Drept penal general-I

1. Definirea în mod expres a infracţiunii în textul de lege a fost necesară prin prisma
faptului că astfel sunt evidenţiate cele patru trăsături esenţiale şi comune tuturor infracţiunilor, şi
anume: fapta să fie prevăzută de legea penală, să fie săvârşită cu vinovăţie, să fie nejustificată şi
fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
În cele ce urmează, voi face o succintă prezentare a acestor trăsături. Prima trăsătură corespunde
principiului legalităţii incriminării, consacrat în alin. (1) al art.1, potrivit căruia „legea penală
prevede faptele care constituie infracţiuni”, ilustrat sugestiv prin adagiul latin nullum crimen sine
lege. Astfel, indiferent de natura ori gravitatea unei fapte reprobabile, aceasta nu va constitui
infracţiune în lipsa prevederii exprese a legii.
Doctrina penală a opinat în sensul că prevederea faptei în legea penală, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, exprimă existenţa a trei realităţi:
- Existenţa unei norme incriminatoare, a unui model legal care interzice, sub sancţiunea penală,
o anumită acţiune sau inacţiune;
- Săvârşirea unei fapte concrete, de felul acelora descrise de legiuitor în norma de incriminare;
- Existenţa unei concordanţe între trăsăturile obiective ale faptei săvârşite cu cele ale faptei
incriminate.
Cea de-a doua trăsătură esenţială a infracţiunii este reprezentată de vinovăţie.
Astfel, nu este suficientă doar identitatea dintre activitatea subiectului din punct de vedere al
elementelor obiective, ci mai este necesar ca acesta să fi acţionat cu acea poziţie psihică de care
legea penală condiţionează existenţa infracţiunii.3
Potrivit art. 16 alin. (1), „fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu formă de
vinovăţie cerută de legea penală”, respectiv: intenţia, culpa şi intenţia depăşită (praeterintentia).
Legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţiile art. 16 alin (6), două reguli de determinare a formei de
vinovăţie în conţinutul normei de incriminare, şi anume:
- „fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres” [art.
16 alin. (6) teza ÎI NCP].
Cea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii este determinată prin caracterul nejustificat al
faptei săvârşite, întrucât au fost semnalate situaţii în practică în care, deşi faptele corespundeau
sub aspect subiectiv şi obiectiv modelului legal, acestea să nu constituie infracţiuni dacă prin
voinţa legii sunt declarate permise.
Articolele 18-22 prevăd expres care sunt cauzele justificative generale, aplicabile oricăror
infracţiuni, în prezenţa cărora fapta nu constituie infracţiune, cauze ale căror efecte se produc în
rem (se răsfrâng şi asupra participanţilor): legitimă apărare, starea de necesitate, exercitarea unui
drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate.
Aşadar, când s-a dorit incriminarea unei fapte comisive sau omisive săvârşite din culpă,
legiuitorul a menţionat acest fapt în mod expres, în conţinutul normei de incriminare.
Ultima dintre cerinţele esenţiale ale infracţiunii este dată de imputabilitatea faptei persoanei care
a săvârşit-o.

2. Culpa este atitudinea psihica a faptuitorului care prevede rezultatului faptei sale dar nu-l
accepta, considerand fara temei ca nu se va produce, ori nu prevede rezultatului faptei sale desi
putea si trebuia sa-l prevada.
Intentia; este atitudinea psihica a faptuitorului rezultand din prevederea rezultatului faptei sale
si urmarirea lui, ori prevederea rezultatului faptei sale, neurmarirea dar acceptarea lui in caz ca se
produce.
Diferenţa dintre culpa cu prevedere şi intenţia indirectă constă în aceea că în cazul uşurinţei
rezultatul faptei nu este acceptat de către făptuitor, care speră în mod uşuratic că acesta nu se va
produce, în timp ce în cazul intenţiei indirecte, făptuitorul acceptă rezultatul care se va produce,
producerea acestui rezultat fiindu-i indiferentă. Astfel, poziţia subiectivă faţă de rezultat face
diferenţa esenţială dintre cele două forme de vinovăţie.
Una dintre cele doua laturi ale infractiunii constand din manifestarile exterioare prin care se
realizeaza actiunea sau interactiunea si se produc urmarile socialmente periculoase. Ea face parte
din continutul constitutiv al infractiunii. In structura laturii obiective intra: elementul material
(actiunea sau inactiunea), urmarea imediata si legatura de cauzalitate. Prin actiune sunt violate
normele juridice cu caracter prohibitiv, care interzic savarsirea unor fapte sau acte, cum ar fi: a
nu trada, a nu ucide, a nu santaja, a nu fura, a nu falsifica etc. Prin inactiune (omisiune) sunt
incalcate norme care impun in mod expres sa se faca ceva, sa se savarseasca anumite actiuni (ex.
a ajuta familia in cazul abandonului de familie, a acorda ajutor celui aflat in primejdie, in cazul
lasarii fara ajutor, indeplinirea serviciului militar de catre cei obligati la aceasta, in cazul
infractiunii de neprezentare la incorporare sau concentrare). Urmarea imediata consta in
producerea unor pagube si prejudicii materiale si morale subiectului pasiv al infractiunii, ca
moartea victimei, distrugerea bunurilor etc.
Ea este concertizata in consecintele si urmarile sociale periculoase ale infractiunii.
Una din laturile infractiunii care consta in atitudinea constiintei fata de fapta conceputa si
urmarile ei. Latura subiectiva face parte din continutul constitutiv al infractiunii si are ca
elemente componente: elementul subiectiv (vinovatia cu modalitatile sale), mobilul si scopul, ca
cerinte esentiale la unele infractiuni. Ea consta in atitudinea psihica a persoanei care a savarsit
infractiunea, atitudine alcatuita din elemente intelective, afective si volitive, pe baza carora se
stabileste vinovatia. Vinovatia unei persoane poate fi considerata mai grava sau mai putin grava,
in functie de forma de vinovatie (intentie, culpa, praeter-intentie) si de mobilurile, motivele si
scopurile urmarite.