe diferite sonore).

b) Linii închiriate

Liniile închiriate (dedicate), oferă conexiuni non-stop şi nu folosesc


comutatoarele din centralele telefonice pentru stabilirea legăturii.
Conexiunea este asigurată de compania de telefonie şi menţinută activă
indiferent dacă există comunicaţie sau nu şi nu poate fi redirecţionată către un alt
modem.
De regulă sunt folosite pentru legături permanente între calculatoare şi poate
transfera o cantitate mai mare de informaţii.
Există următoarele tipuri delinii permanente:
- cu rate de transfer de bază – 56 Kbps, cu modem sincron şi mecanisme de
compresie
- linii T1, cu capacitate de 1.544 Mbps
- linii T3, cu capacitate de 45 mbps.
Liniile permanente sunt foarte scumpe, de multe ori fiind mai economice cele
dial-up.
112

4. SOFTWARE PENTRU ACCES LA DISTANŢĂ

Windows-ul NT 4.0 Server foloseşte serviciul Remote Access Sserver – RAS


pentru acces de la distanţă, ce permite conectarea utilizatorilor la o reţea prin linia
telefonică.
Dacă se folosesc mai multe modemuri conenctate la serviciul RAS, pot fi
conectate simultan mai multe calculatoare la un server, fiind acceptate până la 256 de
conexiuni simultane pentru clienţii îndepărtaţi.

Toate calculatoarele conectate prin RAS, sunt tratate ca şi cum ar fi în reţea,


singura diferenţă fiind că interfaţa cu utilizatorul va da impresia unei funcţionări mai
lente, datorită liniei telefonice ce oferă o capacitate de bandă şi o viteză mai mică.
Dacă se folosesc linii digitale ISDN, diferenţa de viteză faţă de conectarea
directă în reţea va fi mai mică decât în cazul folosirii unui modem asincron.
RAS este util pentru accesul la fişiere şi e-mail şi pentru conectarea la distanţă
la programe interactive.
Instalarea programului se face din Network, Service în Windows NT şi va fi
tratată pe larg la cursul următor.
Odată cu sistemul NT 4.0 a fost introdus şi protocolul PPTP – Point to Point
Protocol, care suportă reţele private virtuale VPN multiprotocol, permiţând
conectarea clienţilor de la distanţă prin Internet.
Prin PPTP, clientul de la distanţă se va conecta la Internet şi apoi la serverul
RAS.
Protocolul PPTP oferă o modalitate de routare a pachetelor PPP cu IP, IPX sau
NetBEUI printr-o reţea TCP/IP, acceptând încapsularea multiprotocol ce permite
oricăruia din aceste pachete să fie transmis într-o reţea TCP/IP.
113
Pentru stabilirea unei conexiuni dial-up din Windows 9x, trebuie să fie instalat
un adaptor de dial-up în secţiunea Network şi se foloseşte programul Dial-up
Connection.
După specificarea legăturii noi, în momentul utilizării conexiunii trebuie
introduse numele şi parola, să fie confirmată selecţia modemului şi apoi se introduce
numărul de telefon la care va suna.
115

CAPITOLUL VII. EXTINDEREA REŢELEI

1. CONECTIVITATEA ÎN REŢEA

Pentru a extinde o reţea fără a o împărţi în mai multe domenii sau fără a o
conecta la o altă reţea, se pot utiliza următoarele echipamente:
- hub-uri pasive
- hub-uri active
- hub-uri inteligente
- repetoare
- bridge-uri (punţi)
- multiplexoare.

a) HUB-uri

Toate reţelele de calculatoare, cu excepţia celor pe cablu coaxial, necesită o


locaţie centrală în care toate cablurile reţelei să se întâlnească, numită HUB –
concentrator sau repetor multiport.
Un HUB administrează cablurile şi semnalele aferente acestora corespunzător
cu celelalte cabluri şi respectiv semnale care sunt conectate prin el.

La utilizarea unui HUB, trebuie să se ţină seama de următoarele reguli:


- limita uzuală este de maxim 30 de HUB-uri, depinzân de tipul de topologie
a reţelei
- pe cât posibil, HUB-ul trebuie conectat direct la placa de reţea a serverului
în loc de a-l conecta la alt HUB
- fiecare conexiune de pe HUB trebuie etichetată pentru o depanare uşoară
- cu cât se folosesc mai multe HUB-uri în lanţul transmisiei, cu atât viteza va
fi mai mică.
116
Există trei mari categorii de HUB-uri:
- HUB-uri pasive
- HUB-uri active
- HUB-uri inteligente – switch-uri.

HUB-uri pasive

Poartă semnalele segmentelor reţelei, fără o regenerarea a semnalului. Acest tip


nu amplifică semnalul ci îi absoarbe o parte din intensitate, reducând la jumătate
lungimea maximă recomandată a cablului.
La acest tip de HUB, fiecare calculator primeşte semnalele transmise de la
toate celelalte calculatoare conectate la acesta.

HUB-uri active

Sunt asemănătoare celor pasive, doar că au elemente electronice ce regenerează


sau amplifică semnalele, ceea ce permite mărirea distanţei dintre echipamente.
Dezavantajul este că amplifică zgomotul odată cu semnalul util, depinzând de
funcţia efectuată: amplificare pură a semnalului sau regenerare.
HUB-urile active sunt mai scumpe decât cele pasive, unele putând funcţiona şi
ca repetoare, caz în care sunt numite repetoare multiport.

HUB-uri inteligente – switch-uri

Asigură pe lângă regenerarea semnalului şi funcţii de administrare a reţelei şi


de selectare inteligentă a rutelor, alegând doar portul echipamentului unde semnalul
trebuie să ajungă, fără a-l trimite către toate calculatoarele din HUB.
Unele HUB-uri inteligente pot alege calea optimă spre calculatorul destinaţie
sau pot selecta automat viteza de transmisie a datelor în funcţie de tehnologiile
folosite.
Un avantaj al acestui tip de HUB este că la el pot fi conectate permanent toate
segmentele de reţea, deoarece pe un segment nu vor trece decât semnalele destinate
acestuia.
Un HUB funcţionează la nivelul Fizic al modelului OSI, deci nu va permite
comunicarea între tehnologii diferite de reţele.

b) Repetoare

Toate mediile de transmisie atenuează semnalele care trec prin ele, efectul
principal al acesteia fiind limitarea distanţelor maxime între echipamente.
117
Inserarea pe mediul de transmisie a unui echipament care să amplifice
semnalul, va creşte aceste distanţe, aceste echipamente fiind numite repetoare.

Există două categorii de repetoare: amplificatoare şi regeneratoare de semnal.


Amplificatoarele doar amplifică semnalul, inclusiv zgomotul pe când
regeneratoarele de semnal creează un duplicat exact al semnalului recepţionat
îndepărtând zgomotul, refăcând semnalul şi retransmiţând-ul în mediu mai departe.

Acest tip de repetor reduce zgomotul din mediul de transmisie.


Un repetor funcţionează la nivelul Fizic al modelului OSI, deci nu va permite
comunicarea între tehnologii diferite de reţele.
Ele nu au funcţii de conversie sau de filtrare, fiind necesară folosirea aceleiaşi
metode de acces la mediu, cele mai uzuale fiind CSMA/CD şi token passing.
În schimb poate conecta diferite tipuri de medii fizice:
118
Repetoarele sunt cea mai ieftină metodă de extindere a unei reţele, fiind
indicate doar atunci când traficul reţelei generat pe fiecare segment nu este foate mare
şi nu se dispune de fonduri suficiente.

c) Bridge-uri – punţi

Conectează segmente de reţea , ducând la creşterea dimensiunii reţelei. Spre


deosebire de repetor, un bridge selectează segmentul de reţea unde va trimite
semnalul recepţionat de el, prin citirea adreselor tuturor pachetelor de date
recepţionate şi routarea pe baza acestora spre destinaţie.

Bridge-ul citeşte locaţia fizică a sursei şi destinaţiei semnalului recepţionat, în


următoarele etape:
- recepţionează toate semnalele de la segmentele de reţea A şi B
- citeşte adresele pachetelor recepţionate, neprimindu-le pe cele ce vin din
segmenul A şi se duc tot în segmentul A, care nu mecesită o punte
- semnalele din segmentul A pentru calculatoare din segmenul B sunt
transmise
- Cele de pe segmentul B pentru calculatoare de pe acesta sunt tratate ca la
segmentul A.
119
Prin filtrarea adreselor, punţile pot împărţi o reţea în mai multe segmente şi pot
asigura scăderea congestiei şi a traficuluiîn reţea.
Pentru o utilizare eficientă a bridge-urilor, reţelele sunt împărţite în grupuri pe
baza locaţiei fizice a calcultoarelor şi a echipamentelor de reţea comune.
Există două tipuri de bridge-uri:
- transparente – transparent bridges, care păstrează în memoria lor tabelele de
adrese pe baza cărora se va determina ruta optimă
- cu routarea surselor – soursâce-routing bridges, necesită prezenţa întregii
rute în pachetele de date şi care nu rutează aceste pachete înteligent (la
reţele IBM Token Ring).
Dacă un segment al reţelei este utilizat la 60% din capacitatea sa maximă,
atunci trebuie luată în considerare instalarea unui bridge pentru izolarea unei părţi a
traficului.

Punţile funcţionează la nivelul legătură de date, subnivelul MAC al modelului


OSI, deci toate informaţiile din nivelele de mai sus nefiind-ui accesibile, deci nu
recunosc protocoale diferite.
O punte MAC controlează tot traficul din reţea, vrifică adresele sursă şi
destinaţie ale fiecărui pachet, generează o tabelă de routare, pe măsură ce informaţiile
devin disponibile şi transferă pachetele de date.
120
Deoarece punţile reprezintă instrumente puternice de extindere a reţelelor sunt
frecvent folosite în reţele ce conţin segmente dispersate pe zone mari, legate prin linii
telefonice, caz în care se utilizează punţi la distanţă.

Pentru acestea a fost implementat algoritmul SPA – spanning tree, cu ajutorul


căruia software-ul detectează existenţa mai multor rute, determină care este mai
eficientă şi configurează automat puntea pentru a o folosi pe aceasta, dezactivînd
software celelalte căi.

d) Multiplexoare

În unele cazuri, un mediu de transmisie poate gestiona o capacitate mai mare


faţă de capacitatea unui singur semnal.
Prin folosirea multiplexoarelor, este permisă utilizarea mai eficientă a benzii
mediului de transmisie prin combinarea a două sau mai multe semnale distincte şi
transmiterea lor simultană.
Semnalul original este apoi extras din fluxul multiplexat la destinaţie, operaţie
denumită demultiplexare.
Multiplexarea este o tehnică ce permite atât mediilor de bandă îngustă cât şi
celor de bandă largă să asigure transmiterea canalelor multiple de date, asigurând
modalitatea de partajare a unui segment de mediu prin combinarea mai multor canle
pentru transmiterea pe acel segment.
Există mai multe metode de combinare a canalelor, depinzând de tipul de
mediu pe care se aplică:
- multiplexare cu diviziune de frecvenţă
- multiplexare cu diviziune de timp
- multiplexare statistică cu diviziune de timp.
121
Multiplexarea cu diviziune de frecvenţă

FDM – Frequency division multiplexing, utilizează frecvenţe diferite pentru


combinarea multiplelor canle de date dintr-un mediu de bandă largă., putând fi
utilizată pentru separarea traficului ce traversează în diferite direcţii reţeaua locală.

Multiplexarea cu diviziune de timp

TDM – Time division multiplexing, împarte canalele de date în intervale de


timp, fiecărui echipament care comunică prin acest tip de multiplexarefiindu-i alocat
un interval de timp.
Se utilizează pentru medii de transmisie de bandă îngustă sau pentru canale
individuale din sisteme FDM de bandă largă.

Întrucât intervalele de timp sunt identice, multiplexoarele TDM se numesc


sincrone. Dacă un echipament nu-şi utilizează intervalul de timp alocat, acesta este
pierdut.
122
Multiplexarea statistică cu diviziune de timp

StatTDM – statistical TDM, se adresează problemei pierderii semnalelor de


timp alocate, fiind asigurată o soluţie inteligentă de alocare dinamică a intervalelor de
timp, în funcţie de încărcarea echipamentelor.
Deoarece termenii folosiţi sunt complecşi, frecvent se folosesc termenii MUX
sau TDI pentru multiplexor şi StartMUx pentru multiplexorul statistic.
123

2. CONECTIVITATEA ÎNTRE REŢELE

Presupune ca două sau mai multe reţele independente să poată fi conectate fără
a-şi pierde identitatea proprie.
Interconectarea include conectarea între diferite tipuri de reţele – ex Ethernet
cu Token Ring, prin utilizarea unor echipamente speciale deinterconectare.
Echipamentele principale de interconectare sunt:
- routerele
- brouderele
- gateway-urile
- CSU/DSU.
Avantajele conectivităţii între reţele sunt:
- reducerea traficului din reţea, astfel încât doar pachetele ce au destinaţie din
altă reţea traversează echipamentul de interconectare
- optimizarea performanţelor reţelelor, principalul avantaj, poate fi îngreunată
la folosirea unui server ca router.
- Simplificarea administrării, problemele se identifică mai uşor
- Eficienţa de traversare a distanţelor geografice mari, prin folosirea de reţele
locale interconectate.
Conceptul de interconectare stă la baza Internetului, acesta fiind de fapt o
multitudine de reţele interconectate între ele.

a) Routere şi broudere

Unul din echipamentele de interconectare de bază este routerul, care este o


combinaţie de hardware şi software.
Hardware-ul poate fi serverul de reţea, un calculator separat sau alt echipament
specific şi include interfeţe fizice în diferite reţele la care se conectează.
Software-ul are două mari componente:
- sistemul de operare
- protocolul de routare.
124
Routerele utilizează adresarea logică şi fizică pentru a conecta logic două sau
mai multe reţele de tipuri diferite, realizând acest lucru prin împărţirea unei reţele în
segmente logice de reţea, numite subreţele - subnets.
Fiecare subreţea este identificată prin adresa ei logică, ceea ce permite reţelelor
să fie separate, dar să poată schimba date între ele la nevoie.
Datele utile sunt grupate în pachete sau blocuri, la care se ataşează o adresă
logică de reţea.
Adresarea permite routerelor să calculeze foarte eficient ruta optimă către
destinaţie, acestea având funcţii asemănătoare bridge-urilor dar păstrând separarea
între reţele.
Timpul de procesare al routerului este mai mare decât al bridge-ului deoarece
ele verifică adresele fizice şi adresele logice şi sunt mai inteligente pentru că
utilizează un algoritm de determinare a rutei optime.
Prin trimiterea pachetelor pe baza adresei de reţea, routerele decongestionează
traficul de reţea.
Routerele au adresele de reţea memorate într-o tabelă de routare, ce conţine
toate adresele de reţea posibile şi căile posibile între ele.
Pe lângă stocarea informaţiilor între rute, tabelele de routare stochează costul
estimat al fiecărei rute, fiind determinat ţinând cont de mai mulţi factori: timp,
distanţă sau preţ.
Pentru cuantificarea routelor se utilizează următorii termeni:
- contorul de hopuri, decrie numărul de routere pe care îl va trece un mesaj
- contorul de stick, decrie intervalul de timp necesar mesajului pentru a sosi
la detinaţie. Un tick=1/18 sec.
- Costul relativ, este numărul ce se atribuie pe baza costului din acel moment
al legăturii.
Routerele pot dialoga doar între ele, nu şi cu calculatoarele din reţea.
125
Administratorul de reţea poate reprogama anumite routere cu informaţii
preconfigurate de rutare, dar cel mai bine este ca ele să fie lăsate singure să-şi
configureze tabelele de rutare.
Există două tipuri principale de rutere:
- statice, ce necesită configurarea manuală, folosescx o rută unică specificată
în tabela de rutare, fiind mai sigure
- dinamice, la care doar prima rută este manual configurată, celelalte rute
fiind alese pe baza unor parametri, pot decide schimbarea rutei, securitatea
fiind mai redusă. Pentru a se asigura totuşi securitatea se filtrează adresele
prin comnfigurarea manuală.
Routerele lucrează la nivelul reţea al modelului OSI, putând ţine cont de
informaţii despre protocoalele folosite.
Metodele de descoperire a ruterelor sunt:
- rutarea vector-diatanţă, prin care ruterul trimite semnale de avertizare
asupra prezenţei lui în reţea şi cu informaţiile din tabelele de rutare, ceea ce
duce la îngreunarea traficului de date.
- Rutarea pe baza stării legăturii, în care tabela de rutare se transferă doar la
instalare şi apoi la intervale mari de timp.
Un ruter stabileşte calea pachetelor de date determinând numărul de hops-
escale între segmentele reţelelor.
Routerele folosesc algoritmi de rutare specifici:
- OSPF – Open Shortest Path First, controlează procesul de rutare şi permit
ruterelor să răspundă rapid la modoficările din reţea. Folosit de TCP/IP
- RIP – Routing Information Protocol, foloseşte algoritmi de tip distance
vector pentru stabilirea rutei. Folosit la TCP/IP şi IPX
- NLSP – Netware Link services Protocol, folosit de reţele IPX (la fel ca
OSPF).
Protocoalele care suportă rutarea sunt:
- DECnet
- DDP – Apple Talk
- TCP/IP
- NW Link IPX
- OSI
- XNS
Cele nerutabile sunt:
- LAT – Digital DEC
- NetBEUI.

Fenomenul de furtună în reţea – broadcast storm, apare când o reţea este


supraîncărcată cu mesaje fiind depăşită capacitatea sa de bandă, putând provoca o
cădere a întregii reţele.
Repetoarele repetă acest fenomen în toată reţeaua, iar bridge-urile pot avea şi
ele probleme asemănătoare, posibilitatea apariţiei fenomenului fiind chiar mai mare
aici.
126
Deoarece reţelele ce folosesc rutere se bazează pe protocoale de adresare şi
gruparea logică a calculatoarelor şi resurselor, există o securitate mai mare faţă de
bridge-uri.
Ruterele pot avea firewall-uri ce limitează problemele acestui fenomen,
interconectarea cu rutere fiind mai stabilă.
Brouderele combină calităţile unui bridge cu cele ale unui router, avănd
următoarele facilităţi:
- rutarea protocoalelor rutabile selectate
- acţionează ca punte pentru protocoalele nerutabile
- oferă interconexiuni mai avantajoase decât punţile şi ruterele folosite
separat.

b) Porţile de interconectare – gateway

Fac posibilă comunicaţia între diferite arhitecturi şi medii, reîmpachetând şi


convertind datele ce urmează a fi transferate prin medii diferite, pentru a o face
compatibilă cu cerinţele sistemului destinaţie.
O poartă conectează sisteme care folosesc aceleaşi:
- protocoale de comunicaţie
- structuri de formate
- limbaje
- arhitecturi.
Porţile interconectează sisteme de operare diferite, modificând formatul datelor
pentru a-l face compatibil cu programul de aplicaţie de la destinatar.
Ele preiau pachetul dintr-un mediu, îi elimină anteturile protocolului existent,
apoi reîmpachetează datele cu stiva de protocoale existente.
127
Pentru procesarea datelor necesită următoarele operaţiuni:
- despachetarea datelor primite, eliminând urmele stivei de protocoale a
reţelei sursă
- încapsularea datelor ce se transmit în stiva de protocoale a reţelei destinaţie,
permiţând comunicarea reţelei.
De obicei se efectuează conversia protocoalelor la nivelul Aplicaţie, dar există
porţi ce folosesc toate nivelurile OSI.
Porţile mainframe sunt folosite frecvent la integrarea calculatoarelor personale
într-un mediu cu minicalculatoare sau calculatoare mainframe, astfel încât utilizatorii
au acces la sistemul mainframe ca şi când s-ar afla pe propriile calculatoare.

Porţile nu îngreunează traficul circuitelor de comunicaţie şi efectuează


performant sarcini specifice, folosirea unui server ca poartă necesitând resurse
specifice mari.

c) CSU/DSU

Uneori, la dezvoltarea unei reţele, este mai ieftin să fie utilizate reţelele publice
existente, ca de exemplu cea telefonică.
Conectarea la aceasta se face prin CSU/DSU – channel service units / digital
service units.
Furnizorii de reţea pot solicita utilizarea echipamentelor CSU/DSU pentru
trimiterea semnalelor prin reţeaua locală ca semnale de diferite formate şi putere, ce
pot fi translatate pe mediul reţelei publice.
CSU/DSU sunt utile şi pentru securizarea reţelei locale împotriva zgomotului şi
a tensiunilor foarte mari ce pot veni pe reţeaua publică.
129

CAPITOLUL VIII. REŢELE DE ARIE MARE

Reţelele de arie mare au fost proiectate pentru a rezolva problemele de


conectare între staţii de lucru depărtate şi reţele locale sau numai între reţele locale,
atunci când distanţele sunt prea mari pentru a fi utilizată o conexiune simplă prin
cablu.
Acest tip de reţele sunt necesare pentru transferul unor volume foarte mari de
date pe distanţe foarte mari.
Implementarea lor se face prin următoarele medii de transmisie:
- reţeaua publică telefonică cu comutaţie PSTN
- circuite închiriate de bandă mare şi de viteză mare
- cabluri de fibră optică de mare viteză
- legături de transmisiune prin microunde
- legături prin satelit
- legături radio
- Internet.
O reţea locală desfăşurată pe suprafaţa unui oraş se numeşte reţea
metropolitană MAN.

Când o reţea depăşeşte limitele unei reţele MAN , ea devine o reţea de arie
mare – WAN. Există două tipuri de reţele de arie mare:
- reţele de întreprindere, când reţeaua interconectează departamente ale
aceleiaşi companii aflate la distanţe mari între ele
- reţele globale, când reţeaua acoperă ţări şi continente şi include mai multe
tipuri de organizaţii.
Indiferent de mediul de transmisie utilizat, comunicaţia între două reţele locale
implică una din următoarele metode de transmisie a datelor:
- linii analogice
- linii digitale
- transfer de date cu comutaţie de pachete pe linii analoge sau digitale.
130
1. SERVICIILE REŢELELOR PUBLICE

Există mai multe tipuri de servicii oferite de serviciile publice, cele mai
populare fiind reţeaua de telefonie publică cu comutaţie PSTN – Public Switched
Telephone Network şi Internetul.

a) Reţeaua de telefonie publică cu comutaţie

Au fost iniţial proiectate doar pentru servicii de telefonie, în timp devenind


foarte sofisticate, permiţând mai multe tipuri de transmisie, inclusiv digitală.
O reţea PSTN este de regulă formată din următoarele elemente:
- echipamentele şi cablarea abonaţilor
- puncte de demarcaţie
- bucle locale
- oficii centrale
- oficii de comutaţie
- transmisii la mare distanţă
- puncte de monitorizare
- servicii de transmisie de date.

Echipamentele şi cablarea abonaţilor presupune ca acestea să fie trase până la


locuinţa abonatului, uzual folosindu-se cablu UTP cu conectori RJ11 sau RJ45.
Buclele locale conectează în sens invers cablul abonatului până la oficiul
central de comutaţie şi încep de la punctul de demarcaţiue. De regulă bucla locală
este din cablu UTP de înaltă calitate, fibră optică sau o combinaţie între acestea.
Oficiul central asigură o gamă variată de servicii, cel mai important fiind cel de
comutare a semnalelor recepţionate pe liniile de ieşire. Tot el asigură curentul electric
necesar stabilirii circuitului electric pe bucla locală.
131
Mai multe oficii centrale de comutaţie sunt conectate prin legături de
intercomunicaţie.
Grupurile de oficii centrale şi de comutaţie utilizează linii de mare distanţă
pentru asiguratea legăturilor de comunicaţie oriunde în lume, utilizând o varietate de
tipuri de medii de transmisie: cablu coaxial de bandă mare, cablu de fibră optică şi
relee de microunde.
Liniile de mare distanţă sunt conectate la oficiile centrale prin puncte de
prezenţă.
Reţeaua PSTN asigură un număr de opţiuni pentru transmisia de date, serviciile
asigurate şi ratele de transfer posibile, (utilizate în SUA) fiind:

b) Internet

Este o reţea partajată între agenţii guvernamentale, instituţii de învăţământ,


organizaţii private şi persoane fizice de pe tot globul, fără ca vreunul să fie
proprietarul Internet-ului (leagă peste 50 milioane de persoane).
În prezent a început dezvoltarea reţelei americane National Information
Infrastructure, numită magistrala informaţională, ce conectează toate reţelele prin
132
supermagistrale cu rate de transfer de peste 3 Gbs, ceea ce va oferi un nou nivel de
servicii pentru Internet.

Protocoalele SLIP şi PPP

Protocoalele SLIP – Serial In Line Protocol şi PPP – Point to Point Protocol


sunt două protocoale foarte comune utilizate pentru transmisia de pachete IP pe linii
seriale şi conexiuni telefonice.
Suita de protocoale TCP/IP se poate instala pe o varietate de medii de
transmisie:
- reţele locale IEEE 802.3 Ethernet
- reţele IEEE 802.5 Token Ring
- linii X.25
- legături prin satelit
- linii seriale.
Prin toate tipurile de reţele sunt definite standarde pentru transportul pachetelor
IP, cel mai des fiind utilizate SLIP şiu PPP. Acestea sunt similare, dar PPP este mai
sofisticat.
PPP este un mecanism de transport multiprotocol, faţă de SLIP care
administrează un singur trafic de date, TCP/IP.
PPP poate transporta simultan în trafic TCP/IP, IPX şi AppleTalk, ceea ce
uneori nu este un avantaj.
Protocolul SLIP foloseşte adresa IP a serverului ce oferă accesul la Internet ISP
– Internet Service Provider şi adresa IP a calculatorului ce face apelul de acces.
Protocolul PPP negociază parametrii de configuraţie la începutul iniţierii
conexiunii, pe când SLIP necesită configurarea manuală.
PPP poate negocia comprimarea headerului unui pachet, ceea ce va îmbunătăţi
viteza de transmisie, lucru nesuportat de SLIP şi oferă o securitate de tip IP
îmbunătăţită.
Protocolul PPP oferă două metode de acces automat în reţea:
- protocolul de autentificare a parolei PAP – Password Autentication Protocol
- protocolul de autentificare prin înţelegere CHAP – Challenge Handshake
Authentication Protocol.
În ultimii ani PPP a înlocuit treptat protocolul SLIP, datorită avantajelor
oferite.
133

2. COMUTAŢIA

Este o tehnică ce determină ce conexiuni sunt realizate şi cum sunt administrate


transferurile de pachete de date într-o reţea de arie mare.
Există trei tehnici importante de comutaţie:
- comutaţie de circuite
- comutaţie de mesaje
- comutaţie de pachete.

a) Comutaţie de circuite

La acest tip este stabilită o conexiune fizică între transmiţător şi receptor,


menţinută pe toată durata comunicaţiei.
Calculatorul iniţiator face o cerere de conexiune către destinaţie, iar
destinatarul răspunde cu un semnal când este pregătit să primească datele. Apoi sunt
transmise către destinaţie datele, iar destinatarul trimite mesaje de confirmare a
recepţionării corecte a datelor.
La terminarea comunicaţiei, calculatorul sursă trimite un semnal la destinatar,
care indică faptul că nu mai este necesară conexiunea şi deconectează circuitul.
Avantajele sunt o rată de transfer garantată şi lipsa întârzierilor, iar
dezavantajele utilizarea ineficientă a mediului de transmisie şi apariţia unor întârzieri
mari pe canal.

b) Comutaţia de mesaje

Fiecare mesaj este tratat ca o unitate independentă ce include adresa sursă şi


destinaţie în pachet, fiind transmis de la un echipament intermediar la altul până la
destinaţie.
Din acest motiv se numeşte reţea store-and-forward – priomeşte şi dă mai
departe.
Comutatoarele de mesaje pot fi programate atât cu informaţii despre rutele cele
mai eficiente cât şi cu informaţii relativ la comutatoarele vecine prin care pot
transmite mesajele către destinatar.
Echipamentele ce efectuează comutaţia de mesaje sunt de obicei calculatoare
cu software specializat pentru această funcţie (de ex. Poşta electronică).
Avantajele comutaţiei cu mesaje sunt:
- administrarea eficientă a traficului
- reducerea congestiei traficului din reţea
- partajarea canalelor de date, fiind utilizată o capacitate mai mare de bandă
- asigură comunicaţii asincrone indiferent de fusul orar.
Acest tip de comutaţie nu poate fi utilizată pentru aplicaţiile de timp real, ca
cele video sau audio, pentru care este folosită comutaţia de circuite.
134

Comutaţia de pachete

Asigură avantajele comutaţiei de circuite şi a celei de mesaje şi evită multe din


dezavantajele celor două tehnici.
Mesajele sunt sparte în pachete, fiecare incluzând în header informaţii despre
sursă, destinaţie şi nodurile intermediare. Pachetele pot fi rutate independent, ceea ce
oferă următoarele avantaje:
- capacitatea de bandă poate fi administrată prin împărţirea datelor pe diferite
rute în caz de congestie pe un circuit
- la întreruperea unei legături de reţea, pachetele rămase sunt rerutate.
Există două metode de comutaţie de pachete:
- comutaţia de datagrame, permite transmiterea rapidă şi eficientă a mesajelor
foarte lungi prin utilizarea pachetelor mici trimise pe rute diferite şi
reconstruite la nivelul reţea din receptor.

- comutaţia de pachete pe circuite virtuale, care stabileşte conexiuni logice


între echipamentele sursă şi destinaţie, numite circuite virtuale, toate
pachetele folosind aceeaşi rută logică stabilită prin comunicarea iniţială
între echipamente. Utilizată la servicii audio şi video.

Avantajele comutaţiei de pachete:


- Permite comunicarea mai multor echipamente pe acelaşi canal fizic
- Nodul de reţea poate ajusta rutele parcurse de pachet
- Întârzierile sunt mai mici deoarece nodurile nu memorează pe HDD
measjele ce se vor ruta, ca la comutaţiua de mesaje
La implementarea acestei metode trebuie să se ţină seama de:
- memorie RAM necesară mare
- putere de procesare mare datorită protocoalelor complexe
- datorită faptului că mesajele se împart în pachete mici, acestea pot fi uşor
pierdute.
135

3. LINIILE DE TRANSMISIE

Liniile analoge şi digitale oferă unul din cele mai populare medii de transmisie
pentru reţele de arie mare. Sunt folosite următoarele tipuri de linii de trnsmisie:

a) Linii comutate

Liniile de apel telefonic asigură conexiuni prin reţeaua PSTN. Aceste linii
deschid un nou circuit pentru fiecare apel nou şi pot utiliza căi de rutare diferite către
aceeaşi destinaţie.
Linia PSTN este o reţea cu comutaţie de circuite, asigurând legături end la end
între sursă şi detinaţie, de calitate diferită. Pe distanţe mari caltatea circuitelor
cauzează diferenţe între modemuri şi pot chiar să apară pierderi semnal.

b) Linii analogice dedicate

Numite şi linii închiriate, asigură circuite exclusive end-la-end care sunt


disponibile permanent. Sunt mai eficiente dar foarte scumpe, accesul fiind liber
permanent şi fiind posibil doar unui singur utilizator.

c) Linii digitale

Folosite pentru conexiuni de calitate înaltă, fiind folosite pentru înlocuirea


liniilor analogice ce produc zgomote care alterează semnalul transmis.
Sunt mai scumpe, dar oferă transmisii rapide, eficiente şi sigure, fiind
recomandate pentru servicii de date DDS.

Oferă următoarele avantaje:


- asigură transmisii sincrone cu erori foarte mici
- viteza de transmisie este de 2400, 4800, 9600 şi 56000 bps
136
- conexiunile sunt permanente, end-la-end şi full duplex
- poate fi oferit ca serviciu al companiei de telefonie locală.

d) Linii T

Reprezintă un tip de linii închiriate de mare viteză, folosite pentru transmisii


vocale. Se folosesc următoarele tipuri:
- T1 – 1.544 Mbps
- T2 – 6.312 Mbps
- T3 – 44.736 Mbps
- T4 – 274.176 Mbps
Serviciile pe linii T implică multiplexarea pentru a permite fluxurilor de biţi ale
purtătoarelor să fie multiplexate în fluxuri mari .

Numărul de canale T1 multiplexate în alte servicii sunt:


- T1 - 1 canal
- T2 - 4 canal
- T3 - 28 canal
- T4 - 168 canal
Deoarece serviciile pe linii T sunt foarte scumpe pentru unele aplicaţii,
furnizorii de servicii permit închirierea unor subdiviziuni ale fluxului T, de 64 Kbps,
numite T fracţional.

e) Linii “switched 56”

Sunt o variantă a liniilor DDS utilizate la cerere, nefiind linii dedicate. Ele sunt
punctul de intrare în transmisiunile digitale point to point de mare viteză.
Ele reprezintă o modalitate de reducere a costului total al liniilor DDS.
137

4. PROTOCOLUL PENTRU COMUTAŢIA DE PACHETE X.25

Reţelele cu comutaţie de pachete X.25 permit echipamentelor aflate la distanţă


o metodă de comunicare mai ieftină decât cea de închiriere a liniilor permanente.
Facilitatea de bază este redundanţa corecţiei de erori, ce permite transmisii de
date chiar şi pe linii analogice.
X.25 este un protocol cu comutaţie de pachete ce defineşte interfaţa dintra un
calculator cu comutaţie de pachete sincronă şi circuitele analogice dedicate sau
circuitele virtuale comutate ale reţelei publice.
Caracteristicile acestui protocol sunt:
- comutarea de circuite virtuale li rutarea virtuală dinamică pentru transmisia
pachetelor de date
- abilitatea utilizării oricărui canal sau legătură liberă din reţea
- posibilitatea utilizării corecţiei de erori redundantă la fiecare nod.
Teoretic nu există erori în reţelele X.25, ele fiind utilizate din 1970.
Protocolul X.25 are dezavantajul că mecanismul de stocare şi retransmisie
produce întârzieri de 0.6 sec, care la blocuri mari de date nu afectează mult, dar la
transmisiile cu cpnstrângeri de timp afectează.

5. REŢELELE FRAME RELAY

Este tot o reţea cu comutare de pachete ce foloseşte pachete de lungime


variabilă pentru a asigura viteze de transfer foarte mari.
Sunt mai puţin robuste decât X.25, dar sunt mai eficiente la transmisie şi nu
utilizează circuite virtuale permanente, deci nu necesită atât de multe informaţii
suplimentare.
Ele au evoluat din X.25, asigură viteze de 1.544 Mbps şi pot utiliza cabluri de
fibră optică.
Frame Relay utilizează circuite permanente virtuale PVC pentru stabilirea
conexiunilor end-la –end.
Costurile sunt moderate datorită optimizării cerinţelor de stocare ale reţelei,
ceea ce face ca Frame Relay să fie foarte căutată.
138

6. REŢELE ATM – ASYNCRONOUS TRANSFER MODE

Sunt descendente ale reţeleor cu comutaţie de pachete şi folosesc transmisia


uniformă de pachete de date împărţite în cadre de date, fiecare cadru fiind încapsulat
într-o celulă adresabilă de dimensiuni egale cu 53 biţi şi rutat prin comutatoare
hardware.
Transmisia de date atinge viteze foarte mari, între 155 Mbps şi 622 Mbps
(teoretic 1.2 Gbps), ATM oferind o comunicaţie rapidă în timp real, pentru
comunicaţii cu constrângeri de timp în reţele locale de arie mare, de bandă îngustă
sau largă.
ATM utilizează celule de dimensiune fixă de 53 octeţi, din care 48 de
informaţie utilă şi 5 pentru header, ceea ce duce la viteze foarte mari de transmisie.
În locul comutaţiei software lente cu verificare de erori la fiecare nod, ATM
foloseşte comutaţia hardware la nivelul legătură de date al modelului OSI.
Calitatea mare şi liniile digitale fără zgomot nu necesită mecanisme de corecţie
foarte puternice, astfel încât calculatoarele destinaţie efectuează corecţia de erori.
La fiecare nod de comutaţie, headerul ATM identifică un circuit virtual care va
ruta celulele către calculatorul destinaţie, headerul permiţând comutatorului
redirecţionarea celulelor spre următoarea legătură din circuit, ceea ce permite viteze
de peste 1 Gbps.
ATM este compatibil cu cele mai uzuale tipuri de cabluri: bifilare, coaxiale şi
fibră optică.
ATM permite transmisii la viteze de 25 Mbps, 45 Mbps, 52 Mbps, 100 Mbps,
155 Mbps şi 622 mbps şi este compatibil cu alte metode de transmisie, celulele ATM
putând fi încapsulate în protocoale specifice FDDI, SONET, T3, OC3 şi Fiber
Channel.
139

7. REŢELE ISDN – INTEGRATED SERVICES DIGITAL NETWORK

Sunt reţele ce oferă servicii digitale cu comutaţie, vândute ca şi servicii


telefonice obişnuite de companiile de telefonie.
Ele sunt asigurate de companiile de telefonie prin înlocuirea liniilor analogice
cu linii digitale.
Canalele ISDN se găsesc la multipli de 56/64 Kbps, adică la 384 Kbps şi 1.544
Mbps. Cele mai obişnuite opţiuni ale serviciului sunt rata de bază şi rata primară de
transmisie.
Rata de bază împarte banda în trei canale de date, două numite canale B, cu
viteza de 64 Kbps şi al treilea canal D sau de semnalizare, cu viteza 16 Kbps.
Rata de bază ISDN se numeşte prescurtat 2B+D, un calculator putând utiliza
două canale B ce formează un canal de 128 Kbps.
Prin comprimarea datelor transmise, viteza poate fi depăşită în funcţie de
gradul de comprimare al datelor.
Opţional, un canal B poate fi utilizat pentru transmisie de date iar celălalt
pentru transmisii vocale.
Rata primară ISDN sau PRI (23B+D) utilizează întreaga bandă T1 de 1.544
Mbps pentru a asigura 23 canale de 64 Lbps şi un canal D de 64 Kbps, utilizat pentru
semnalizare şi administrarea legăturilor.
Metoda de taxare este avantajoasă, putând fi închiriate anumite canale de bază
pentru o durată determinată.
140

8. REŢELE FDDI – FIBER DISTRIBUTED DATE INTERFACE

Este o tehnologie standard ce transmite pachete cu informaţii prin utilizarea


luminii produse de un laser sau LED la viteze foarte mari.
Mediul de transmisie este fibra optică, viteza fiind în jur de 100 Mbps, la o
lungime a cablului de peste 100 Km, cu repetoare la fiecare 2 Km.
Tehnologia TP-PMD – twisted pair physical medium dependent foloseşte
cablul de cupru pentru transmisia FDDI pe distanţe scurte.
Accesul la reţea la FDDI este asemnător ca la Token ring, având în plus o
strategie de toleranţă la defecte prin folosirea a două inele şi o tehnică numită
wrapping.

Wrapping-ul este facilitatea de toleranţă la defecte a sistemului şi intră în


funcţiune când apare o întrerupere a unuia sau ambelor inele din reţea.
La apariţia întreruperii, se identifică domeniul unde s-a produs, acesta
incluzând şi staţiile alăturate cablului rupt.
Mecanismul de wrapping rerutează pachetele de date în jurul staţiilor alăturate
cablului rupt.
141

Avantajele reţelei FDDI sunt:


- capacitate mare de bandă, apropiată de 250 Gbps prin folosirea fibrei optice.
- Viteze de transfer foarte mari 100 Mbps
- Securitatea foarte bună, fiind dificil accesul ilegal al fibrei optice
- Cablul optic folosit este mult mai rezistent
- Rezistenţa la interferenţele electromagnetice
- Lungimea cablurilor de peste 2 KM
- Greutatea cablului optic folosit mai mică decât a cablului de cupru.
- utilizarea jetoanelor multiple pentru viteze mari
- acordarea priorităţii unor staţii pentru a le asigura un serviciu mai rapid
- toleranţa la defecte a sistemului.
Dezavantajele sunt:
- tehnologie foarte complicată
- costul mare de implementare chiar pentru dimensiuni mici ale reţelei.
142

9. REŢELE SONET – SYNCRONOUS OPTICAL NETWORK

Sunt reţele optice sincrone, prin transmisie pe fibră optică la viteze foarte mari,
de peste 1 Gbps.
Limita inferioară a vitezei de transmisie este de 51.84 Mbps, cele superiaore
fiind multipli ai vitezei inferioare sau de bază a reţelei.
Vitezele de transmisie se calculează în funcţie de viteza purtătoarei optice –
optical carrier OC.
Reţelele SONET se folosesc pentru:
- interconexiuni ale reţelelelor locale întinse şi de mare viteză
- deservirea traficului video
- trafic video în mişcare (filme)
- sevicii profesionale
- transfer de imagini de înaltă rezoluţie
- transferul sunetului de înaltă fidelitate.
143

CAPITOLUL IX. DEPANAREA REŢELELOR DE


CALCULATOARE

Ca administrator de reţea, o preocupare majoră după instalarea reţelei este


menţinerea parametrilor optimi de funcţionare.
Cea mai bună metodă de păstrare a parametrilor iniţiali este monitorizarea şi
prevenirea problemelor de reţea.

1. PREVENIREA PROBLEMELOR

Problemele unei reţele se împart în următoarele categorii:


- mediul fizic al reţelei
- problemele electrice
- viruşii, paraziţii şi caii troieni
- securitatea reţelei.

a) Problemele mediului fizic al reţelei

Problemele cele mai mari sunt date de următorii factori de mediu:


- temperatura , la încălzirea componentelor, acestea se dilată iar la răcire se
contractă, fenomen ce duce la fărâmiţarea cipurilor, circuitele integrate
pierzând treptat cu socket-urile în care sunt introduse.
- Calitatea aerului, este foarte important ce aer circulă în cutia calculatorului
pentru a asigura răcirea, trebuind evitaţi factorii poluanţi
- Magnetismul, poate corupe datele din calculator, pentru evitare trebuind
evitate obiectele magnetizate puse în apropierea calculatorului.

b) Problemele electrice

Cele mai mari probleme electrice sunt:


- suprapunerea comunicaţiilor, crosstalk, apare la alăturarea a două cabluri,
combaterea făcându-se prin depărtarea sau izolarea lor
- zgomotul, este un semnal de tensiune, curent şi frecvenţă joasă ce
interferează cu semnalul normal transmis, deteriorând-ul. Există două tipuri
de zgomote: interferenţa electromagnetică şi interferenţele radio. Evitarea se
face prin împământarea echipamentului, evitarea surselor de zgomot,
utilizarea cablurilor protejate şi verificarea emisiilor echipamentelor din
reţea.
- Problemele electrice statice, poate creşte înaintea unei descărcări, acestea
fiind evitate prin împământarea echipamentului, utilizarea unstrumentelor
izolate electrostatic, evitarea atingerii directe a circuitelor integrate şi a
144
conectorilor, folosirea pungilor antistatice la transportul componentelor şi
păstrarea umidităţii între 70 şi 90 (cea scăzută măreşte riscul descărcărilor
electrostatice).
- Problemele electrice transiente, numite şi vârfuri, constau în creşteri bruşte
şi foarte mari a tensiunii, protecţia fiind realizată prin instalarea pe un
circuit electric separat, cu siguranţe, asigurarea unei bune împământări şi a
unui supresor de curent sau UPS.

c) Viruşi, paraziţi şi cai troieni

Un virus este un program cu rolul de a altera fişierele stocate sau configuraţia


sistemului şi se autocopiază pe discuri externe sau pe alte calculatoare. Ei necesită
unele acţiuni pentru a se activa, se autoataşează la fişierele executabile, în FAT sau în
sectoarele de BOOT ale calculatoarelor. Ei se pot executa singuri fără a necesita un
program gazdă, ca la programele parazite.
Paraziţii sunt programe distructive şi periculoase ce afectează calculatoarele,
putând funcţiona independent şi transmiţând altor calculatoare copii proprii.
Calul troian este un program proiectat să se deghizeze sub forma unui program
inocent şi aşteaptă momentul prielnic pentru a acţiona, de ex. Captează parola de
reţea a utilizatorului.
Protecţia împotriva viruşilor se face prin:
- instruirea utilizatorilor reţelei
- efectuarea de backup-uri regulate verificate
- încărcarea severului de pe o sursă unică
- ştergerea sectorului MBR prin comanda FDISK –MBR pe client
- verificarea datelor cu antiviruşi actualizaţi permanent
- controlul punctelor de intrare pe clienţi şi servere
- utilizarea facilităţilor oferite de sistemul de operare pentru limitarea
accesului la fişierele ce pot fi virusate.

d) Securitatea

Înseamnă protecţia datelor din reţea împotriva ameninţărilor accidentale sau


deliberate.
Problemele ce pot afecta securitatea sunt:
- distrugerea datelor sau a hardware-ului din reţea şi coruperea datelor
- expunerea datelor critice prin interceptare
- întreruperile reţelei, ce cauzează pierderi de date.
Evitarea şi prevenirea problemelor de securitate se face prin:
- întocmirea şi aplicarea Planului de securizare al reţelei
- Controalele de securitate prin parole unice schimbate periodic,
restricţionarea timpului de acces în sistem, limitarea conturilor guest,
limitarea accesului la resursele reţelei, software de criptarea datelorşi
sisteme redundante RAID pentru stocarea datelor.
145

2. DEPANAREA REŢELEI DE CALCULATOARE

Depanarea reduce numărul problemelor ce pot apărea şi le rezolvă pe cele deja


produse.
Procesul de depanare presupune o combinaţie de cunoştinţe şi experienţă şi
constă în următoarele etape:

a) Izolarea unei probleme

Se face prin paşii următori:


- eliminarea posibilităţii unei erori din partea utilizatorului
- verificarea conexiunilor fizice cu reţeaua ale unui calculator
- copii ale datelor dacă apar probleme la unităţile de stocare a datelor
- pornirea şi oprirea fiecărui nou echipament din reţea
- eliminarea din reţea a elementelor ce nu sunt necesare şi izolarea problemei
prin implicarea unui număr cât mai mic de variabile.

b) Stabilirea modelului strategiei de depanare

Microsoft utilizează modelul de depanare cu 5 paşi:


- alocarea priorităţii problemei, fiecare problemă având un anumit nivel de
prioritate
- colectarea informaţiilor legate de problemă, prin aflarea de la utilizator când
a funcţionat corct calculatorul ultima oară şi ce modificări au fost făcute de
când nu s-a mai utilizat calculatorul.
- Stabilirea listei posibilelor cauze, prin împărţirea problemei în părţi mici,
care vor fi testate pe rând
- Efectuarea testelor de izolare a problemei, prin folosirea de echipamente de
testare adegvate în condiţiile optime
- Studierea rezultatelor pentru identificarea soluţiilor.

c) Recuperarea reţelei în caz de dezastru

Se face prin implementarea următoarelor sisteme de protecţie:


- implementarea unui sistem flexibil de backup
- folosirea utilitarelor oferite de sistemul de operare
- utilizarea serviciilo profesionale de recuperare a datelor şi a altor utilitare de
recuperare.
146
d) Documentaţia soluţiei

Se face prin folosirea următoarelor tipuri de documentaţii ce conţin informaţii


despre depanarea problemelor frecvente ale unei reţele, care includ:
- depanarea reţelelor locale
- istoria problemelor
- referinţe tehnice.

Pentru depanare se pot folosi serviciile şi documentaţiile puse la dispoziţie de


producători, cum ar fi:
- Microsoft TechNet
- Site-ul WWW al Microsoft şi biblioteca transferabilă, la adresa
http://www.microsoft.com
- Reviste şi grupuri de utilizatori
147

3. INSTRUMENTE DE DIAGNOSTICARE ALE UNEI REŢELE

Există mai multe instrumente importante ce pot fi utilizate pentru


diagnosticarea problemelor din reţea.
Principalele instrumente de diagnoză sunt:
- terminatorii
- testerele de cabluri
- reflectometrele de domeniu TDR
- voltmetrele digitale
- analizoarele de protocol.

a) Terminatorii

Folosiţi pentru determinarea locului unei întreruperi în cablu, prin împărţirea


unei bucăţi de cablu şi inserarea unui terminator putând fi determinat locul unde se
află defectul de cablu: la capăt sau la mijloc.

b) Testerele de cabluri

Sunt instrumente de testare a integrităţii unei porţiuni de cablu, ce execută


programe de testare pentru determinarea atenuării, rezistenţei şi a altor caracteristici
ale cablului.
Testerele pot oferi o gamă largă de servicii, cele vechi funcţionând doar la
nivelul fizic la nivelului OSDI pe când cele moderne pot funcţiona până la nivelul
reţea al modelului OSI.
Ele pot oferi informaţii despre numărul de cadre transmise, coliziunile
excesive, coliziunile întârziate, numărul de cadre eronate şi congestia traficului.

c) Reflectometrele TDR – Time Domain Reflectometru

Funcţionează prin emiterea unui puls – semnal foarte scurt, cu amplitiudinea


cunoscută, ce traversează cablul.
TDR măsoară întârzierea de timp asociată reflexiilor provocate de semnal,
astfel încât determină locul unde se află un scurtcircuit sau a secţiunilo deschise de
cabluri.
Reflectometrele optice testează fibra optică asemănător ca la celelalte tipuri de
cabluri.
La testarea cablului trebuiesc deconectate toate repetoarele şi bridge-urile din
reţeaua locală.
TDR utilizează pulsuri pozitive de curent, care pot afecta transceiverele, de
aceea acestea trebuiesc întrerupte înaintea testelor.
148
d) Voltmetre digitale

Folosite pentru determinarea întreruperilor de cablu prin măsurarea tensiunilor


ce traversează reţeaua. Poate fi folosit şi pentru a se testa continuitatea unui cablu şi
scurcircuitele.

e) Analizorul de protocol

Monitorizează şi înregistrează activitatea reţelei şi oferă indicaţii de optimizare


a performanţelor acesteia.
Este un instrument foarte puternic pentru depanarea unei reţele ce poate oferi
analize de trafic foarte detaliate în timp ale comportamentului acelei reţele.
Este foarte util pentru analizarea funcţionalităţii generale ale unei reţele, dar
poate oferi aceleaşi servicii ca reflectometrele sau testerele de cablu (unele au
reflectometre încorporate).
O facilitate este declanşarea unei alarme când traficul de reţea depăşeşte un
prag stabilit.
Cele mai cunoscute analizoare de protocol sunt:
- Novell LAN analyzer pentru Windows
- Network General Sniffer
- Hewlet Packard Network Advisor.