Concluzionând, deja în istoria noastră a existat o tradiţie în ceea ce priveste logodna, întrucât lipsa ei din

reglementarea ultimilor ani nu a creat ideea de vid juridic, susţinem că reglementarea ei nu era
necesară. Logodna este definită ca promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, ea fiind considerată un
acord sentimental ĩi intelectual asupra unei căsătorii viitoare, un timp de gândire[1] în care logodnicii îĩi
încearcă sentimentele ĩi învaţă să se cunoască. Pentru a se putea încheia logodna, este necesar să fie
îndeplinite aceleaĩi condiţii de fond ca pentru căsătorie, cu excepţia avizului medical ĩi a autorizării
instanţei de tutelă [2] . În ceea ce priveĩte natura sa juridică, logodna este un act juridic, deĩi
particularităţile sale nu se conciliază în unele privinţe cu teoria clasică a actului juridic civil, în special
pentru că încheierea logodnei nu naĩte efecte juridice, încheierea căsă- toriei nefiind obligatorie pentru
niciunul dintre parteneri[3] . 23. Condiţiile de fond pentru încheierea valabilă a logodnei sunt vârsta de
18 ani pentru ambii viitori soţi, voinţa de a se logodi exprimată prin consimţământul lor liber, viitorii soţi
să nu fie rude (fireĩti sau din adopţie) în linie dreaptă sau în linie colaterală până la al patrulea grad
inclusiv, să nu fie căsătoriţi, să nu fie alienaţi sau debili mintal ĩi să nu existe un raport de tutelă între ei.
De altfel, tutela este exclusă între persoanele majore ĩi nepuse sub interdicţie. Tot o condiţie de fond este
ĩi necesitatea diferenţierii sexuale între cei doi parteneri care se logodesc. Alineatul (5) al art. 266 NCC
prevede expres, ca ĩi în cazul căsătoriei, că logodna se poate încheia doar între bărbat ĩi femeie. Referitor
la condiţiile de fond, credem că se mai impun următoarele precizări: – minorii între 16 ĩi 18 ani se pot
logodi cu încuviinţarea părinţilor, căsătoria urmând să se încheie cu respectarea tuturor cerinţelor de
fond sau de formă ĩi doar dacă există motive temeinice care să o justifice sau după ce viitorii soţi
împlinesc 18 ani; – în ceea ce priveĩte existenţa unei căsătorii anterioare, credem că logodna s-ar putea
încheia ĩi în timpul procesului de divorţ, căsătoria subsecventă logodnei urmând să se încheie după
rămânerea definitivă a hotărârii de desfacere a căsătoriei. Pentru încheierea logodnei nu este necesară
îndeplinirea niciunei formalităţi, dovada putându-se face cu orice mijloc de probă [4]. Ca ĩi în alte
procese privitoare la raporturi de familie, se vor putea asculta ca martori rudele ĩi afinii până la gradul a
treilea inclusiv, în afară de descendenţi. Deĩi textele legale care reglementează regimul probator nu se
referă expres ĩi la soţ, fostul soţ, logodnic ĩi concubin, credem că ĩi aceste categorii de persoane pot fi
martori în procesele izvorâte din ruperea logodnei, pentru aceleaĩi motive pentru care pot fi ĩi celelalte
categorii, însă instan- ţele judecătoreĩti trebuie să manifeste vigilenţă în aprecierea acestor depoziţii ĩi să
le înlăture pe acelea care ar suferi de părtinire. 24. Încheierea logodnei este facultativă, căsătoria nefiind
condiţionată de aceasta. Având în vedere că logodna nu este obligatorie ĩi nici nu obligă practic la
încheierea căsătoriei, în literatura juridică franceză s-a pus în discuţie natura juridică a acestei „obligaţii
care nu obligă la nimic”[2]. În ceea ce ne priveĩte, considerăm că logodna este o instituţie sui generis,
pentru încheierea căreia sunt necesare condiţiile cerute în cazul contractelor, însă temeiul juridic pentru
neîndeplinirea obligaţiilor asumate este răspunderea civilă delictuală, respectiv fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii, conform art. 1357 NCC[3]. Logodna are deci o natură hibridă, fiind exclusă caracterizarea sa
ca un contract[4], întrucât s-ar afecta libertatea dreptului la căsătorie. Logodna naşte pentru logodnici
doar o obligaţie negativă de a se abţine să rupă logodna abuziv, obligaţia fiind identică cu cea din dreptul
comun de a nu comite nicio faptă ilicită, cu intenţie sau din culpă, care să creeze altuia un prejudiciu. §2.
Ruperea logodnei 25. Aĩa cum arătat anterior, dacă unul dintre logodnici rupe logodna, indiferent dacă
are un motiv serios sau nu are niciun motiv ĩi indiferent cât de aproape este proiectata căsătorie, el nu
poate fi constrâns să încheie căsătoria, întrucât din încheierea logodnei nu se naĩte o astfel de obligaţie,
ea fiind contrară dreptului persoanei de a refuza să se căsătorească. Ruperea logodnei este posibilă
oricând şi în orice condiţii, clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei fiind considerată nescrisă.
Termenul „nescrisă” se referă la sancţiunea nulităţii absolute a clauzei respective[5]. Ca urmare, părţile
nu pot stabili, din momentul încheierii logodnei, cuantumul despăgubirilor ce se datorează în cazul
ruperii acesteia, pentru că o clauză penală extrem de oneroasă ar obliga părţile să se căsătorească
împotriva voinţei lor, constituind astfel o încălcare a dreptului la căsătoria liber consimţită. Ruperea
logodnei, ca ĩi încheierea ei, nu este supusă niciunei formalităţi, fiind aplicabil principiul mutuus
consensus, mutuus dissensus, iar dovada se face cu orice mijloc de probă.

Divorţul pe cale administrativă se adresează persoanelor care au ca obiectiv principal desfacerea

căsătoriei, ambii soţi fiind de comun acord cu acesta şi nefiind implicaţi copii minori. Reţinem că
procedura administrativă se limitează numai la divorţ.

Divorţul prin procedură notarială se adresează oricărui cuplu, atât cel fără copii, cât şi cel în urma căruia
au rezultat copii minori. Spre deosebire de procedura administrativă, în cadrul divorţului prin procedură
notarială părţile, prin acordul lor bilateral, pot să reglementeze toate aspectele pe care le implică
desfacerea căsătoriei, atât cele ale divorţului, cât şi cele referitoare la copii sau la efectele patrimoniale
care rezultă din divorţul respectiv.

Pe langa mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda orice cerere de chemare in judecata, cererea de
divort trebuie sa cuprinda numele copiilor minori nascuti din casatorie sau a acelora care au aceeasi
situatie legala. Daca nu exista asemenea copii, se va face o mentiune in acest sens, ( art. 612 alin. 1 C.
proc. Civ. ).

La cererea de divort se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de casatorie si de pe certificatul de

nastere al copiilor minori.

In actiunea de desfacere a casatoriei pot fi cuprinse si alte cereri, unele cu caracter accesoriu si care sunt
privitoare la numele pe care sotii il vor purta dupa divort, la pensia de intretinere platita de un sot
celuilalt si la atribuirea locuintei(a beneficiului contractului de inchiriere sau a folosintei provizorii pana
la partaj).

Prin cererea de divort, sotul respectiv mai poate solicita sa i se incredinteze copii minori si sa se fixeze
contributia celuilalt sot pentru intretinerea acestora ( art. 42 C. fam. ), sa poarte si dupa divort numele
pe care l-a purtat in timpul casatoriei ( art. 40 C. fam. ), sa se imparta bunurile comune ( art. 36 C. fam. ),
sa se decida asupra beneficiului contractului de inchiriere.

Cererile accesorii in cazul divortului intemeiat pe acordul sotilor sunt de competenta instantei investita
cu solutionarea cererii principale. Daca rezolvarea cererilor accesorii ar duce la intarzierea solutionarii
cererii principale, instanta poate dispune disjungerea lor. Intelegerea sotilor poate fi si cu privire la
modalitatile in care au convenit sa fie solitionate cererile accesorii divortului.Aceste cereri privesc:
numele sotilor dupa divort, pensia de intretinere si atribuirea locuintei.
La primirea cererii de divort, presedintele instantei va da reclamantului sfaturi de impacare. Se va
proceda in acest fel si in cazul in care cererea de divort se intemeiaza pe acordul sotilor.
Pentru termenul de judecata, in prima instanta, a procesului de divort se cere prezenta obligatorie a
reclamantului. Daca acesta lipseste nejustificat si se prezinta numai paratul, cererea va fi respinsa ca
nesustinuta ( art. 616 C. proc. Civ. ). Aceasta masura se bazeaza pe o prezumtie de renuntare a
reclamantului la judecata, incat paratul nu se poate opune, cerand judecarea in lipsa.
Daca lipseste sotul parat, cererea se judeca potrivit regulilor de drept comun.
In cazul in care paratul a facut cerere reconventionala, el este obligat sa se prezinte la termenul de
judecata, in prima instanta, iar absenta reclamantului nu poate fi prezumata ca o impacare a sotilor, deci
cererea reconventionala se va judeca.
Daca la termenul de judecata, in prima instanta, lipsesc ambele parti, cererea va fi respinsa ca
nesustinuta, cum s-ar fi intamplat daca ar fi lipsit numai reclamantul.
Sotul parat poate sa faca cerere reconventionala, cel mai tarziu pana la prima zi de infatisare in sedinta
publica, pentru faptele petrecute inainte de aceasta data. Pentru faptele petrecute dupa aceasta data,
paratul va putea face cerere reconventionala pana la inceperea dezbaterilor asupra fondului in cererea
reclamantului.

Cererea reconventionala se va introduce la aceeasi instanta care judeca procesul de divort si se va

judeca impreuna cu cererea reclamantului, operand prorogarea de competenta in favoarea instantei
investita cu judecarea ultimei cereri. In cazul in care motivele divortului s-au ivit dupa inceperea
dezbaterilor la prima instanta si in timp ce judecata primei cereri se afla in apel, cererea reconventionala
va fi facuta direct la instanta investita cu judecarea apelului ( art. 609 C. proc. Civ. ).

Neintroducerea cererii reconventionale in termenele aratate mai sus atrage decaderea pentru sotul
parat din dreptul de a cere divortul, in afara de cazul in care cererea reclamantului a fost respinsa si
motivele divortului s-au ivit pe urma.

Renuntarea reclamantului la cerere (chiar daca paratul se impotriveste) nu are nici un efect asupra
cererii reconventionale facute de parat, care nu are facultatea de a alege intre actiunea directa si cererea
reconventionala, fiind obligat, daca vrea sa ceara desfacerea casatoriei din vina reclamantului, sa
foloseasca ultima cale.

Actiunea de divort se stinge prin impacarea sotilor in orice faza a procesului, chiar daca intervine in
instanta de apel sau de recurs, iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii. Daca dupa impacare
se ivesc fapte noi, care ar justifica o noua actiune de divort, reclamantul o poate introduce, avnd
posibilitatea de a se folosi si de faptele vechi ( art. 618 alin. ultim C. proc. civ. ).
Actiunea de divort este de competenta instantei judecatoresti in circumscriptia careia se afla cel din
urma domiciliu comun al sotilor.

Nu intereseaza daca sotii au avut facuta mutatia in evidenta populatiei din localitatea respectiva, ci
numai daca au locuit efectiv intr-o anumita localitate. Imprejurarea ca, dupa introducerea actiunii de
divort, reclamantul si-a schimbat localitatea, care nu se gaseste in raza teritoriala a instantei la care a fost
introdusa actiunea, nu este de natura sa atraga necompetenta instantei legal sesizate.

Schimbarea domiciliului sotilor, ulterior introducerii actiunii de divort, nu prezinta importanta sub
aspectul competentei instantei de divort.

Daca sotii nu au avut domiciliu comun sau daca nici unul dintre soti nu mai locuieste in circumscriptia
instantei judecatoresti a celui din urma domiciliu comun, instanta competenta este aceea in a carei
circumscriptie se afla domiciliul paratului ( art. 607 C. proc. Civ. ).

In cazul in care paratul nu are domiciliul in tara sau nu are domiciliul cunoscut, instanta competenta de a
judeca divortul este aceea in circumscriptia careia se afla domiciliul reclamantului.