Копия RC-EXAM-2

1. Noţiuni generale privind reţelele de calculatoare.
O rețea de calculatoare leagă între ele o mulțime mai mică sau mai mare de calculatoare, astfel încât un calculator poate
accesa datele, programele și facilitățile sau resursele unui alt calculator conectat la aceeași rețea. De obicei este nevoie de
măsuri de restricție/siguranță a accesului.
Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare și deja foarte diverse, începând cu tot felul de cabluri metalice și de
fibră optică, chiar submarine, și terminând cu legături fără fir prin unde radio cum ar fi Wi-Fi, WiMAX sau Bluetooth,
prin raze infraroșii ca de ex. IrDAsau prin intermediul sateliților.
2.Evoluţia sistemelor de calcul de la sisteme locale la reţele de calculatoare.
Rularea aplicaţiilor financiare pe calculatoare independente a devenit in scurt timp o maniera ineficienta si costisitoare de
a face afaceri. Era nevoie de o soluţie care să rezolve următoarele trei probleme:
• cum să se evite duplicarea echipamentelor si resurselor
• cum să se comunice eficient
• cum să se administreze o astfel de reţea
Primele reţele locale erau de dimensiuni mici, cu câteva calculatoare conectate împreună şi un periferic care era partajat.
Tehnologia de început limita dimensiunile reţelei atât în privinţa numărului de calculatoare, cât şi în privinţa vitezei.
Urmatoarea etapa a fost dezvoltarea sistemelor multiprocesor si a sistemelor multicalculator. Un sistem multiprocesor
rezulta din interconectarea a doua sau mai multor procesoare cu memorii si echipament de intrare- iesire comune. Intr-un
sistem multicalculator, calculatoarele sunt interconectate intre ele prin linii de comunicare formand o retea de calculatoare.
Intr-o retea avem mai multe calculatoare autonome (independente) care pot sau nu sa comunice fiecare cu fiecare.
1.Retelele de comunicatie au o evolutie continua în ceea ce priveste:
2. Complexitatea
3. Gradul de utilizare
4. Proiectarea
5. Executia si implementarea
6. Securitatea si gestionarea
3. Caracteristici de bază ale reţelelor de calculatoare.
-Viteza de comunicare
-Distribuire a unui fisier
-Roll Back si Back Up
-Software și hardware sharing
-Securitate
-Scalabilitate
-Fiabilitate
4. Clasificarea reţelelor de calculatoare.
a) Dupa topologie:
Bus (înseamnă magistrală) - are o fiabilitate sporită și o viteză mare de transmisie;
Ring (inel) - permite ca toate stațiile conectate să aibă drepturi și funcțiuni egale;
Star (stea) - oferă o viteză mare de comunicație, fiind destinată aplicațiilor în timp real.
b) Dupa modul de conectare:
fibră optică, Ethernet, Wireless LAN, HomePNA sau Power line
c) Dupa arhitectura de rețea:
- Active Networking Architecture
- Client-Server Architecture
- Peer-to-peer (workgroup) Architecture.
d) După aria de acoperire:
personale, locale, academică, metropolitană, de arie largă, globală
Clasificarea retelelor trebuie sa ia in considerare doua aspecte foarte importante: tehnologia de transmisie si scara la care
opereaza reteaua.
Din punct de vedere al tehnologiei de transmisie, retelele sunt de doua feluri:
1. Retele cu difuzare
•Un singur canal de comunicatie este partajat de toate masinile din retea
•Comunicatia se realizeaza prin intermediul unor mesaje scurte, numite pachete, care au in structura lor, printre altele, un
camp pentru desemnarea expeditorului si unul pentru desemnarea destinatarului
•Se pot trimite pachete catre toate masinile din retea, acest mod de operare numindu-se difuzare
2. Retele punct-la-punct
•Dispun de numeroase conexiuni intre perechile de masini individuale ce formeaza reteaua
•Pentru a ajunge la destinatie, un pachet de date trebuie sa treaca prin mai multe masini intermediare, fiind nevoie de
algoritmi pentru dirijarea pachetelor pe un drum optim
•Este un model folosit pentru retelele mari, in timp ce difuzarea se foloseste pentru retelele mici
Dupa marimea retelei, distingem trei tipuri:
• Retele locale (LAN)- retele localizate intr-o singura cladire sau intr-un campus de cel mult cativa kilometri;
conectarea se face de obicei cu ajutorul unui singur cablu, la care sunt legate toate masinile
• Retele metropolitane (MAN)-retele care se pot intinde intr-o zona de pe suprafata unui intreg oras. Pentru conectare
se folosesc doua cabluri unidirectionale la care sunt conectate toate calculatoarele, fiecare cablu avand un capat de
distributie (dispozitiv care initiaza activitatea de transmisie)
• Retele larg raspandite geografic (WAN)- retele care ocupa arii geografice intinse, ajungand la dimensiunea unei
tari sau a unui intreg continent;
5. Componente și funcțiile de bază ale ruterelor și comutatoarelor.
Componentele principale ale unui ruter din prima generaţie sunt:
 Procesorul (asigură, prin implementarea softurilor pe parcursul comutării pachetelor, interfaţa cu utilizatorul
fără a utiliza hardware specializat; construieşte tabelele de rutare şi le menţine); memoria (este gestionată de
către sistemul de operare) şi interfeţele (elementele discrete ce asigură recepţionarea şi transmiterea pachetelor
pentru diversele medii de transmisie suportate de ruter).
 Funcția îndeplinită de rutere se numește rutare. Ruterul este un dispozitiv care conectează două sau mai
multe rețele de calculatoare bazate pe „comutarea de pachete” (packet switching).
Componentele și funcțiile de baza a comutatoarelor:
 Componentele de baza ale unui switch sunt: un procesor de uz general, memorie pentru cadre si o magistrala sau
switch prin care circula cadrele in procesul de switching strins cuplata cu unul sau mai multe procesoare
specializate care realizeaza comutarea pachetelor.
 Switch-ul analizeaza frame-urile primite si decide daca frame-ul trebuie trimis si daca da pe ce port.
6. Accesarea unui echipament și navigarea în IOS.
Există câteva modalități pentru a accesa mediul CLI. Cele mai obișnuite metode sunt:
-Consola
- TelnetsauSSH
- Port AUX
Trecerea de la modul EXEC al utilizatorului la cel privilegiat Comenzile enable și disable sunt utilizate pentru a
modifica CLI-ul între modul EXEC al utilizatorului și modul EXEC privilegiat. Pentru a accesa modul EXEC
privilegiat, folosiți comanda enable . Modul EXEC privilegiat este denumit uneori modul enable.
enable, configure terminal, hostname, line console 0, password, login, exit, enable password, enable
secret, service password-encription, banner motd, copy running-config startup-config, show running-config
7. Noțiunea Hostname, comanda show și limitarea accesului la echipamente în IOS.
Hostname-urile permit echipamentelor să fie identificate de administratorii de rețea prin intermediul unei rețele sau a
Internetului.
Cuvintele cheie descriu parametrii specifici în interpretorul comenzii. De exemplu, comanda show este utilizată pentru a
afișa informația despre echipament. Această comandă are diferite cuvinte cheie care trebuie folosite pentru a stabili ce
rezultat trebuie afișat.
Așa cum am discutat anterior, IOS-ul folosește moduri ierarhice pentru a ajuta la securitatea echipamentului. Ca parte a
acestei îmbunătățiri de securitate, IOS-ul poate accepta câteva parole pentru a permite diferite privilegii de acces la
echipament.
Parolele introduse aici sunt:
Parola Enable - Limitează accesul la modul EXEC privilegiat

Enable secret - Criptat, limitează accesul la modul EXEC privilegiat
Parola Consolei - Limitează accesul al echipamente folosind conexiunea la consolă
Parola VTY - Limitează accesul echipamentului prin Telnet
8.Adresarea echipamentelor și verificarea conectivităţii în IOS.
enable, conf t, interface vlan 1, ip address ..., ping...
9. Modelul de referință OSI ISO.
Este o stiva de protocoale de comunicație ierarhic foarte des folosit pentru a realiza o rețea de calculatoare. Modelul
OSI al Organizatiei Internationale pentru Standardizare (ISO) este structurat pe sapte niveluri:
Modelul OSI cuprinde sapte niveluri. Principiile aplicate pentru a se ajunge la cele sapte niveluri sunt urmatoarele:
1. Un nivel trebuie creat atunci cand este nevoie de un nivel de abstractizare.
2. Fiecare nivel trebuie sa indeplineasca un rol bine definit.
3. Functia fiecarui nivel trebuie aleasa acordandu-se atentie definirii de protocoale standardizate pe plan international.
4. Delimitarea nivelurilor trebuie facuta astfel incat sa se minimizeze fluxul de informatii prin interfete.
5. Numarul de niveluri trebuie sa fie suficient de mare pentru a nu fi nevoie sa se introduca in acelasi nivel functii
diferite si suficient de mic pentru ca arhitectura sa ramana functionala.
10.Funcțiile straturilor OSI ISO
Nivelul aplicatie este cel care este situat cel mai aproape de utlizator; el ofera servicii de retea aplicatiilor utilizator. Difera
de celelalte niveluri OSI prin faptul ca nu ofera servicii nici unui alt nivel, ci numai unor aplicatii ce sunt situate in afara
modelului OSI. Nivelul aplicatie stabileste disponibilitatea unui calculator cu care se doreste initierea unei conexiuni,
stabileste procedurile ce vor fi urmate in cazul unor erori si verifica integritatea datelor.
Nivelul prezentare face traducerea intre diverse formate de reprezentare, prin intermediul unui format comun. Tot nivelul
prezentare este responsabil cu eventuala compresie/decompresie si criptare/decriptare a datelor.
Nivelul transport segmenteaza datele in sistemul sursa si le reasambleaza la destinatie. Nivelul transport incearca sa ofere
un serviciu de transport de date care sa izoleze nivelurile superioare de orice specificitati legate de modul cum este executat
transportul datelor.
Nivelul retea este un nivel complex care ofera conectivitate si selectia drumului de urmat intre doua sisteme gazda care
pot fi localizate in retele separate geographic, acest nivel se realizeaza adresarea logica a tuturor nodurilor din Internet. La
nivelul retea opereaza ruterele, dispozitivele cele mai importante in orice retea de foarte mari dimensiuni. Daca doriti sa
retineti nivelul retea in cat mai putine cuvinte, ganditi-va la selectia drumului, rutare si adresare.
Nivelul legatura de date ofera transportul sigur al informatiei printr-o legatura fizica directa. Pentru a realiza acest lucru,
nivelul legatura de date se ocupa cu adresarea fizica, topologia retelei, accesul la retea, detectia si anuntarea erorilor si
controlul fluxului fizic
Nivelul fizic defineste specificatii electrice, mecanice, procedurale si funcitionale pentru activarea, mentinerea si
dezactivarea legaturilor fizice intre sisteme. In aceasta categorie de caracteristici se incadreaza niveluri de tensiune,
timingul schimbarilor acestor niveluri, rate de transfer fizice, distante maxime la care se poate transmite si alte atribute
similare care sunt definite de specificatiile fizice.
11. Esența și arhitectura Internet.

Internetul este, de fapt, o retea ce interconecteaza retele raspandite in lumea intreaga, incadrandu-se in categoria
retelelor WAN (Wide Area Network – retele cu larga raspandire geografica). Calculatoarele din Internet sunt conectate
prin intermediul unor linii de comunicatie (cablu, radio, fibra optica, e.t.c) prin care se transmit datele.
Reteaua Internet poate fi privita ca un graf, care are drept muchii liniile de comunicatie, iar ca noduri un
echipament hardware. Intr-un nod nu se afla neaparat un calculator gazda, ci se poate amplasa un echipament periferic
(display, imprimanta) sau un controler de comunicatie (numit si nod de comutare sau router) si avand sarcina de a dirija
datele in cadrul retelei.
O retea intranet este o retea privata si interna a unei companii care utilizeaza aceleasi tehnologii (servicii) ca si Internetul.
O retea extranet este o extensie a unei retele intranet ce permite comunicarea între anumite institutii din aceasta retea
extranet, în cele mai multe cazuri oferind un acces limitat la reteaua intranet a acestor organizatii. O retea extranet
utilizeaza aceleasi tehnologii (servicii) ca si Internetul.
12. Modelul arhitectural TCP/IP și compararea lui cu cel OSI.

Modelul TCP/IP are doar patru nivele (conform Cisco Academy):
1. Nivelul gazda-retea
2. Nivelul internet
3. Nivelul transport
4. Nivelul aplicatie
1. Nivelul gazda-retea
Modelul nu spune mare lucru despre acest nivel, esentialul fiind acela ca, printr-un anumit protocol (nu se zice nimic
despre el), gazda trimite prin intermediul retelei pachete IP. Acest protocol misterios difera de la o retea la alta si subiectul
nu este tratat in literatura de specialitate.
2. Nivelul internet
Acest nivel este axul pe care se centreaza intreaga arhitectura, rolul sau fiind acela de a permite gazdelor sa emita pachete
in retea si de a asigura transferul lor intre sursa si destinatie. Se defineste un format de pachet si un protocol (IP), nivelul
trebuind sa furnizeze pachete IP la destinatie, sa rezolve problema dirijarii pachetelor si sa evite congestiile (lucreaza
asemanator cu nivelui retea din modelul OSI).
3. Nivelul transport
Este proiectat astfel incat sa permita dialogul intre entitatile pereche din gazdele sursa si destinatie, pentru aceasta fiind
definite doua protocoale capat-la-capat: TCP si UDP. Protocolul de control al transmisiei (TCP) permite ca un flux de
octeti emis de o masina sa fie receptionat fara erori pe orice alta masina din retea. TCP fragmenteaza fluxul de octeti in
mesaje discrete pe care le paseaza nivelului internet. La destinatie, procesul TCP receptor reasambleaza mesajele primite,
reconstituind datele initiale. TCP realizeaza controlul fluxului de date pentru a evita situatia in care un transmitator rapid
inunda un receptor lent cu mai multe mesaje decat poate acesta sa prelucreze. TCP este un protocol orientat pe conexiune
. UDP ( User Datagram Protocol- protocolul datagramelor utilizator) este un protocol nesigur, fara conexiuni, destinat
aplicatiilor care doresc sa utilizeze propria secventiere si control al fluxului si nu mecanismele asigurate de TCP. Este un
protocol folosit in aplicatii pentru care comunicarea rapida este mai importanta decat acuratetea transmisiei, asa cum sunt
aplicatiile de transmitere a sunetului si imaginilor video.
4. Nivelul aplicatie
Nivelul aplicatie contine protocoalele de nivel inalt, cum ar fi terminalul virtual (TELNET), transferul de fisiere (FTP) si
posta electronica . Protocolul TELNET permite utilizatorului sa se conecteze pe o masina aflata la distanta si sa lucreze
ca si cum s-ar afla intr-adevar langa aceasta. Pe parcurs s-au adaugat alte protocoale ca DNS (serviciul numelor de
domenii), pentru stabilirea corespondentei dintre numele gazdelor si adresele retelelor, NNTP- folosit pentru transferul
articolelor (stiri), HTTP-folosit pentru transferul paginilor web, e.t.c
TCP vs OSI
TCP / IP este cea mai veche dintre cele două abordări ale comunicațiilor de date și este bine stabilită în întreaga lume.
Modelul OSI, totuși, este un concept dovedit care este utilizat în toate celelalte protocoale de comunicații de date. Acesta
va continua să fie utilizat ca îndrumare pentru toate celelalte aplicații de comunicații.
Asemanări:
Ambele au arhitectura stratificată.
Straturile oferă funcționalități similare.
Ambele sunt stive de protocol.
Ambele sunt modele de referință.
Modelele de referinţă OSI şi TCP/IP au multe lucruri în comun. Amândouă se bazează pe conceptul unei stive de
protocoale independente. De asemenea, funcţionalitatea nivelurilor este în linii mari similară. De exemplu, în ambele
modele, nivelurile până la nivelul transport inclusiv sunt necesare pentru a pune la dispoziţia proceselor care doresc să
comunice un serviciu de transport capăt-lacapăt independent de reţea. Nivelurile respective formează furnizorul de
transport. Din nou, în ambele modele, nivelurile de deasupra transportului sunt beneficiari orientaţi pe aplicaţii ai
serviciului de transport.
13. Adrese fizice ale entităţilor de reţea.
Entitățile dintr-o rețea pot fi resurse fizice sau logice (cum ar fi echipamente sau dispozitive logice) sau pot fi non-resurse
(cum ar fi partide sau locuri). O rețea poate include și alte rețele. Toate entitățile dintr-o rețea de comunicații de date
trebuie identificate în mod unic pentru a permite ca datele să fie direcționate către destinatarul destinat. Acest proces este
cunoscut ca "adresare", iar identificatorul alocat unui nod este cunoscut ca adresa acestuia. Fiecare nod este, de obicei,
alocat cel puțin o adresă.
14. Adresarea în Internet, adrese IP, schema CIDR.
Adresarea in Internet se face cu ajutorul unui protocol de comunicatii - TCP / IP (Transsmision Control Protocol / Internet
Protocol). Acest protocol de comunicare este inteles de toate calculatoarele.
În arhitectura calculatoarelor, modul de adresare reprezintă felul în care se calculează adresa de memorie a unui operand
în momentul execuției unei instrucțiuni de către procesor, folosind în acest scop informația aflată în registrele procesorului
sau chiar în codul mașină al instrucțiunii.
IP (Internet Protocol) este un protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor, fără conexiune permanentă. Acesta
identifică fiecare interfață logică a echipamentelor conectate printr-un număr numit „adresă IP”.
Soluţia care a fost implementată şi care a dat Internet-ului un pic de spaţiu de manevră este CIDR (Classless InterDomain
Routing - Dirijarea fără clase între domenii). Ideea de la baza CIDR, este de a aloca adresele IP rămase, în blocuri de
dimensiune variabilă, fără a se ţine cont de clase.
15. Tipuri de adrese IPv4.
Pentru ca doua sisteme sa comunice, ele trebuie sa fie in stare sa se identifice si sa se localizeze reciproc. O adresa IP este
o secventa de 32 biti de 1 si 0. Pentru ca o adresa IP sa fie usor de utilizat, ea este scrisa ca patru numere zecimale separate
prin punct.
16.Adrese IPv6.
IPv6 are adrese mai lungi decât IPv4. Ele au o lungime de 16 octeţi, ceea ce rezolvă problema: să furnizeze o sursă
efectiv nelimitată de adrese Internet. A doua mare îmbunătăţire a lui IPv6 este simplificarea antetului. El conţine numai
7 câmpuri (faţă de 13 în IPv4). Această schimbare permite ruterelor să prelucreze pachetele mai rapid, îmbunătăţind
astfel productivitatea şi întârzierea. A treia mare îmbunătăţire a fost suportul mai bun pentru opţiuni. Această
caracteristică accelerează timpul de prelucrare a pachetelor. Un al patrulea domeniu în care IPv6 reprezintă un mare
progres este în securitate.
IPv6 îndeplineşte obiectivele destul de bine. El menţine caracteristicile bune ale IP-ului, le elimină sau atenuează pe cele
rele şi adaugă unele noi acolo unde este nevoie. În general, IPv6 nu este compatibil cu IPv4, dar el este compatibil cu
celelalte protocoale Internet auxiliare, incluzând TCP,UDP, ICMP, IGMP, OSPF, BGP şi DNS,
• În primul rând şi cel mai important, IPv6 are adrese mai lungi decât IPv4. Ele au o lungime de 16 octeţi, ceea ce
rezolvă problema pentru a cărei soluţionare a fost creat IPv6: să furnizeze o sursă efectiv nelimitată de adrese Internet. În
curând vom spune mai multe despre adrese.
• A doua mare îmbunătăţire a lui IPv6 este simplificarea antetului. El conţine numai 7 câmpuri (faţă de 13 în IPv4).
Această schimbare permite ruterelor să prelucreze pachetele mai rapid, îmbunătăţind astfel productivitatea şi întârzierea.
De asemenea, vom discuta în curând şi antetul.
• A treia mare îmbunătăţire a fost suportul mai bun pentru opţiuni. Această schimbare a fost esenţială în noul antet,
deoarece câmpurile care erau necesare anterior sunt acum opţionale. În plus, modul în care sunt reprezentate opţiunile este
diferit, uşurând ruterelor saltul peste opţiunile care nu le sunt destinate. Această caracteristică accelerează timpul de
prelucrare a pachetelor.
• Un al patrulea domeniu în care IPv6 reprezintă un mare progres este în securitate. IETF a avut porţia sa de poveşti
de ziar despre copii precoce de 12 ani care îşi folosesc calculatoarele personale pentru a sparge bănci sau baze militare în
tot Internet-ul. A existat un sentiment puternic că ar trebui făcut ceva pentru a îmbunătăţi securitatea. Autentificarea şi
confidenţialitatea sunt trăsături cheie ale noului IP. Ulterior ele au fost adaptate şi în IPv4, astfel că în domeniul securităţii
diferenţele nu mai sunt aşa de mari.
Adresa rețelei
ID Adresa stației
subrețea 64 biți
48 biți
16 biți
128 biti, 16 octeți
17. Mesaje, discretizarea mesajelor continue, cantitatea informației în mesaje
Cantitatea de informație dintr-un mesaj se determină de relația:
I=log2n
Unde n – nr. de mesaje posibile a sursei.
18. Transformarea mesajelor în semnale
Procesul de transformare a mesajului în semnal electric se realizează în

general cu ajutorul unor dispozitive electrice sau electromecanice care primesc
semnalele neelectrice şi le prelucrează sub forma unui semnal electric, adică sub
forma tensiunii sau curentului variabile în timp.
19. Medii de transmisie ghidată.
Medii magentice / Cablu torsadat / Cablu coaxial / Fibre optice
20.Trunchiuri și multiplexare.
Metodele de multiplexare se pot împărţi în două categorii principale: FDM (multiplexare cu divizare în frecvenţă) şi
TDM (multiplexare cu divizare în timp). La FDM, spectrul de frecvenţă este împărţit în mai multe canale logice, fiecare
utilizator având drepturi exclusive asupra unei anumite benzi de frecvenţă. La TDM, utilizatorii îşi aşteaptă rândul (în
mod re-petat, circular), fiecare utilizator obţinând întreaga bandă de frecvenţă pentru o scurtă perioadă.
Multiplexarea prin divizarea în frecvenţă
Filtrele limitează lărgimea de bandă folosită la 3100 de Hz pe canal de bandă vocală. Atunci când sunt multiplexate împreună
mai multe canale, fiecărui canal îi sunt alocaţi 4000 de Hz, astfel încât canalele să fie bine separate. Mai întâi, canalele de voce
sunt deplasate în frecvenţă, fiecare cu o valoare diferită. Apoi ele pot fi combinate, deoarece nu există două canale care să
ocupe aceeaşi zonă a spectrului.
Multiplexarea prin divizarea lungimii de undă
Pentru canalele de fibră optică se utilizează o alternativă a multiplexării prin divizarea în frecven-ţă - WDM. Principiul de bază
pentru WDM pe fibre - se întâlnesc patru fibre la nivelul unui combinator optic, fiecare cu energia şi lungimea de undă proprie.
Cele patru raze sunt combinate într-o singură fibră comună pentru a fi transmise către o destinaţie depărtată. La destinaţie, raza
este despărţită în atâtea fibre câte au fost iniţial. Fiecare fibră de la destinaţie conţine un mic filtru special construit, care
filtrează toate lungimile de undă mai puţin una. Semnalele rezultate pot fi rutate către destinaţie sau recombinate în diferite
feluri pentru transmisii multiplexate ulterioare.
Multiplexarea prin divizarea în timp
Semnalele analogice sunt digitizate în oficiul final de un echipament numit codec, operaţie care are ca rezultat o serie de
numere de 8 biţi. Codec-ul realizează 8000 de eşantioane pe secundă. Această tehnică se numeşte PCM (modularea în cod de
impulsuri). PCM constituie nucleul sistemelor telefonice moderne.
21. Comutarea în rețele [1/132-136].
Comutarea de circuite
Atunci când formezi – tu sau calculatorul tău – un număr de telefon, echipamentele de comutare din sistemul telefonic caută o
cale fizică între telefonul tău şi telefonul apelat.
Comutarea de mesaje
Atunci când se utilizează acest tip de comutare, nu se stabileşte de la început o cale între apelant şi apelat. În schimb, atunci
când apelantul are de transmis un bloc de date, acesta este memorat în primul oficiu de comutare (ruter) şi este retransmis mai
târziu, pas cu pas. Fiecare bloc este recepţionat în întregime, verificat pentru a detecta eventualele erori şi apoi retransmis.
Comutarea de pachete
Reţelele cu comutare de pachete fixează o limită superioară precisă pentru dimensiunea blocului, permiţând pachetelor să fie
păstrate în me-moria principală a ruterului, în loc să fie salvate pe disc. Asigurându-se faptul că nici un utilizator nu va putea
monopoliza o linie de transmisie mult timp (milisecunde), reţelele cu comutare de pachete au devenit adecvate pentru traficul
interactiv.
22. Tehnologii și mijloace de acces la rețea [2, 6/68-74].
Ethernet - este tehnologia LAN cel mai frecvent instalată prin cablu (rețea locală). Ethernet LAN utilizează de obicei
cablu coaxial sau clase speciale de fire pereche torsadată.
LAN-urile wireless - permit utilizatorilor de dispozitive mobile să se conecteze printr-o conexiune wireless (radio).
Rețelele cu fibră optică - cum ar fi fibrele la domiciliu (FTTH), utilizează fibră optică dintr-un punct central direct la
clădiri individuale, cum ar fi locuințe, clădiri de apartamente și întreprinderi.
ADSL (Asymmetric Digital Subscriber Line) - este o tehnologie pentru transmiterea informațiilor digitale la o lățime de
bandă ridicată pe liniile telefonice existente către case și firme.
23. Servicii oferite stratului Reţea de către stratul Legătură de date [1/166-169].
Funcţia nivelului legătură de date este să ofere servicii nivelului reţea. Principalul serviciu este transferul datelor de la
nivelul reţea al maşinii sursă la nivelul reţea al maşinii destinaţie. La nivelul reţea al maşinii sursă există o entitate, să-i
spunem proces, care trimite biţi către nivelul legătură de date, pentru a fi transmişi la destinaţie. Funcţia nivelului
legătură de date este să transmită biţii spre maşina destinaţie, pentru ca acolo să fie livraţi nivelului reţea.
Nivelul legătură de date poate fi proiectat să ofere diferite servicii:
1) Serviciu neconfirmat fără conexiune.
2) Serviciu confirmat fără conexiune.
3) Serviciu confirmat orientat-conexiune.
24. Aspecte generale privind controlul erorilor și al fluxului la nivel Legătură de date [1/172-173].
Controlul erorilor.
Modul uzual de a asigura o transmitere sigură este de a furniza emiţătorului o reacţie inversă (feedback) despre ceea ce
se întâmplă la celălalt capăt al liniei. De obicei protocolul îi cere receptorului să trimită înapoi cadre de control speciale,
purtând confirmări pozitive sau negative despre cadrele sosite.
Atunci când emiţătorul trimite un cadru, porneşte de obicei şi un contor de timp. Contorul de timp este setat să expire
după un interval suficient de lung pentru ca acel cadru să poată ajun-ge la destinaţie, să fie prelucrat acolo şi confirmarea
să se propage înapoi către emiţător.
Este necesar să atribuim numere de secvenţă cadrelor de ieşire, aşa încât receptorul să poată face distincţie între cadrele
retransmise şi cele originale.
Controlul fluxului.
Există două abordări des utilizate. In cazul celei dintâi, controlul fluxului bazat pe reacţie, receptorul acordă emiţătorului
permisiunea de a mai transmite date, sau cel puţin comunică emiţătorului informaţii despre starea sa. În cea de-a doua,
controlul fluxului ba-zat pe rată, protocolul dispune de un mecanism integrat care limitează rata la care emiţătorul poate
transmite, fără a folosi informaţii de la receptor.
25. Caracteristica generală a protocoalelor stratului Legătură [6/34-35].
Ethernet, Token ring, HDLC, Frame relay, ISDN, ATM, 802.11 Wi-Fi, FDDI, PPP⁠
26. Protocolul PPP [6/35-40].
Protocolul punct-la-punct (PPP) este un protocol TCP/IP utilizat pentru a conecta un sistem de calculatoare la altul.
Calculatoarele utilizează PPP pentru a comunica prin reţeaua telefonică sau prin Internet. O conexiune PPP se realizează
atunci când două sisteme sunt conectate fizic printr-o linie telefonică. Puteţi folosi PPP pentru a conecta un sistem la
altul.
Un alt aspect important de proiectare care apare la nivelul legătură de date (şi, desigur, şi la nivelurile superioare) este
cum trebuie procedat cu un emiţător care doreşte în mod sistematic să transmită cadre mai repede decât poate să accepte
receptorul. Această situaţie poate să apară uşor atunci când emiţătorul rulează pe un calculator rapid (sau mai puţin
încărcat) şi receptorul rulează pe o maşină lentă (sau foarte încărcată). Emiţătorul continuă să transmită cadre la o rată
înaltă până când receptorul este complet inundat. Chiar dacă transmisia este fără erori, la un anumit punct receptorul nu
va mai fi capabil să trateze cadrele care sosesc şi va începe să piardă unele dintre ele. Bineînţeles, trebuie făcut ceva
pentru a evita această situaţie.
27. Reţeaua de transfer de date (RTD) – subreţea a reţelei de calculatoare. Structuri topologice (forme) ale RTD:
clasificare, esenţă, caracteristici [9].
28. Rețele de transfer date cu comutare. Analiza comparativă a metodelor de comutare folosite în reţele [9].
Canalele comutabile constau dintr-o secventa de segmente, interconectarea în serie a carora se efectuiaza la nodurile de
comutatie. De exemplu, canalele telefonice se comuteaza la centralele telefonice. Canalele comutabile se formeaza temporar, pe
durata transmisiei de date; ulterior ele se desfiinteaza. Canalele necomutabile, numite si dedicate, sunt canale permanente între
perechea de noduri sau perechea de statii respective ale retelei. Ele sunt mai calitative, dar si mai costisitoare.
Tipul transmisiei Denumire canal Viteza de Tipul conexiunii

transmisie
Analogica Telefonic 0,3-56Kbps 0,3-56 Kbps Comutata
Numerica Telefonic DSO 56;64 Kbps Dedicata
Numerica Trunchi (cadru) T1 (DS1) 1,544 Mbps Dedicata
Numerica Trunchi (cadru) E3** 2,048 Mbps Dedicata
Numerica Trunchi (cadru) T3 (DS3) 44,768 Mbps Dedicata

Numerica Tub ISDN, acces de baza 2B+D 144 Kbps Comutata
Numerica Tub ISDN, acces de primar 30B+D** 2,048 Mbps Comutata
Numerica Tub ISDN, acces de primar 23B+D* 1,544 Mbps Comutata
Numerica Canal STS-n sau OC-n, unde Nx51,84 Mbps Comutata
n=1,3,9,12,18,24,36,48 sau 192 (10
Gbps)
Numerica Canal STM-n (SDH) Nx155 Mbps Comutata
29. Retelele cu difuzare

Retelele cu difuzare au un singur canal de comunicatii care este partajat de toate masinile din retea. Orice masina poate trimite
mesaje scurte, numite în anumite contexte pachete, care sunt primite de toate celelalte masini. Un câmp de adresa din pachet
specifica masina careia îi este adresat pachetul. La receptionarea unui pachet, o masina controleaza câmpul de adresa. Daca
pachetul îi este adresat 818e47i , masina îl prelucreaza; daca este trimis pentru o alta masina, pachetul este ignorat
Pentru reprezentarea cifrelor "0" şi "1" în mijloacele informatice se foloseşte un proces fizic anumit. De exemplu, nivel de tensiune
înaltă (fie +3 v) pentru cifra "1" şi nivel de tensiune joasă (fie 0 v) pentru cifra "0".
Un alt exemplu, stare magnetizată a unei porţiuni de material feromagnetic pentru reprezentarea cifrei "1" şi stare nemagnetizată -
pentru cifra "0"..
30. Caracterizarea generală a tehnologiei de reţea Ethernet [1/59-61; 2].
Standard EtherNet IEEE 802.3
Acesta este cel mai frecvent standard de tehnologie de rețea de astăzi.
caracteristici:
● funcționează cu cablu coaxial, pereche torsadată, cabluri optice;
● topologie - anvelopă, stea;
● metoda de acces - CSMA / CD.
Arhitectura tehnologiei de rețea Ethernet uneste de fapt un set întreg de standarde care au atât caracteristici comune, cât și
diferențe.
Dezvoltarea tehnologiei EtherNet:
● 1982-1993 dezvoltarea Ethernet 10Mbit / s;
● 1995-1998 dezvoltarea Fast Ethernet;
● 1998-2002 dezvoltarea GigaBit EtherNet;
● Dezvoltarea în 2003-2007 a platformei 10GigaBit EtherNet;
● Dezvoltarea în 2007-2010 a rețelelor 40 și 100GigaBit EtherNet;
● 2010 până în prezent, dezvoltarea Terabit Ethernet.
La nivelul MAC, care oferă acces la transmisia pe medii și cadre, sunt folosite adrese standard standard de 6 octeți reglementate de
standard, numite adrese MAC, pentru a identifica interfețele de rețea ale nodurilor de rețea. În mod tipic, adresa MAC este scrisă ca
șase perechi de zirfe hexazecimale, separate de liniuțe sau de colonii, de exemplu 00-29-5E-3C-5B-88. Fiecare adaptor de rețea are
o adresă MAC.
Structura adresei MAC Ethernet:
● primul bit al adresei MAC a receptorului este numit bitul I / G (individual / grup sau difuzat). În adresa sursei, se numește
indicatorul de ruta sursă;
● al doilea bit determină modul în care este atribuită adresa;
● cele trei adrese de octet mare sunt denumite Adresă incendiată (BIA) sau identificatorul unic al organizației
(Organizationally UniqueIdentifier, OUI);
● pentru unicitatea celor trei octeți inferiori ai adresei este producătorul însuși.
Tehnologia Ethernet în dezvoltarea sa rapidă a trecut mult timp nivelul rețelelor locale. A scăpat de coliziuni, a obținut viteze
complet duplex și gigabit. O gamă largă de soluții eficiente din punct de vedere al costurilor vs permite să implementmi în condiții
de siguranță Ethernet pe autostrăzi.
31.Metoda (protocolul) de acces la mediu CSMA/CD
CSMA chiar dacă este mai eficientă decât ALOHA sau slotted ALOHA are un punct slab: când are loc o coliziune între două
blocuri linia rămâne inutilizabilă până când sunt emise complet blocurile corupte. În cazul unor blocuri lungi eficienţa scade
considerabil. Această pierdere poate fi redusă dacă o staţie care emite continuă să asculte linia pe timpul emisiei. Algoritmul în
acest caz ar fi următorul:
1. Dacă linia este liberă, se emite (după un scurt interval de timp interblocuri); altfel se trece la pasul 2
2. Dacă linia este ocupată, continuă să asculte până când este detectată linie liberă; apoi emite imediat
3. Dacă este detectată o coliziune în timpul emisiei, se transmite un anumit bloc (jam) pentru ca toate staţiile să ştie că a avut loc
o coliziune
4. După transmiterea blocului jam se aşteaptă un interval de timp aleator după care se trece la pasul 1
Tehnica descrisă ridică câteva probleme de timing toate depinzând de un singur parametru numit slot time. Acest parametru descrie
patru aspecte importante ale tratării coliziunii:
· Există o limită superioară a intervalului de timp necesar pentru detectarea coliziunii
· Există o limită superioară a timpului de achiziţie de la linie (timpul după care transmisia nu va mai suferii o coliziune)
· Există o limită superioară a lungimii unui fragment de bloc generat de o coliziune
· Există o regulă de încercare a retransmisiei
Pentru a satisface aceste cerinţe slot time este definit ca fiind mai mare decât suma dintre timpul total de propagare (de două ori
timpul de propagare între cele mai îndepărtate staţii) şi durata blocului jam la nivelul MAC. Acest timp depinde de nivelul fizic.
● Protocol folosit de Ethernet pentru a rezolva problema coliziunilo
● Fiecare stație ascultă mediul pentru a determina dacă o altă stație transmite
● Protocolul este folosit în medii partajate
● Mediul fiind partajat, există riscul ca două stații să transmită în același timp
● Dacă două stații transmit simultan, conținutul cadrului va fi alterat (de exemplu poate fi creat un runt frame – cadru sub 64
de octeți)
● Întâlnirea celor două semnale poartă numele de coliziune
● Stațiile conectate vor detecta coliziunea
● Ca reacție la coliziune, este transmis un jam signal în rețea – Scopul este ca toate stațiile să detecteze coliziunea
● Jam signal-ul va suprascrie CRC-ul din cadrele ce au suferit coliziunea – Plăcile Ethernet sunt forțate să arunce cadrul
● Fiecare stație așteaptă un timp aleator înainte de a retransmite
● Random backoff
32.Controlul legăturilor logice IEEE 802.2
LLC (Logical Link Control, rom: controlul legăturilor logice), ascunde diferenţele între diferitele tipuri de reţele 802, oferind un
singur format şi o singură interfaţă pentru nivelul reţea. Formatul, interfaţa şi protocolul sunt bazate îndeaproape pe protocolul
HDLC, pe care l-am studiat în cap. 3. LLC formează jumătatea superioară a nivelului legătură de date, având nivelul MAC
dedesubt.
Utilizarea tipică a LLC este prezentată în continuare. Nivelul reţea de pe calculatorul emiţător trimite un pachet către LLC, folosind
primitivele de acces LLC. Subnivelul LLC adaugă apoi un antet LLC, conţinând numere care indică secvenţa şi mesajul de
confirmare. Structura rezultată este inserată apoi în câmpul de informaţie utilă al unui cadru 802 şi apoi transmisă. Când cadrul
ajunge la receptor se desfăşoară procesul invers. LLC oferă trei opţiuni de servicii: servicii pentru datagrame nesigure, confirmarea
serviciului de datagrame, şi un serviciu sigur orientat spre conexiuni. Antetul LLC conţine trei câmpuri: un punct de acces de
destinaţie, un punct de acces sursă şi un câmp de control. Punctul de acces spune din partea cărui proces a sosit cadrul şi unde
trebuie transportat, înlocuind câmpul „tip” DIX. Câmpul de control conţine numere de secvenţă şi de confirmare, în stilul lui
HDLC (vezi fig. 3-24), dar nu identic cu acesta. Aceste câmpuri sunt folosite în principal atunci când este necesară o conexiune
stabilă la nivelul legătură de date.
33 Protocolul ARP, actualizarea tabelei ARP
Serviciul ARP Aspecte generale:
-obiectiv: furnizeaza adresa fizica MAC nivelului IP;
-se bazeaza pe principiul retelelor LAN: transmisia prin difuzare a datelor;
-ARP utilizeaza direct serviciile nivelului legatura de date (vezi Anexa);
Protocolul ARP are rolul de a translata adresele de nivel 3 în adrese de nivel 2. În particular pentru Ethernet i IP ș găse te adresa
MAC corespunzătoare unui IP dat. ș ARP este un protocol neorientat pe stare, care se desfasoara printr-o tranzactie in doi pasi
(two-way): de tip cerere – raspuns (vezi Figure 6). In general, cererea ARP trebuie adresata tuturor entitatilor ARP din acelasi
segment LAN. Acest lucru este posibil pe baza principiului retelelor LAN si a adresei de difuzare de nivel legatura de date.
34.Comutarea cadrelor Ethernet. Caracterizarea generală a comutatoarelor Ethernet [2]
Pentru a comuta cadre, se citeşte adresa MAC destinaţie, iar apoi aceasta este căutată secvenţial în tabela de comutare.
Cu fiecare cadru primit, un switch va desfășura acțiunile:
– Citire adresă MAC sursă și verificare dacă există asocierea în tabela CAM
• Dacă da, actualizează vârsta înregistrării din tabelă
• Dacă nu, adaugă asocierea între MAC sursă și portul pe care a venit cadrul și îi asociează vârsta 0
– Citire adresă MAC destinație și căutarea asocierii în tabela CAM
• Dacă este găsită unicast pe portul corespunzător către destinație; excepție în cazul în care portul e fix cel pe care a venit, caz în
care face drop
• Dacă nu este găsită, se face flood cu cadrul pe toate porturile mai puțin cel pe care a venit cadrul
* Fiecare înregistrare din tabelă are o vârstă (timp de la ultima actualizare)
• Creșterea în timp a valorii poartă numele de CAM Aging
• Când vârsta ajunge la o anumită valoare, înregistrarea este ștearsă
35 . Noţiuni generale și clasificarea reţelelor fără fir

Rețelele fără fir sunt rețele de aparate și dispozitive interconectate prin unde radio, infraroșii, optice și alte metode fără fir (în
engleză: wireless network; cuvântul wireless înseamnă „fără fir” și se pronunță /ˈwa.iə.lis/, v. AFI). În ultimii ani ele au cunoscut o
dezvoltare semnificativă pe plan mondial, reprezentând o soluție alternativă la legăturile cu fir (electric, din fibră optică și altele).
Conexiunile fără fir devin tot mai populare, deoarece ele rezolvă probleme ce apar în cazul cînd avem multe cabluri, conectate la
multe dispozitive. Tehnologiile moderne fără fir pot interconecta echipamentele (sau și rețelele locale, LAN-urile) la distanțe mici,
dar și la distanțe mari.
În prezent există mai multe moduri de a transmite date prin eter: Wi-Fi, Bluetooth, GPRS, 3G, GPS
Wi-Fi este o tehnologie radio folosită deseori la implementarea rețelelor locale de calculatoare de tip rețea locală fără fir (Wireless
Local Area Network, WLAN). Un WLAN este un sistem de comunicații implementat ca extensie la, sau ca alternativă pentru o
rețea locală (LAN) cablată, într-o clădire sau campus, combinând conectivitatea la viteză mare cu mobilitatea utilizatorilor, într-o
configurație mult simplificată. Avantajele evidente, cum ar fi mobilitatea, flexibilitatea, simplitatea în instalare, costurile de
întreținere reduse și scalabilitatea, au impus Wi-Fi și WLAN ca o soluție tot mai mult utilizată.
O tehnologie suplimentară, care poate capta datele de șapte ori mai repede și de o mie de ori mai departe decât populara tehnologie
Wi-Fi, este tehnologia WiMAX. În timp ce rețelele Wi-Fi simple au o rază de acțiune de aproximativ 30 m, WiMax utilizează o
tehnologie de microunde radio care mărește distanța la aproximativ 50 km. Astfel se pot construi chiar rețele metropolitane (MAN)
bazate pe tehnologia WiMAX.
După aria acoperită, de la mic la mare:
● Wireless Personal Area Network (WPAN) - v. Rețea personală
● Wireless Local Area Network (WLAN) - v. Rețea locală
● Wireless Metropolitan Area Network (WMAN) - v. Rețea metropolitană cf. Standardul 802.16 sau WiMAX
● Wireless Wide Area Network (WWAN) - v. Rețea de arie largă
36. Particularităţile accesului la mediul fără fir
Canalul pentru recepţie este destul de simplu, staţia de emisie decide ce conţine fiecare subcadru. Canalul de transmisie este mai
complicat deoarece mai mulţi abonaţi intră în competiţie pentru acces. Alocarea acestui canal este legată de problemele de calitate
a serviciului. Sunt definite patru clase de servicii:
1. Serviciu cu viteză constantă de transmisie
2. Serviciu pentru aplicaţii de timp real
3. Serviciu pentru aplicaţii care nu necesită timp real
4. Serviciu de tip cea mai bună încercare (best-effort)
Serviciul cu viteză constantă de transmisie este folosit pentru transmisie de voce, necompresată, la fel ca pe canalele T1. Acest
serviciu are nevoie să trimită o valoare predeterminată de date, la un interval de timp stabilit apriori. Fiecărei conexiuni de acest tip
îi este dedicat un număr de intervale de timp. Odată banda de transfer alocată, intervalele de timp sunt puse la dispoziţie automat,
fără a mai fi nevoie să fie cerute spre alocare.
Serviciul de aplicaţii de timp real este destinat aplicaţiilor media compresate sau altor aplicaţii software de timp real, în care nevoia
de bandă de transfer poate varia. Intră în atribuţiile staţiei de emisie să îl întrebe pe abonat, la un interval fixat de timp, de câtă
bandă de transfer are nevoie.
Serviciul pentru aplicaţii ce nu necesită timp real este utilizat pentru transmisii mari de date, cum ar fi transferurile de fişiere mari
ca dimensiuni. În acest caz, staţia de emisie interoghează abonatul des, însă nu la intervale fixate de timp. Un abonat care transmite
constant date poate cere, prin intermediul cadrelor sale, o interogare din partea staţiei de emisie, pentru a putea trimite date
suplimentare.
În cele din urmă, serviciul fără garanţie este valabil pentru toate celelalte cazuri. În acest caz nu există interogări, iar abonaţii
trebuie să intre în competiţie directă pentru servicii. Cererile de bandă de transfer sunt făcute în acele cuante de timp marcate ca
fiind libere în cadrele primite în zona de transmisie pentru conectări. Dacă o cerere a fost satisfăcută, aceasta va fi notată în cadrul
următor, în zona de mapare a recepţionărilor. Abonatul va trebui să reîncerce conectarea în caz că cererea nu a fost satisfăcută.
Pentru a minimaliza coliziunile este folosit algoritmul de regresie exponenţială de la Ethernet.
37. Arhitectura reţelelor IEEE 802.11
Standardul IEEE 802.11 a fost initiat in 1990 si finalizat in 1997 pentru a acoperi retelele care asigura conexiuni wireless intre
statii fixe, portabile si in miscare pe arie locala; In loc de un singur standard (IEEE 802.11b), exista un intreg alfabet de variante
wireless din care utilizatorii pot alege. 802.11a, 802.11b, 802.11g si 802.11h concureaza pentru preferinta userului, ca tehnologii
de baza,cu 802.11n asteptând la rând. Iar 802.11c, 802.11d, 802.11e, 802.11f si 802.11i adauga inca putina culoare acestui
amestec.
Conform standardului 802.11 se disting doua tipuri de retele locale:
● retele ad-hoc
● retele infrastructurale
38. Moduri de operare și setarea reţelelor IEEE 802.11, inclusiv WDS și punctele de acces [6/287-289].
În subnivelul MAC din punte, antetul 802.11 este îndepărtat. Pachetul simplu (cu antetul LLC) este predat subnivelului LLC din
punte. În acest exemplu, pachetul este destinat unei subreţele 802.3 conectată la punte, astfel încât îşi face drum pe partea 802.3 a
punţii şi pleacă mai departe în Ethernet. De notat că o punte conectând k LAN-uri diferite va avea k subniveluri MAC diferite şi k
niveluri fizice diferite, câte unul pentru fiecare tip.
Până acum, din câte am văzut, transmiterea unui pachet de la un LAN la altul pare simplă, însa nu este cazul. În această secţiune
vom scoate în evidenţă câteva din dificultăţile întâlnite atunci când se încearcă construirea unei punţi între LAN-uri 802 diferite (şi
MAN-uri). Ne vom concentra atenţia asupra 802.3, 802.11 şi 802.16, dar mai sunt şi altele cu seturile lor unice de probleme.
Pentru început, fiecare dintre LAN-uri foloseşte un format de cadru diferit (vezi fig. 4-41). Faţă de diferenţele dintre Ethernet,
token bus şi token ring, care apăreau datorita egourilor marilor corporaţii şi din cauza motivelor istorice, în acest caz, diferenţele
sunt bine argumentate. De exemplu, câmpul Durată la 802.11 este acolo datorită protocolului MACAW şi nu are nici un sens în
Ethernet. Prin urmare, orice transfer între LAN-uri diferite cere reformatare, ceea ce consumă timp de procesor, necesită o nouă
calculare a sumei de control şi introduce posibilitatea erorilor nedetectate datorată biţilor eronaţi în memoria punţii.
O a două problemă este că LAN-urile interconectate nu funcţionează neapărat la aceeaşi rată de transfer. Atunci când se transmite
un şir lung de cadre concatenate de la un LAN rapid la unul mai lent, puntea nu va putea transmite cadrele în ritmul în care sosesc.
De exemplu, dacă un gigabit Ethernet varsă biţi într-un 11-Mb 802.11b LAN la viteză maximă, puntea va trebui să memoreze
traficul, în speranţa ca va avea memorie suficienta. Punţile care conectează trei sau mai multe LAN-uri au o problemă similară în
cazul în care mai multe LAN-uri încearcă să alimenteze acelaşi LAN de ieşire în acelaşi moment chiar dacă toate LAN-urile au
aceeaşi viteză.
39. Securitatea reţelelor fără fir

40. Esența și oportunitatea divizării în subrețele. Esența, folosirea și beneficiile măștilor VLSM [2, 6/4548].
În literatura Internet, aceste părţi sunt numite subreţele. Această utilizare intră în conflict cu termenul „subreţea”, care înseamnă
mulţimea tuturor ruterelor şi liniilor de comunicaţie dintr-o reţea. Din fericire, va fi clar din context care semnificaţie este atribuită.
În această secţiune, şi în următoarea definiţia folosită va fi cea nouă. Atunci când un pachet ajunge la ruterul principal, de unde
ştie acesta către ce subreţea (Ethernet) să-l trimită? O soluţie ar fi să existe o tabelă cu 65,536 înregistrări în ruterul principal care
să-i spună acestuia ce ruter să folosească pentru fiecare staţie din campus. Această idee ar funcţiona, dar ar fi nevoie de o tabelă
foarte mare în ruterul principal şi de multă muncă manuală de întreţinere pe măsură ce staţiile ar fi adăugate, mutate sau scoase din
uz. În locul ei a fost inventată o altă soluţie. În esenţă, în loc să existe o singură adresă de clasă B, cu 14 biţi pentru numărul reţelei
şi 16 biţi pentru gazdă, un număr de biţi din numărul gazdei sunt folosiţi pentru a crea un număr de subreţea. De exemplu, dacă o
universitate are 35 de departamente, ar putea folosi un număr de subreţea de 6 biţi şi un număr de 10 biţi pentru gazde, ceea ce ar
permite un număr de 64 de reţele Ethernet, fiecare cu un maxim de 1022 de gazde (aşa cum am menţionat mai devreme, 0 şi -1 nu
sunt disponibile). Această împărţire ar putea fi modificată ulterior în caz că a fost o greşeală. Pentru a se putea folosi subreţele,
ruterul principal trebuie are nevoie de o mască de subreţea, care indică separarea dintre numărul reţea + subreţea şi gazdă. Măştile
de subreţea sunt scrise de asemenea în notaţie zecimală cu punct, cu adăugarea unui caracter / (slash) urmat de numărul de biţi din
partea cu reţea + subreţea. Pentru exemplul din fig. 5-58, masca de subreţea poate fi scrisă ca 255.255.255.0. O notaţie alternativă
este /22 pentru a indica că masca subreţelei are lungimea de 22 de biţi.
41. Esenţă şi metode de rutare în rețele
Adresele IP - 4 octeţi şi definesc dou ă câmpuri logice: un câmp identifică reţeaua din care face parte sistemul, iar celălalt identifică
conexiunea fizică dintre sistem şi reţea. Un sistem de extremitate sau un ruter, care prezintă mai multe conexiuni fizice cu una sau
mai multe reţele, utilizează o adresă diferită pentru fiecare conexiune.
Ruterii nu sunt implicaţi într-o transmisiune a unui pachet între două sisteme care aparţin aceleiaşi reţele fizice/locale
(care utilizează acela şi protocol de nivel legătură de date LAN). Sistemul sursă încapsulează pachetul IP într-un cadru de nivel
legătură de date pe care îl transmite către adresa MAC destina ţie corespunzătoare sistemului destinatar. Adresa fizică
corespunzătoare adresei IP pentru un sistem care face parte din aceeasi retea fizică este obţinută cu ajutorul protocolului de
rezoluţie a adreselor, ARP (Address Resolution Protocol).
Rutarea reprezintă algoritmul prin care se determină calea dintre sursă şi destinaţie. În cazul în care sistemul sursă S şi cel
destinatie D nu se află în aceeaşi reţea locală se pot utiliza mai multe strategii de rutare. Să presupunem ca un nod intermediar
(ruter) de pe traseul dintre S şi D primeşte un pachet şi trebuie să-l trimită mai departe. Atunci, posibilităţile de rutare sunt:
• dacă pachetul conţine în antet întreaga informaţie de rutare, nodul nu are de dacă pachetul conţine în antet întreaga
informaţie de rutare, nodul nu are de luat nici o decizie, ci trimite direct pachetul la nodul următor. Aceasta metodă se numeste
rutare sursă şi presupune că nodul S cunoaşte calea completă către D.
• nodul intermediar poate să cunoască dinainte ruta către D, deci nici în acest caz nu are de luat nici o decizie. Aceasta
presupune ca fiecare nod intermediar să aibă o tabelă cu rutele corecte pentru toate destinaţiile posibile.
• nodul nu cunoaşte dinainte calea către D şi ia pe loc o decizie în funcţie de informaţiile de care dispune. Aceste informaţii
includ căile către nodurile vecine, încărcarea lor, etc.
Există două metode principale de construire a tabelei de rutare:
o Rutare statică: Rutarea statică utilizează definiri programate anterior reprezentând căi posibile în reţea;
o Rutarea dinamică: Algoritmii de rutare dinamică permit ruterilor să descopere automat şi să anunţe rutele în cadrul reţelei.
Această descoperire automată poate utiliza mai multe protocoale de rutare dinamică disponibile în prezent. Aceste protocoale se
protocoale de rutare dinamică disponibile în prezent. Aceste protocoale se diferenţiază prin modul în care descoperă şi calculează
rutele noi către reţelele de destinaţie. Astfel, protocoalele de rutare dinamică se pot clasifica în patru categorii largi:
• Protocoale “vector de distanţă” (Distance vector);
• Protocoale “stare a legăturii” (Link state);
• Protocoale “vector de cale” (Path vector);
• Protocoale hibride;
Dezavantaje ale acestei metode de menţinere a tabelei de rutare IP:
• rutele statice necesită un efort considerabil de coordonare şi întreţinere în reţelele de dimensiuni mai mari;
• rutele statice nu se pot adapta dinamic la starea curentă de operare a reţelei. Dacă o reţea destinaţie devine inaccesibilă,
atunci rutele statice care indică această reţea rămân în tabela de rutare. Traficul va fi în continuare redirecţionat pe aceste rute
statice. În cazul în care administratorul reţelei nu actualizează rutele statice pentru a reflecta noua topologie, traficul nu poate fi
redirecţionat pe rutele alternative existente.
Avantaje:
• Pentru a defini manual un ruter implicit. Această rută este folosită pentru a direcţiona trafic atunci când tabela de rutare nu
conţine o rută mai explicită către destinaţie;
• Pentru a defini o rută care nu este anunţată automat în cadrul unei reţele;
• Atunci când utilizarea sau tarifele de linie fac să fie ineficientă trimiterea de anunţuri de rutare peste conexiuni WAN de
capacitate scăzută;
• Atunci când sunt necesare politici de rutare complexe. Spre exemplu, rutele statice pot fi utilizate pentru a garanta că
traficul destinat unei anume staţii traversează o rută dedicată în cadrul reţelei.
• Pentru a creşte securitatea reţelei. Administratorul cunoaşte toate subreţelele definite în reţele. Administratorul autorizează
toate comunicaţiile permise dintre staţiile din cadrul acestor subreţele;
• Pentru a utiliza mai eficient resursele reţelei. Această metodă de administrare a tabelei de rutare nu necesită o anumită
fracţiune din capacitatea reţelei pentru a anunţa rutele între nodurile vecine. De asemenea, utilizează mai puţine locaţii memorie şi
mai puţini ciclii de procesor pentru a calcula rutele din reţea.
42.Interconectarea în rețele. Protocoale ale stratului Internet
Serviciul sigur orientat pe conexiuni admite două variante: secvenţele de mesaje şi fluxurile de octeţi. Prima variantă menţine
delimitarea între mesaje. Când sunt trimise două mesaje de 1024 de octeţi, ele vor sosi sub forma a două mesaje distincte de 1024
de octeţi, niciodată ca un singur mesaj de 2048 de octeţi. În a doua variantă, conexiunea este un simplu flux de octeţi şi nu există
delimitări între mesaje. Când receptorul primeşte 2048 de octeţi, nu există nici o modalitate de a spune dacă ei au fost trimişi sub
forma unui mesaj de 2048 octeţi, a două mesaje de 1024 de octeţi sau a 2048 mesaje de câte 1 octet. Dacă paginile unei cărţi sunt
expediate unei maşini fotografice de tipărit printr-o reţea, sub formă de mesaje, atunci delimitarea mesajelor poate fi importantă.
Pe de altă parte, în cazul unui utilizator care se conectează la un server aflat la distanţă, este nevoie numai de un flux de octeţi de la
calculatorul utilizatorului la server. Delimitarea mesajelor nu mai este relevantă. Aşa cum am menţionat mai sus, întârzierile
introduse de confirmări sunt inacceptabile pentru unele aplicaţii. O astfel de aplicaţie se referă la traficul de voce digitizată. Pentru
abonaţii telefonici este preferabil să existe puţin zgomot pe linie sau să audă ocazional câte un cuvânt distorsionat decât să se
producă o întârziere din cauza aşteptării confirmării. Similar, atunci când se transmite o videoconferinţă, câţiva pixeli diferiţi nu
reprezintă o problemă, în schimb întreruperile pentru a corecta erorile ar fi extrem de supărătoare.
Mai există un serviciu, şi anume serviciul cerere-răspuns . În acest serviciu emiţătorul transmite o singură datagramă care conţine o
cerere; replica primită de la receptor conţine răspunsul. În această categorie intră, de exemplu, un mesaj către biblioteca locală în
care se întreabă unde este vorbită limba Uighur. Serviciul cerere-răspuns este utilizat în mod frecvent pentru a implementa
comunicarea în modelul client-server: clientul lansează o cerere şi serverul răspunde la ea. În fig. 1-16 sunt rezumate tipurile de
servicii discutate mai sus.
43. Caracterizarea generală a protocolului IP
Internet Protocol (sau IP, în traducere liberă din engleză Protocolul Interrețea) este un protocol prin care datele sunt trimise de la un
calculator la altul prin intermediu Internetului. Fiecare calculator (cunoscut sub denumirea de „gazdă”), are pe Internet cel puțin o
adresă IP unică, care îl identifică între toate computerele din rețea. Când cineva trimite sau primește informații (de ex.: poștă
electronică, pagini web) mesajul este împărțit în blocuri de mici dimensiuni denumite pachete. Fiecare pachet cuprinde adresa
expeditorului și pe cea a destinatarului. Fiecare pachet este trimis, prima dată la un calculator-pasarelă, care înțelege o mică parte
din internet.
Calculatorul pasarelă citește destinația pachetelor și trimite pachetele către o altă pasarelă, și așa mai departe, până ce pachetul
ajunge la pasarela vecină cu computerul destinatar.
Adresa IP este utilizată la nivelul programelor de prelucrare în rețea. În schimb, la nivelul utilizatorilor cu acces la Internet,
identificarea calculatoarelor se face printr-un nume de gazdă gestionat de sistemul DNS.
44. Securitatea retelelor fara fir
Wireless security is the prevention of unauthorized access or damage to computers or data using wireless networks,
which include Wi-Fi networks. The most common type is Wi-Fi security, which includes Wired Equivalent Privacy (WEP)
and Wi-Fi Protected Access (WPA). WEP is a notoriously weak security standard: the password it uses can often be cracked in a
few minutes with a basic laptop computer and widely available software tools. WEP is an old IEEE 802.11 standard from 1997[1],
which was superseded in 2003 by WPA, or Wi-Fi Protected Access. WPA was a quick alternative to improve security over WEP.
The current standard is WPA2; some hardware cannot support WPA2 without firmware upgrade or replacement. WPA2 uses an
encryption device that encrypts the network with a 256-bit key; the longer key length improves security over WEP. Enterprises
often enforce security using a certificate-based system to authenticate the connecting device, following the standard 802.1X.
45. Esenț a ș i oportunitatea divizării î n subreț ele. Esenț a, folosirea ș i beneficiile măș tilor VLSM.
BENEFITS OF VLSM:
 Allows efficient use of address space.

 Allows the use of multiple subnet mask lengths.
 Breaks up an address block into smaller custom blocks.
 Allows for route summarization.
 Provides more flexibility in network design.
 Supports hierarchical enterprise networks.
46. Proiectarea schemelor de adresare ierarhică IPv4. Subreț elizarea reț elelor IPv6.
În adresa IPv4, există două niveluri de ierarhie: o rețea și un host. Aceste două niveluri de adresare permit existența unor grupări
pentru o rețea de bază care să faciliteze rutarea pachetelor la o rețea de destinație. Un router înaintează pachete în funcție de
porțiunea de rețea a unei adrese IP; când rețeaua a fost localizată, porțiunea de host a adresei permite identificarea echipamentului
de destinație.
În orice caz, pe măsură ce rețelele cresc, mai multe organizații adăugând sute sau chiar mii de hosturi în rețeaua lor, ierarhia pe
două niveluri este insuficientă.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Subnetizarea IPv6 necesită o abordare diferită față de cea în IPv4. Motivul principal este acela că în IPv6 sunt atât de multe adrese,
de aceea motivul pentru subnetizare este complet diferit. Un spațiu de adresă IPv6 nu este subnetizat pentru a conserva adrese; ci
mai degrabă, este subnetizat pentru a suporta design-ul logic și ierarhic al rețelei. În timp ce subnetizarea în IPv4 se referă la
gestiunea numărului limitat de adrese, subnetizarea IPv6 se referă la consucția unei ierarhii de adresare bazată pe numărul de
routere și pe rețelele suportate de aceștia.
47. Servicii oferite de stratul Reț ea stratului Transport.
Scopul principal al nivelului transport este de a oferi servicii eficiente, sigure şi ieftine utilizatorilor, în mod normal procese
aparţinând nivelului aplicaţ ie. Pentru a atinge acest scop, nivelul transport utilizează serviciile oferite de nivelul reţ ea. Hardware-
ul ş i/sau software-ul care se ocupă de toate acestea în cadrul nivelului transport poartă numele de entitate de transport. Entitatea de
transport poate aparţine nucleului sistemului de operare, unui proces distinct, unei biblioteci legate de aplicaţ iile de reţ ea sau
poate fi găsită în cadrul plăcii de reţ ea. Relaţ ia (logică) î ntre nivelurile reţ ea, transport ş i aplicaţ ie este prezentată î n fig. 6-1.
Cele două tipuri de servicii: orientate pe conexiune sau datagramă, existente î n cadrul nivelului reţ ea, se regăsesc ş i la acest nivel.
Serviciul orientat pe conexiune de la nivelul transport are multe asemănări cu cel de la nivel reţea. În ambele cazuri, conexiunile au
trei faze: stabilirea conexiunii, transferul de date ş i eliberarea conexiunii. Adresarea ş i controlul fluxului sunt şi ele similare pentru
ambele niveluri. Mai mult, chiar şi serviciul fără conexiune al nivelului transport este foarte asemă- nător cu cel al nivelului reţ ea.
48. Algoritmi de dirijare î n reț ele. Controlul congestiei.

Principala funcţie a nivelului reţea este dirijarea pachetelor de la maşina sursă către maş ina des- tinaţ ie. În majoritatea subreţ elelor
pachetele vor face salturi multiple pentru a ajunge la destinaţ ie. Singura excepţ ie remarcabilă o reprezintă reţelele cu difuzare, dar
chiar şi aici dirijarea este impor- tantă, atunci când sursa şi destinaţ ia nu sunt în aceeaş i reţ ea. Algoritmii care aleg calea ş i
structurile de date folosite de aceş tia reprezintă un domeniu important al proiectării nivelului reţ ea.
Algoritmul de dirijare (routing algorithm) este acea parte a software-ului nivelului reţea care răspunde de alegerea liniei de ieş ire
pe care trebuie trimis un pachet recepţ ionat. Dacă subreţ eaua foloseşte intern datagrame, această decizie trebuie luată din nou
pentru fiecare pachet recepţionat, deoarece este posibil ca cea mai bună rută să se fi modificat între timp. Dacă subreţeaua foloseş te
circuite virtuale, deciziile de dirijare sunt luate doar la iniţ ializarea unui nou circuit virtual. După aceea pachetele de date vor urma
doar calea stabilită anterior. Acest ultim caz este numit uneori dirijare de sesiune (session routing), deoarece calea rămâne în
funcţ iune pentru o î ntreagă sesiune utilizator (de exemplu o sesiune de conectare de la un terminal -login- sau un transfer de
fiş iere).
Algoritmii de dirijare pot fi grupaţi în două mari clase: neadaptivi şi adaptivi. Algoritmii neadaptivi (nonadaptive algorithms) nu
î ş i bazează deciziile de dirijare pe măsurători sau estimări ale trafi- cului şi topologiei curente. Astfel, alegerea căii folosite pentru a
ajunge de la nodul I la nodul J (oricare ar fi I şi J) se calculează în avans, off-line ş i parvine ruterului la iniţ ializarea reţ elei.
Această pro- cedură se mai numeş te şi dirijare statică (static routing).
Algoritmii adaptivi (adaptive algorithms), prin contrast, îşi modifică deciziile de dirijare pentru a reflecta modificările de topologie
ş i de multe ori ş i pe cele de trafic. Algoritmii adaptivi diferă prin locul de unde îşi iau informaţia (de exemplu local, de la un ruter
vecin sau de la toate ruterele), prin momentul la care schimbă rutele (de exemplu la fiecare ∆T secunde, când se schimbă încărcarea
sau când se schimbă topologia) şi prin metrica folosită pentru optimizare (de exemplu distanţa, numărul de salturi sau timpul
estimat pentru tranzit). În secţ iunile următoare vom discuta o varietate de algoritmi de dirijare, atât statici cât ş i dinamici.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Atunci când foarte multe pachete sunt prezente î ntr-o subreţ ea (sau o parte a unei subreţ ele), performanţ ele se degradează. Această
situaţ ie se numeş te congestie (congestion). Fig. 5-25 prezintă simptomele. Când numărul de pachete emise î n subreţ ea de
calculatoarele gazdă nu depăşeşte capacitatea de transport, ele sunt livrate integral (cu excepţ ia celor care sunt afectate de erori de
transmisie), iar numărul celor livrate este proporţional cu numărul celor emise. Totuşi, atunci când traficul creş te prea mult,
ruterele î ncep să nu mai facă faţă ş i să piardă pachete. Aceasta tinde să î nrăutăţ ească lucrurile. La un trafic foarte intens
performanţ ele se deteriorează complet ş i aproape nici un pachet nu mai este livrat.
Multe din problemele care apar în sistemele complexe, cum ar fi reţ elele de calculatoare, pot fi privite din punctul de vedere al unei
teorii a controlului. Această abordare conduce la împărţirea tuturor soluţ iilor î n două grupe: î n buclă deschisă ş i î n buclă î nchisă.
Soluţ iile î n buclă deschisă în- cearcă să rezolve problema printr-o proiectare atentă, î n esenţ ă să se asigure că problema nu apare.
După ce sistemul este pornit ş i funcţ ionează, nu se mai fac nici un fel de corecţ ii.
Instrumentele pentru realizarea controlului în buclă deschisă decid când să se accepte trafic nou, când să se distrugă pachete ş i care
să fie acestea, realizează planificarea deciziilor î n diferite puncte din reţ ea. Toate acestea au ca numitor comun faptul că iau decizii
fără a ţ ine cont de starea curentă a reţ elei.
Prin contrast, soluţ iile în buclă î nchisă se bazează pe conceptul de reacţ ie inversă (feedback loop). Această abordare are trei părţ i,
atunci când se foloseşte pentru controlul congestiei:
1. Monitorizează sistemul pentru a detecta când ş i unde se produce congestia.

2. Trimite aceste informaţ ii către locurile unde se pot executa acţ iuni.
3. Ajustează funcţ ionarea sistemului pentru a corecta problema.
49. Interconectarea î n reț ele. Protocoale de stratul Reț ea î n Internet.
Reţelele pot fi interconectate prin diferite dispozitive, aşa cum s-a arătat î n cap.4. Să revedem pe scurt acest material. La nivelul
fizic, reţ elele pot fi conectate prin repetoare sau noduri (eng.: hubs), care doar transferă biţ ii î ntre două reţ ele identice. Acestea sunt
î n marea lor majoritate dispozitive analogice ş i nu cunosc protocoalele numerice (doar regenerează semnale).
Cu un nivel mai sus î ntâlnim punţ ile ş i comutatoarele, care operează la nivelul legăturii de date. Acestea acceptă cadre, examinează
adresele MAC şi retransmit cadrele către o reţea diferită, efec- tuând traduceri de protocol minore, ca de exemplu de la Ethernet la
FDDI sau la 802.11.
La nivelul reţ ea avem rutere care pot conecta două reţele. Dacă două reţele au niveluri reţea diferite, ruterul poate fi capabil să
transforme formatul pachetelor, cu toate că astfel de situaţii sunt din ce î n ce mai rare. Un ruter care poate trata mai multe
protocoale este numit ruter multiprotocol (eng. multiprotocol router).
La nivelul transport întâlnim porţi de transport, care por realiza interfaţa î ntre două conexiuni de transport. De exemplu, o poartă de
transport poate permite pachetelor să treacă între o reţ ea TCP ş i o reţ ea SNA, care are un protocol de transport diferit, făcând
legătura între o conexiune TCP ş i o conexiune SNA.
În sfârş it, la nivelul aplicaţ ie, porţ ile de aplicaţie traduc semnificaţ ia mesajelor. De exemplu, pun- ţile dintre poş ta electronică din
Internet (RFC 822) şi poşta electronică X 400 trebuie să analizeze mesajele ş i să schimbe diferite câmpuri din antete.
Liantul care ţine Internet-ul la un loc este protocolul de nivel reţ ea, numit IP (Internet Protocol - protocolul Internet). Spre
deosebire de protocoalele mai vechi de nivel reţea, acesta a fost proiectat de la început având în vedere interconectarea reţ elelor. O
metodă bună de a gândi nivelul reţea este aceasta. Sarcina lui este de a oferi cel mai bun mod posibil (adică negarantat) de a
transporta datagrame de la sursă la destinaţ ie, fără a ţ ine seama dacă aceste maş ini sunt sau nu în aceeaş i reţ ea sau dacă î ntre ele
există sau nu alte reţ ele.
50. Caracterizarea generală a protocolului IP. Formatul pachetelor IPv4 ș i a celor IPv6.
IP este serviciul layer-ului rețea implementat de suita de protocoale TCP/IP.
IP a fost proiectat ca un protocol cu supraîncărcare redusă. Asigură doar funcțiile necesare pentru a livra un pachet de la o sursă la
o destinație printr-un sistem interconectat de rețele. Protocolul nu a fost proiectat pentru a urmări și gestiona fluxul pachetelor.
Aceste funcții, dacă se cer, sunt efectuate de alte protocoale din alte layere.
Caracteristicile de bază ale IP-ului sunt:
 Neorientat pe conexiune Nu este stabilită o conexiune cu destinația înainte de trimiterea pachetelor de date.
 Best Effort (nesigur) Livrarea pachetului nu este garantată.
 Independent de Mediu Funcționarea este independentă de mediul care transportă datele.

În IPv4, adresele sunt numere binare de 32 biți. În orice caz, pentru ușurința utilizării de către oameni, modelele în binar care
reprezintă adresele IPv4 sunt exprimate în formă zecimală cu punct. Acest lucru se realizează prin separarea fiecărui octet (8 biți)
al modelului în binar de 32 biți cu un punct. Se numește octet deoarece fiecare număr în zecimal reprezintă un byte sau 8 biți.
Adresele IPv6 au 128 biți în lungime și sunt scrise ca un șir de valori hexazecimale. Fiecare 4 biți sunt reprezentați de o singură
cifră hexazecimală; pentru un total de 32 valori hexazecimale. Adresele IPv6 nu sunt case sensitive și pot fi scrise fie cu litere mici,
fie cu litere mari.
51. Concepte ș i protocoale de rutare în Internet.
Rutarea (denumită uneori marșrutizare[1][2]) este un termen folosit în rețele de calculatoare pentru a desemna procesul de alegere a
căii pe care un pachet este transmis de la sursă la destinație sau destinații, chiar și între două rețele diferite. Rutarea este bazată pe
o tabelă care are în principal următoarele câmpuri: adresa rețelei (net address), masca de rețea (netmask), adresa următorului
rute (next hop) și/sau adresa interfeței de ieșire.
Schemele de rutare diferă în functie de semantica livrării:
 unicast livrează un mesaj unui singur nod

 broadcast livrează un mesaj tuturor nodurilor din rețea
 multicast livrează un mesaj unui grup de noduri care au arătat interes în recepționarea mesajului
 anycast livrează un mesaj oricărui nod dintr-un grup, în mod uzual celor mai apropiate de sursă
 geocast livrează un mesaj unei arii geografice
Unicast este forma dominantă de livrare a mesajului în Internet.
Protocoalele de rutare stabilesc regulile prin care informațiile despre rețele sunt schimbate între rutere în mod dinamic în scopul
obținerii unei tabele de rutare adecvate topologiei. Protocoalele de rutare pot fi clasificare după mai multe criterii:
 După tipul de algoritmi folosiți

o Protocoale bazate pe vectori distanță (Distance Vector - DV)
o Protocoale bazate pe starea legăturilor (Link State - LS)
 După apartenența ruterelor la același Sistem autonom - Autonomous System:
o protocoale folosite de ruterele aflate în același sistem autonom (Interior Gateway Protocols - IGP); Ex.: Routing
Information Protocol (RIP, RIPv2), Open Shortest Path First (OSPF), Enhanced Interior Gateway Routing
Protocol(EIGRP).
o protocoale folosite de ruterele care interconectează sitemele autonome(Exterior gateway protocols - EGP). Ex.: Border
Gateway Protocol (BGP).
 Dacă includ sau nu în mesajele de actualizare, masca rețelei:
o protocoale classfull (RIPv1,IGRP) - acestea nu includ masca de rețea
o protocoale classless (RIPv2, EIGRP, OSPF, IS-IS)
52. ALEGEREA între protocoalele TCP și UDP *2+.
TCP UDP
Acronim User Datagram Protocol sau Universal Datagram

Protocol de control al transmisiei
pentru Protocol
TCP este un protocol orientat spre

Conexiune UDP este un protocol fără conexiune.
conexiune.
UDP este, de asemenea, un protocol utilizat în

Ca un mesaj face drumul pe Internet de transportul sau transferul de mesaje. Aceasta nu
Funcţie la un computer la altul. Aceasta este este bazată pe conexiune, ceea ce înseamnă că un
bazată pe conexiune. program poate trimite o încărcătură de pachete
către altul și acesta ar fi sfârșitul relației.
UDP este potrivit pentru aplicații care necesită

TCP este potrivit pentru aplicații care transmisie rapidă și eficientă, cum ar fi jocuri.
folosire necesită fiabilitate ridicată, iar timpul de Natura apatridă a UDP este, de asemenea, utilă
transmisie este relativ mai puțin critic. pentru serverele care răspund la întrebări mici de
la un număr mare de clienți.
Utilizare prin
HTTP, HTTP, FTP, SMTP, Telnet DNS, DHCP, TFTP, SNMP, RIP, VOIP.
alte protocoale
UDP nu are nici o ordine inerentă deoarece toate

Comandarea
TCP rearanjează pachetele de date în pachetele sunt independente unele de altele. Dacă
pachetelor de
ordinea specificată. este necesară comanda, aceasta trebuie gestionată
date
de stratul de aplicație.
UDP este mai rapid, deoarece recuperarea erorilor

Viteza Viteza pentru TCP este mai mică decât
nu este încercată. Este un protocol "cel mai bun
transferului UDP.
efort".
Există o garanție absolută că datele

Nu există nicio garanție că mesajele sau pachetele
Fiabilitate transferate rămân intacte și ajung în
trimise ar ajunge deloc.
aceeași ordine în care au fost trimise.
Dimensiunea Dimensiunea antetului TCP este de 20

Dimensiunea antetului UDP este de 8 octeți.
antetului de octeți
Câmpuri antet Portul sursă, Portul de destinație,

Portul sursă, Portul de destinație, Verificați Suma
comune Verificați Suma
Pachetele sunt trimise individual și sunt verificate
pentru integritate numai dacă sosesc. Pachetele au
Datele sunt citite ca un flux de octeți, nu
Streaming de granițe definite care sunt onorate la primire, ceea
sunt transmise indicații distinctive la
date ce înseamnă că o operație de citire de la priza
limitele mesajului semnal (segment).
receptorului va da un mesaj întreg așa cum a fost
inițial trimis.
TCP este greu. TCP necesită trei pachete

UDP este ușor. Nu există o comandă a mesajelor,
pentru a configura o conexiune socket,
nu există conexiuni de urmărire etc. Este un strat
Greutate înainte ca orice date de utilizator să
mic de transport conceput pe partea de sus a IP-
poată fi trimise. TCP se ocupă de
ului.
fiabilitatea și controlul congestiei.
TCP nu controlează fluxul. TCP

necesită trei pachete pentru a configura
Controlul o conexiune socket, înainte ca orice date
UDP nu are opțiune pentru controlul fluxului
fluxului datelor de utilizator să poată fi trimise. TCP se
ocupă de fiabilitatea și controlul
congestiei.
TCP efectuează verificarea erorilor și UDP efectuează verificarea erorilor, dar elimină
Eroare de
recuperarea erorilor. Pachetele eronate pur și simplu pachetele eronate. Recuperarea
verificare
sunt retransmise de la sursă la destinație. erorii nu este încercată.
1. Număr de secvență, 2. Număr AcK, 3.

Offset de date, 4. Rezervat, 5. Bit de
1. Lungime, 2. Port sursă, 3. Port destinație, 4.
Câmpuri control, 6. Fereastră, 7. Urgent Pointer
Verificare sumă
8. Opțiuni, 9. Padding, 10. Check Sum,
11. Port sursă, 12. Portul de destinație
Confirmare Segmente de recunoaștere Nici o confirmare
Strângere de
SYN, SYN-ACK, ACK Nicio strângere de mână (protocol fără conexiune)
mână
53. Numere de porturi și perechi de socluri în Internet [2].

Porturi
Fiecare proces care necesită comunicarea cu un alt proces se identifică în cadrul unei stive TCP/IP printr-un port sau mai multe. Un
ID port este un număr reprezentat pe 16 biţi utilizat de către un protocol capăt la capăt pentru a identifica cărui protocol de nivel
superior sau program (proces) de aplicaţie trebuie să-i livreze mesajele recepţionate. Există două tipuri de porturi:
- Porturi consacrate: aceste porturi aparţin unor servere standard, cum ar fi serverul Telnet care foloseşte portul 23. Numerele
asociate porturilor consacrate aparţin intervalului de la 1 la 1023. Cele mai multe servere necesită numai un singur port.
- Porturi temporare: unii clienţi nu necesită numere de porturi consacrate deoarece aceştia iniţiază comunicaţiile cu serverele, iar
numărul portului utilizat de fiecare dintre clienţi este conţinut în mesajul UDP/TCP transmis către server. Fiecărui proces client i se
asociază un număr de port, de către sistemul Arhitecturi de Reţea şi Internet 3 pe care acesta rulează, pentru un interval de timp
nedefinit, cât necesită procesul client să transfere datele. Numerele porturilor temporare au valori mai mari decât 1023, uzual fiind
în intervalul de la 1024 la 65535. Porturile temporare nu sunt controlate de IANA şi pot fi utilizate în oricare sistem, de către orice
program dezvoltat de către utilizator.
Socket-uri
Interfaţa de tip socket reprezintă una dintre interfeţele de programare a aplicaţiei, API (Application Programming Interfaces) cu
protocoalele de comunicaţie. Deşi nu sunt standardizate socketurile API au devenit un standard implicit pentru implementarea
socketurilor reţelelor TCP/IP. Se definesc următorii termeni: - Un socket reprezintă un tip special de identificator, care este utilizat
de un proces pentru a solicita serviciile de reţea de la un sistem de operare; Semiasocierea este deasemenea numită socket sau
adresă de transport. Prin urmare un socket este un capăt al conexiunii de comunicaţie, care poate fi denumit sau adresat într-o reţea.
Două procese comunică prin socketuri TCP. Modelul de socket oferă unui proces o conexiune duplexsimultan sub formă de flux de
octeţi, cu un alt proces. Aplicaţia nu trebuie să se ocupe cu administrarea acestui flux de octeţi, deoarece aceste facilităţi sunt
furnizate de TCP.
54. Funcțiile de bază și protocoale ale stratului Aplicație în Internet [6/26-28, 74-76, 78-80].
Nivelul Aplicaţie are rolul de a face legătura dintre o aplicaţie şi serviciile oferite de reţea pentru acea aplicaţie. Are ca scop
traducerea informaţiilor în formate pe care maşinile care comunică între ele le pot înţelege.
Nivelul Aplicaţie identifică şi stabileşte disponibilitatea partenerului de comunicaţie, sincronizează aplicaţiile între ele şi
stabileşte procedurile pentru controlul integrităţii datelor şi erorilor. De asemenea identifică dacă există suficiente resurse pentru a
sprijini comunicaţia între parteneri. El se ocupă cu protocoalele de nivel înalt, codificarea şi controlul dialogului, împachetarea
datelor şi trimiterea lor la următoarele niveluri.
Câteva din protocoale de la acest nivel care fac posibilă comunicarea sunt:
Ø HTTP (Hyper Text Transfer Protocol) - aplicaţii web (prezentare, baze de date etc);
Ø Telnet - terminale virtuale;
Ø FTP (File Transfer Protocol) - transfer de fişiere;
Ø SMTP (Simple Mail Transfer Protocol)- standard pentru transmiterea e-mail-urilor;
Ø IMAP (Internet Message Access Protocol) şi POP (Post Office Protocol) – protocoale folosite de clienţii locali de email de
preluare a e-mail-urilor de pe servere de email;
Ø DNS (Domain Name System) – translatarea numelor în adrese IP;
Ø DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) - atribuirea dinamica de adrese IP echipamentelor de reţea;
Ø SNMP (Simple Network Management Protocol) -administrare şi monitorizare;
Ø SSH (Secure Shell) – transmitere securizată a datelor;
55. Protocoalele de i-poștă SMTP, POP și IMAP [2, 6/81-84].
Protocolul SMTP
Protocolul folosit pentru a trimite un mesaj de pe calculatorul unui client către un server destinaţie (fie cel final, al
destinatarului, fie unul intermediar) se numeşte SMTP (Simple Mail Transfer Protocol).
Portul TCP standard pentru protocolul SMTP este 25.
Sarcina acestui protocol este de a permite transferul mesajelor într-un mod eficient, şi este un sistem independent care
necesită stabilirea unui canal de comunicaţie duplex între cele două calculatoare care participă la schimbul de mesaje (calculatorul
care trimite mesajul şi cel care-l preia şi eventual il trimite mai departe).
Protocolul SMTP defineşte un limbaj de comunicare între echipamentul care transmite (client) şi echipamentul care
primeşte mesajul electronic (server). Comunicaţia între echipamentul client şi echipamentul server se efectuează în modul următor:
clientul trimite o comanda server-ului, acesta o execută şi o returnează clientului un cod numeric.
Protocolul POP3
Recepţionarea mesajelor electronice
Etapa de recepţionare a unui e-mail presupune că utilizatorul căruia îi este destinat mesajul să pornească aplicaţia client
pentru serviciul de poştă electronică şi să îi specifice acesteia să extragă de pe calculatorul server (care are rolul de oficiu poştal)
noile mesaje asociate căsuţei sale poştale.
Protocolul utilizat pentru extragerea mesajelor unui utilizator de pe un calculator server care îi gestionează casuţa poştală se
numeşte POP3 (Post Office Protocol Version 3).
Portul TCP standard pentru protocolul POP3 este 110.
Rolul acestui protocol este de a permite utilizatorilor să îşi aducă mesajele de pe calculatorul server (care are rolul de oficiu
poştal) pe propriul calculator.
Protocolul POP3 defineşte un limbaj de comunicare între procesul care cere informaţiile (client) şi procesul care executa
comenzile şi transmite mesajele cerute de către client (server).
Principalele facilităţi oferite de către acest protocol sunt:
- extragerea mesajelor de pe calculatorul server;
- ştergerea mesajelor (care au fost sau nu recepţionate) de pe calculatorul server;
- posibilitate utilizării versiunii securizate, POPS3, care criptează informaţiile transmise între procesul client şi procesul
server, pentru a preveni astfel interceptarea acestora. Comunicaţia între procesul client şi procesul server se efectuează in modul
urmator: clientul trimite o comanda serverului, acesta o execută şi returnează clientului un cod numeric.
Protocolul IMAP
IMAP – Interactive Mail Access Protocol, sau Internet Message Access Protocol (Protocol Interactiv - sau de Acces - la
Mesaje Internet), este un protocol care a fost proiectat pentru a ajuta utilizatorii care folosesc mai multe calculatoare: un calculator
la birou, un calculator acasă, un calculator portabil, pentru a-şi citi mesajele. În acest caz server-ul de e-mail păstrează un depozit
central de mesaje la care accesul poate fi realizat de pe orice calculator. În comparaţie cu protocolul POP3, IMAP nu copiază poşta
electronică pe calculatorul personal al utilizatorului, datorită faptului că acesta poate avea mai multe calculatoare.
Portul TCP standard pentru protocolul SMTP este 143.
Comenzile IMAP sunt la fel ca si cele de la protocolul POP3. La fel si scenariul de conectare a clientului cu serverul.
56. Accesul şi transferul de hipertexte WWW în Internet [6/84-87].
57. Serviciul VoIP [6/88-92].

Voce peste Protocol de Internet (în engleză Voice over Internet Protocol, VoIP), numită și Telefonie IP sau Telefonie
Internet este procesul de transmitere a conversațiilor vocale umane prin legături de date de tip IP sau prin rețele în care este folosit
acest protocol.
Telefonia IP se caracterizează prin conversia vocii în pachete de date ce se transmit prin rețele IP de la sursă la destinație, unde sunt
puse din nou în ordinea inițială și convertite înapoi în semnale acustice. Cea mai cunoscută rețea IP este Internetul, conectând
milioane de utilizatori la nivel mondial. Alte rețele IP sunt cele interne ale companiilor, rețele private între utilizatori sau diferite
instituții.
Avantajul principal al VoIP față de telefonia clasică este prețul redus, datorat faptului că se utilizează rețeaua IP care poate fi
folosită în același timp și pentru alte servicii, precum navigare web, e-mail, e-banking și multe altele. Utilizatorul își poate folosi
serviciul VoIP indiferent de locul unde se conectează la Internet. D.p.d.v. tehnic este astfel posibil să locuiască într-o zonă
geografică și să aibă număr de telefon dintr-o altă zonă geografică (stat, țară, continent). Totuși, în ultima vreme, tendința pe plan
mondial este ca astfel de numere să fie evitate.
Protocoale folosite în VoIP
 SIP
 H.323
 MGCP
 H.248
 IMS
 SCCP
 T.38 (pentru fax)
Protocoalele SIP, MGCP, H.248 și T.38 folosesc un protocol auxiliar, SDP, pentru descrierea caracteristicilor canalelor de media
trimise.
58. Protocoalele de securizare a conexiunilor SSL și TLS [6/101-102].
Secure Sockets Layer (SSL) și Transport Layer Security (TLS), succesorul său, sunt protocoale criptografice care permit
comunicații sigure pe Internet. Între SSL 3.0 și TLS 1.0 există anumite diferențe, dar protocolul rămâne aproximativ același.
Utilizarea tehnologiei SSL oferă un grad mai mare de confidențialitate și de siguranță decât o conexiune web criptată. Aceasta
reduce riscul ca informațiile să fie interceptate și utilizate incorect.
SSL (Secure Sockets Layer) este un acronim care reprezintă un protocol web dezvoltat de compania Netscape pentru a transmite
fără risc documente private prin Internet. Pentru a cripta datele, SSL utilizează un sistem criptografic cu două chei: una publică,
cunoscută de oricine, și una privată, secretă, cunoscută numai de destinatarul mesajului. Majoritatea browserelor web suportă SSL,
și multe situri web utilizează protocolul de utilizator pentru a transmite informații confidențiale, cum ar fi numerele de carduri de
credit. Prin convenție, URL-ul care are nevoie de o conexiune SSL începe cu https: (în loc de http:).
SSL implică mai multe faze intermediare:
 Verificarea mutuală de suportare a protocolului

 Schimbarea cheilor prin intermediul criptării prin metoda cu chei publice și autentificare pe bază de certificate
 Transmiterea de trafic criptat prin sistemul cheilor simetrice
Mecanismul de funcționare
Protocolul SSL permite schimbul de înregistrări; fiecare înregistrare poate fi, în mod opțional, compresată, criptată și împachetată
cu un cod de autentificare al mesajului (engleză: message authentication code - MAC). Fiecare înregistrare are un câmp
numit content_type care specifică care protocol superior este folosit.Când conexiunea demarează, nivelul înregistrare încapsulează
un alt protocol, de tip handshake protocol, pentru care câmpul content_type are valoarea 22.
59.Protocoalele DNS și DHCP [6/103-107].
DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) este un protocol TCP/IP care dă posibilitatea unei reţele private, conectate la
internet, să aloce o adresă IP unui calculator gazdă care urmează a se conecta la acea reţea. DHCP este un mediu client server,
urmaş al protocolului BOOTP, utilizat pentru alocarea dinamică a adreselor de IP, serverelor DNS (Domain Name Service), WINS
(Windows Internet Name Service ) şi a default gateway.
DHCP este complet definit de următoarele Request For Comments:
- RFC 1533: DHCP options and BOOTP Vendor extension

- RFC 1534: Interoperation between DHCP and BOOTP
- RFC 1541: DHCP
- RFC 1542: Clasifications and extensions for Bootstrap Protocol
Clienţii DHCP caută în reţea servere DHCP, de la care încearcă să obţină, pe o durată limitată de timp, o identitate (adresă IP,
mască de reţea, adresă pentru default gateway). Un dispozitiv cu mai multe interfeţe (router, calculator cu mai multe NIC-uri, etc.)
trebuie să utilizeze DHCP pentru obţinerea dinamică a parametrilor fiecărei interfeţe.
Procesul se desfăşoară în patru paşi :
1. Discover - clientul caută un server disponibil pentru a-şi transmite mesajul

2. Offer - oferta DHCP către client
3. Request - cererea adresată de client serverului DHCP ales
4. Acknowledgment - serverul transmite clientului pachetul de date solicitat.
DNS (Domain Name Service) este un protocol care traduce adresele Internet literale în adrese Internet numerice, adrese utilizate
de un calculator pentru a găsi un calculator receptor.
Caracteristicile sistemului de nume (DNS) sunt:
 foloseşte o structură ierarhizată;

 deleagă autoritatea pentru nume;
 baza de date cu numele şi adresele IP este distribuită.
Baza de date DNS se numeşte distribuită deoarece nu există un singur server care să aibă toată informaţia necesară
traducerii oricărui domeniu într-o adresă IP. Fiecare server are o bază de date cu propriile domenii , la care au acces
toate sistemele de pe Internet. Fiecare server DNS are un server DNS superior cu care face periodic schimb de
informaţie.
Sistemul de nume DNS are o organizare ierarhică, sub formă de arbore. Acesta are o rădăcină unică (root) care are
subdomenii. Fiecare nod al arborelui reprezintă un nume de domeniu sau subdomeniu.
Componente DNS:
 Servere DNS
 Zone DNS
 Resolvere DNS
 Înregistrări de resurse

Копия RC-EXAM-2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Копия RC-EXAM-2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1. Noţiuni generale privind reţelele de calculatoare.

Parolele introduse aici sunt:

Parola Enable - Limitează accesul la modul EXEC privilegiat

11. Esența și arhitectura Internet.

12. Modelul arhitectural TCP/IP și compararea lui cu cel OSI.

Procesul de transformare a mesajului în semnal electric se realizează în

Tipul transmisiei Denumire canal Viteza de Tipul conexiunii

Numerica Trunchi (cadru) T3 (DS3) 44,768 Mbps Dedicata

29. Retelele cu difuzare

35 . Noţiuni generale și clasificarea reţelelor fără fir

39. Securitatea reţelelor fără fir

 Allows efficient use of address space.

47. Servicii oferite de stratul Reț ea stratului Transport.

48. Algoritmi de dirijare î n reț ele. Controlul congestiei.

1. Monitorizează sistemul pentru a detecta când ş i unde se produce congestia.

49. Interconectarea î n reț ele. Protocoale de stratul Reț ea î n Internet.

IP este serviciul layer-ului rețea implementat de suita de protocoale TCP/IP.

Caracteristicile de bază ale IP-ului sunt:

 Best Effort (nesigur) Livrarea pachetului nu este garantată.

 Independent de Mediu Funcționarea este independentă de mediul care transportă datele.

51. Concepte ș i protocoale de rutare în Internet.

Schemele de rutare diferă în functie de semantica livrării:

 unicast livrează un mesaj unui singur nod

 După tipul de algoritmi folosiți

Acronim User Datagram Protocol sau Universal Datagram

TCP este un protocol orientat spre

UDP este, de asemenea, un protocol utilizat în

UDP este potrivit pentru aplicații care necesită

UDP nu are nici o ordine inerentă deoarece toate

UDP este mai rapid, deoarece recuperarea erorilor

Există o garanție absolută că datele

Dimensiunea Dimensiunea antetului TCP este de 20

Câmpuri antet Portul sursă, Portul de destinație,

TCP este greu. TCP necesită trei pachete

TCP nu controlează fluxul. TCP

1. Număr de secvență, 2. Număr AcK, 3.

Confirmare Segmente de recunoaștere Nici o confirmare

53. Numere de porturi și perechi de socluri în Internet [2].

57. Serviciul VoIP [6/88-92].

Protocoale folosite în VoIP

 Verificarea mutuală de suportare a protocolului

59.Protocoalele DNS și DHCP [6/103-107].

- RFC 1533: DHCP options and BOOTP Vendor extension

Procesul se desfăşoară în patru paşi :

1. Discover - clientul caută un server disponibil pentru a-şi transmite mesajul

Caracteristicile sistemului de nume (DNS) sunt:

 foloseşte o structură ierarhizată;

S-ar putea să vă placă și